Arta greacă

Limitată iniţial la cadrul restrâns al Mării Egee , arta greacă

se impune treptat, datorită acţiunilor de colonizare din secolele
VIII şi VII ,în toată regiunea din jurul Mării Mediteraneene.
Cuceririle lui Alexandru cel Mare fac ca la sfârşitul secolului al
IV lumea greacă să se întindă la est până la graniţele cu
India ,la sud să înglobeze tot Egiptul şi , mai ales, Imperiul
persan. Totuşi exista o profundă diviziune politică, datorată
prezenţei foarte multor etnii. Dar, în această diversitate rezida o
identitate culturală comună, care face să se poată vorbi de o
artă greacă.
Pana in secolul XX originile artei greceşti au fost învăluite în
mister, pentru că în Grecia nu se găsiseră urme din epoca
pietrei. Acum se ştie că naşterea artei greceşti îşi are originea
în confruntarea mai multor civilizaţii care ocupau bazinul
oriental al Mediteranei.

Arta cicladică

Cea mai veche mărturie artistică a lumii greceşti II

este arta cicladică. În epoca bronzului vechi, producere
Cicladele produc numeroase obiecte, în argilă arsă a lor
sau bronz ,dar cele mai frumoase manifestări scade.
artistice constau în producerea de idoli cicladici.
Aceste statuete din marmură reprezintă personaje
puternic stilizate .Aparent simple, realizarea lor ţine
seamă de păstrarea riguroasă a proporţiilor, care le
conferă acest superb echilibru. În ciuda
numeroaselor ipoteze ale istoricilor, semnificaţia lor
rămâne încă necunoscută. Către sfârşitul mileniului
Arta minoică

1
 Perioadei de dominaţie cretană, în jurul anului 1800 i.C., îi
corespunde construirea primei generaţii de palate, între care cel
din Cnossos şi Malia. Aceste edificii sunt alcătuite dintr-o curte
rectangulară, în jurul căreia se află o serie de încăperi, de
culoare pentru procesiuni, şi de săli de ceremonii. Palatele sunt
puternic inspirate de modele orientale. După distrugerea lor
brutală, pe aceleaşi situri, în secolul VI i. C. va fi reconstruită a
doua serie de palate cretane. Ele reprezintă un plan similar,
pereţii lor fiind acoperiţi cu fresce magnifice, în culori
strălucitoare. Prin intermediul subiectelor religioase sau a
motivelor florale se exprima bucuria de a trăi şi spontaneitatea.
Ceramica pictată reia acelaşi stil naturalist şi
vesel, delectând prin reprezentări ale
elementelor marine. Producerea micilor obiecte
de lemn ,metal sau fildeş se făcea la scară
largă. Cretanii creează, de asemenea,
minunate piese de orfevrărie.
Arta miceniană nimicirea
Cretei
Atunci când civilizaţia minoică mai
străluceşte încă, sunt realizate la Micene, în
secolul XVI i. C. , două mari morminte probabil
princiare. Intr-un mediu relativ sărac, opulenţa
lor uimeşte. Aceste morminte conţin obiecte
din metal preţios, dintre care multe provin din
întreaga Europă ; creaţiile autohtone sunt
decorate cu scene voit violente, într-un stil
aproape brutal. Începând din 1400 i. C. , după
micenienii construiesc puternice citadele fortificate, al căror
aspect contrastează cu deschiderea amplă, spre natură a
palatului cretan. Pereţii sunt formaţi din blocuri imense de
piatră, atât de mari încât, după cum spune legenda doar ciclopii
ar fi putut să le transporte. În interiorul citadelelor, palatele au
dimensiuni reduse. Încăperea lor principală este construită
după principiul megaronului, aflat la baza viitoarei arhitecturi
greceşti.

2
 Au fost găsite clădiri funerare în forma „căpăţânei de zahar” ,
rodul unei măiestrii deosebite, care impun prin amploarea lor.
Apariţia marii statuare şi a arhitecturii in piatră

