Îndatoriri fundamentale ale credincioşilor

Pr. Lect. Dr. Mihai IOSU

Ar putea fi numite obligaţii esenţiale. Dintotdeauna, dar îndeosebi astăzi, termenul obligaţie[1] a
stârnit reacţii adverse, producând tensiuni, mai mult sau mai puţin evidente, dar mereu în defavoarea
stabilirii şi menţinerii unui climat paşnic şi responsabil, la nivelul comunităţilor creştine. Când, de la
înălţimea amvonului, preotul prezintă lista obligaţiilor, ce cad în sarcina credincioşilor săi, consider că
întreg planul său pastoral-misionar are de suferit. Termenul, din start, creează fie lacune în comunicare,
fie înveninează procesul de transmitere şi receptare a informaţiilor sau rugăminţilor, punând, astfel, sub
semnul întrebării reuşita unei acţiuni ce se vrea a fi desfăşurată în spiritul binelui comunitar. A fi obligat
înseamnă să nu ai alternativă, iar declinarea împlinirii unei obligaţii poate duce la privaţiuni, care lezează
fie latura personală, fie interesele unui grup. Obligaţia inhibă latura afectivă şi o exacerbează pe cea
refractară.

De preferat este termenul îndatoriri, unde subiectul se simte mai implicat şi, cunoscând în detaliu
despre ce este vorba, se simte mai responsabilizat, în a fi părtaş, a sprijini şi apoi în a se bucura, împreună
cu ceilalţi membri ai comunităţii, de realizările obţinute. În economia unui succes în activitatea pastorală,
a te simţi dator că eşti creştin, credincios şi susţinător al unui program pastoral, duhovnicesc şi
gospodăresc, deci participant activ la viaţa comunităţii, este un mare câştig, element care, de fapt, dă sens
celui în cauză.

Pentru ca preotul să se poată exprima, fără ca glasul lui să sune ca o aramă sunătoare şi ca un chimval
răsunător (1 Co 13, 1), şi apoi să-şi poată justifica rolul şi rostul, conform textului paulin: Iată, vin să fac
voia Ta, Dumnezeule (Evr. 10, 9), are nevoie de reuşite, de izbânzi pe toate palierele, realizări împărtăşite
apoi păstoriţilor.

Un crez al celui păstorit să fie şi acesta: mă simt îndatorat pentru că doresc să fiu un membru activ al
parohiei, vreau să sprijin toate cauzele nobile ce au loc în comunitate, să fiu, după puteri, un promotor al
binelui şi frumosului, de care să beneficiez eu şi cei de după mine, spre slava lui Dumnezeu, fiind convins
că mult pot puţinii buni, împreună.

„Parohia, prin biserica ei de pe deal sau din mijlocul satului, prin preotul ei devotat lui Dumnezeu şi
oamenilor, este un centru de viaţă religios-morală, un câmp hotărât de muncă pentru binele vremelnic şi
veşnic al credincioşilor. Ea este ca o ramură cu multe frunzuliţe, în copacul cel mare al Bisericii. Prin
această ramură trebuie să treacă, până la ultima frunză, seva cu care se hrăneşte întregul organism al
Bisericii”[2].
 Voi dezvolta şi detalia, în cele ce urmează, câteva dintre îndatoririle esenţiale ale credincioşilor,
care, prin împlinirea lor, vor aduce: parohiei, nobleţe şi avânt, preotului, pe acei colaboratori destoinici
care vor înnobila viaţa parohiei, şi loruşi, satisfacţia lucrului bine făcut.

