Legenda istorica: Muma lui Stefan cel Mare, de Dimitrie Bolintineanu

Legenda este o specie a literaturii populare, mai ales în proză, dar şi în versuri, de obicei redusă ca dimensiune,
care, utilizând evenimente miraculoase şi fantastice, tinde să dea explicaţie genetică şi în general cauzală unor fenomene,
întâmplări, caracteristici ale plantelor, animalelor, omului, etc.
După basmul fantastic şi poveşti, legenda ocupă locul al doilea în proza epică populară şi cultă pentru copii.
Legenda este o povestire, de obicei de dimensiuni reduse, având uneori elemente fantastice şi miraculoase, bazate
pe fondul real al unei întâmplări sau pe miezul imaginar, mitic al acesteia. Dicţionarul de terminologie literară defineşte
astfel legenda: „... o specie a genului epic, o naraţiune în versuri sau în proză, amestec de adevăr şi ficţiune cu privire la
originea unor fiinţe, lucruri, momente istorice, ţinut sau fapte ale unor eroi
Ştiinţa folcloristică defineşte legenda ca o creaţie literar – artistică la interferenţa dintre basm şi mit, în care
explicaţiile, cu elemente fantastice şi miraculoase, pornesc de la un fond real sau de la un adevăr ştiinţific cărora li se
adauga uneori un înveliş de glumă, încât, deseori, acţiunea concentrată alunecă nu numai spre basm, ci şi spre snoavă.
A doua categorie, legendele istorice sau despre istoria civilizaţiei , înglobează naraţiuni bazate pe nuclee sau
segmente ale istoriei naţionale, prezentând eroi civilizatori, reali sau fabuloşi, întemeietori de forme culturale (ţări,
localităţi etc.). Legendele istorice sunt o oglindire a trecutului, uneori povestiri despre lucruri petrecute, aşa cum au fost
luate de la înaintaşi, bazate pe amintiri sau pe închipuirea faptelor descrise. De cele mai multe ori aceste întâmplări au şi
un nucleu veridic, deşi nu se identifică cu istoria.
Istoria naţională a inspirat pana multor poeţi care s-au adresat copiilor şi adolescenţilor amintind momentele de
glorie ale luptătorilor anonimi şi lăudând curajul unor conducători care s-au jertfit pentru interesele ţării şi ale neamului.
Cele mai înflăcărate poeme aparţin secolului al XIX-lea, martor al unor prefaceri fundamentale în viaţa politică şi
sufletească a românilor. Dintre aceşti autori se remarcă paşoptiştii Dimitrie Bolintineanu şi Vasile Alecsandri,
junimistul Mihai Eminescu şi poetul ardelean G. Coşbuc
Dimitrie Bolintineanu. Legende istorice 1865
Evenimentele prezentate de istoricii paşoptişti în studii, tratate şi manuale şcolare, D. Bolintineanu le-a transpus
în versuri oferind literaturii române un inedit compendiu liric al eroilor şi al faptelor glorioase din trecutul medieval.
Poetul şi-a găsit sursele de inspiraţie în legende din O samă de cuvinte de Ion Neculce1, în Letopiseţul Ţării Moldovei de
Grigore Ureche2, în istoriografiile vecinilor imperiali ai Provinciilor Române. Publicate începând cu 1846, legendele
istorice completau tradiţia imnurilor închinate tinerei oştiri române precum şi a cântecelor eroice populare.
În 1842, anul debutului liric al lui Bolintineanu, istoria era considerată drept o sursă principală de inspiraţie pentru
literatura naţională, un mijloc de educare şi de emancipare a tinerei generaţii. Coborâtă din turnul de fildeş al savanţilor,
ea înlesnea cunoaşterea identităţii naţionale şi legitima aspiraţiile paşoptiştilor de a crea un stat unitar, independent şi
suveran în spaţiul străvechii Dacii, proiect iluzoriu în 1840, devenit realitate abia la 1 decembrie 1918.
Legendele istorice impuneau un cod patriotic, alcătuit din sentinţe memorabile cu valoare paremiologică şi înălţau
un omagiu sincer tuturor celor care s-au jertfit pentru interesele naţionale. Coloana lui de susţinere o reprezenta dragostea
faţă de ţară, responsabilitatea pentru prezentul şi viitorul ei. Voievozii, oştirea, înalta aristocraţie, clerul înalt fuseseră
animaţi în Evul Mediu de acest sentiment pe care l-au sădit în inimile urmaşilor. Dragostea de ţară fusese garanţia unei
înţelepte cârmuiri: marii domnitori s-au îngrijit de soarta Ţărilor Române în dauna intereselor personale sau de familie.
