Epidemio C. 12 30.05.

2012

Epidemiovigilenţa
Modul în care o astfel de reţea se poate organiza este definită de la un stat la altul, la
noi fiind structurat de către institutul de diagnostic şi sănătate animală (IDSA) prin direcţiile
sanitar veterinare judeţene, în structura cărora se găsesc laboratoarele sanitar veterinare
judeţene. Ceea ce trebuie să aibă în comun toate reţelele de epidemiosupraveghere îl
constituie gestiunea centralizată, adică un sistem de notificare între organismele veterinare
organizate la nivel local (circumscripţia), la nivel judeţean (direcţia) şi la nivel central
(ANSVSA şi IDSA).
Se pot distinge 2 mari tipuri de reţele în epidemiologie, şi anume:
a. Reţele care au ca scop principal epidemiosupravegherea
b. Reţele care au ca scop principal cercetarea în epidemiologie
Obiectivele principale ale epidemiosupravegherii sunt 4:
1. Detectarea apariţiei unei boli „exotice” sau a unei boli noi într-o regiune dată
pt a întreprinde măsuri de combatere cât mai precoce.
2. Stabilirea unei ierarhii de importanţă medicală sau economică pt diverse boli
care afectează o anume populaţie în vederea structurării priorităţilor.
3. Stabilirea importanţei reale ale unei boli prin cunoaşterea exactă a incidenţei,
prevalenţei, pierderilor economice şi a modului în care evoluează o anumită boală, pt a evita
deciziile incorecte şi pt a întreprinde, modifica sau continua o acţiune de combatere.
4. Evaluarea rezultatelor unui plan de combatere care urmăreşte eliminarea
unei boli, aşa cum sunt acţiunile de epidemiosupraveghere a tuberculozei bovine, leucozei
enzootice bovine, brucelozelor, AIE.
Un rol important în începerea şi organizarea reţelelor de epidemiosupraveghere îl
joacă Organizaţia Mondială pt Sănătatea Animalelor (OIE) care ajută statele membre în
această activitate, direct sau indirect prin diversele materiale care le pune la dispoziţia statelor
membre şi chiar cu ajutorul internetului.
Reţelele de epidemiosupraveghere pot funcţiona pt câteva obiective bine structurate, şi
anume:
- reţele de epidemiosupraveghere a bolilor prezente într-o zonă dată
- reţele de epidemiosupraveghere pt bolile exotice
- reţele de epidemiovigilenţă destinate să depisteze bolile noi
Organizarea epidemiosupravegherii animale pe plan naţional este responsabilitatea
Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pt Siguranţa Alimentelor, care, fiind organism
guvernamental, elaborează acte juridice normative pt fiecare boală în parte, şi mai ales prin
Programul de Supraveghere a Bolilor, elaborat an de an cu hotărâre de guvern, arată modul în
care medicii veterinari din teritoriu trebuie să realizeze supravegherea epidemiologică pt
fiecare boală în parte.

Depistarea bolilor transmisibile la animale

Valoarea testelor de depistare la nivel de animal

Un test de depistare este caracterizat prin 2 grupe de valori:
a) Valori intrinseci ale testului, în care se regăsesc:
1. sensibilitatea testului (Se)
2. specificitatea testului (Sp)
b) Valori extrinseci ale testului:
1. Valoarea de prognostic pozitiv
2. Valoarea de prognostic negativ