1. Datoria de a participa, cu cât mai deasă frecvenţă, la slujbele Bisericii, preponderent în

duminici şi sărbători şi de a se împărtăşi cu Sfintele Taine

Împlinirea unei astfel de îndatoriri presupune încadrarea în universul cunoaşterii precum şi un

permanent neastâmpăr pozitiv în a afla trecutul, marcat de frământări şi decantări de evenimente ale vieţii
creştine, precum şi prezentul presărat cu provocări şi dorinţe de a fixa şi apoi de a beneficia de bine,
adevăr şi frumos, toate filtrate prin voia şi legea divină. În ceea ce priveşte viitorul, preocuparea
credincioşilor se leagă de ceea ce vor lăsa în urmă şi de felul cum vor pregăti marea trecere şi, mai ales,
cum vor fi pregătiţi în pragul ei. „Lumea de azi, cu progresul ei material şi tehnologic, respinge orice
aluzie la realitatea celeilalte lumi. Spiritul modern este dominat de cuceririle ştiinţifice din lumea
materială şi exclude orice idee despre veşnicie. Creştinismul de astăzi trebuie să arate că atenţia acordată
vieţii veşnice aduce cu sine şi o transformare a acestei lumi”[3], participarea la cultul divin public fiind o
dovadă a interesului în a afla ce este lumea, cine a creat-o, cum poate fi guvernată şi, mai ales, păstrată la
parametri care-i permit omului să se bucure de ea şi în ea, în vremelnicia ei luptând să câştige mântuirea.

Din mărturiile înaintaşilor, dar şi din experienţe personale, rezultă că „folosul duhovnicesc al
frecventării bisericii este real şi cu influenţe binefăcătoare asupra conduitei şi vieţii credincioşilor, dacă
această frecventare nu este o simplă obişnuinţă sau formă ci porneşte dintr-o nevoie sufletească sinceră şi
adâncă, din nevoia de a-L căuta pe Dumnezeu, prin trăirea poruncilor Lui”[4].

Nu preotul trebuie să se considere beneficiarul împlinirii rânduielilor de cult, cât credincioşii, cei
ce formează baza comunităţii parohiale. „Preotul este, în parohia sa, un slujitor al lui Dumnezeu, un
reprezentant sau delegat al Mântuitorului, pentru continuarea lucrării Sale de mântuire a sufletelor, un
organ al Sfântului Duh, pentru sfinţirea şi conducerea credincioşilor pe căile mântuirii” [5]. Credincioşii
au rolul lor bine precizat în cadrul cultului divin creştin, acela de a fi prezenţi, de a susţine buna
desfăşurare a actelor de cult prin aducerea ofrandelor necesare, de a fi promotorii şi susţinătorii cântării
în comun la slujbele liturgice, de a recepta în mod corect învăţătura creştină şi de a se împărtăşi cu
Sfintele Taine. Prezenţa activă, participarea simţită şi smerită a credincioşilor în cadrul cultului divin,
devine o prioritate şi o astfel de cerinţă nu este tratată oricum. Ea presupune şi o pregătire lăuntrică sau
spirituală. „Credinciosului care vine la biserică i se impune o stare de curăţenie şi o înălţare spirituală.
Dacă preotului i se cere o viaţă la înălţimea celei a Domnului, simplilor credincioşi li se cere… o
pregătire spirituală care să egaleze în vrednicie pe aceea a ucenicilor lui Hristos”[6].

După o astfel de pregătire, la care se adaugă şi cea exterioară, cel prezent şi participant devine mai
interesat în a nu rata o asemenea şansă, sporind gradul de conştienţă, de a privi, primi şi recepta tot ce se
cade. „Când te afli în Biserică şi vrei să te împărtăşeşti cu dumnezeieştile lui Hristos Taine, să nu ieşi
până nu primeşti pacea desăvârşită. Stând într-un loc să nu te mişti de acolo până la apolis. Gândeşte-te că
stai în cer şi întâmpini pe Dumnezeu cu Sfinţii Îngeri. Şi-l primeşte pe El în inimă. Pregăteşte-te cu frică
şi cu cutremur mult, ca să te afli, cu vrednicie, între Sfintele Puteri”[7]. Sfaturile de mai sus sunt de o
perpetuă actualitate şi de o importanţă covârşitoare în ceea ce-l priveşte pe credinciosul responsabil, care
vrea să se îmbogăţească spiritual, cel care nu vrea să facă lucrul pe jumătate, nici distorsionat sau
ineficient.

Prezenţa, dar mai ales participarea la Sfintele Slujbe face din credincios, un om responsabil, interesat
şi pregătit spre a beneficia de roadele acestui statut. Alternativa este una păgubitoare, lovind în propriile
interese şi îndepărtându-l pe creştin de obiectivele ce-i sunt hărăzite.