Femeia română evocată în legende corespundea prototipului antic al amazoanelor.Muma lui Ştefan cel Mare
dovedea o voinţă de fier şi-şi respecta înainte de orice ţara şi neamul. Prototip eroic al feminităţii medievale, ele cereau
fiilor, fraţilor şi soţilor să fie curajoşi, să înfrunte cu demnitate duşmanii ţării, să se jertfească pentru independenţa şi
gloria ţării. Adesea ele însoţeau bărbaţii în luptă şi determinau victoria.
Eroinele se adresau bărbaţilor cu măreţie. Mama îşi îndemna feciorul-domn şi comandant de oşti astfel: „Du-te la
oştire! Pentru ţară mori şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori”,
Legendele lui D. Bolintineanu au o structură epică specifică, fiind alcătuite dintr-unul sau mai multe tablouri care
se dezvoltă în jurul unui discurs amplu, retoric, cu o încheiere senină.
Muma lui Ştefan cel mare
 Frumuseţea şi semnificaţia poeziei constă în momentul atât de dramatic al dialogului dintre domnitorul copleşit
de dureri fizice şi morale şi neînduplecata sa mamă, în scena atât de tulburătoare şi cu amplă rezonanţă a confruntării
dintre 2 stări psihologice deopotrivă intense.
Versurile excelează prin aceeaşi solemnitate gravă, realizată cu economie de mijloace, printr-o desăvârşită
muzicalitate. Imaginile sunt precise şi pregnante, transpun ideea poetică direct, expresiile stilistice se disting printr-o
remarcabilă amplitudine acustică, prin puterea de a sugera atmosfera nocturnă şi fiorul orelor târzii, pregătind cadrul
adecvat unei întâmplări ieşite din comun:
”Un orologiu sună noaptea jumătate,/ În castel în poartă, oare cine bate?” Rugămintea pe care Ştefan o
adresează mamei sale este înfiorată de un autentic suflu uman, închide în ea amărăciune sufletească şi suferinţă fizică,
relevând un moment de dramatică deprimare din existenţa eroică a voievodului.
Trecerea de la rugămintea lui Ştefan cel Mare la răspunsul mamei sale e marcată discret şi sugestiv prin reacţia
spontană graţioasă şi firească a soţiei voievodului concentrată într-un singur vers, însă elocvent pt. virtuozitatea poetului
de a suprinde gestica personajelor evocate, sub care intervin trăirile interioare: “Tânăra domniţă la fereastră sare”.
Desigur mama domnitorului şi-a recunoscut fiul, însă răspunsul pe care i-l dă este o parabolă,are valoare
simbolică. Substituirea aparentă, confundarea voită a lui Ştefan cel Mare cu un străin, amplifică semnificaţiile majore ale
răspunsului, ale atitudinii mamei sale. Viziunea poetului este subtilă. Apelând la această substituire, evită respingerea
dură a fiului de către mamă, întrun moment tragic, iar pe de altă parte crează climatul prielnic pt. ca replica severă a
mamei să nu aibă nimic retoric, nimic exagerat, ci să fie cu adevărat generatoarea unui imbold
Tema o formeaza lupta pentru apararea fiintei nationale si pentru afirmarea constiintei nationale.
Ideea este ca aceasta lupta trebuie dusa pana la sacrificiul de sine.
Motivul este luat din O sama de cuvinte de Ion Neculce: invins de turci, Stefan vrea sa se retraga cu o parte din
oastea sa in Cetatea Neamt, unde sa se pregateasca pentru noile sale expeditii razboinice.
Mama sa nu-l primeste, fiindca, asemeni matroanelor romane (care le spuneau fiilor "cu scut sau pe scut", adica
invingator sau mort), ea ii cere fiului sa nu-si intrerupa lupta: "Du-te la ostire! pentru tara mori! / Si-ti va fi mormantul
coronat cu flori!".
