FLEGMATICII-oamenii obișnuințelor, respectă principiile, punctuali, obiectivi, demni de

credința, ponderați, cu dispoziție afectivă egală. În general impasibili, răbdători, tenaci, lipsiți
de orice afectare, civismul lor e profund, religia lor are caracter mai ales moral.

SANGVINICII-extrovertiți, pot face observații exacte și dovedesc un remarcabil simț practic.

Le place lumea, unde se comportă politicos, sunt spirituali, ironici, sceptici. Știu să manevreze
oamenii, sunt abili diplomați, liberali și talentați în politică, au puțin respect pentru marile
sisteme și pun accent pe experiență. Probează inițiativă și o mare suplețe de spirit,
oportuniști.

APATICII-închiși, secretoși, repliați în ei înșiși, dar fără viată interioară fremătătoare. Sumbri
și taciturni, râd rareori. Sclavi ai obișnuințelor, conservatori, tenaci în aversiunile lor, sunt
dificil de reconciliat.

AMORFII-disponibili, concilianti, toleranți prin indiferentă, dau adesea dovadă de o

încăpățânare pasivă tenace. În ansamblu au "caracter bun", neglijenți, leneși, nepunctuali.

Pentru activitatea didactică G. Berger a elaborat un chestionar ușor de utilizat putând

încadra o persoană în cele 8 tipuri temperamentale. Acest chestionar poate fi aplicat și în
cazul copiilor, elevilor, deoarece pentru educator cunasterea temperamentului elevilor este
importantă.

CHESTIONAR CARACTERIOLOGIC
BERGER GASTON

NUMELE ŞI PRENUMELE COPILULUI………………….………………

DATA……………
RĂSPUNSURI CU DA SAU NU.
A. EMOTIVITATE
1 Copilul se mânie ușor, intră în panică?
2 Este sensibil la critici, zeflemisiri, mustrări?
3 Este timid€ , naivœ?
4 Roșește sau plânge ușor?
5 Este gata oricând de ceartă, ridica vocea, folosește cuvinte țări?
6 Are dispoziții schimbătoare, trecătoare, trece ușor de la dispoziție la altă?
7 La un eveniment neprevăzut (zgomot) tresare, se sperie ușor?
8 Are o imaginație vie, bogată?
9 Manifestă neliniște când treburile nu-i ies cum ar fi dorit?
10 Este în general nervos, agitat, instabil?

B. ACTIVISM
1 Este tot timpul ocupat? Își găsește singur ocupație, mai ales în timpul liber?
2 Se hotărăște ușor? Trece imediat la acțiune?
3 Este perseverant? Rezistă la descurajări?
4 Este constant în eforturi? Este punctual?
5 Este mobil, vioi, neastâmpărat, vorbăreț?
6 Preferă jocurile active, chiar mai violențe?
7 Preferă să acționeze decât să contemple acțiunea?
8 Acceptă muncă ce nu corespunde gusturilor sale?
9 Este de obicei vesel?
10 Este realist? Este un bun observator? Este descurcăreț?

C. PRIMARITATE / SECUNDARITATE
1 Este repede consolat, împăcat?
2 Este nepăsător, puțin recunoscător?
3 Este schimbător în prietenii?
4 Este schimbător în ocupații?
5 Este ușor de convins, de influențat?
6 Acționează în vederea unor rezultate imediate?
7 Este de obicei cheltuitor, risipitor?
8 Uită ușor promisiunile făcute?
 9 Iubește surpriză, noutatea, imprevizibilul?
10 Este mereu pus la punct cu ultimele noutăți?

Interpretare:
• 5 sau mai multe răspunsuri CU DA la fiecare din cele 3 seturi (A, B, C ) afirmă
calitatea de emotiv, activ și primar ( adică reacționează imediat și nu păstrează prea mult timp
în suflet vibrația afectivă);

• Mai puțin de 5 răspunsuri la unul din cele 3 seturi , neagă această calitate (
nonemotiv, nonactiv sau secundaritate, adică reacționează cu întârziere, iar vibrația afectivă
este de lungă durată).