Sculptura se concentrează pe doua tipuri precise :

reprezentarea unui tânăr gol (kuros ) şi a unei fete îmbrăcate
( kore ) care constituiau punctul de plecare al întregii statuare
greceşti.
Aceste statui precum şi acelea a perioadelor care urmează,
erau pictate în întregime. Sculpturile arhaice şi-au găsit modele
din statuara egipteană. La început statuile nu sunt foarte
exacte, lipsa detaliilor diminuându-le expresivitatea. Dar cu
timpul figurile se animă, modelul devine mai realist.
Templele, edificii cărora li se acordă toată numeşte
atenţia, încep să fie construite din piatra ; încă nu dipter.
se foloseşte mortarul, elementele componente
fiind fixate deseori prin suprapunere. Templul,
iniţial format dintr-un megaron, precedat de un
pridvor, evoluează ulterior pentru a se ajunge, în
secolul VI la un plan din trei parţi. Acum templul
prezintă un sanctuar format din trei nave şi
destinat adăpostirii statuii de cult. Când este
înconjurat de un şir de coloane, pe cele patru
laturi, se numeşte peripter, iar atunci când
coloanele se aliniază pe două rânduri se
Mai mult, în secolul VI sunt prezente cele două mari ordine
arhitecturale: ordinul doric, care se răspândeşte pe Grecia
continentală (invadată de dorieni în secolul IX ), şi ordinul ionic,
care se dezvoltă pe insule şi pe ţărmurile Asiei Mici ( în Ionia).
Templele dorice sunt masive. Construcţia lor se bazează pe o
rigoare arhitecturală care acordă o importanţă deosebită
structurii în dauna decorului. Decorarea lor exterioară
înseamnă transpunerea în piatră a unor elemente funcţionale
din lemn.
Ordinul ionic oferă un aspect mai suplu, punând accent, în
mod intenţionat, asupra elementelor decorative. În Asia Mică,
sub influenţa Orientului, se construiesc temple colosale, a căror

3
reputaţie este mare. Templele de pe insule au dimensiuni mult
mai mici.

Prima perioadă a artei clasice

Ordinul doric domina creaţia arhitecturală. Arhitecţii se

preocupă de problemele arhitecturale ale construcţiei pentru a-i
da o expresie perfectă. Ei realizează corecţii care permit
atenuare deformărilor datorate efectelor optice.
Începând din anul 447 i. C. ,
construcţia Partenonului marchează
apogeul acestei arhitecturi clasice. Datorita
unei soluţii ingenioase, Partenonul devine
modelul întregii creaţii arhitecturale a celei
de-a doua jumătate a secolului.
Pe de alta parte, sculptorii renunţă la convenţiile arhaice, pentru
a da statuarei un ultim suflu vital care-i lipsea: mişcarea.
Prelucrarea bronzului se generalizează şi stăpânirea tehnicii
turnării în ceară pierdută îi dă mai multă supleţe.
La începutul secolului V stilul sever îşi pune amprenta
austeră pe chipul acestor sculpturi.
La mijlocul secolului, acest stil evoluează imperceptibil, spre
primul clasicism, reprezentat de cei trei mari sculptori ai
secolului : Miron( Dicobolul ), Policlet ( Doriforul şi
Diadumenos ) şi Fidas (friza Partenonului). Clasicismul
încearcă să creeze o impresie de perfect realism, construind un
om ideal, care exprimă măsură şi armonie .

A doua perioadă a artei clasice

Secolul IV i. C. este o perioadă de tranziţie la funcţie

arta elenistică. Arhitectura dezvoltă gustul pentru
decor, menţinându-şi preocuparea pentru
respectarea proporţiilor. Un al treilea ordin, cel
corintic, apare în interiorul edificiilor şi amestecul
stilurilor este tot mai frecvent . Arhitectura religioasă
creează un tip nou de mic edificiu circular a cărui

4
exactă nu se ştie . În acelaşi timp arhitectura
funerară renaşte.

Sculptura abandonează severitatea rece de până acum,

abordând un stil mai afectiv . Se dezvoltă astfel un curent
senzual care acordă o mare atenţie formelor sinuoase şi
graţioase. La mijlocul secolului Praxitele realizează primul nud
feminin: Afrodita din Cnidos.
În sculptură se manifestă o tendinţă mai realistă şi
zbuciumată , care prefigurează arta elenistică . Concomitent ia
naştere arta portretului , care nu corespunde spiritului
caracteristic primei perioade.

Arta elenistică

elenistică apar numeroase oraşe noi , ceea ce

permite triumful arhitecturii civile în piatră .
Aceleaşi principii de simetrie şi raţionalism
guvernează urbanismul, dar preocuparea
În arhitecţilor rămâne adaptarea construcţiilor la
perioada configuraţia locului şi a peisajelor. În aceasta
privinţă teatrele sunt exemple magnifice.