„Orice motiv de a nu merge Duminica la biserică este o încercare de a-L evita pe Hristos, de a te feri
de Hristos. El ne deranjează şi de aceea noi încercăm să-L evităm. Eşti tu înfricoşat să vii în contact cu
Iisus? Frica aceasta nu este altceva decât frica de propria fericire. Tocmai pentru această fericire a ta a
intrat Hristos în viaţa ta. Nu există ceva mai frumos pe lume decât viaţa petrecută împreună cu El şi nimic
mai măreţ decât o viaţă trăită pentru El”[8].

Nu vorbim aici de un simplu act de prezenţă, ci de statutul de participant activ şi conştient la o

lucrare diferită de altele şi în care cel prezent şi pregătit se împărtăşeşte cu Cinstitul Trup şi Scumpul
Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. „Însuşi Hristos cu puterea Lui
de jertfă Se sălăşluieşte în noi ca viaţă în duh de jertfă, contrară poftei şi mâniei în care se manifestă
egoismul nostru sau slăbiciunea şi tocirea noastră. Hristos, cu Care ne unim, ne ajută să slăbim la culme
slăbiciunea obişnuinţei spre păcat, care, aproape fără să observăm, se manifestă în noi păcate”[9].

Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului îi deschide celui vrednic de aceasta noi perspective, ce-i
înnobilează viaţa şi acţiunile. „Părtaşi de viaţă dumnezeiască ne face, dându-Se pe Sine de mâncare cum
numai El ştie, şi cei ce au primit de la El o astfel de simţire mintală, încât, prin gustarea acestei mâncări,
să cunoască prin cunoştinţă adevărată că bun este Domnul. Prin aceasta, pe cei ce mănâncă îi umple de o
calitate dumnezeiască ce-i îndumnezeieşte, ca Unul ce stă în chip vădit şi se numeşte pâine a vieţii şi a
puterii”[10].

Bunătatea lui Dumnezeu, la care omul face apel de nenumărate ori, este simţită şi trăită la chemarea
slujitorului, preot sau diacon: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă!” Fără
credinţa într-un Dumnezeu personal n-ar fi o frică unită cu iubirea. Cunoscând prin credinţă că în Potir
este Trupul şi Sângele Domnului, Care S-a jertfit pentru ei şi li Se dăruieşte prin iubire dar şi de frică,
cunoscându-şi nevrednicia lor… Dacă ne împărtăşim de Domnul cu pocăinţă şi frică, El ne va întări să
continuăm pocăinţa noastră şi să ajungem la iertarea de la judecata din urmă şi la viaţa de veci”[11]. Plini
de emoţie şi responsabili ajungem la convingerea că „aceste sentimente trebuie să ne însoţească cu atât
mai mult în apropierea de Trupul şi Sângele Domnului, cu cât El S-a răstignit şi ni Se dăruieşte în stare de
jertfă, din iubire pentru noi, cu voinţa de a ne duce pe toţi la această unire cu El, prin dragoste. El vrea să
ne unească pe toţi în Sine, ca să găsim în El şi în unirea dintre noi, toată fericirea”[12], descoperind şi
bucurându-ne în acelaşi timp, de marele adevăr, prin care aflăm că „prin jertfa Crucii şi prin jertfa
euharistică ce o actualizează, porţile închise ale raiului, adică ale veşniciei fericite, ne sunt mereu
deschise. Sfânta Euharistie este merindea veşniciei pentru creştinul ce a urmat poruncile divine”[13].

2. Datoria de a susţine, întări şi mărturisi credinţa Bisericii Ortodoxe

 Se aminteşte mereu de participarea activă a credincioşilor. Aceştia se pot bucura, în biserică, în
cadrul generos al rânduielilor de cult, de pregătirea necesară şi de împărtăşirea cu Hristos, fiind demni
beneficiari ai Sfintei Liturghii. Dar, ca şi în cazul preoţilor, şi credincioşii sunt chemaţi să se angajeze
plenar în a susţine şi în a se împărtăşi şi de Liturghia de după Liturghie. Ieşind din biserică ei se simt
mandataţi în a împlini îndemnul Mântuitorului: Du-te şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu! (Mc 5, 19
).