Caracterul reprezintă motivele şi scopurile acţiunilor omului faţă de muncă şi

societate sau faţă de sine însuşi.
G.Allport clasifică trăsăturile de caracter în:
 trăsaturi cardinale,
 trăsături centrale sau principale,
 trăsături secundare.
Allport dă şi câteva exemple de asemenea definiţii: "personalitatea este suma totală a
efectului produs de un individ asupra societăţii”.
Allport : ,,Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor
sisteme psihofizice care determina gândirea şi comportamentul său caracteristic”.
Allport: ,,Personalitatea este conceptualizarea cea mai adecvată a comportamentului
unei persoane în toate detaliile sale, pe care omul de ştiinţă o poate da la un moment dat"
Personalitatea se formează pe parcursul vieţii numai ca urmare a acţiunii şi
convieţuirii într-un mediu social, în sistemul relaţiilor sociale. Interacţiunea unităţii primare a
individului cu multitudinea şi varietatea situaţiilor sociale , dă naştere personalitatii.
 Pornindu-se de la aceste constatări, s-a conchis că esenţa omului şi a personalităţii
umane, o reprezintă ansamblul relaţiilor sociale, evident nu în expresia lor obiectivă,
exterioară, ci internalizată.
Fiecare persoană este unică, nu sunt mai multe persoane care să aibă aceaşi
personalitate, dat fiind faptul că fiecare persoană are caracterul său, temperamental şi
aptitudinile sale. Personalitatea este un sistem bio-psiho-socio-cultural care ia naştere în
condiţiile existenţei şi activităţii din primele etape ale dezvoltării sociale.
Din punct de vedere teoretic, personalitatea este cadrul de referinţă fundamental
pentru definirea sensului şi valorii explicative a celorlalte noţiuni psihologice. Noţiunile de
senzaţie, percepţie, afectivitate, motivaţie, voinţă etc. n-ar avea aproape nici o semnificaţie
dacă ar fi interpretate separat, deci neraportate la personalitate.
Din punct de vedere practic, dat fiind că personalitatea este cea mai complexă şi cea
mai dramatică realitate umană cu care luăm contact, personalitatea reprezintă principalul ghid
în modelarea concretă a omului. Numai cunoscându-i laturile, structura, finalitatea vom putea
selecta şi utiliza cele mai potrivite mijloace, metode şi procedee de influenţare.

b 2. Specificul personalităţii copilului preşcolar

Personalitatea copilului începe să se contureze după vârsta de doi ani. Este vârsta la
care copilul începe să perceapă şi să fie atent la ceea ce se petrece peste tot în jurul lui. După
vârsta de trei ani, atenţia şi percepţia sunt mai active. Copilul încearcă să facă mici treburi
uşoare. Vorbirea devine mai completă. Copilul face uşor propoziţii. Părinţii trebuie să-l
încurajeze şi să-l îndemne să se supună unor obligaţii individuale:
 Să nu-şi murdărească hainele, să mănânce singur şi pe cât se poate mai ordonat, să
aşeze jucăriile la locul lor.
 Trebuie să se familiarizeze cu oamenii care vin în casă.
 La trei ani, jocul este principala preocupare a copilului. Prin jocuri, copilul se
instruieşte asupra modului de viaţă al adulţilor şi vine în contact cu relaţiile existente
în lume.
 La patru ani, copilul frecventează grădiniţa de copiii. Părinţii trebuie să o ajute pe
educatoare în educarea şi în dirijarea formării personalităţii, a trăsăturile morale şi
intelectuale. Comunică, astfel dacă îi este sete sau foame, dacă îi este frig sau prea
cald, dacă îi este somn etc.
 Activitatea predominantă este jocul. Noile relaţii şi noua formă de activitate
conlucrează la dezvoltarea proceselor intelectuale, afective şi voliţionale ale copilului. Se
dezvoltă curiozitatea, interesele de cunoaştere, procesele imaginative.
Copiii trebuie supravegheaţi şi îndrumaţi pentru a căpăta un ansamblu de trăsături
morale şi intelectuale necesare unei formări a personalităţii superioare. Educarea lor trebuie să
fie dirijată către obţinerea modificărilor de caracter favorabile. Copilul trebuie să fie activ şi
adaptabil, iar adulţii au datoria permanentă de a-l face să progreseze, să se perfecţioneze şi să-
şi mărească valoarea umană. Formarea personalităţii la copil este dependentă de inteligenţa
lui, de gusturile şi elanurile lui, de educaţia primită anterior.
Deși jocul rămâne activitatea dominantă a acestei etape, el începe să se coreleze cu
sarcinile de ordin instructiv-educativ.
Preșcolaritatea este perioada descoperirii realităţii fizice, a realităţii umane, dar, mai
ales, perioada autodescoperirii.

