Analiza concepţiei psihanalitice asupra personalităţii

Infractorilor

Teoriile psiho-morale şi personalitatea infractorilor

Sunt incluse în categoria teoriilor etiologice moderne acele explicaţii

referitoare la fenomenul criminal formulate în secolul al XX-lea, ulterior teoriei
multifactoriale elaborate de Ferri.

Aceste teorii au continuat tradiţia şcolii pozitiviste şi au reprezentat principala

preocupare a criminologilor pentru multă vreme, fiind grupate în:

- Teoriile psiho-biologice.

- Teorille psiho-sociale.

- Teoriile psiho-morale.

Teoriile care fac parte din ultima categorie, cea a teoriilor psiho-morale,
îşi propun în primul rând studierea mentalităţii criminalului, respectiv
mecanismele de formare a modului în care se structurează mentalitatea
criminală. Diversitatea explicaţiilor de natură psiho-morală face dificilă o
clasificare a acestora. O parte din teorii poartă, mai mult sau mai puţin, amprenta
directă a psihanalizei freudiene, altele, încearcă să ofere unele explicaţii
originale, denumite “autonome”, cu toate că este vorba doar de o autonomie
relativă, deoarece şi la aceste teorii se poate observa, o valorificare a gândirii
altor psihanalişti, cum ar fi Adler sau Jung.

Teoriile psiho-morale pot fi grupate în două subcategorii:

1. Teoriile psiho-morale de factură psihanalitică.

2. Teoriile psiho-morale autonome.

La o analiză mai atentă a teoriilor psiho-morale de factură

psihanalitică, explicaţiile fenomenului criminal poartă amprenta psihanalizei
freudiene. Sigmund Freud (1856-1939) este creatorul psihanalizei. Contribuţia
psihanalizei freudiene la dezvoltarea gândirii criminologice este greu de evaluat,
datorită caracterului vast al operei marelui savant. Sistematizand, se pot distinge
trei aspecte mai importante ale acestei contribuţii: explicaţiile privind structura
şi funcţionarea aparatului psihic, explicaţii privind etiologia şi tratamentul
nevrozelor şi referirile la fenomenul criminal.

Iniţial, Freud a considerat că cele trei instanţe ale vieţii psihice sunt:
inconştientul, preconştientul şi conştientul. În funcţie de acestea, în primele sale
studii Freud explică atât producerea actelor ratate, cât şi etiologia nevrozelor, a
viselor.

Ulterior, sinele, eul şi supraeul devin elementele structurante ale psihicului.

Aceste elemente structurante ale psihicului, precum şi corelaţiile dintre ele, au
fost utilizate ulterior şi în cercetarea criminologică.

Explicaţiile privind etiologia nevrozelor admit existenţa a trei factori a căror

acţiune intervine la persoanele bolnave: 1. Predispoziţiile ereditare; 2. Influenţa
unor evenimente din prima copilărie; 3. Renunţarea reală, adică toate
nenorocirile vieţii care impun renunţarea la dragoste, care antrenează mizeria,
neînţelegerile familiale, căsătoriile rău asortate, fără a se mai vorbi de condiţiile
sociale defavorabile şi de rigoarea exigenţelor morale.

Dintre aceşti factori, analiza freudiană se axează pe evenimentele din prima

copilărie, a căror influenţă este socotită hotărâtoare. În această perioadă a primei
copilării, instinctul sexual parcurge mai multe faze, în functie de anumite zone
erogene în jurul cărora se situează libidoul.

Referirile directe la fenomenul criminal nu abundă în opera freudiană. O primă

categorie de referiri ce merită a fi semnalate sunt în lucrarea “Totem şi tabu”, ce
aparţine din punct de vedere cronologic perioadei medii a creaţiei freudiene.
Analizând câteva tabuuri, dintre care unele cu relevanţă criminologică, uciderea,
incestul, Freud consideră că transgresarea acestora reprezintă satisfacerea unor
dorinţe refulate.

