TIPURI DE COMUNICARE EDUCATIONALA

I. INTRODUCERE

Comunicarea în managementul educaţional, poate fi definită după

Level şi Galle (1988) ca „o asociere a elementelor cognitive şi afective cu
scopul de a transmite informaţii, a inspira credinţe, a induce emoţii sau
a evidenţia comportamente printr-un proces alternant de relaţii între scris,
vizual, nonverbal, vocal, auditiv, simbolic şi comportamental". (2)
Caracteristicile comunicării instrucţional-interpersonale sunt:
simbolistica, bipolaritatea, adaptabilitatea, intenţionalitatea, afectivitatea
etc.
Din punct de vedere al modelului comunicaţional al procesului de
învăţământ, putem evidenţia următoarele aspecte ce caracterizează
comunicarea:
- participanţii la actul de comunicare (emiţător – receptor);
- canalul de comunicare;
- procesele de codare şi de decodare a mesajelor;
- relaţiile dintre repertorii (gradul de congruenţă a acestora,
depăşirea barierelor de comunicare, tipurile şi formele de
comunicare, empatia etc.).
Principalele modalităţi de comunicare instrucţională sunt:
comunicarea verbală şi comunicarea nonverbală.

II. COMUNICAREA VERBALĂ

Comunicarea verbală are ca principal instrument de realizare

limbajul şi ca modalităţi de „exprimare”:
• comunicarea verbală simplă;
• convingerea;
• sugestia.
În timp ce primele două exploatează funcţia cognitivă şi
comunicativă a limbajului, furnizează procedeele schimbului reciproc de
informaţie raţională, sugestia se bazează cu precădere pe funcţiile
expresive şi persuasive ale limbajului, care asigură procedeele
schimbului reciproc de informaţie emoţională. (2)
Propriile cuvinte rostite sau doar gândite pot să ne facă bine sau rău,
1
prin extraordinara lor putere de sugestie care se revarsă asupra celor care
ascultă, dar mai întâi asupra acelora care le rostesc. Cu ajutorul
cuvintelor se pot construi marile edificii ale spiritului, dar ele se pot
transforma în arme primejdioase ce trebuie folosite cu grijă şi cu pricepere
pentru a nu produce rău. Deoarece evocă imagini şi experienţe răscolite
de emoţii pozitive si negative cuvintele pot stimula, pot energiza dar,
pe de altă parte, pot
paraliza şi trage înapoi, inducând reacţii emoţionale care ne
împiedică să ne atingem scopurile.
Când dorim un comportament din partea altcuiva dispunem de puterea
cuvintelor. Ele ne ajută să obţinem comportamentul dorit în măsura în care
ştim să alegem cuvintele potrivite şi să focalizăm gândirea celuilalt pe
cuvintele care induc starea emoţională favorabilă manifestării acelui
comportament.
Expresiile şi cuvintele capcană au puterea nefastă de a crea asociaţii
negative în mintea celor care le rostesc şi a celor care le ascultă. Astfel,
adversativul „dar”, folosit în procesul de rezolvare a obiecţiilor, are un
efect nefavorabil asupra psihicului, deoarece utilizarea lui induce un
potenţial de conflict. Interlocutorul devine mai rigid, mai irascibil şi nu
mai ascultă mesajul care urmează după acest cuvânt. În ansamblu,
procesul de comunicare suferă; de aceea se recomandă înlocuirea lui
„dar” cu „şi”. În acest mod nu se modifică sensul frazei iar interlocutorul
va fi ferit de percepţia negării sau a criticii implicite. Tânguitorul „vă
rog” este adesea perceput ca reflectare a unei atitudini servile,
conotaţiile lui trădând lipsa de putere, de vitalitate, de argumente şi de
siguranţă. Chiar dacă nu trebuie alungat din limbajul cotidian, politicosul
„vă rog” nu prea convinge şi nu impune, dar activează sentimentele
nobile ale interlocutorului. Supăratul „îmi pare rău” este expresia care