5
 Pretutindeni în oraş clădirile pentru practicarea sportului,
cele administrative şi culturale, ca şi locuinţele private sunt
construite din piatră. Cea mai frumoasă realizare a acestui
urbanism elenistic este Acropola din Pergam . Arhitectura
evoluează şi în ceea ce priveşte structura sa. Spre deosebire de
rigoarea clasică ,ea etalează gustul pentru ceremonii şi pentru
fast. Elementele sunt deturnate de la valoarea arhitectonică
pentru a satisface o preocupare tot mai mare pentru decor.
Sculptura elenistică pune în evidenţă o sensibilitate total
diferită de spiritul clasic. La sfârşitul secolului se face simţită o
nouă tendinţă expresionistă , preocupată atât de musculaturi
exagerate cât şi de subiectele legate de luptă şi durere. Acest stil
domină sculptura elenistică. Arta portretului cunoaşte un succes
tot mai mare .
Marea pictură grecească a epocii elenistice este reprodusă
în frescele de la Pompei . Pictorii stăpânesc exprimarea
tridimensională .
Arta greacă dispare o dată cu cucerirea romană , dar ecoul
ei se va prelungi încă mult timp, constituind o inepuizabilă sursa
de inspiraţie pentru curentele ce vor urma .

ATENA

Atena a devenit cel mai renumit oraş al Greciei Antice între

anii 500-400 î.c. Regiunile pe care azi le numim Grecia, coasta
Turciei şi Egiptul erau pline de poleis sau oraşe cetăţi. Unele erau
cetăţi mari, ca de exemplu Corintul. Fiecare cetate avea monedă
proprie, legi proprii şi modul lor de a vorbi.
Între anii 500-400 î.c.atenienii au dus numeroase lupte
împotriva altor oraşe cetăti. În această perioadă au întemeiat un
imperiu şi au creat un mod de viaţă, care de atunci a fost admirat
de toată lumea.
Atenienii credeau că oraşul lor era sub protecţia zeiţei
Atena, o zeiţă războinică şi că tatăl ei era Zeus, regele tuturor
zeilor. De asemenea credeau că ea are mulţi fraţi şi surori printre
care Apollo, zeul soarelui şi Dionysos, zeul vinului. Pentru ei
Atena era zeiţa înţelepciunii; ea a inventat plugul, trompeta, arta
olăritului, carul de luptă, corabia.
Zeiţa Atena a oferit oraşului care-i purta numele măslinul,
care l-a transformat într-o cetate foarte bogată .
Unele din minunile Atenei Antice pot fi văzute sub forma
unor clădiri care au supravieţuit până azi. În mijlocul Atenei se
află un deal, numit Acropole. Aici s-au construit cele mai
minunate clădiri ale oraşului, care în majoritate erau folosite în
scopuri religioase.
Erechteionul ; numele acestui templu vine de la unul din
primii regi ai Atenei. În curtea Erechteionului creştea măslinul
despre care se credea că fusese dăruit oraşului de către zeiţa
Atena.
Statuia Atenei luptătoarea era atât de mare încât marinarii
atenieni aflaţi departe pe mare puteau vedea coiful şi lancea
zeiţei strălucind în lumina soarelui.
Propileele. Pe aici se făcea intrarea în Acropole. Drumul
către Propilee era format dintr-o pantă abruptă pe care înaintau
procesiunile religioase îndreptându-se spre templu.
Partenonul era cea mai frumoasă cladire de pe Acropole ;
era un templu construit de Pericle şi dedicat zeiţei Atena
Partenos. Cuvântul grec “parthenos” înseamnă “necăsătorit ”, iar
Partenon însemna “casa zeiţei necăsătorite”. Este o clădire
impunătoare cu o lungime de 99,7 m şi o lăţime de 33,5 m.
Construcţia ei a durat 15 ani; a fost clădit din marmură Pentelică,
care conţine minereu de fier şi îi conferă în lumina soarelui o
strălucire cală, aurie. În interior există o altă statuie imensă a
zeiţei Atena, sculptată în fildeş şi aur de Phidias. Partenonul era
scena unuia din cele mai mari festivaluri ateniene-Panathenaea.
Acest festival se ţinea la fiecare 4 ani în cinste zeiţei Atena ; era
un amestec de ceremonie religioasă şi distracţie, se organizau
întreceri atletice şi o cursă cu torţe care se ţinea noaptea pe
străzile oraşului. Cel mai important eveniment al festivalului era o
procesiune în care tinere fete ateniene duceau peplos-ul la
Partenon (îmbrăcăminte sacră făcută în fiecare an pentru Atena
şi pusă pe umerii statuii. Pericle a comandat ca această
procesiune să fie sculptată pe friza care înconjoară Partenonul.
Aceste sculpturi se numesc marmurile Elgin (după Lordul Elgin,
cel care le-a dus în Anglia)Unele dintre ele pot fi admirate în
British Museum.
În fiecare an atenienii ţineau un mare festival dramatic,
numit Marea Dionysia . Festivalul ţinea 6 zile şi punerea sa în
scenă era foarte costisitoare. În primele3 zile se prezentau
comedii şi întreceri pentru poeţi , iar ultimele 3 zile erau rezervate
pentru piese serioase.
Cel mai renumit festival al atleţilor era denumit Jocurile
Olimpice ; ele şi-au luat numele de la Olympus, centrul religios
din sudul Greciei. Jocurile se ţineau la fiecare 4 ani, la sfârşitul