În perioada 3-7 ani, copilul se caracterizează printr-o mare deschidere spre mediu,
printr-o mare curiozitate vie, prin dorinţa de a afla cauza unor procese sau fenomene
percepute sau despre care i se vorbeşte, manifestată prin frecvenţa mare a întrebarilor De ce?
şi Ce e asta?
Copilul este asemănat cu un burete ce absoarbe informaţii, cu un ochi larg deschis spre
lume, cu o ureche atentă la tot ce i se spune în jur.

b 3. Caracterul
b3.1 Definirea caracterului
În traducere din greacă „caracterul” înseamnă „imprimare”,„indiciu”. La fel cum
individualitatea personalităţii se manifestă în particularităţile desfăşurării proceselor psihice
(memorie bună, imaginaţie bogată, agerime etc.) şi în trăsăturile temperamentului, ea se
observă şi în trăsăturile de caracter.
Caracterul privit dintr-o accepţiune mai largă, reprezintă cea mai înaltă şi sintetică
formaţiune a personalităţii, care rezultă din integrarea în anumite modalităţi
psihocomportamentale a întregii experienţe de viaţă şi care spre deosebire de temperament, ce
exprimă forma de manifestare a personalităţii şi care se evidenţiază în orice situaţie ,este
latura de conţinut a personalităţii, constituind centrul psihosocial al relaţiilor individului.
 Caracterul presupune un standard moral cât şi emiterea unei judecăţi de valoare ţi
pentru aceasta, unii psihologi americani şi englezi au preferat să înlocuiască termenul de
„caracter” cu cel de „personalitate”.
În sens psihologic, caracterul se defineşte ca particularitate specifică prin care o
persoană se deosebeşte de alta, care îi determină modul de manifestare, stilul de reacţie faţă de
evenimentele trăite. Omul dispunei de particularităţi variate, importante sau mai puţin
importante.
M. Golu (2004) arată importanţa abordării studiul caracterului sub aspectul
mecanismelor, structurii şi rolului adaptativ pentru individ, iar etica , trebuie să aibă în prim-
plan evaluarea caracterului din punctul de vedere al concordanţei/nonconcordanţei lui cu
normele, principiile şi modelele morale proprii mediului sociocultural în care trăieşte
individul.
În consecinţă, individul se poate afla în următoarele trei ipostaze:
 de concordanţă deplină cu societatea;
 de discordanţă reciprocă totală;
 de concordanţă parţială.
La limita inferioară de concordanţă, societatea declară individul ca fiind fără caracter,
iar individul consideră normele sociale ca inacceptabile necesitând revizuirea lor.
La polul opus, societatea consideră individul ca având caracter – trăsături pozitive –,
iar individul consideră experienţele societăţii ca fiind şi ale lui.
Pe baza considerentelor anterioare, definirea caracterului poate fi redusă la două
accepţiuni:
a. Accepţiunea largă: caracterul reprezintă schema logică de organizare a profilului
psihomoral general al persoanei, considerat din perspectiva unor norme şi criterii etice,
valorice sociale, caz în care, structura caracterială include următoarele componente psihice:
● convingeri şi sentimente sociomorale;
●aspiraţii şi idealuri;
● concepţia generală despre lume şi viaţă;
● conţinutul şi scopurile activităţilor.

b. Accepţiunea îngustă: caracterul reprezintă un sistem de atitudini şi trăsături care determină

un mod constant şi stabil de orientare şi raportarea omului la societate în ansamblu şi la sine
însuşi. Această definiţie pune în evidenţă cele două componentele importante ale caracterului:
atitudinile şi trăsăturile.
b 3.2 Structura psihologică a caracterului
 Conceptul de atitudine
Atitudinea este un construct sintetic în structura căreia identificam urmatoarele
componente:
1.Componenta cognitivă care oferă atitudinii raţionalitate, adoptare în cunostinţă de cauză,
anticiparea efectelor.

2.Componenta motivaţională ne arată că intotdeauna atitudinea are o anumită finalitate ce

izvorăşte dintr-o trebuinţă, motiv, ideal, aspiraţie şi este orientată spre atingerea unui scop.