activează sentimente de dezolare, neputinţă şi zădărnicie. Deoarece
rareori părerile de rău au folosit cuiva, utilizarea acestei expresii are de
multe ori ca rezultat pierderea respectului şi a puterii în faţa
partenerului sau adversarului. Formularea sterilă rămâne de folosit doar
când sunt motive întemeiate pentru a cere scuze; în rest, există forme
pragmatice şi constructive de genul: „Hai să găsim împreună o soluţie”.
Nehotărâtul „voi încerca” implică mai degrabă eşecul decât reuşita unei
acţiuni, deoarece păstrează deschisă opţiunea eşecului pe care îl acceptă
ca un rezultat foarte probabil, aproape normal. Pentru că mulţi încearcă
şi puţini reuşesc, aceasta este o formă lamentabilă de acţiune şi este
folositoare doar atunci când nu vrei să-ţi asumi angajamente ferme. De
2
aceea este recomandabilă folosirea unei expresii cu caracter decizional,
care induce acţiunea: „voi face”. Expresiile „pot” şi „nu pot” au puterea
să influenţeze succesul acţiunilor noastre. „Nu pot” induce în creier
perspectiva neputinţei, iar rezultatul va fi eşecul. Când cineva spune
„pot” şi crede ferm în potenţialul său, creierul său primeşte o comandă
stimulatoare şi caută inconştient resursele necesare reuşitei. În ceea ce
priveşte folosirea lui „nu pot”, acest lucru poate veni din confuzia cu
„nu vreau”. Primul pas este de a spune mai rar „nu”, şi mai des „de ce nu”.
Mai mult ca sigur cel care spune „pot” şi crede în potenţialul său, va păstra
şansa găsirii unor soluţii. Ideal este să-l înlocuim pe „eu nu pot” cu „eu
pot” şi să vorbim mai curând despre ceea ce putem face. Această
schimbare poate avea un puternic impact pozitiv asupra atitudinii, a stării
de spirit şi a creativităţii. Aceste lucruri sunt folositoare atât pentru
automotivare cât şi în discuţiile de motivare a altora, când interlocutorii
sunt fie demoralizaţi fie demotivaţi. Utilizarea expresiei „nu sunt sigur”
exprimă nesiguranţă sau ignoranţă, deoarece este greu să convingi pe
cineva de spusele tale atunci când tu însuţi îţi araţi incertitudinea. Chiar
dacă nu ai întotdeauna siguranţa unui răspuns corect, există alternative
prin cererea unui răgaz, cu acordul interlocutorului. Discuţia capătă astfel
încredere
si lasă o poartă deschisă pentru lămuriri suplimentare. O altă formulare
capcană care mizează prost pe sinceritate declarativă este cea care începe
cu sintagma „ca să fiu sincer”. Această sintagmă lasă să se înţeleagă faptul
că, până în momentul exprimării ei am minţit sau am glumit; ea stârneşte
sau sporeşte neîncrederea. Se recomandă excluderea din vocabular a
acestei expresii care generează suspiciuni. Condiţionalul şi cauzalul „dacă”
induce în mintea interlocutorilor ideea de incapacitate a subiecţilor de a
rezolva o problemă. Recomandarea de înlocuire a acestuia cu temporalul
„când” realizează mutarea zonei de interes din aria capacităţii mentale
transformând-o într-o problemă de timp. Nu se impune scoaterea lui
„dacă” din vocabular ci doar folosirea lui cu mai multă prudenţă ori de
câte ori acesta pune în discuţie incapacitatea unei persoane sau induce
ideea unor opţiuni negative. (3) Relaţiile interpersonale din mediul
educaţional sunt indestructibil legate de procesele de comunicare; astfel,
o multitudine de implicaţii asupra comunicării eficiente sunt generate de
către funcţia metalingvistică. Aşadar, comunicarea eficientă nu este doar
rezultatul imediat al coincidenţei repertoriilor celor doi interlocutori, ci
are în vedere şi permanenta preocupare a acestora de a înţelege şi de a se
face înţeleşi prin ceea ce comunică.