În acest context crima apare şi ea ca o expresie a instinctului sexual greşit

canalizat, a complexului oedipian. Dacă prelungim puţin raţionamentul freudian,
potrivit căruia însăşi morala îşi are originea în complexul oedipian, se poate
afirma că şi dreptul penal, ca prelungire a moralei, are aceeaşi sursă. De aici
rezultă o concluzie paradoxală: atât crima, cât şi pedeapsa au o origine comună,
instinctuală.

O altă categorie de referiri la fenomenul criminal, se găseşte în studiile publicate

de Freud în “Dincolo de principiul plăcerii” şi “Eul şi sinele”, în care apare o
nouă teorie a instinctelor. Această nouă teorie asupra instinctelor aduce indirect
o nouă posibilitate în explicarea crimei care, în opinia lui Feud, este de origine
instinctuală. Pe lângă varianta sexuală apare şi varianta morbidă, unde
responsabilitatea crimei aparţine tendinţei umane spre agresiune şi
distructivitate, expresii extravertite ale instinctului morţii.

Într-o explicaţie directă cu privire la crimă, Freud vede în aceasta o expresie a

sentimentului de culpabilitate tipic nevrozelor: la mulţi criminali, îndeosebi
tineri, poate fi descoperit un puternic sentiment de culpabilitate, anterior şi nu
consecutiv crimei, sentiment care a constituit mobilul crimei. S-ar părea deci că
respectivul trăieste posibilitatea legării acetui sentiment de ceva real şi actual ca
pe o uşurare.

Ultima variantă, crima văzută ca o eliberare de sub presiunea unui sentiment

culpabil nu înlătură originea instinctuală a acesteia, ci o intermediază ţinând
seama de faptul că sentimentul vinovăţiei este consecutiv unor instincte
condamnabile.

Teoria criminalului nevrotic aparţine criminologilor Fr. Alexander şi H. Staub,

fiind expusă în lucrarea “Criminalul şi judecătorii săi”, potrivit cărora
criminalitatea poate fi clasificată în trei categorii:

- Criminalitatea imaginară, care transpare în vise, fantezii sau acte ratate.

- Criminalitatea ocazională, situaţie în care Supraeul suspendă instanţa sa

morală, cazurile în care conduita criminală este consecutivă unui şantaj, unei
ameninţări ori unei stări apropiate de legitimă apărare.

- Criminalitatea obişnuită categorie în acre cuprinde trei tipuri de criminali:

criminalii organici, criminalii normali şi nevrotici.

Teoria personalităţii antisociale are la bază constatările psihanalizei freudiene

cu privire la evenimentele din prima copilărie. Se consideră, că la origine,
copilul este o fiinţă absolut instinctivă, dominată de principiul plăcerii, el
urmează să se conformeze principiului realităţii, care caracterizează adaptarea
socială, printr-un proces lent de modificare ori sublimare a instinctelor.

Rolul hotărâtor al evenimentelor din copilărie în formarea personalităţii

antisociale a fost subliniat şi de alte cercetări de psihologie criminală, punându-
se accentul pe carenţele afective materne, care generează o lipsă de afectivitate
copilului, ceea ce poaet duce ulterior la un comportament criminal.
Ultima teorie psiho-morală o constituie teoria personalităţii criminale care
aparţine celebrului criminolog francey Jean Pinatel, fiind capabil să aducă
lămuriri atât în ceea ce priveşte geneza (etiologia), cât şi dinamica actului
criminal.

Noţiunea de personalitate criminală nu trebuie înţeleasă ca un tip

antropologic, o variantă a speciei umane.

Unii oameni au nevoie de instigări exterioare grave, iar alţii de instigări lejere,
pentru a prezenta reacţii delictuale, pentru a realiza trecerea la act. Această
diferenţă graduală este dată de anumite trăsături psihologice care, în concepţia
lui Pinatel, alcătuiesc “nucleul central al personalităţii criminale”.

Conceptele nucleului personalităţii criminale care comandă condiţiile trecerii la

act sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea, indiferenţa afectivă.