3.Componenta afectivă conferă susţinerea energetică atitudinii, ne identificăm cu atitudinile

noastre, le apărăm şi le promovăm în raporturile cu ceilalţi.

4.Componenta voluntară este considerată cea mai importantă în configuraţia caracterului.

Daca primele 3 componente asigură latura orientativă a caracterului, direcţionându-l,
componenta voluntară asigură latura reglatorie a caracterului.

 Conceptul de valoare
Psihologul American R. Linton introduce termenul de atitudine-valoare .
Valoarea este rezultatul unei relaţii dintre subiect şi obiect. În timp, oamenii îşi fixeaza un
sistem de valori sub influenţa factorilor sociali, de mediu, familiali şi institutionali. Rezultatul
este constituirea unui sistem de valori proprii.
Sistem de valori

-sisteme de valori proprii familiei din care facem parte;

-sisteme de valori proprii unei scoli;

-sisteme de valori proprii unei institurii;

-sisteme de valori proprii unei societati;

-sisteme de valori general umane;

 Ceea ce aparam, susţinem şi promovăm prin trăsăturile noastre de caracter sunt tocmai
sistemele de valori interiorizate, structurate şi stabilizate în urma experienţelor noastre de
viaţă încă de la vârste mici.

Atitudinile caracteriale
Omul nu reacţionează arbitrar, ci comportamentele lui izvorăsc dintr-o anumită
atitudinecare este poziţia internă, specifică, pe care o are o persoană faţă de realitatea în care
trăieşte sau faţă de un grup de probleme ale acestei realităţi.
Deoarece caracterul este în esenţă un sistem de atitudini stabile în faţa diverselor
situaţii, el se exprimă prin diferite atitudini care sunt componentele lui. Astfel, atitudinile fac
parte integrantă din structura caracterului, nu sunt entităţi diferite.
La nivelul caracterului ne interesează atitudinile stabile şi generalizate, definitorii
pentru individ, întemeiate pe convingeri puternice. Atitudinea este atât o modalitate
relaţională, o modalitate internă de raportare la diverse laturi ale vieţii sociale, la alţii, la sine,
la activitate, un fapt de conştiinţă, cât şi o modalitate de manifestare în comportament, reacţie
comportamentală. În forma lor obiectivă, de comportament, atitudinile sunt relaţii, iar relaţiile
interiorizate apar ca atitudini.
Atitudinea se constituie, în procesul cunoaşterii şi al acţiunii, prin interacţiunea
individului cu obiectele şi în contextul unor evenimente sau situaţii sociale, prin interiorizarea
relaţiilor generalizate şi stabile ale omului cu lumea externă, relaţii ce devin, prin
interiorizare, moduri de comportare. Fiind în esenţă un rezultat al învăţării, atitudinea este, de
fapt, ecoul subiectiv al evenimentelor şi faptelor externe,de învăţare, al relaţiilor individului
cu realitatea. Prin atitudine, individul se orientează selectiv şi se autoreglează preferenţial.
Atitudinea, ca componentă majoră a personalităţii, este în primul rând selectivă în
perceperea şi evaluarea evenimentelor. Atitudinea caracterială nefiind o reacţie imediată,
impulsivă, ci o orientare conştientă, deliberată. Reprezintă un fel de dispoziţie latentă a
individului de a reacţiona sau acţiona într-un mod sau altul la stimulările mediului extern.
 Ca şi construcţie psihică sintetică, atitudinea reuneşte elemente cognitive, afective şi
volitive. Atitudinea apare, astfel, ca o structură psihică multidimensională cu următoarele
componente:
 Componenta cognitivă (informaţională) include toată gama de reprezentări, cunoştinţe,
concepte, convingeri, stereotipuri pe care o persoană le are în raport cu obiectul
atitudinii. Această componentă îi conferă atitudinii orientare.
 Componenta afectiv-motivaţională indică gradul de acceptare sau neacceptare al
obiectului atitudinii. Aceste componente (emoţii, sentimente, pasiuni, trebuinţe,
interese, idealuri) funcţionează dinamizator sau frenator, îl propulsează pe individ în
acţiune sau îl opresc din acţiune, măresc sau diminuează potenţialul său energetic.
 Componenta volitivă (conativă) se referă la tendinţele de comportament ale persoanei
faţă de obiectul dat, la orientarea atitudinilor individului, desemnând sensul spre care