3
 Conţinutul funcţiei metalingvistice în cadrul relaţiei interpersonale
se prezintă astfel:
- pentru emiţător: în procesul comunicaţional se impune să
facem unele precizări „de suprafaţă", de ordin formal, care să faciliteze
orientarea atenţiei celui care recepţionează către ceea ce ne-am propus să-
i comunicăm (expresii precum „trebuie să priveşti problema din această
perspectivă...”, „trebuie să ai în vedere următorul aspect”, „spunând
acestea mă refer la...” evidenţiază preocuparea emiţătorului de a se face
înţeles, de a preciza contextul care însoţeşte informaţia şi în care aceasta
este valabilă);
- pentru receptor: atunci când acesta nu înţelege ce i se transmite,
cere unele lămuriri, de obicei sub formă de întrebare („Ce vreţi să spuneţi?”,
„La ce vă referiţi când...?”, „Din ce perspectivă priviţi?...”).
Aşadar, funcţia metalingvistică a limbajului presupune centrarea
mesajului asupra codului, în concordanţă cu preocupările de a înţelege şi
de a fi înţeles. Această funcţie este frecvent întâlnită şi în comunicarea
scrisă sub forma apoziţiilor explicative înlocuite de multe ori de paranteze
(se dau exemple, se fac precizări şi clarificări), de liniile de pauză sau de
punctele de suspensie, în scopul delimitării unei explicaţii suplimentare.
Impactul acestei funcţii în procesul educaţional este major,
respectarea ei influenţând succesul comunicării, prin decodificarea exactă
a mesajului recepţionat. Precizările de ordin metalingvistic nu conţin o
informaţie ştiinţifică, nu constituie esenţa comunicării, dar absenţa lor
poate conduce la neînţelegeri şi la interpretări eronate sau la
reinterpretări. Până la un punct, aceste reinterpretări, de multe ori
subiective, pot stimula gândirea, imaginaţia (prin jocul
ideilor), însă perpetuarea lor creează confuzie, divergenţe, fenomene
de disonanţă.
Pentru asigurarea unei comunicări eficiente, cadrul didactic (aflat
în postura de emiţător) va trebui să dezvolte o serie de conduite, cum
ar fi:
-explicarea termenilor şi a calificativelor utilizate, folosind pauzele
în vorbire sau apelând la expresii suplimentare;
-precizarea propriilor puncte de vedere, a perspectivelor din care
abordează o situaţie, de învăţare normală sau de criză, obişnuindu-i pe
elevi să practice şi ei acelaşi stil metalingvistic;
-anticiparea multor nelămuriri care pot apărea în timpul desfăşurării
activităţii, încă din timpul proiectării conţinutului informaţional

4
(încercarea de depăşire a situaţiei se va face ţinând cont de volumul
vocabularului elevilor şi de stadiul dezvoltării gândirii acestora).
Având în vedere că, de cele mai multe ori, elevii nu au curajul să
recunoască faptul că nu au înţeles şi, cu atât mai mult, să întrebe, să
pună întrebări suplimentare, se impune cu necesitate ca aceştia să fie
învăţaţi să întrebe. În acest context, trebuie precizat că nu este vorba numai
de lipsa curajului, ci şi de faptul că nu li s-a deschis o asemenea
perspectivă, ca efect al comunicării unidirecţionale de tipul: transmitere
– receptare pasivă. Aceasta presupune o receptare activă a celor
comunicate şi o acceptare critică, supusă unei judecăţi de valoare, după
trecerea ideii prin filtrul propriei personalităţi. (2)
III. COMUNICAREA NONVERBALĂ

Comunicarea nonverbală este folosită pentru exprimarea atitudinilor

interpersonale, a stărilor psihice afective, dar şi pentru consolidarea,
nuanţarea şi precizarea ideilor transmise, instrumentul de realizare a
acestei forme de comunicare fiind constituit din elemente paralingvistice.
Această formă de comunicare este o realitate şi o permanenţă a relaţiilor
educaţionale, transmiţând sensuri revelatoare; trebuie însă menţionat că, în
aceeaşi măsură, putem constata gradul său de ambiguitate, existând chiar
riscul unor induceri în eroare în cazul în care nu se ţine seama de context,
de cultura căreia îi aparţin interlocutorii, de desfăşurarea relaţiei emiţător –
receptor, de starea afectivă specifică momentului respectiv etc.