Egocentrismul reprezintă tendinţa subiectului de a raporta totul la sine

însuşi. Labilitatea reoprezintă o lipsă de prevedere, o deficienţă de organizare în
timp, o instabilitate. Agresivitatea desemnează o paletă foarte largă de tendinţe,
mergând de la simpla afirmare a eului, până la ostilitate, ea se manifestă printr-
un dinamism combativ, care are ca funcţie învingerea şi eliminarea obstacolelor
şi dificultăţilor care barează drumul acţiunilor umane.Indiferenţa
afectivă sau insensibilitatea morală reprezintă acea trăsătură negativă prin care
individul este împiedicat de a încerca emoţii şi înclinaţii altruiste şi simpatice,
fiind dominat de egoism şi răceală faţă de aproapele lui.

Nucleul personalităţii criminale este o structură dinamică, cele patru

componente nu trebuie analizate în mod individual, nucleul personalităţii
criminale este o rezultantă şi nu un dat.

Întrucât toate societăţile, în toate fazele lor de dezvoltare au înregistrat

comportamente deviante, problema personalităţii infractorilor constituie un
obiect de cercetare des întâlnit în psihologia juridică.

În descifrarea personalităţii delincvenţilor se porneşte de la un adevăr recunoscut

şi anume că nici un act în orice formă s-ar obiectiva nu se poate rupe de autorul
său chiar şi gesturile şimple poartă pecetea personalităţii celui care le-a efectuat.

Diferenţa pregnantă între delincvenţi şi nedelincvenţi constă mai ales în

comportament, în modul în care acţionează şi reacţionează în câmpul pşihic în
care rezolvă şituaţiile conflictuale.
Pornind de la aceste implicaţii, vom enumere câteva dimensiuni ale
personalităţii delincventului.

Caracteristicile personalităţii delincvente:

a. instabilitatea emotiv acţională.

Această caracteristică s-a asociat conturării profilului personalităţii delincvente

în urma datelor obţinute din observaţie şi experimentele pe indivizi infractori. La
omul cu comportament social pozitiv, reacţiile emotiv active sunt preponderente,
relativ stabile având o dublă determinare din ambianţă şi din şistemul de valori
etico-social. La acesta stabilitatea se manifestă la nivelul duratei reacţiilor
reglate la nivel conştient voluntar.

În opoziţie cu aceştia, delincvenţii având o experienţă negativă a educaţiei

deficiente, deprinderi şi practici antisociale este un instabil emotiv activ cu
reacţii discontinue salturi nemotivate de la o extremă la alta, inconstanţă în
reacţii faţă de stimul, inconstanţă preponderent endogenă.

Astfel, instabilitatea emotivă s-a conturat ca o trăsătură esenţială a personalităţii

deformate a delincventului la acest nivel evidenţiindu-se mai pregnant
traumatizarea personalităţii lui decât la nivelul dimenşiunii cognitive.

b. Inadaptarea socială.

Exceptând handicapaţii congenitali sau cei cu alienare dobândită, inadaptaţii

infractori sunt în general persoane care nu au beneficiat de o educaţie eficientă,
de un mediu optim de dezvoltare. Anamneza de cele mai multe ori evidenţiază în
majoritatea cazurilor că aceştia sunt proveniţi din familii dezorganizate.

Atitudinile antisociale derivate din carenţe ale influenţei educative în perioada

copilăriei, dacă nu sunt înlăturate prin acţiuni educative nuanţate, modelate pe
şituaţie, duc la stabilizarea unor deprinderi negative care actualizate în condiţii
social economice nefavorabile, pot genera devianţă şi chiar infracţiune.

Aceste conşiderente se confirmă prin anamneza amănunţită.

Carenţele educative se manifestă şi prin lipsa de stabilitate şi continuitate a

influenţelor educative. Dacă în perioadele timpurii copilul are libertatea să
vagabondeze, prin natura şituaţiilor cu carevine în contact, i se oferă
poşibilitatea parcurgerii evoluţiei infracţionale de la inşignifiantele, micile hoţii
spre marile furturi şi crime. Vagabondajul este o formă completă a inadaptării şi
o cale de adâncire şi fixare a deprinderilor legate de inadaptare. Lipsa
domiciliului înseamnă sustragerea tânărului de la influenţele educative familiale
şi o poşibilă încadrare a lui în bande de infractori.

c. Căutare satisfacţiei materiale sau morale prin infracţiune.

