Floare albastra – Mihai Eminescu

Poezia "Floare albastra" este o meditatie pe tema iubirii, o idila desfasurata intr-un cadru
feeric, in care visul romantic prefigureaza peisajul, putandu-se confunda cu natura. Publicata la 1
aprilie 1873 in revista "Convorbiri literare", "Floare albastra" constituie, cum afirma Vladimir
Streinu, "primul mare semn al operei viitoare", structurand viziunea poetica pe doua planuri
distincte, care se vor aprofunda in marile poeme urmatoare: un plan terestru, un spatiu
paradiziac, cu o natura protectoare, sublima in primitivitatea ei, in care personajul feminin spera
sa-si implineasca o iubire senzuala, plina de farmec, cu toate deliciile clipei trecatoare; un plan
inalt, cosmic, care deschide orizonturile idealitatii si ale visarii, ale marilor aspiratii romantice,
specifice poetului de geniu, care mediteaza asupra marilor enigme ale lumii. Trecand de poezii ca
"Amorul unei marmure" sau "Venere si Madona", aflam acum, pentru prima data, in mod
explicit, de o lume a stelelor si a norilor, de cerurile ei inalte, de spatii vaste in ordinea cosmica si
terestra, figurata prin sintagme caracteristice, "indepartata mare", "campiile asire", de axele lor de
conexiune, "piramidele-nvechite", "varful lor mare", carora li se opun, intr-o simetrie perfecta,
toposuri ale intimitatii erotice, "codrul cu verdeata", "ochiul de padure", poteca, "boltile de
frunze". De acum incolo, cei doi protagonisti ai idilei eminesciene vor fi stapaniti de aspiratii diferite:
el, vizionar, orientat spre inaltimi astrale, simboluri ale ascensiunii, stele, nori, ceruri nalte,
piramide, rauri de soare, ea, telurica, senzuala, emanand parca direct din natura originara,
dorind o dragoste in care sa fie implinit totul, cu retrageri intr-o intimitate absoluta, regasita si in
peisajul din jur, codrul cu verdeata, stanca ce sta sa se pravale, prapastia mareata. Floarea
albastra este chiar simbolul eului feminin, delicat, plin de tandrete, ce se implineste prin dragoste,
precum o floare creste in razele soarelui. Ea va fi rosie ca marul, isi va juca norocul in dragoste pe
un fir de romanita, cei doi vor sta in locuri pe unde nimeni nu a mai umblat inainte, de o
frumusete salbatica, unde stanca sta sa se pravale. Reintegrarea in natura, cadrul benefic
pentru iubirile eminesciene, se explica prin ritmurile ei unduitoare, linistitoare, prin capacitatea
paradiziaca de conservare a timpului, implicit a fiintelor umane care gasesc secreta cale de
intoarcere in orizontul mitic, fabulos al naturii primordiale. Simbolul florii albastre, luat din
"Heinrich von Ofterdingen", de Novalis, inseamna tocmai conservarea clipei pe panta eternitatii,
prelungirea ei dincolo de limitele necrutatoare ale temporalitatii.

Ca si in poemul "Luceafarul", definitivat zece ani mai tarziu, personajul feminin este cel care,
primul, da glas aspiratiei erotice: "- Iar te-ai cufundat in stele/ Si in nori si-n ceruri-nalte?/ De nu
m-ai uita incalte,/ Sufletul vietii mele.// in zadar rauri de soare/ Gramadesti-n a ta gandire/ Si
campiile asire/ Si intunecata mare.", incercand o abstragere a partenerului din sferele celeste ale
meditatiei, o intoarcere catre universul terestru, incarcat de simboluri paradiziace, alte ipostaze ale
eternitatii, pe care poetul le regreta, revelate, abia in finalul poeziei. intre cei doi protagonisti exista
o distanta ce defineste coordonatele a doua lumi: el aspira la lucruri abstracte, incercand sa
priceapa misterele lumii, intra in arhaic, imagineaza, prin simboluri relevante, "piramidele-
nvechite", "campiile asire", perioadele istorice trecute, printr-un proces de remanenta a memoriei
colective, ea este stapanita de un pragmatism senzual de un farmec absolut. Neavand ochiul
mitic al cunoasterii, pentru ea, principiul feminin autentic, timpul curge extrem de repede,
enigmele neputand fi descifrate intr-o viata de om, si de aceea isi invita iubitul sa vina mai bine "in
codrul cu verdeata/ Und-izvoare plang in vale,/ Stanca sta sa se pravale/ in prapastia mareata",
intr-o singuratate de inceput de lume, refacand cuplul adamic ca in gradinile raiului. Timpul, ca
atare, se relativizeaza in apropiere de codru, in acest spatiu sacru, obtinand componente
dimensionale diferite pentru fiecare dintre ei: ea cauta portile originare ale eternitatii prin izolare in
natura, ceea ce ii confera trasaturi notabile de personaj romantic, de donna angelicata si de
nimfa silvana, el crede ca se apropie de lume, de esenta ei, prin adancirea in misterele cosmice
ale spatiului si ale timpului, prin resuscitarea simtului istoric, ce nu depinde de trecerea liniara a
timpului, numai astfel explicandu-se contingenta poetului cu natura, imaginata ca o poarta de
legatura cu orice epoca istorica. Neconcordanta aceasta temporala a celor doi protagonisti este
aceea care ii face sa se desparta, sa nu ajunga, in acelasi timp, la un punct ideal de comuniune
erotica.