Funcţiile comunicării nonverbale includ următoarele aspecte:

• repetarea – întărirea mesajului verbal;
• substituirea – înlocuirea exprimării verbale a unei stări de spirit;
• complementaritatea – completarea, precizarea tipului de relaţie
a interlocutorilor;
• accentuarea – sublinierea unor părţi din mesaj;
• ajustarea – indică disponibilitatea spre dialog;
• contrazicerea – subliniază existenţa unor mesaje duble în sens
evident sau subtil.
Paraverbalul reprezintă modul concret în care „curge” vorbirea
noastră. De foarte multe ori însă, insuccesul unei prezentări este
determinat tocmai de acest aspect (se poate constata uneori că un vorbitor,
cum este cadrul didactic, fie îi face pe elevi să caşte din cauza monotoniei
discursului, fie strigă prea tare acoperind întreaga recepţie a mesajelor din
5
clasă).
Concret, aspectul paraverbal al discursului conţine, ca elemente
de bază, forţa sau volumul, ritmul şi fluenţa, înălţimea sau tonalitatea vocii
şi modul de articulare a cuvintelor. De regulă,
„manipulăm” aceste aspecte în mod inconştient, ca rezultat al înzestrării
naturale sau al experienţei de viaţă. Există însă câteva reguli ale
paraverbalului pe care cadrul didactic, în calitate de manager al grupului,
trebuie să le respecte în scopul eficientizării procesului educaţional:
- Volumul vocal trebuie să varieze de la un moment la altul al
discursului; astfel, este recomandabil să se vorbească mai tare şi cu mai mult
entuziasm la începutul şi la sfârşitul prezentării, pentru a sublinia
obiectivele şi concluziile. În general, volumul sonor trebuie adaptat
ambianţei (redus, dacă sala este mică şi ridicat, dacă sala este mai mare).
În orice caz, este de preferat să nu se dea impresia de ţipăt, fapt care imprimă
o notă de disperare.
- Ritmul vorbirii trebuie să fie şi el variat, pentru a „sparge”
monotonia. Este recomandabil să se vorbească mai rar când se subliniază
ideile principale, să se mărească ritmul la pasajele de tranziţie şi să se
menţină alert la pasajele descriptive şi la cele familiare auditoriului. De
asemenea, este bine să se evite vorbirea „împiedicată” (ruperi prea dese
de ritm), care afectează atât înţelegerea problemei, cât şi discursul.
Ritmul poate fi corectat prin mişcări corporale adecvate. Pauzele în vorbire
îşi au rolul lor foarte bine precizat: pregătirea auditoriului pentru o idee
foarte importantă, captarea atenţiei.
- Tonalitatea trebuie să fie normală. Ridicarea tonului este
recomandabilă pentru a sublinia ideile esenţiale şi pentru
„calmarea” unei săli turbulente. Adesea se poate obţine un efect similar
numai prin coborârea bruscă a tonalităţii. Tonul ascuţit poate fi considerat
ca fiind agresiv şi anticipând o reacţie de atac.
- Articularea cuvintelor trebuie să fie clară, distinctă şi corectă,
fără a putea fi învinuită de „pedanterie” (în special la numele proprii şi
la termenii de specialitate din limbile străine). Este bine să se evite
înghiţirea unor silabe, primele şi ultimele, ale unor cuvinte, deoarece
creează o impresie de superficialitate şi neglijenţă.