Acţiunea infracţională prezintă o suită de caracteristici de pe diferite poziţii. Sub

raport social, este o acţiune nocivă societăţii reprezentând un fenomen de
inadaptare socială. Sub raport pşihologic, este o reacţie atipică caracteristică prin
căutarea folosului material şi moral pe care–l aduce.

Caracterul atipic al reacţiunilor derivă din faptul că diferiţi excitanţi din mediul
ambiant exercită asupra delincvenţilor o stimulare cu mult mai mare decât a
celorlalţi indivizi. Această stimulare exceşivă provine atât din senşibilitatea
exceşivă a infractorului, din forţa specifică a stimulentului de acţiune asupra lui,
în condiţiile în care lipsesc inhibiţiile pe linie socială. Lipsa de frâu este
conşiderată de mulţi cercetători o caracteristică a infractorului. Lipsa de inhibiţie
socială trebuie înţeleasă ca o rezultantă a formării intereselor în direcţia
antisocială.

d. Duplicitatea comportamentului infractor.

Individul infractor conştient fiind de caracterul antisocial distructiv al acţiunilor

sale, lucrează în taină, observă, plănuieşte, se fereşte de controlul oamenilor şi în
special al autorităţilor.

Pentru infractor devine obseşivă strădania de a acţiona în maniera în care să nu

fie descoperit. Această încordare, tenşionare face ca în actul infracţional să se
strecoare o eroare, o lacună care–l poate trăda. Acest fapt este cunoscut de
ambele părţi şi această cunoaştere măreşte pentru delincvent tenşiunea
dominantei defenşive determinând-o să devină inhibitoare în momentele cele
mai decişive ale infracţiunii.

Frica dominantă devine paralizantă, inhibând instanţa corticală în funcţionarea

căreia se vor ivi greşeli care-l pot trăda. Cunoscuta atitudine de reântoarcere la
locul infracţiunii se pare că se explică prin fenomenul de amnezie
postinfracţională generată de emoţia trăită în momentul infracţional. Astfel,
apare acest impuls imperativ de reîntoarcere la locul infracţiunii, căreia de cele
mai multe ori când îi dă curs îi poate fi fatală.
Duplicitatea infractorului fiind exersată atât în momentul comiterii acţiunii
infracţionale, cât şi în restul perioadei devine pentru infractor a doua natură dând
artificialitate întregului său comportament. Astfel, în timpul când nu comite
infracţiunea poate juca rolul omului cinstit cu preocupări îndepărtate de
specificul infracţiunii. Tăinuirea pentru infractor devine o neceşitate şi îi
formează deprinderi specifice care servesc acest scop.

Ca o concluzie la descifrarea actului infracţional şi a personalităţii infractorului

trebuiesc avute în vedere câteva elemente pşihologice importante:

- antecedentele infractorului vizând elementele native şi cele achiziţionate.

- starea de spirit momentană

- şituaţia obiectivă declanşatoare

- perceperea subiectivă a şituaţiei din spaţiul psihologic

Tipologia infractorilor

În general, noţiunea de tip desemnează o totalitate de trăsături caracteristice,

distinctive ale unui grup social, profeşional etc., trăsături comune repetabile şi
care se găsesc mereu în corelaţie.

Tipologiile infractorilor pot fi determinate, în special, prin cercetarea

fenomenului de recidivă. Poşibilităţile de acomodare şi de reintegrare se
determină frecvent prin calcularea indicelui de inadaptare.

