Marea Unire din 1918 reprezintă o succesiune de acte cu caracter democratic şi popular, prin care

teritoriile româneşti aflate sub stăpânirea altor state au ales, la sfârşitul Primului Război Mondial,
unirea cu Regatul României. Actul final al unirii celor trei mari provincii istorice româneşti şi al
constituirii statului naţional unitar român s-a desfăşurat în mai multe etape.
Ca urmare a izbucnirii Revoluţiei Ruse din 1917, Basarabia, aflată sub stăpânirea Imperiului Rus din
1812, şi-a proclamat mai întâi autonomia şi s-a proclamat ca Republica Democratică Moldovenească,
independentă (2 decembrie 1917). Ameninţată de bolşevici, care intenţionau să o anexeze noului stat
sovietic, Basarabia a chemat în ajutor trupele româneşti. Ca urmare, Rusia a rupt relaţiile diplomatice
cu România (13 ianuarie 1918) şi i-a confiscat tezaurul (adăpostit în Rusia încă din momentul intrării
României în Primul Război Mondial). În 27 martie 1918, Sfatul Ţării (al cărui preşedinte era Ion Inculeţ),
a votat, cu majoritate, unirea Basarabiei cu România, regiunea devenind astfel prima provincie unită
cu ţara.
A urmat Bucovina, care fusese anexată încă din 1775 de Imperiul Austriac şi era revendicată, în 1918,
atât de Austria, cât şi de Ucraina. Pe 27 noiembrie, la Cernăuţi s-a creat un Consiliu Naţional Român, al
cărui preşendinte a fost ales Iancu Flondor. La propunerea lui, organismul nou creat a proclamat
dorinţa românilor din provincie de a se uni cu ţara-mamă, iar pe 28 noiembrie 1918, Congresul General
al Bucovinei a votat în unanimitate unirea acesteia cu România.
Transilvania (inclusiv regiunile Banat şi Maramureş) a fost ultima provincie românească unită cu
Regatul României, actul în sine fiind precedat de acţiuni politice susţinute din partea reprezentanţilor
partidei naţionale. Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor a activat în sprijinul idealului
naţional, la 12 noiembrie 1918 constituindu-se Consiliul Naţional Român Central. Printre alţii, din
acesta au făcut parte şi reprezentanţi ai Partidului Naţional Român (de ex. Vasile Goldiş şi Alexandru
Vaida-Voievod). Consiliul s-a numit ulterior Mare Sfat al Naţiunii din Transilvania şi Ungaria. În 22
decembrie 1918, Consiliul Naţional Român Central a anunţat la Budapesta că va prelua puterea deplină
în Transilvania şi s-a hotărât organizarea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia. Aceasta a avut loc
la 1 decembrie 1918. Adunarea a reunit 1228 de delegaţi aleşi şi peste 100 000 de oameni veniţi din
toate colţurile Transilvaniei, dar şi din toate celelalte provincii româneşti, care şi-au afirmat hotărârea
de unire cu patria-mamă. Se încheia astfel făurirea statului naţional unitar român.
A doua zi s-au ales conducerile provizorii ale puterii de stat, Marele Sfat Naţional (for legislativ), condus
de Gheorghe Pop de Băseşti, şi Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu. Unirea a fost recunoscută şi
de celelalte naţionalităţi din Transilvania.
După o perioadă de tranziţie, pe 29 decembrie 1919, primul Parlament al României Mari a votat actele
prin care era ratificată unirea Basarabiei, a Bucovinei şi a Transilvaniei cu România, iar la nivel
internaţional, Unirea a fost consacrată prin tratatele de pace de la Paris (1919-1920) şi Trianon.
Constituția din 1923, guvernare liberală, ţara era monarhie constituţională ereditară;
România era declarată stat naţional unitar indivizibil; sistemul politic era democratic; funcţiona
principiul separării puterilor în stat; cuprindea şi drepturi cetăţeneşti (egalitatea legii, libertatea
persoanei etc.).
Regele era şeful statului, conducea armata, putea initia legi, reprezenta România în relaţiile externe,
numea pe prim-ministru, bătea monedă, conferea decoraţii etc.