„Starea sufletească a credinciosului care se înapoiază acasă după participarea la biserică, într-o zi de
sărbătoare, este o stare de înălţare şi mulţumire… Biserica nu este o simplă casă de adunare, în care
credincioşii sunt chemaţi spre a fi evanghelizaţi, numai spre a li se citi cuvântul lui Dumnezeu, ci este, mai
ales, un loc în care este prezent Hristos, un loc de înălţare şi sfinţire a vieţii”[14]. De aici se primesc cele
necesare unei vieţuiri conforme cu voia lui Dumnezeu Care este, de fapt, sursa nesecată a binelui, cu
adevărat, bine făcut, cu consecinţe pozitive în întreg palierul existenţial. „Realizarea în biserică a unei
atmosfere de evlavie colectivă îl ajută pe fiecare să se ridice deasupra propriei staturi spirituale obişnuite şi
să participe la momente de intensă trăire spirituală, cu efecte binefăcătoare după întoarcerea la ale sale”[15].

Datoria de a întreţine şi consolida credinţa ortodoxă vine ca o consecinţă firească a integrării

credincioşilor în viaţa şi spiritul parohiei lor, „spirit care trebuie să reflecte o viaţă dinamică. Iar acea
parohie care reflectă o spiritualitate dinamică a fost receptivă şi a cooperat cu puterea transformatoare a
Evangheliei. Parohia statică… nu a permis mesajului evanghelic să atingă fiinţa interioară a
parohienilor”[16].

Îmbogăţindu-se din comoara de învăţături deţinute şi promovate de Biserică, factorul dinamizator al

parohiei, credinciosul autentic nu numai întreţine climatul ce stabilizează şi înalţă sufletele şi existenţa, ci
devine un fervent mărturisitor al învăţăturilor celor bune şi folositoare. „Păstrarea dreptei credinţe creştine
ortodoxe este principala îndatorire a creştinului, în relaţia cu Dumnezeu şi cu Biserica, precum şi faţă de
propria viaţă şi mântuirea în Hristos, deoarece nimic pe lume nu este mai de preţ, pentru el, decât
mântuirea sufletului”[17].

Planul pe care îl poate folosi cu maximă eficienţă este cel personal, unde mărturia lui este deosebit
de convingătoare, Puterea exemplului este cea care mişcă, tulbură şi apoi limpezeşte viaţa celor care
pescuiesc în ape tulburi.

3. Datoria de a vieţui potrivit învăţăturii de credinţă ortodoxă

„Creştin adevărat şi deplin este omul care, prin vieţuirea cu Hristos şi în Hristos, a reuşit să-şi
modeleze viaţa întocmai după aceea arătată lumii de Mântuitorul Însuşi, în vremea petrecerii Sale ca om
între oameni şi după învăţătura netrecătoare pe care El a lăsat-o Bisericii şi fiilor ei duhovniceşti”[18].
Această tipologie a fost şi a rămas în gama preocupărilor Bisericii, ca un deziderat prioritar în vederea
obţinerii unui succes pastoral de efect şi de durată. „Creştinul zidit prin Hristos (Ef 2, 10), acela în care S-
a întipărit Hristos (Ga 4, 19); credinciosul care, petrecând cu adevărat în dragoste, creşte mereu până la
măsura Aceluia care este Hristos (Ef 4, 15), până la înălţimea bărbatului desăvârşit; cel ce s-a realizat
după măsura deplină a staturii lui Hristos (Ef 4, 13), acela se şi arată pe sine între oameni în chip
deosebit, acela îşi exteriorizează lăuntricul prin trăsături specifice şi esenţiale unui caracter creştin” [19].