Astfel, în funcţie de o serie de criterii în literatura de specialitate s-au realizat

diverse categorii şi tipologii ale infractorilor după cum urmează:

a. în funcţie de gradul de conştientizare şi control al

comportamentului criminal avem infractori normali şi anormali.

b. În funcţie de tendinţa de repetare a acţiunilor criminaleavem

infractori recidivişti şi nerecidivişti.

c. În funcţie de gradul de pregătire infracţională avem infractori

ocazionali şi infractori de carieră.

d. În funcţie de modul în care personalitatea infractorului afectează

comportamentul lui criminal avem criminali socializaţi, criminali neurotici ,
criminali pşihotici şi criminali sociopaţi.
e. De asemenea, în literatura de specialitate se operează o tipologie a
recidiviştilor în funcţie de tipul de fapte comise, în tendinţe hetero sau homo
distructive, vizând reiterarea unor comportamente îndreptate înspre delincvente
diferite respectiv spre acelaşi tip de delicte.

f. Primele tipologii specifice de criminali au fost realizate de C.

Lombroso şi E. Ferri. Lombroso a încercat să demonstreze existenţa unui tip de
criminal înnăscut, care se caracterizează prin anumite trăsături apreciate ca
stigmate ale crimei, ulterior, acesta a făcut o diferenţiere în tipologia sa,
distingând între criminalii de tip paşional, bolnav mintal şi epileptic.

g. Criminologul austriac Seeling reţine opt tipuri de criminali: criminali

profeşionişti, criminali contra proprietăţii, criminali agreşivi, criminali cărora le
lipseşte controlul sexual, criminali care într-o şituaţie de criză nu găsesc decât o
soluţie “criminală”, criminali caracterizaţi prin lipsă de disciplină socială,
criminali dezechilibraţi pşihic şi criminali care acţionează în baza unor reacţii
primitive.

h. J. Pinatel distinge între tipul pervers, tipul caracterial şi tipul

ideologic al infractorului.

Personalitatea infractorului şi sentinţa penală

Studiul personalităţii în domeniul psihologiei judiciare are două sensuri. În

primul rând stabilirea vinovăţiei se face de către anchetator, dar şi de către
judecător, cercetând corespondenţa între actul săvârşit şi personalitatea
individului. Pe această relaţie, prin analiza atentă şi riguroasă a unui act, putem
ajunge la descoperirea făptaşului în condiţiile în care actul ieşit din comun
reflectă o anumită personalitate. Aceasta este modalitatea cercetării “a
posteriori” a personalităţii. Este modalitatea inversă faţă de cea obişnuită, când
cercetarea personalităţii dă şansa şi posibilitatea previziunii a ceea ce face un
individ în viitor.

Orice măsură judiciară este o diagnoză dar şi o prognoză. Pornind de la

considerarea omului ca personalitate consistentă, dinamică care presupune şi o
anumită stabilitate relativă, se pot efectua previziuni ale desfăşurării ulterioare a
comportamentului persoanei vizate, astfel încât sancţiunea este determinată
nu numai de gravitatea faptei antisociale comise, dar şi o prezumţie a
posibilităţii sau non-posibilităţii reeducării lui.
În al doilea rând, se cunoaşte că la omul normal transformările dramatice şi
totale ale personalităţii sunt rare, ele având loc în condiţii excepţionale încât
practic nu sunt previzibile, iar statistic sunt neglijabile.

În al treilea rând, se descifrează constatarea importanţei corespondenţei dintre

actul infracţional şi personalitatea făptaşului. Dacă actul antisocial săvârşit se
încadrează în linia generală de conduită a infractorului, dacă pregătirea şi
plănuirea lui corespund cu trăsăturile personalităţii sale, atunci prognoza este
mai pesimistă, şansele de a fi reeducat fiind mai mici. În schimb, dacă actul
comis, chiar dacă este grav contravine în esenţă personalităţii infractorului,
atunci putem considera că suntem în faţa unui accident, posibilitatea recuperării
sale fiind reală.

Profilul personalităţii infractorului.

Importanţa determinării profilului de personalitate.

Dacă o persoană are un comportament manifest prin fapte antisociale, societatea

are obligaţia morală şi legală de a aprecia gravitatea faptelor şi de a lua măsuri
punitive faţă de aceea persoană şi preventive pe plan social.