Legitima noua realitate politică de după Primul Război Mondial (realizarea României Mari prin unirea
Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România)
A fost promulgată de regele Ferdinand I pe 28 martie 1923
Relua, în cea mai mare parte, conținutul Constituției din 1866, fiind o sinteză între aceasta și proiectele
constituționale votate în 1917
Era structurată pe 8 titluri
Insista asupra caracterului național unitar al statului
Introducea votul universal, egal și direct (acordat doar bărbaților de peste 21 de ani)
Prevedea separarea puterilor în stat:
Puterea executivă – deținută de rege și de guvern
Puterea legislativă – deținută de rege și de Parlament
Puterea judecătorească – deținută de tribunale, curți de justiție și de Înalta Curte de Justiție și Casație
Afirma respectarea drepturilor și libertăților cetățenești, inclusiv pentru minorități
Introducea controlul preventiv al constituționalității legilor, care revenea Consiliului legislativ
A introdus un regim politic democratic
A rămas în vigoare până în 1938, repusă ulterior în aplicare în 1944
Monarhia în România interbelică
Statul român a fost organizat potrivit Constituţiei din anul 1923, care o înlocuia pe cea din anul 1866.
România era monarhie Constituţională. Regele Ferdinand I a fost supranumit „Întregitorul”, deoarece
în timpul domniei lui (1914-1927) a fost înfăptuită Marea Unire din anul 1918.
În anii 1925- 1926, a izbucnit criza dinastică, determinată de hotărârea prinţului Carol de a renunţa la
prerogativele de moştenitor al tronului. De aceea, s-a format o Regenţă, alcătuită din trei persoane.
Aceasta a îndeplinit atribuţiile regelui Mihai, minor, care a ajuns la tron în urma morţii regelui
Ferdinand I (1927).
În anul 1930, Carol a revenit în ţară şi a fost recunoscut de Parlament ca rege. Carol al II-lea:
a adoptat măsuri pentru a-şi consolida regimul personal şi pentru a slăbi partidele politice; a instaurat,
în 1938, un regim autoritar;
a impus adoptarea unei noi Constituţii, în 1938, care o înlocuia pe cea din 1923. Noua lege
fundamentală acorda puteri sporite regelui;
a impus desfiinţarea partidelor politice, apoi şi alte măsuri care i-au consolidat puterea (cenzura,
partidul unic – Frontul Renaşterii Naţionale etc.)Regimul autoritar al lui Carol al II-lea s-a prăbuşit la 6
septembrie 1940, după ce România a fost nevoită să cedeze teritorii statelor vecine.
Partidele politice în România interbelică
În regimul democratic dintre anii 1918 şi 1938 au funcţionat mai multe partide. Dintre cele
democratice, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc (P.N.L. şi P.N.Ţ.) au fost cele mai
însemnate.

P.N.L. l-a avut în frunte pe Ion I. C. Brătianu, care a dominat viaţa politică românescă până în anul 1927
(decada brătienistă). Acest partid a reprezentat, în general, interesele burgheziei româneşti.
Liberalismul urmărea dezvoltarea industriei naţionale. P.N.L. a aplicat politica „prin noi înşine”,
pronunţându-se pentru limitarea pătrunderii capitalului străin în economia românescă.
P.N.Ţ., constituit în 1926, i-a avut în frunte pe Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. Ţărănismul susţinea că
agricultura trebuie să rămână principala ramură economică şi că era nevoie de capital străin în
economie.
Partid antidemocratic de extremă-dreapta a fost, între altele, Legiunea Arhanghelului Mihail (Mişcarea
Legionară), grupare xenofobă şi antisemită, având în frunte pe Corneliu Zelea Codreanu. De extremă-
stânga, subordonat intereselor sovietice şi susţinând ideea dezmembrării României Mari, a fost
Partidul Comunist (scos în afara legii în 1924).
România postbelică
23 august 1944 – lovitura de stat
31 august 1944 – intrarea trupelor sovietice în Bucureşti
23 august – 3 noiembrie 1944 – primul guvern condus de generalul Constantin Sănătescu
4 noiembrie – 5 decembrie 1944 – al doilea guvern condus de generalul Sănătescu
6 decembrie 1944 – guvernul condus de generalul Nicolae Rădescu
27 februarie 1945 – vizita lui Andrei Vâşinski în România
6 martie 1945 – guvernul condus de Petru Groza
8 mai 1945 – România şi U.R.S.S. au semnat acordul privind înfiinţarea sovromurilor
21 august 1945 – începutul “grevei regale” în România
România comunistă
1947 – România a semnat Tratatul de pace de 1968 – Vizita lui Charles de Gaulle (preşedintele
la Paris Franţei) în România
1948 – Tratatul dintre România şi U.R.S.S. 1968 – România a început tratativele pentru
aderarea la G.A.T.T.
1955 – România devine membră a O.N.U.
(Organizaţia Naţiunilor Unite) 1969 – Vizita lui Richard Nixon (preşedintele
S.U.A.) în România
1958 – Retragerea trupelor sovietice din
România
1959 – României i s-a încredinţat 1970 – Nicolae Ceauşescu vizitează S.U.A.
vicepreşedinţia celei de-a XIV-a sesiuni a
Adunării Generale a O.N.U 1971 – România este primită în G.A.T.T.