Acest nou standard de viaţă, cuprins în sintagma dreaptă vieţuire creştină, devine şi rămâne o
preocupare cotidiană, făcându-l pe cel ce-l atinge şi se păstrează la înălţimea lui, un demn urmaş al
Mântuitorului, cel ce va putea recunoaşte, cu smerenie dar şi cu fermitate: Toate le pot în Hristos Cel ce
mă întăreşte (Flp 4. 13). „Dreapta vieţuire creştină stă pe temelia dogmelor şi constă în cunoaşterea şi
împlinirea adevărului dumnezeiesc. Poruncile Bisericii alături de sfintele canoane ale sinoadelor
ecumenice şi particulare sunt dreptarul vieţii creştine”[20]. Pe acest tărâm însă credinciosul nu este doar un
trăitor atent şi comod, ci trebuie să fie un luptător şi un jertfitor pe altarele credinţei drept-măritoare şi
sănătoasei vieţuiri. „Garanţia şi condiţia păstrării dreptei credinţe este însăşi vieţuirea morală a creştinului
după poruncile lui Dumnezeu, pe care Biserica le propovăduieşte tuturor şi după a căror împlinire sau
neîmplinire apreciază vieţuirea creştină a acestora”[21].

Credinciosul cel ce se vrea a fi credibil şi care doreşte să beneficieze de statutul de creştin autentic
trebuie să însumeze în viaţa sa calităţile cerute. „Adevăratul creştin rămâne obligat de conştiinţă să cultive
iubirea în sufletul său, să se zidească, fără încetare, prin căldura celei mai curate iubiri, să trăiască
puternic în ea şi prin mijlocirea ei şi să-i cuprindă şi pe alţii în sfera iubirii sale”[22]. Sfera acestei virtuţi
devine, la rândul ei, sursa din care „izvorăşte mila creştină, care este o notă esenţială şi aparţine, cu
necesitate, personalităţii unui adevărat credincios al Bisericii noastre”[23].

Din acelaşi izvor vor curge şi alte însuşiri pozitive ca: blândeţea, smerenia, dreptatea, bunătatea,
sinceritatea şi cumpătarea, toate acestea înnobilându-i viaţa şi sporind eficienţa puterii exemplului
personal.

4. Îndatorirea de a asculta de preotul paroh, sprijinindu-l în realizarea programului pastoral,

misionar

Această responsabilitate ne reaminteşte sfatul apăsat al Sfântului Apostol Pavel: Ascultaţi pe mai
marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea seama de ele
(Evr 13,17). Nu este vorba de o supunere necondiţionată, nici de o subordonare asemenea celei din
antichitatea păgână, formula care se impune fiind cea de împreună lucrare pentru atingerea unui scop
nobil, pentru realizarea unor obiective ce vin să susţină traiul unei vieţi creştine. Preotul nu a fost
niciodată un satrap, prezenţa lui în parohie fiind spre propăşirea celor ce o compun, totul trebuind a fi spre
slava lui Dumnezeu şi spre folosul celor păstoriţi.

Ascultarea nu este un act umilitor, ci un factor de disciplinare a vieţii. Celui ce i se cere ascultarea nu
este redus la tăcere şi nu este supus la o împlinire seacă a unei acţiuni. Cel faţă de care se face ascultare
este cel ce ştie ce trebuie făcut într-un context material sau spiritual anume, cel care îşi asumă o
responsabilitate, cel care are calităţile managerului în conducerea unei unităţi sau a unui proiect.

Oricine primeşte să fie părinte duhovnicesc se angajează să-i susţină pe cei peste care este pus şi faţă
de care este uneori şi supus, susţinere realizată prin toate mijloacele de care dispune, iubirea fiind cea mai
înţelegătoare şi devotată. „Iar tu, părinte duhovnicesc, călăuza acestei turme sfinte, fii drept faţă de fraţi,
plin de băgare de seamă, având grijă să te porţi faţă de ei ca un părinte. Te sfătuiesc cu stăruinţă să ai grijă
de toţi, ocupă-te de toţi, sprijină şi susţine, sfătuieşte, încurajează, învaţă, mângâie; dă celor bolnavi
sănătate, celor slabi, sprijin, celor lipsiţi de curaj le dă putere; îndreptează pe cei care greşesc, iartă de
şaptezeci de ori câte şapte, după cuvântul Domnului; că e mai bine ca, imitându-L pe Domnul, să dăm
răspuns pentru bunătatea noastră, că am mai lăsat să treacă unele amănunte din cele datorate, decât să fim
osândiţi ca nemiloşi şi lipsiţi de dragoste părintească fiindcă am cerut o dreptate extremă”[24].

