Epidemio C. 2 14.03.

2012
Definiţii şi obiectul de studiu
al epidemiologiei

Greenwood în 1934 a definit: „epidemiologia reprezintă studiul bolii ca fenomen de

masă.”
Obiectivele disciplinei
Epidemilolgia este de obicei intereasată de:
-numărul subiecţilor care prezintă o stare patologică într-o colectivitate.
-descoperirea în măsura în care este posibil acest lucru a tuturor factorilor sau a
majorităţii fact care au det boala respectivă
-evoluţia în timp a stării patologice
-implicaţiile economice, sociale, dar şi ecologice ale fenomenului respectiv
În final, pe baza tuturor datelor colectate, elaborează programe naţionale sau
internaţionale de prevenire şi combatere a bolii respective.
De asemenea, mai spunem că epidemiologia prin aceste obiective urmăreşte
promovarea sanogenezei (stare de sănătate) în populaţiile umane şi animale. Pe baza celor
prezentate se poate concluziona că epidemiologia nu este o ştiinţă a epidemiilor, ci este o
ştiinţă care îşi propune să prevină epidemiile.
Epi- ceea ce se ştie, ceea ce se cunoaşte
Demi- populaţia de animale sau oameni
Logos- ştiinţă

Locul epidemiologiei în
rândul ştiinţelor

Datorită faptului că domeniul la care se referă epidemiologia este destul de complex,

epidemiologia colaborează cu multe discipline din domeniul medical. În momentul de faţă,
epidemiologia este recunoscută ca o ştiinţă de bază a medicinii preventive dar se întâmplă ca
unii să reducă epidemiologia la un simplu set de metode de diagnostic, alţii reduc
epidemiologia la statistică, alţii o raportează numai la studiul bolilor infecţioase şamd.
Până în anii 60, epidemiologia a fost aliată cu microbiologia în lupta împotriva
bolilor. După această perioadă, epidemiologia a devenit o disciplină mai cuprinzătoare,
caracterizată în principal prin investigarea pe lângă ag patogen, specific bolii respective, a mai
multor factori al căror rol pot fi şi sunt de multe ori cauze potenţiale ale bolilor.
Unitatea de preocupare în studiile epidemiologice nu o constituie individul aşa cum
se întâmplă în medicina umană, ci această unitate o reprezintă grupurile de indivizi şi de aceea
spunem că unitatea de preocupare pt epidemiologia veterinară o constituie turma sau ferma.
Protejând populaţiile de animale, medicina preventivă costă scump, motiv datorită
căruia aforismul care spune că este mult mai uşor să previi decât să tratezi nu este real iar
OMS adaptează o interpretare mai corectă: „dacă nu este mai uşor să previi, în orice caz, este
mai corect să previi.”

Ramurile epidemiologiei

La ora actuală, epidemiologia este structurată în 2 ramuri:

1. Epidemiologia generală (teoretică):
Studiază legile generale care guvernează procesele epidemiologice, domeniile de
contact cu alte ştiinţe, metodele de lucru, aprecierea cauzalităţii, factorii endogeni şi exogeni
care determină procesele epidemiologice, căile de prevenire, combatere şi eradicare a unor
procese patologice cu răspândire de masă.
 În cadrul epidemiologiei generale avem câteva domenii mai importante de lucru, aşa
cum sunt:
a. Epidemiologia geografică:
Apare frecvent în lucrările care abordează problematica la nivel internaţional în
mod deosebit, dar ea se poate şi referi la state cu teritorii mai întinse, cum sunt China, SUA,
Rusia, dar şi la state cu o suprafaţă medie.
La ora actuală, despre multe boli virotice sau parazitare se notează astăzi ca
fiind „din lumea nouă” şi „din lumea veche”. Cele mai multe lucrări aparţin OIE şi OMS
împart primatele non-humanoide în 2 categorii şi anume:
a. maimuţele din lumea nouă care sunt de origine sud-americană. Acest
grup a trăit izolat de om, iar bolile sale sunt considerate dpdv zoonotic mai puţin periculoase.
b. maimuţele din lumea veche – au origine africană şi asiatică, acestea
au trăit în contact strâns cu populaţiile umane şi din acest motiv sunt considerate mai
periculoase dpdv al zoonozelor pe care le pot transmite. De asemenea, riscul de purtător al
unor zoonoze este mai mare la cele capturate din starea sălbatică, comparativ cu cele păstrate
în captivitate şi care se află permanent sub supraveghere S-V. Aceste primate non-humanoide
se pot infecta cu Mycobacterium tuberculosis, M. bovis, M. avium. De asemenea, herpes
virusul simian tip B şi virusul imunodeficienţei simiene S.I.V., înrudit cu cel al
imunodeficienţei umane, care produce sindromul SIDA, produc boli cu o patogeneză
asemănătoare cu toate că virusul HIV şi virusul SIV sunt entităţi distincte. De asemenea, febra
hemoragică simiană şi ebola se consideră că sunt produse de un virus cu origine africană şi
surprinzător, la animale, boala poate evolua asimptomatic. Boala se poate transmite prin ace
de seringă, insecte hematofage, tatuaje dar şi prin contact direct. Şi la om poate să evolueze şi
asimptomatic dar de cele mai multe ori febra hemoragică evoluează cu mortalitate mare.
Această heterogenitate a populaţiilor umane sau animale s-a accentuat chiar în ultimele
decenii prin mari migraţii şi reaşezări cum este în cazul oamenilor şi de asemenea în cazul
animalelorastfel încât interacţiunea dintre sănătatea anim şi sănătatea publică a solicitat o
colaborare mult superioară, sarcină care a fost preluată şi la nivel internaţional în mod
deosebit prin colaborarea directă şi eforturile de informare rapidă între 3 organisme: OIE,
OMS, FAO.
b. Epidemiologia moleculară şi genetică:
Aceasta face trimiteri speciale către reproducţia animalelor în rasă curată, de
asemenea se referă la recoltarea şi folosirea spermei şi a ovulelor pt reproducerea animalelor,
şi obţinerea unor linii mai rezistente la diverşii agenţi cauzali ai bolii.
c. Eco-epidemiologia:
Studiază factorii din afara organismului, denumiţi şi factori exogeni şi care
sunt implicaţi în apariţia bolilor.
d. Sero-epidemiologia:
Acest domeniu face apel la analiza imunologică, biologică, şi antigenică a
sângelui în populaţiile vizate. Aceste metode sunt frecvent folosite în supravegherea
epidemiologică veterinară şi sunt cuprinse în programele naţionale de supraveghere, prevenire
şi combatere a bolilor cu etiologie microbiană, parazitară din ţara noastră

2.Epidemiologiile speciale