1963 – La O.N.U.România a votat pentru prima 1972 – România aderă la F.M.I. (Fondul
dată altfel decât U.R.S.S. Monetar Internaţional) şi Banca Mondială

1964 – România respinge Planul Valev
1964 – Declaraţia din aprilie a P.M.R.
1966 – Premierul chinez Zho Enlai vizitează
România
1967 – Corneliu Mănescu a fost ales preşedinte
al Adunării General a O.N.U.
1967 – România stabileşte relaţii diplomatice
cu R.F.G.
1968 – România nu participă la invadarea
Cehoslovaciei
1975 – Vizita lui Gerald Ford (preşedintele
S.U.A.) în România
1975 – România a obţinut din partea S.U.A.
clauza naţiunii celei mai favorizate
1987 – Vizita lui Mihai Gorbaciov (preşedintele
U.R.S.S.) în România
1988 – Scrisoarea preşedintelui S.U.A., Ronald
Reagan, către Nicolae Ceauşescu
1988 – S.U.A. suspendă României clauza
naţiunii celei mai favorizate
1989 martie – Nicolae Ceauşescu anunţa
achitarea plăţii datoriei externe a României
Stalinism, naţional-comunism şi disidenţă
anticomunistă
1946 – execuţia liderului comunist Ştefan Foriş
19 noiembrie 1946 – alegerile parlamentare
câştigate de Blocul Partidelor Democratice
(alianţă dominată de comunişti) cu 69,81 % din
voturi
14 iulie 1947 – înscenarea de la Tămădău –
pretextul interzicerii din viaţa politică a
Partidului Naţional Ţărănesc; arestarea lui Iuliu
Maniu
30 decembrie 1947 – regele Mihai a fost silit să
abdice (abolirea monarhiei şi proclamarea
Repubicii Populare Române 1948 – este
înfiinţat P.M.R. (Partidul Muncitoresc Român)
prin unirea Partidului Comunist cu Partidul
Social Democrat. Liderul partidului a fost
Gheorghe Gheorghiu Dej (1948-1965)
1948 – este înfiinţat la Bucureşti institutul
Maxim Gorki
– interzicerea activităţii Bisericii Greco-Catolice
11 iunie 1948 – Legea de naţionalizare a
întreprinderilor industriale şi miniere
30 august 1948 – este organizată Direcţia
generală a Securităţii poporului
1949 – se înfiinţează C.A.E.R (Consiliul de
Ajutor Economic Reciproc)
3-5 martie 1949 – declanşarea procesului de
colectivizare a agriculturii – decizie luată de
Plenara C.C. al P.M.R. (colectivizarea s-a
încheiat în 1962)
1951 – a fost institută distincţia “Erou al muncii
socialiste”
– primele deportări în Bărăgan
1951-1955 – primul plan cincinal
1952 – îndepărtarea “grupării moscovite” din
P.M.R.
1953 – Iuliu Maniu moare în închisoarea de la
Sighet
1954 – execuţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu
1957 – îndepărtarea din conducerea P.M.R. a
lui Miron Constantinescu
1958 – retragerea trupelor sovietice din
România
1963 – moare Ion Mihalache în închisoarea din
Rm. Sărat
1964 – planul Valev
– eliberarea ultimilor 10.000 deţinuţi politici
aprilie 1964 – Declaraţia cu privire la poziţia
Partidului Muncitoresc Român în problemele
mişcării comuniste şi muncitoreşti
internaţionale
1965-1989 – Nicolae Ceauşescu
1965 – P.M.R. îşi schimbă denumirea în P.C.R.
(decizie luată în cadrul Congresului IX)
– R.P.R. se transformă în R.S.R. (Republica
Socialistă România)
1968 – Ceauşescu condamnă intervenţia
sovietică în Cehoslovacia
– lozinca “Ceauşescu şi poporul” este scandată
pentru prima dată
1971 – Tezele din iulie, document lansat de
Nicolae Ceauşescu, în urma vizitelor efectuate
în China şi Coreea de Nord
1974 – Nicolae Ceauşescu devine preşedinte al
R.S.R.
1977 – scriitorul Paul Goma s-a alăturat mişcării
reformatoare din Cehoslovacia (“Charta 77”)
august 1977 – revolta minerilor din Valea Jiului
15 noiembrie 1987 – manifestaţia
anticomunistă a muncitorilor de la Uzina
“Steagul Roşu” din Braşov
martie 1989 – “Scrisoarea celor şase”