Preotul şi credincioşii săi nu sunt doar două categorii distincte, cu statute diferite, ci sunt şi factorii
ce interacţionează în aşa fel încât turma să aibă un păstor vrednic, iar păstorul să aibă obiectul misiunii
sale, creştini, bine intenţionaţi, bine pregătiţi şi bine orientaţi în vederea obţinerii mântuirii. „Relaţiile
dintre păstor şi credincioşi se bazează pe caracterul sacramental al preoţiei, pe misiunea preotului de
deţinător şi împărţitor al harului divin, de sfinţitor al principalelor momente şi împrejurări din viaţa
fiecăruia şi al lucrurilor de care are nevoie pentru viaţa sa religioasă”[25].

Este un fapt incontestabil că, fiii Bisericii, „credincioşii nu aleargă bucuroşi la preoţii care-şi fac
slujba de mântuială, care slujesc fără convingere şi fără pătrundere, care se grăbesc să termine mai repede
slujba”[26].

Fiecare credincios trebuie să se considere, nu un subordonat, mai mult sau mai puţin disciplinat, cu
interese egoiste, ci un colaborator al preotului, un factor cointeresat în a iniţia şi păstra un climat de
conlucrare pentru ca mecanismele vieţii parohiale să funcţioneze la nivel optim. Viaţa parohiei este una
complexă, unde împreună lucrarea sau doar mâna de ajutor, devin acte de vrednicie care atrag, la rândul
lor, acte de apreciere.

Ascultarea faţă de preot şi sprijinul dat acestuia, la realizarea unor obiective la nivel parohial, dau
credinciosului acea notă de om conştient şi responsabil, integrat şi implicat în viaţa parohiei. Care ar fi
obiectivele la care implicarea credinciosului, prin acea mână de ajutor, poate duce la progres material şi
spiritual? Pentru a avea o viaţă parohială prosperă, credinciosul poate participa „la construirea şi
renovarea bisericii, a caselor parohiale şi a altor lăcaşuri de interes creştin şi bisericesc, la procurarea de
obiecte, veşminte şi alte lucruri pe seama bisericii, la înfiinţarea şi aranjarea bibliotecii parohiale, la
aranjarea şi înfrumuseţarea cimitirului, la ajutorarea celor lipsiţi etc.”.

Orice realizare materială, şi nu numai, trebuie să aducă aceleaşi bucurii, atât preotului, cât şi
păstoriţilor lui. Orice acţiune desfăşurată în parohie trebuie să fie revendicată de comunitate şi nu de un
om sau de un grup de persoane. Toate împlinirile să fie considerare izbânzi colective, de ele bucurându-se
toată suflarea.

5. Fiecare credincios trebuie să aibă o conştiinţă puternică de enoriaş

Se vorbeşte adesea de spiritul comunitar, de cel de castă sau de turmă (a se elimina sensul peiorativ),
reliefându-se cadrul specific, delimitat ca spaţiu şi particularizat prin obiceiuri, acceptate şi păstrate de toţi
membrii, cu norme şi reguli precise, cu identitate proprie. Cel ce recunoaşte şi întreţine acest spirit
comunitar îşi manifestă deschis conştiinţa de membru responsabil şi fidel al unei astfel de comunităţi.
„Spaţiul spiritual comunitar în care se realizează comuniunea-comunitatea în Hristos şi se formează
realităţile personale hristocentrice e sinaxa (adunarea) de cult a Bisericii având drept centru şi punct
culminant al ei, dumnezeiasca Euharistie”[27]. În ceea ce priveşte conştiinţa aceasta „trebuie să fie atât de
vie şi de trează încât fiecare creştin să considere parohia ca pe o adevărată, caldă şi binefăcătoare familie
a sa”[28], percepţia aceasta fiind o consecinţă a statuării unei linişti lăuntrice care sedimentează şi
decantează apoi valori, nonvalori, reziduuri. „Libertatea interioară care vine de la Sfântul Duh şi se
manifestă în puterea noastră de iertare şi reconciliere slăveşte pe Dumnezeu Atotţiitorul şi este tuturor
făcătoare de bine, când este rodul pocăinţei sau al schimbării celor înrobiţi de minciună şi falsitate, de
nedreptate şi indiferenţă faţă de semeni”[29].