lunii iunie. După o ceremonie de deschidere solemnă primul
eveniment era cursa de care de luptă cu patru cai. Participau
până la 40 de care învârtindu-se în jurul stadionului însoţite de un
zgomot ca de tunete. Foarte puţine erau cele care terminau cursa
din cauza ciocnirilor dar şi din cauza distanţei de 14,4 km cât
măsura traseul obligatoriu.
În cadrul Jocurilor Olimpice mai existau meciuri de box,
alergări, întreceri de lupte şi petatlon. În limba greacă “pente”
înseamnă cinci, iar “atlon” – întrecere. Deci pentatlonul era o
combinaţie de cinci discipline sportive diferite. Concurenţii
trebuiau să alerge, să sară în lungime, să arunce discul şi suliţa
şi să se lupte. Învingătorii purtau pe cap o cunună de frunze de
măslin sălbatic.
Dansul joacă un rol mult mai important la vechii greci decât
în societatea modernă. Dansul nu este o doar o distracţie ci
expresia spontană a unor sentimente profunde (bucurie, tristeţe).
Pe lângă dansurile solemne, se cunoşteau dansurile violente şi
lascive , numite cordax. Sparta a fost una din cetăţile unde
dansul era la mare cinste. Muzica era unul din elementele de cult
şi puţine ceremonii religioase se desfăşurau fără cântece. Muzica
era acompaniamentul necesar al poemelor şi al “corurilor de
dansatori” şi umplea lungile intermedii dintre actele tragediilor şi
comediilor. Soldaţii se duceau la luptă cântând şi tot cântând se
odihneau după o zi de muncă participanţii la banchete. Cei mai
vechi muzicieni cunoscuţi sunt Orfeu, Linos, Tamiris. Muzica
greacă este în esenţă o muzică vocală. Principalele instrumente
folosite erau lira, flautul dublu şi tamburina. Notaţia muzicală era
alfabetică ; anumite semne adăugate deasupra literelor indicau
durata sunetelor.
La Atena exista un fel de poliţie, alcătuită din arcaşi
sciţi.Şefii lor erau “Cei unsprezece”; ei puteau aresta orice hoţ
sau criminal prins în flagrant delict şi, dacă acesta îşi recunoştea
culpa, să-l execute pe loc. Dacă nu recunoştea, îl predau unui
tribunal de judecată. În afara pedepselor băneşti (amenzi,
confiscarea totală sau parţială a bunurilor) tribunalele ateniene
condamnau la exil temporar (phyge) sau definitiv (aeiphygia), la
pierderea drepturilor cetăţeneşti , la închisoare şi la moarte. Locul
de tortură era afară din oraş, în apropiere de Zidul Lung de la
nord, dintre Atena şi Pireu. Flagelarea pe o roată, stigmatizarea
cu fierul roşu şi jugul pus în jurul gâtului erau aplicate doar
sclavilor.
Democraţia Atenei avea trei componente principale
Ecclesia, Boule şi Dikast eria. Ecclesia era adunarea tuturor
cetăţenilor de sex masculin în vârstă de peste 18 ani. Femeile nu
puteau deveni membre. În Ecclesia atenienii alegeau magistraţii
şi funcţionarii oraşului; ei discutau treburile importante şi hotărau
ce era de făcut.
Boule, era consiliul care propunea lucrurile pe care urma să la
realizeze Ecclesia. Membrii acestui consiliu erau aleşi prin vot.
Dikasteria era formată din tribunale.
Deoarece locuiau într-o climă firbinte, atenienii purtau
îmbrăcăminte uşoară. Bărbaţii purtau o tunică scurtă cu mâneci
lungi până la cot strânsă cu centură în jurul taliei ; era
confecţionată din lână sau pânză aspră. Tunica femeilor era
colorată în culori vii, mai scurtă şi deseori nu avea mâneci;
sepurta peste o fustă lungă plisată şi era strânsă în talie cu o
centură. Atât femeile cât şi bărbaţii purtau sandale din pile sau
lemn sau un fel de cisme perforate legate până la genunchi
numite “coturni”,care aveau talpa groasă şi puteau fi purtate atât
pe piciorul drept cât şi pe cel stâng.
Tinerii eleganţi din clasa cavalerilor purtau părul lung;
atenienele îşi ondulau părul, îşi făceau bucle şi- l adunau
în`creştet şi la ceafă. Ele îşi acopereau capul cu o parte din
tunică sau din mantia lor, îndoită ca o glugă. Părul putea fi vopsit
 (mai ales blond, culoare foarte apreciată) , se purtau cozi false şi
peruci, împodobite cu piepteni de os, fildeş, sidef, sau
bronz.Sclavii şi oamenii din popor, purtau pe cap o bonetă din
piele de câine, numită kyne, iar cei înstăriţi purtau pilos (pălărie
frumoasă, cu calotă înaltă, conică, ascuţită la vârf).
Atena era un mare centru comercial. Mărfuri din toată lumea
greacă erau importate prin portul Pireu. Navele comerciale se
numeau “rotunde sau “scobite”, faţă de cele de război, mai lungi,
înguste şi mai puţin adânci. Cele mai mari vase comerciale
transportau aproape 400 de tone. Portul Pireu a fost amenajat de
Temistocle şi a ajuns centrul unei activităţi intense, comerciale şi
militare. Marina de război era alcătuită din trireme (nave cu trei
rânduri de vâsle) , era o corabie rapidă, care putea transporta
200 de oameni.