În cazul în care persoana se dovedeşte a fi bolnavă psihic în măsura de a nu

putea răspunde pentru faptele sale (iresponsabilitatea), măsurile au un caracter
specific, iar stabilirea lor urmează un protocol interdisciplinar reunit sub
genericul de expertiză medico-legală psihiatrică.

Principalul obiectiv al expertizei medico-legale psihiatrice îl

constituiedeterminarea sănătăţii psihice a unei persoane. Efectuarea acestei
expertize este necesară atât în cauze penale în care se ridică problema existenţei
discernământului şi ca urmare a vinovăţiei persoanelor care săvârşesc acte
antisociale, precum şi în cauze civile: punerea sub interdicţie, dreptul de
exercitare a unor profesii sau activităţi, capacitate testamentară, etc.

Fundamentul teoretic al expertizei medico-legale psihiatrice este legat de

principalul obiectiv general al expertizei medico-legale psihiatrice, acesta fiind
determinarea sănătăţii mintale a unei persoane.

Elaborarea unui diagnostic cât mai fidel pentru diversele categorii de

delincvenţi cu constituirea unui profil psihocomportamental al infractorilor
pentru evidenţierea cât mai exactă a cauzelor, comportamentul antisocial se
constituie ca şi factor esenţial pentru implementarea unor programe
terapeutice şi de recuperare în cadrul diverselor instituţii de corecţie.

Analiza complexă a fenomenului infracţional deschide perspective

largi pentru explicaţia mecanismelor, precum şi a factorilor care intervin, ceea ce
permite adoptarea unor măsuri adecvate generale şi speciale, orientate
preponderent către prevenirea şi combaterea manifestărilor antisociale.

Studiul complex al actului infracţional antrenează cercetări

pluridisciplinare. Factorii psihologici principali implicaţi în actul infracţional
constă în analiza modului în care structurile de personalitate (motivaţie
activitate, potenţial intelectual, creativitate, etc) se manifestă în etapele de
comitere a infracţiunilor (pregătirea, trecerea la acţiune, atitudinea de regret,
indiferenţă, lipsă de implicare sau satisfacţie postantiinfracţională).

Personalitatea infractorului este fondul pe care trebuie să se

încrucişeze, în cadrul duelului judiciar, funcţiile acuzării şi apărării pentru că, în
ultima instanţă, pedeapsa este impusă infractorului, iar efectele sale sunt
condiţionate de această personalitate. Elementele pozitive ale personalităţii vor
putea conduce spre o pedeapsă mai uşoară, pe când cele negative vor trebui
infrânte printr-o pedeapsă mai aspră. Există şi situaţii în care pedepsele sunt
insuficiente, acestea generând, de obicei, fenomenul recidivei sau al obişnuinţei
infracţionale, cărora societatea nu le-a găsit remedii propice

Conceptul de personalitate este esenţial pentru o justiţie ce se

fundamentează pe adevăr, ştiinţă şi dreptate, în care primează ideea de
recuperare socială a infractorului. De aceea justiţia îşi racordează activitatea la
serviciile psihologiei judiciare.

Factorii psihologici nu acţioneaza direct, nemijlocit şi univoc asupra individului,

ci prin filtrul particularităţilor sale individuale, particularităţi ale căror rădăcini
se află în mică măsură în elementele înnăscute ale personalităţii şi în cea mai
mare măsură în antecedentele sale, în istoria personală. Toate acestea îi
determină un anumit tip de comportament disfuncţional, un anumit mod de a
acţiona şi reacţiona în spaţiul psihologic, în modul de a rezolva situaţiile
conflictuale care apar mereu în acest spaţiu.

Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată, ceea ce îi permite

comiterea unor acţiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial.
 Infractorul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu
deficienţe de integrare socială, care intră în conflict cu cerinţele sistemului
valorico-normativ şi cultural al societăţii în care trăieşte. Pe această bază se
încearcă să fie puse în evidenţă atât personalitatea infractorului, cât şi
mecanismele interne (mobiluri, motivaţii, scopuri) care declanşeaza trecerea la
actul infracţional ca atare.