Epidemio C. 10 16.05.

2012

Importanţa cuantificării în epidemiologie

În epidemiologie cuantificarea se poate face în termeni absoluţi sau în termeni relativi.

În termeni absoluţi se exprimă nr total de cazuri, de focare sau de reacţii pozitive. Totuşi nu
este suficient pt că toate acestea nu ţin cont de efectivul total al populaţiei.
Ex. Leucoza enzootică bovină (LEB) monitorizare în 2 efective în care nr de cazuri şi
în unul şi în celălalt este de 20 animale bolnave. Dacă aceste 20 de focare au fost înregistrate
într-o populaţie formată din 50 de crescătorii, rezultă că o proporţie foarte mare mare de
crescătorii sunt atinse de leucoză (40%). Dacă din potrivă, ele au fost identificate într-o
populaţie de 200 mii de crescătorii, putem considera boala ca fiind din contră, foarte rară,
procentul fiind practic de 0,01%, deci, în situaţia 1 frecvenţa bolii este de 4 000 de ori mai
mare decât în cazul celei de-a doua situaţii.
În concluzie, este mult mai util de cuantificat boala, exprimându-i frecvenţa în raport
cu populaţia în care este înregistrată.
O formulă simplă dar esenţială de cuantificare în epidemiologie o constituie un raport
care cuprinde la numărător numărul de evenimente patologice (animale bolnave, infectate,
focare), iar la numitor efectivul populaţiei în care se execută observarea. Termenul consacrat
este acela de indicator epidemiologic (Ie)

Ie = n/N n = nr de evenimente, N = populaţia studiată

Rapoartele în epidemiologie:
Procentul în timp:
În epidemiologia veterinară, un procent în timp = raportul între nr de evenimente
observat în unitatea de timp (nr noi de cazuri) faţă de populaţia supusă riscului.

Procent în timp = cazuri noi / populaţia receptivă (în perioadă) (vezi lab)

În cazul procentelor în timp este imp să determinăm cât mai corect atât numărătorul
cât şi numitorul şi de asemenea alegerea unităţii epidemiologice trebuie făcută cât mai corect.

1. Alegerea numărătorului (n) – necesită o definire cât mai precisă a bolii luată în
studiu, deoarece numărătorul corespunde cazurilor de boală. În teren, situaţiile întâlnite la
determinarea numărătorului sunt diverse şi uneori este dificil să se poată stabili o limită între
diversele categorii care pot apărea. Totuşi putem distinge 2 situaţii mari:
a. O primă categorie în care pt identificarea bolii se caută o manifestare clinică,
care poate fi suficient de bine exprimată fără a mai fi nevoie în acest caz de alte investigaţii
suplimentare (ex. o anchetă asupra frecvenţei diareei la viţei).
b. manifestarea clinică este dificil de constatat şi este obligatoriu urmată pentru
confirmare sau infirmare de examene complementare
2. Determinarea numitorului (N) – ridică o serie de probleme şi anume stabilirea
populaţiei ţintă pt un studiu sau o anchetă epidemiologică trebuie să ţină seama de
- natura populaţiei
- poziţia ei în spaţiu
- efectivul populaţiei cu evoluţia acestuia în timp
Pt a defini populaţia ţintă este în raportul acesteia cu spaţiul, şi anume cu ţara, zona,
regiunea la care ne referim. De asemenea, întotdeauna trebuie definită populaţia ţintă şi prin
receptivitatea sa faţă de ag patogen studiat sau prin aptitudinea sa de a exprima clinic boala
cercetată. Pt o anumită boală, populaţia ţintă nu corespunde decât unei părţi din efectivul
speciei respective, din zona respectivă. Astfel, subpopulaţia masculină este luată în calcul
atunci când ne interesează frecvenţa relativă a orhitelor la ovine (de exemplu), sau cea femelă,
atunci când ne interesează frecvenţa retenţiei învelitorilor fetale la bovine. În cel de-al doilea
caz se poate merge şi mai departe decât în primul caz, deoarece în acest de-al doilea caz nu ne
interesează decât femelele care au fătat şi deloc cele negestante şi tineretul femel. Astfel, pt o
analiză cât mai exactă a populaţiei ţintă trebuie ţinut cont de compoziţia demografică a
fiecărei populaţie.
Exemplu: avem 2 grupuri A şi B, a câte 1000 bovine. Boala luată în studiu este
mamita. În lotul A s-a înregistrat mamita la 50 exemplare iar în lotul B la 200 exemplare. În
acest caz, procentul în timp de morbiditate în primul caz este de 5% în lotul A (50/1000*100)
şi 20% din lotul B. În absenţa indicaţiei privind grupa demografică a acestor 2 populaţii se va
concluziona că frecvenţa mamitelor în populaţia B este de 4 ori mai mare decât în populaţia
A. Dar, dacă din contră, cunoaştem compoziţia demografică, şi anume: în grupul A sunt 800
masculi şi 200 femele, iar în B 200 masculi şi 800 femele, se constată că procentul în timp de
morbiditate pt populaţia A cât şi pt populaţia B este egal, adică 25% (pt A: 50 animale
bolnave/200 femele * 100. Pt B: 200/800*100).
Compoziţia demografică a populaţiilor trebuie să ţină cont mai ales de aspecte care ţin
de rasă, sex, vârstă, modul de exploatare ş.a.
Definiţia populaţiei ţintă mai trebuie să ţină cont şi de expunerea la risc, pt
epidemiologie, distingerea grupelor neexpuse este esenţială. De asemenea, definiţia pop ţintă
trebuie să ţină cont de evoluţia în timp a populaţiei, populaţia putând fi definită la un moment
dat sau în decursul unei perioade date.
Dimensiunea perioadei de timp trebuie apreciată cât mai corect, deoarece modificarea
populaţiei este neglijabilă. Când perioada de timp este scurtă, şi frecvenţa bolii este slabă, şi
invers este semnificativă când perioada de timp este lungă, populaţia putând să sufere o
modificare importantă prin jocul intrărilor şi ieşirilor: intrări – naşteri, cumpărări; ieşiri –
mortalitate, vânzări.
3. Alegerea unităţii epidemiologie. În epidemiologia veterinară, unitatea
epidemiologice poate fi animalul (individul) şi turma (grupul). Totuşi, unitatea epidemiologică
cea mai importantă este turma.
În cazul bolilor transmisibile, în fiecare turmă, care este constituită dintr-un ansamblu
de indivizi, toate animalele care o compun sunt expuse în permanenţă riscului de contaminare,
şi de aceea nu putem considera animalele cu răspuns serologic sau alergic negativ la un
moment dat să le considerăm indemne de o anumită boală, deoarece în acelaşi timp, într-o
turmă indemnă, fiecare animal beneficiază de dimensiunea riscului (expunerea la risc) care
rezultă din simplul contact cu celelalte animale, acestea fiind chiar indemne.
În concluzie: o turmă infectată sau nu constituie o grupă omogenă, cu riscuri comune,
care justifică luarea ei în consideraţie ca o unitate epidemiologică.