Atena, oraş în sud-estul Greciei, capitală şi cel mai mare oraş al ţării. Este
situată pe colina Attic şi este înconjurată cu munţi din trei părţi, cei mai importanţi sunt
munţii Párnis, Pendéli, şi Hymettos (Imittós). Doi curenţi, râul Kifisós în vest şi râul Ilisós
în est, trec prin oraş. Atena cu portul ei, Pireu(Pireás), care este situat la 8 km de sud-
vestul Golfului de Saronikós (un intrând în Marea Egeană), formează o regiune
metropolitană. Atena domină viaţa economică, culturală, şi politică din Grecia. În 1996
populaţia din oraşul cu suprafaţa cea mai mare a fost de 3 100 000.

II Oraşul CONTEMPORAN

O mare porţiune din activitatea grecească industrială este concentrată în Atena.

Există fabrici de textile, băuturi alcoolice, săpun, făină, chimice, produse de hârtie, piele,
şi ceramică. Turismul este de asemenea important pentru economie.
În centrului oraşului modern este Constitution Square, în apropiere este clădirea
Parlamentului şi câteva muzee. Printre instituţiile oraşului de educaţie înaltă sunt şi
Universitatea Natională Capodistrian din Atena (1837), Universitatea Natională de Tehnică din
Atena(1836), şi şcolile de artă, afaceri, şi agricultură. Atena are numeroase muzee printre care
enumerăm: Muzeul National de Arheologie, Muzeul Bizantin, Muzeul Acropolis, şi Muzeul
Benaki, cu colecţiile lor remarcabile.

Deasupra Atenei pe colina Acropole veghează ruinele civilizaţiei antice greceşti. Cel
mai mare templu Parthenonul, a fost construit în onoarea zeiţei patroane a oraşului, Atena, în
secolul V î.e.n.. În ciuda deteriorărilor provocate de intemperiile naturii şi a distrugerilor umane,
templul a rezistat în timp până în zilele noastre. Deşi este opera unui simpozion artistic şi deşi
nu ştim care este contribuţia concretă ale mâinilor lui Fidias, Parthenonul este mai mult decât o
realitate arhitectonică, este o realizare de un ordin care depăşeşte speciile artei şi care totuşi
persistă să se identifice cu zestrea spirituală pe care nu putem să i-o atribuim decât lui Fidias.
Parthenonul este ideea unei forme care se numeşte Fidias. Planul templului grec se defineşte
după felul în care coloanele sunt dispuse faţă de o încăpere centrală în care se află imaginea
de cult. Parthenonul reprezintă tipul cel mai echilibrat al evoluţiei templelor. Numără opt
coloane pe faţadă, rândul de coloane dorice care încadrează templul mărgineşte o incintă cu
friză ionică, construcţia fiind un exemplu în privinţa coeziunii acestor două moduri de a exprima
unitatea.