Terenul sau ogorul material şi spiritual al lucrării pastorale a preotului, parohia este „comunitatea
creştinilor ortodocşi, clerici şi mireni, situată pe un anume teritoriu şi subordonată centrului eparhial din
punct de vedere canonic, juridic, administrativ şi patrimonial, condusă de un preot paroh numit de
chiriarhul eparhiei respective”[30]. Ca urmare a acestei simbioze, „de comunitate-comuniune realizată,
parohia a fost, în toată istoria Bisericii, modelul eclezial de organizare şi viaţă socială”[31]. Atmosfera
dominantă din acest areal pastoral trebuie să aibă ca sursă „duhul dragostei reciproce şi al ajutorării
frăţeşti” iar ca formă vizibilă de manifestare, duhul „colaborării armonioase şi al manifestărilor religioase
în comun”.

Forţa dominantă care întreţine cu fermitate şi demnitate conştiinţa de enoriaş, o dă suma actelor
liturgice şi pastorale la care enoriaşul este chemat spre a le împlini şi a le păstra cu sfinţenie. „A fi botezat
în aceeaşi biserică, în aceeaşi cristelniţă, adeseori de către acelaşi preot, a te împărtăşi din acelaşi potir, a
avea îndrumător sufletesc una şi aceeaşi persoană, împreună cu marea majoritate a credincioşilor din
parohie, însemnează a fi legat cu toate puterile fiinţei tale de patrimoniul spiritual şi material pe care îl
alcătuieşte parohia”[32]. Toate resorturile amintite asigură integrarea în viaţa comunităţii rezervându-i
credinciosului sau enoriaşului statutul de persoană responsabilă, integră, loială şi peremptorie. Cel în
cauză depăşeşte faza pasivităţii contraproductive şi se orientează conştient şi consecvent, spre modurile
active de investigare, spre a cunoaşte şi a conserva spre a folosi timp îndelungat tezaurul de învăţături,
obiceiuri şi tradiţii perene, comoară care a întreţinut şi valorificat spiritul comunitar.

„Scopul parohiei este să conştientizeze faptul că bunul creştin e un membru viu al Bisericii locale,
ceea ce se măsoară cu frecvenţa participării lui la dumnezeiasca Euharistie şi în general la cult, dar şi cu
răspunsul lui la viaţa parohiei şi la nevoile ei (nevoile membrilor ei)”[33]. De la Păstorul cel Bun (I.
cap.10), prin lucrarea celui chemat la preaînalta treaptă a preoţiei, credinciosul, prin asumarea drepturilor
şi mai ales a îndatoririlor, trebuie să-l întruchipeze pe păstoritul cel vrednic, jertfitor şi pozitiv ambiţios,
înţelept şi smerit, curajos şi răbdător; toate acestea ca membru cu drepturi depline al parohiei, „centru
bisericesc de unitate şi comuniune a tuturor credincioşilor şi de transfigurare universală a vieţii lor, a
relaţiilor şi a lumii lor în Împărăţia lui Dumnezeu”[34].

În economia unui succes în activitatea pastorală, a te simţi dator că eşti creştin, credincios şi
susţinător al unui program pastoral, duhovnicesc şi gospodăresc, deci participant activ la viaţa
comunităţii, este un mare câştig, element care de fapt dă sens celui în cauză.
 Îndatoririle esenţiale ale credinciosului îl resposabilizează pe acesta şi îl ajută în a-şi găsi rolul şi
rostul în viaţa parohiei. Astfel credinciosul are, în principal, îndatoririle, nu obligaţiile:

-de a participa, cu cât mai deasă frecvenţă, la slujbele Bisericii, preponderent în duminici şi sărbători
şi de a se împărtăşi cu Sfintele Taine;

-de a susţine, întări şi mărturisi credinţa Bisericii Ortodoxe;

-de a vieţui potrivit învăţăturii de credinţă ortodoxă;

-de a asculta de preotul paroh, sprijinindu-l în realizarea programului pastoral, misionar.