Cu toate acestea, pentru o clipa, aspectul Iudic al iubirii, proiectata in spatiul visului, al dorintei,
invinge desincronizarea funciara a celor doi protagonisti: "De mi-i da o sarutare/ Nime-n lume n-a
s-o stie,/ Caci va fi sub palarie -/ S-apoi cine treaba are!". Singuri in aceasta lume cu atribute de
primordialitate, stabilind o conexiune dincolo de orice bariera temporala, ei devin Adam si Eva,
cuplul idilic paradiziac, intr-un topos sacru, unde natura s-a cufundat in primordial, in care
efuziunile sentimentale dobandesc o deplina naturalete: "Pe.carare-n bolti de frunze,/ Apucand spre
sat in vale,/ Ne-om da sarutari pe cale,/ Dulci ca florile ascunse". Mai mult poate decat in celelalte
poezii, in care cadrul natural se invaluie intr-o proiectie a visului erotic, "Lacul" sau "Povestea
codrului", in "Floare albastra" intalnim o disolutie treptata a chipului iubitei, o retragere
misterioasa in spatiul din care a aparut: "Inc-o gura - si dispare.../ Ca un stalp eu stam in luna!/ Ce
frumoasa, ce nebuna/ E albastra-mi, dulce floare!" Clipa ultima ramane cel mai mult in mintea
poetului, persista dureros, se eternizeaza, pentru ca despartirea este, pana la urma, in cadrul
existentei umane, o moarte simbolica: "Si te-ai dus, dulce minune,/ S-a murit iubirea noastra...".
Acest moment fulgurant releva tocmai efemeritatea evenimentului, a insesi clipelor de dragoste, in
care fiinta feminina, eterica, s-a retras in lumea sa ideala, precum fapturile de vis, nimfe sau
spiridusi, care traiesc in mijlocul naturii, lasand in urma numai vraja si melancolia visului.
Protagonistii parasesc spatiul benefic al unei naturi erotizate, fiecare in felul sau, prin intoarcere in
adancurile tainice ale codrului, ca un duh al padurii, in cazul iubitei, sau, pentru poet, prin reluarea
preocuparilor lumii banale, cu rare evadari in inalt, in idealitate. Tristetea se impune astfel ca stare
de fapt a unei lumi minore, unde lucrurile devin, se transforma foarte repede, ca o modalitate
de transfigurare poetica a melancoliei.
De fapt, in poezia "Floare albastra" coexista, in mod aproape paradoxal, cele doua extreme ale
proiectiei in eternitate care se vor profila in universul poetic eminescian: infinitul mare,
profunzimile cosmosului, la care aspira poetul, bogat ilustrat in textele maturitatii de creatie, si
infinitul mic, spre care indeamna personajul feminin, prin retragere in natura eterna, prin
pierderea in adancurile ei nestiute, mediul predilect din "Fiind baiet paduri cutreieram",
"Dorinta", "O, ramai". Cu aceasta ultima poezie, "O, ramai", similitudinile sunt mai multe, chiar
frapante, identificate atat in cele doua chemari aproape identice ca expresie si tonalitate, a padurii
si a iubitei, cat mai ales in atitudinea poetului, care, intr-o sublima inconstienta a visului, a
aspiratiilor, paraseste aceasta lume a carei eternitate in ordine paradiziaca nu o percepe inca:
"Astfel zise mititica,/ Dulce netezindu-mi parul./ Ah! ea spuse adevarul;/ Eu am ras, n-am zis
nimica." ("Floare albastra"); "Astfel zise lin padurea,/ Bolti asupra-mi clatinand;/ Suieram 1-a ei
chemare/ S-am iesit in camp razand." ("O, ramai"). Poetul paraseste, in ambele ipostaze, un
spatiu paradiziac, etern, inclusiv iubirea pura ce salasluieste aici, regretul fiind o consecinta fireasca,
dar o reactie tardiva, care se traduce printr-un sentiment de melancolie ineluctabila: "Totusi este
trist in lume!"
Expresia poetica urmeaza indeaproape liniile sferei ideatice, "Floare albastra" fiind o demonstratie
a subordonarii perfecte a formei la continut. Se remarca, in primul rand, influenta versului popular,
care contine dialog si adresare directa, masura de 7-8 silabe, rima imbratisata si ritmul trohaic,
semn al unui patos intens, navalnic, fara conventii protocolare, totodata al unei sinceritati absolute.
Personajele lirice isi dezvaluie, astfel, un statut de arhaitate, de fiinte primordiale, care
experimenteaza, sub aspect ludic, prin proiectie in vis, puritatea aspiratiilor erotice, neconvertite
printr-un limbaj pretentios, sofisticat. Dialogul distribuie rolurile celor doi protagonisti si ilustreaza
mai ales spatialitatea poeziei, cele doua planuri, terestru si cosmic, intr-un limbaj simplu, dar cu o
sintaxa aparte, ce ii da profunzime nebanuita. Se contureaza, inca de acum, rostirea lirica simpla,
cu putine podoabe, din marile poeme de mai tarziu, din care se vor desprinde insa marile viziuni
romantice, imensitatea spatiilor cosmice si meditatiile profunde asupra trecerii timpului si a
destinului uman. insasi aceasta exemplaritate a limbajului exprima o tendinta de esentializare a
fiintei umane, de regresie catre prototipal, catre puritatea initiala.