Ionicul are coloana mai verticalizată, capitelul mai bogat arcuit şi profilurile mai jucate.
Distincţia însă se exprimă mai clar prin felul în care ionicul umplea registrul frizei cu o pandă
continuă de sculpturi faţă de banda dorică. Aşa că Parthenonul se înfăţişa în afară cu metopele
sculptate, iar pe dinăuntru cu friza continuă a reliefului Ionic, care înconjoară încăperea în care
se află statuia Atenei Parthenos. Pe reliefurile statuii, apare lupta zeilor cu giganţii, lupta lapiţilor
cu centaurii şi lupta atenienilor cu amazoanele. Friza Parthenonului înfăţişează procesiunea
întregii cetăţi, a tuturor vârstelor şi oamenilor cetăţii care participă fără distincţii de rang la sacra
solemnitate. Friza descrie două cortegii care se întâlnesc ambele pe latura de răsărit acolo
unde tronează zeii. Pe latura de apus călăreţii sunt alături de caii lor şi cortegiul este incipient,
abia se formează. Pe latura nordică aşa zisa cavalcadă este în plin mers. În sud, procesiunea
fecioarelor ascultă de o gradaţie monumentală. Zeii sunt izolaţi în aşa fel pe latura de răsărit
încât muritorii să nu fie conştienţi de prezenţa lor adică să nu pară, că zeii îşi exercită oficial
autoritatea, şi că impun ţinuta de reculegere a sărbătorii.

Această naraţiune a frizei pe lângă amploarea pe care este capabilă să o sugereze,

exprimă un conţinut profund al atitudinii greceşti; acel al libertăţii de concepţie care prezidează
chiar lucrurile absolute.

Decoraţia exterioară a Parthenonului este formată din importante grupuri sculpturale

cum ar fi: uriaşul orizont spre care cugetă fiinţa lui Dionisos–Teseu, grupul de zeiţe de alături
ale căror mâini retezate de timp, ciunge, vor parcă să vorbească despre imensitate şi grupurile
statuare ale frontonului de răsărit cel care reprezintă naşterea Atenei din capul lui Zeus.

Iluzii ale Parthenonului

Parthenonul, o capodoperă de arhitectură antică greacă, este exemplul unei iluzii de

linii. Deşi el pare perfect drept, structura nu conţine unghiuri perfect drepte. Coloanele de
arhitectură sunt proiectate să se aplece puţin înăuntru, arhitecţii au construit baza şi alte
elementele orizontale cu o curbură neînsemnată îndreptată în sus. Aceste modificări
compensează pentrua a deforma efectele de perspectiva liniară, care altfel fac structura să
apară înco
Atena, impartita intre cultura straveche si zonele de plaja, este unul dintre marile orase ale Europei, care ofera o
vacanta unica: muzee, galerii de arta, monumente istorice, iar daca vrei o schimbare de peisaj, statiunile litoralului te asteapta
stralucitoare si pline de viata. Poti vizita Atena doar pentru Acropole, Parthenon si Muzeul National, unde vei gasi unele dintre
cele mai frumoase urme ale Greciei antice si vei simti sarmul sacru al monumentelor si al artei. Daca urci pe Acropole si
privesti Atena vei descoperi de fiecare data un alt oras, plin de contraste si surprize: antic, bizantin, neoclasic, modern, vesel.

Veselia orasului se poate vedea peste tot: in teatrele antice, in expozitiile moderne, la competitiile sportive, lânga coloanele
unui vechi templu, la un concert sau chiar lânga un pahar de Raki intr-o taverna. Sau, tot aici, te poti bucura de viata de noapte
pe care acest oras ti-o ofera cu generozitate prin restaurantele sale, barurile si cluburile de noapte. Atena beneficiaza de o
localizare excelenta, oferindu-i vizitatorului posibilitatea sa cunoasca teatrul antic Epidavros, Delphi si Mycenae - casa regelui
Agamemnon. De asemenea, poti face croaziere pâna la insulele din apropiere: Aegina, Poros si Hydra. Evenimente artistice,
festivaluri, competitii sportive, aniversari si multe alte momente distractive isi aleg gazda aici, in orasul Jocurilor Olimpice.