(Dimitrie Bolintineanu, Muma lui Ștefan cel Mare, 1857)
* Dimitrie Bolintineanu a scris această poezie inspirat de un fragment din lucrarea O samă de cuvinte a
cronicarului Ion Neculce:
„Ştefan vodă cel Bun, bătîndu-l turcii la Războieni, a mers să intre în Cetatea Neamţului, şi fiind mamă-sa în
cetate, nu l-a lăsat să intre şi i-a zis că pasărea în cuibul ei piere, că să se ducă în sus să strîngă oaste, că izbînda va fi a
lui. Şi aşa, pe cuvîntul mîne-sa, s-a dus şi a strîns oaste.”
Mihail Sadoveanu e de părere că, la prima confruntare a poeziei moderne cu O samă de cuvinte, textele lui
Neculce îşi dezvăluie superioritatea prin forţa de expresie, iar prelucrarea tradiţiei cronicăreşti de către scriitorii paşoptişti
a determinat creşterea popularităţii lor. Legendele conţin scene menite să exalte spiritul cetăţenesc şi patriotic şi pot fi
asociate programului de propăşire naţională al Daciei literare.
Relatarea faptului istorico-legendar pare a fi doar un pretext pentru a expune, mai adecvat, discursul personajului.
După cum observă cercetătorul D.Popovici, obiectul baladelor lui Bolintineanu „nu e acţiunea, ci harnaşamentul verbal al
acţiunii” [2, p.291]. Fiecare dintre aceste monologuri conţine o idee poetică, exprimată printr-o maximă:
Astfel, mama lui Ştefan cel Mare îşi rosteşte monologul dintr-un „vechi castel”, situat „pe o stâncă neagră”;.
Aceste peisaje stâncoase, bizare, preponderent nocturne, selenare, sunt prin excelenţă romantice. Lui D.Bolintineanu i s-a
reproşat că spaţiul în care îşi plasează eroii, care parcă „se desprind din balada medievală occidentală” [2, p.290], nu e
unul specific naţional. Spaţiul, la fel ca discursurile sau aforismele, este purtătorul unei semnificaţii morale, justiţiare.
Pădurea e mediul prin care pământul renaşte şi devine istorie. renaşterea pământului românesc prin forţele
pădurii are aceeaşi semnificaţie ca şi la D.Bolintineanu. „Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună; / Oastea lui zdrobită de
prin văi adună” (Muma lui Ştefan cel Mare); „
Alteori, ideea poetică este exprimată direct prin stratul fonetic al versurilor. Bolintineanu e „întâiul versificator
român cu intuiţia valorii acustice a cuvântului” [3, p.103] şi, în lipsa asociaţiilor plastice, muzicalitatea este cea care le
înlocuieşte. Versurile: „Un orologiu sună noaptea jumătate, / În castel, la poartă oare cine bate…” „surprind prin un ce
horcăit, cavernos, printr-o cadenţă de maşinărie” [3, p.103].
Dacă plasarea evenimentului istoric în cadrul naturii indică predilecţia lui D.Bolintineanu pentru romantism,
modalitatea de evocare a istoriei aparţine, cum remarcă D.Păcurariu, clasicismului. „Faptul că poetul e preocupat nu atât
de individualizarea eroilor săi, ci de sublinierea, prin ei, a unor virtuţi comune tuturor şi oarecum universale (sentimentul
datoriei faţă de ţară, bărbăţia în luptă, demnitatea, generozitatea şi cavalerismul) sunt, în acest sens, concludente” [1,
p.67]. Respectiv, elementul clasicist se îmbină cu cel romantic.
 Aşadar, motivele istorice din opera lui I. Neculce au fost actualizate de către D.Bolintineanu şi reinterpretate
artistic. Legendele au fost adaptate în funcţie de idealurile epocii şi de stilul scriitorului, care a folosit mijloacele ce
corespund viziunii proprii asupra artei literare.

Contribuţia lui Bolintineanu la inaugurarea şi dezvoltarea legendei istorice în literatura noastră este de
necontestat, iar valoarea ei didactică a impus-o în literatura autohtonă pentru copii şi adolescenţi, ca o specie cultă şi
originală.
Valoarea legendei nu consta atat in continut, cat in forma literar-artistica de a comunica adevaruri si a nuanta
bogate valori morale. Lectura sau povestirea legendelor imbogateste fondul cognitiv si afectiv al copiilor de varsta
prescolara sau scolara. Analiza atenta a structurii legendelor si a personajelor supradimensionate ii ajuta pe copii sa
descifreze mesajul estetic, fondul real al operei, concizia, simplitatea si expersivitatea limbii si a stilului, le dezvolta
capacitatile intelectuale si verbale, trasaturile de vointa si de caracter.