întreprinde individul acţiunea. Caracterul se structurează prin integrarea în plan
cognitiv, afectivmotivaţional şi volitiv a ceea ce este semnificativ pentru individ în
situaţiile şi evenimentele sociale (structura caracterială nu este dictată de situaţiile şi
evenimentele externe, ci ea se impune acestora).
În copilărie predomină dimensiunea afectiv-motivaţională, iar începând cu adolescenţa
predominante devin dimensiunile: cognitivă şi volitivă) şi interindividual (diferită la diferiţi
indivizi), conducând la diverse ti pologii caracteriale.
Specificul caracterului rezultă atât din relaţiile dintre componentele atitudinii.
Caracterul nu este o sumă de atitudini, ci un mod de interacţiune a atitudinilor, de
interdependenţă şi întrepătrundere a lor, rezultat din dezvoltarea individuală.
Între atitudini pot exista următoarele tipuri de relaţii:
a) Relaţii de ierarhizare: o atitudine este condiţionată de alte atitudini, ele fiind
organizate în sistem ierarhizat. Sunt atitudini supraordonate (dominante) şi altele
subordonate, organizarea putând fi diferită de la un individ la altul (o atitudine
subordonată proprie unui individ poate apărea ca atitudine dominantă la alt individ).
Atitudinile dominante le controlează pe cele subordonate, putând să le reprime (să le
interzică) sau să le stimuleze (să le pună în valoare).
b) Nu există şi nu pot exista reducţii absolute, ci doar note dominante (atitudini
dominante).
c) Relaţii de coordonare (de cooperare): atitudinile se situează în acest caz la acelaşi
nivel susţinându-se reciproc.
 d) Relaţii de competitivitate şi excludere reciprocă: nu pot fi manifestate două atitudini în
acelaşi timp sau faţă de aceeaşi realitate (situaţie) şi, în consecinţă, trebuie să se
realizeze o opţiune pentru una dintre ele.
e) Relaţii de compensare: atitudinile deficitare sunt compensate prin alte atitudini mai
dezvoltate.
Din punct de vedere funcţional, structura atitudinală include două „blocuri” sau segmente
intercorelate:
a. Blocul orientativ sau direcţional şi, implicit selectiv-evalutiv, care include componenta
cognitivă şi afectiv-motivaţională, prin care se realizează:
– receptarea, filtrarea, identificarea şi evaluarea situaţiilor sociale;
– concordanţa sau discordanţa dintre valenţele situaţiei şi starea de necesitate actuală sau
viitoare a individului;
– acceptarea (trăirea pozitivă) sau nonacceptarea (trăirea negativă) obiectului atitudinii.
b. Blocul efector sau executiv, care cuprinde mecanisme voluntare ale conduitei, componenta
volitivă fiind coloana de susţinere a caracterului .
Prin acest segment preponderent operaţional se materializează orientarea (se trece la
faptă). Consecvenţa atitudinii este strict dependentă de adaptarea voluntară, şi anume:
– atunci când segmentul orientativ este slab şi neclar, atitudinea rămâne relativ nedefinită;
– atunci când segmentul efector rămâne mult în urma celui orientativ, conduita devine
inconsecventă, şovăielnică astfel caracterul poate rămâne decompensat din punct de vedere
voluntar, ceea ce poate duce la concesii, la acţiuni contrare intenţiilor, inconsecvenţă.
Numai armonizarea şi coordonarea celor două „blocuri” ale atitudinii, menţionate
anterior imprimă acesteia pregnanţă şi eficienţă.
Atunci când atitudinile sunt în concordanţă cu normele sociale, ele devin valori,
constituindu-se ceea ce Linton denumea sistemul atitudini-valori. Atitudinile nu se port
confunda cu valorile, ele constituie mai curând recunoaşterea valorilor, interiorizarea lor de
către individ. Atitudinile au un conţinut valoric şi o funcţie evaluativă prin care reglează
comportamentele specifice ale fiecărui individ.
Cunoaşterea atitudinilor şi valorilor proprii unui individdominante sau secundare
reprezintă, din punct de vedere practic, un instrument de previziune a comportamentului în
diferite situaţii sociale. Atitudinea, deşi este relativ stabilă, constantă, se restructurează, este
supusă evoluţiei. Putem vorbi, deci, de o dinamică a atitudinilor, această dinamică depinzând
de componentele care structurează atitudinea. În principiu, datorită influenţării de către