Nonverbalul în relaţiile interpersonale specifice mediului

educaţional are în vedere modul în care privirea, corpul şi gesturile noastre
acompaniază discursul propriu-zis, amplificând sau reducând efectele lui

6
asupra auditoriului. În timp ce aspectul verbal şi cel paraverbal sunt
predominant conştiente şi deci controlabile, cel nonverbal este cu
precădere inconştient, ceea ce face ca posibilităţile de a-l controla să fie
foarte reduse (dar nu inexistente). De multe ori, calităţile mesajului pot fi
depreciate de contradicţiile existente între mesajul verbal (foarte uşor de
manipulat) şi mesajele nonverbale (mult mai dificil de controlat). Important
este să aducem indicatorii unei asemenea situaţii la nivelul conştiinţei.
În acest scop, s-au dezvoltat o serie de discipline ştiinţifice
care studiază aspectul fizic, poziţia corpului, mişcările corporale (în special
cele de apropiere sau de depărtare), gesturile mâinilor, privirea şi mişcările
ochilor, chiar şi îmbrăcămintea şi bijuteriile ce pot fi purtate cu diverse
ocazii. Şi la acest nivel, ca şi în cazul elementelor paraverbale, „rafinarea”
aspectelor nonverbale se realizează pe măsură ce înaintăm în vârstă şi
căpătăm experienţă. (2)

Prezenţa personală, ca expresie a limbajului nonverbal, se referă

la structura / forma corpului, la vestimentaţie şi la miros (parfum,
miros specific). Astfel, în lucrarea sa „Comunicarea interpersonală”,
Irena Chiru prezintă cele trei tipuri de fizic :
1) ectomorf (fragil, subţire şi înalt) - sunt percepuţi ca fiind
ambiţioşi, tensionaţi, nervoşi, mai puţin masculini;
2) endomorf (solid, scund) - sunt percepuţi ca fiind îmbătrâniţi,
vorbăreţi, demodaţi, sufletişti, agreabili, prietenoşi, dependenţi de ceilalţi;
3) mezomorf (musculos, atletic, înalt) - sunt percepuţi ca maturi în
comportament, plini de încredere şi veşnic învingători.
Vestimentaţia, ca marcă a expresivităţii, autorealizării, capacităţii
de inovaţie şi creativităţii, oglindeşte personalitatea individului şi
comunică despre acesta. Alegerea vestimentaţiei afectează
comportamentul individului şi pe cel al interlocutorilor săi; mai mult decât
atât, vestimentaţia poate fi folosită pentru a crea un rol. (1)
Gesturile, din punct de vedere nonverbal, nu au neapărat o
valoare în sine, ci doar în combinaţii şi, evident, în funcţie de situaţie. De
exemplu, o încrucişare a braţelor sau a picioarelor poate indica, pur şi simplu,
că este frig în sala de clasă. Chiar dacă aspectul inconştient primează,
anumite gesturi pot fi exersate, mai ales atunci când exprimă adevăratele
noastre intenţii. Astfel, putem face mai mult în direcţia detensionării
atmosferei, pentru creşterea încrederii reciproce sau a eficienţei generale a
discursului, prin anumite atitudini şi gesturi corporale. Trebuie subliniat

7
faptul că 90% din opinia pe care ne-o facem despre o altă persoană, sau
pe care aceasta şi-o face despre noi înşine se construieşte în primele 50 de
secunde ale întâlnirii, timp în care, cu certitudine, nu poate fi realizat un
schimb de replici. Prima impresie se schimbă foarte greu, deci trebuie
acordată o deosebită atenţie acestor aspecte specifice comunicării
nonverbale!... Tot ceea ce înseamnă comunicare interpersonală instrucţională
constituie o componentă esenţială a managementului educaţional. (2)