1
 Valorile intrinseci şi extrinsec al testului de depistare au o deosebită importanţă în
acţiunea de luptă corectivă împotriva bolilor infecţioase la animale şi sunt direcţionate spre:
- a putea alege valoarea unui test în comparaţie cu altul
- a interpreta corect rezultatul unui test
- a evalua o prevalenţă reală
În cazul testelor de depistare se folosesc anumiţi termeni şi expresii, cum ar fi:
- adevăratele pozitive (AP)
- adevăratele negative (AN)
- falsele pozitive (FP)
- falsele negative (FN)
- prag de pozitivitate
- densitatea optică (DO)
Aplicarea unui test de depistare a unei boli la un grup de animale care are aceleaşi
caracteristici (specie, rasă, vârstă) despre care nu se ştie decât că unele dintre ele sunt infectate
de către un agent al bolii, iar despre altele că sunt indemne duce inevitabil la 2 grupe de
animale, şi anume: adevăratele (AP şi AN) şi de fiecare dată, la 2 grupe mai mici de rezultate
care sunt falsele (FN, FP).
Un test bun, sigur, este acela care furnizează un maxim de rezultate corecte şi un
minim de rezultate eronate, astfel încât există o zonă intermediară între cele 2 subgrupe de
animale, şi anume AP şi AN, şi aici se găsesc animale indemne şi animale infectate în
proporţii diferite, denumite false pozitive şi negative. Se poate concluziona că în cazul unui
test de depistare avem de fiecare şi răspunsuri eronate, iar ca un test să ofere cea mai mică
dintre erorile posibile este determinată de alegerea cât mai exactă a pragului de pozitivitate.
(schemă pg 137)
Situaţia reală
AP FP
FN AN

Sensibilitatea testului de depistare (Se):

Sensibilitatea unui test reprezintă aptitudinea unui test de a furniza un răspund pozitiv
unui animal infectat.
Se = AP / AP+FN
Sensibilitatea testului este dată de proporţia dintre adevăratele pozitive raportat la
ansamblul animalelor infectate, respectiv la suma animalelor infectate. Numărătorul şi
numitorul conţin numai animale infectate.
În aplicarea unui test de depistare trebuie să se aibă în vedere câteva aspecte legate de
animal şi care pot condiţiona sensibilitatea unui test. Astfel, răspunsul posibil de primit din
partea unui animal infectat este variabil şi influenţat de vechimea infecţiei. Astfel, în
momentul aplicării unui test de depistare ne putem găsi în 3 momente şi anume:
a) Fază mută – corespunde unei perioade mai lungi sau mai scurte de pregătire
a răspunsului din partea animalului infectat.
b) Perioada cu răspuns pozitiv din partea animalului – care poate dura uneori
chiar toată viaţa animalului.
c) Perioada finală, de diminuare sau dispariţie a răspunsului din partea
animalului.
Aceste 3 perioade influenţează semnificativ rezultatele obţinute, deci sensibilitatea
testului. Frecvenţa bolii în zona controlată nu poate influenţa sensibiliatea unui test de
depistare, deoarece ea este calculată pe o populaţie compusă exclusiv din animale infectate.
Din această cauză, sensibilitatea este calificată ca valoare intrinsecă a unui test care depinde
doar de caracteristicile testului de depistare. Din aceste motive, sensibilitatea unui test nu
poate ajunge practic niciodată la valoarea de 100%.

2
Specificitatea testului:
Specificitatea unui test reprezintă aptitudinea unui test de a furniza un răspuns negativ
unui animal indemn. Cu cât un test este mai specific, cu atât proporţia de răspunsuri negative,
adevărate negative, într-o populaţie indemnă este mai ridicată iar nr de erori (falsele pozitive)
este mai redus.
Sp = AN / AN+FP
Specificitatea testului este rezultatul proporţiei dintre AN raportat la ansamblul
indemnelor, adică AN şi FP. Atât numărătorul cât şi numitorul cuprind numai animale
indemne întrucât specificitatea nu ia în calcul decât subiecţii indemni. La fel ca şi
sensibilitatea este o valoare intrinsecă, ce ţine de modul de aplicare al unui test, şi la fel ca şi
sensibilitatea nu se atinge niciodată valoare de 100%.
Diversele situaţii întâlnite în teritoriu obligă la a considera sensibilitatea şi
specificitatea unui test ca valori totuşi relative şi nu extrem de precise şi care trebuiesc
realizate strict în aceleaşi caracteristici generale ale populaţiei care ţin de specie, rasă, vârstă,
mediu ambiant.