Fiecare credincios trebuie să aibă o conştiinţă puternică de enoriaş, fapt care le înnobilează pe cele
de mai sus, enoriaşul devenind păstoritul cel vrednic.

[1]
Mic dicţionar enciclopedic, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 665. Cel
obligat este constrâns, silit să facă un anumit lucru.

[2]
Prot. Dr. Vasile Coman, „Viaţa parohiei”, MA, Anul III, nr. 1-2, ianuarie-februarie 1958, p.
122.

[3]
Mitropolit Emilianos Timiadis, Preot, parohie, înnoire, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001, p. 263.

[4]
Îndrumări misionare, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă al B.O.R., Bucureşti,
1986, p. 644.

[5]
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Despre preoţie, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004, p. 152.

[6]
Pr. Ieremia B. Ghita, „Comportarea creştinului în biserică”, MB, Anul XXX, nr. 4-6, 1980, p.
292.
[7]
Avva Filimon, „Cuvânt foarte folositor”, în Lumina din inimi, Spiritualitate isihastă în
traducerea şi tâlcuirea Părintelui Stăniloae, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 430-431.

[8]
Mitropolit Emilianos Timiadis, op. cit., p. 94.

[9]
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, Ed.
Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, p. 342.

[10]
Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Tâlcuire la Tatăl nostru”, în Filocalia II ,Sibiu, 1947, p. 258.

[11]
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 351-352.

[12]
Ibidem, p. 352.

Preot Sebastian Buchiu, „Cunoaşterea şi trăirea adevărului de credinţă în viaţa creştinului”,

[13]

B.O.R., Anul CI, nr.1-2, ianuarie-februarie 1983, p. 77.

[14]
Îndrumări misionare, p. 644.

[15]
Ibidem, p. 644.

[16]
Mitropolitul Emilianos Timiadis, op. cit., p. 259.
 Pr. Prof. Dumitru Radu, „Păstrarea dreptei credinţe, condiţie a dobândirii mântuirii”, B.O.R.,
[17]

Anul CI, nr.1-2, ianuarie-februarie 1983, p. 68.

Prot. Dumitru Călugăr, Portretul unui creştin, M.A., Anul III, nr. 1-2, ianuarie-februarie
[18]

1958, p. 105.

[19]
Ibidem, p. 105.

[20]
Îndrumări misionare, p. 662.

[21]
Ibidem, p. 663.

[22]
Prot. Dumitru Călugăr, art. cit., p. 107.

[23]
Ibidem, p. 108.

[24]
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, op. cit., p. 155.

[25]
Ibidem, p. 156.

Pr. Prof. Dr. Gheorghe Liţiu, Pr. Lect. Dr. Dorel Man, Curs de Teologie Pastorală, Ed.
[26]

Universităţii din Oradea, 2002,p. 111.

[27]
Gheorghios D. Metallinos, Parohia – Hristos în mijlocul nostru, Ed. Deisis, Sibiu, 2004, p.
47.
[28]
Pr. Prof. Dr. Gheorghe Liţiu, Pr. Lect. Dr. Dorel Man, op. cit., p. 111.

[29]
†Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Dăruire şi dăinuire, Ed. Trinitas, Iaşi, 2005, p.
399.

[30]
Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului
Biblic şi de Misiune Ortodoxă al B.O.R., Bucureşti, 2008, p. 37.

[31]
Gheorghios D. Metallinos, op. cit., p. 50.

[32]
Pr. Prof. Dr. Gheorghe Liţiu, Pr. Lect. Dr. Dorel Man, op. cit., p. 111-112.

[33]
P. 110.

[34]
Gheorghios D. Metallinos, op. cit., p. 111.