În cadrul procesului de comunicare interpersonală, un fapt

deosebit de important este contextul, care este considerat ca fiind
„o organizare ale cărei proprietăţi specifice sunt date de intenţia de a
comunica, de sensul comunicat, de posibilitatea de interpretare din partea
receptorului”, de o anumită situaţie în care se înscrie. (4)
Funcţiile contextului în comunicarea interpersonală sunt: selectivă,
de individualizare, complementară, creativă, transformativă, orientativă.
Totodată, sunt de menţionat şi limitele contextului asupra comunicării
interpersonale educaţionale.
Principiul pe care trebuie să-l respecte managerii educaţionali
la acest nivel al analizei este principiul adaptării la context.
„Adevăraţii maeştri ai comunicării nu sunt aceia care fac apel la semne
rare şi nici cei ce se mulţumesc cu clişee, ci cei care, manipulând
codurile obişnuite, reuşesc să-şi exprime complet mesajul, folosind toate
mijloacele organizării expresive prin adaptare la context. Aceasta este o
tehnică productivă, bazată pe un răspuns adecvat la situaţii şi implicând
atât permanenta acordare a axei bipolare emitere – receptare prin
organizarea contextuală a exprimării şi interpretării, cât şi conectarea
procesului comunicării la realitatea educaţională imediată.” (2)

IV. CONCLUZIE

În cadrul procesului educaţional, respectând principiul adaptării la

context, pentru a asigura o comunicare eficientă, pentru a putea rezolva
eventualele probleme ce pot să apară, pentru a ajunge la stabilirea unui
climat satisfăcător şi motivant, este necesară implicarea managerului

8
educaţional în descoperirea preocupărilor si nevoilor interlocutorilor săi,
pentru înţelegerea modului în care aceştia îşi definesc propriile valori şi
principii de viaţă, îşi delimitează mediul şi îşi percep problemele.
Un aspect deosebit de important şi, din păcate, de cele mai multe
ori neglijat, al procesului de comunicare îl constituie ascultarea.
Ascultarea eficientă este o ascultare dinamică, în timpul căreia se
analizează imediat ceea ce spune interlocutorul,
făcându-se legătura cu ceea ce se ştie dinainte şi observându-se
elementele care lipsesc. O persoană aflată în căutarea soluţiilor ascultă,
pune întrebări (deschise – pentru a obţine maximum de informaţii,
opinii, sentimente; închise – pentru a obţine un acord şi neutre – pentru
a nu influenţa sensul discuţiei). Să asculţi interlocutorul pare simplu;
însă să asculţi nu înseamnă doar să taci ci şi să fii prezent şi activ.
Ascultarea este tehnica de comunicare cea mai evidentă şi mai eficace dar
şi cea care ajunge să fie cel mai puţin înţeleasă şi cel mai greşit folosită.
Scopul ascultării active este de a face ca toţi membrii grupului să se simtă
în largul lor, să se simtă înţeleşi şi valorizaţi. Într-o situaţie de ascultare
deficitară se ajunge la disconfort, la stricarea echilibrului şi climatului
favorabil comunicării eficiente. Prin lipsa ascultării apare riscul
devalorizării interlocutorilor şi demotivării acestora. Ascultarea activă
este un mijloc pentru a realiza un climat satisfăcător între indivizi şi
grupuri. Tocmai de aceea trebuie accentuată încă odată importanţa
preocupării permanente a cadrului didactic atât pentru dezvoltarea
propriilor abilităţi de comunicare eficientă (inclusiv cele de ascultare
activă, empatică) cât şi pentru stimularea acestui mod de a gândi la elevi,
prin solicitarea opiniei acestora şi încurajarea unei interpretări personale.
Este foarte important ca aceştia să-şi pună şi să pună întrebări, să fie
lăsaţi şi educaţi să procedeze astfel.

Teme de lucru:
1. Analizați calitatea procesului de comunicare din instituția/organizația în care vă desfășurați
activitatea;
2. Elaborați un scenariu sau prezentați o situație prin care să demonstrați modul cum
comunicarea informală de la nivelul unei organizații poate influența semnificativ procesul
managerial;
9
3. În opinia dumneavoastră, care dintre barierele în comunicare au relevanța cea mai mare în
procesul managerial? Argumentați răspunsul.

10