Conf.univ.dr.

Mihaela Cărăuşan
TEMA 1
 Elementele necesare existenţei unei societăţi:
› ordinea normativă comportamentală prin care viaţa unei
populaţii este organizată în mod colectiv, considerată
nucleul societăţii;
› sistemul de legitimare ce defineşte cadrul pentru drepturile
membrilor şi pentru prohibiţiile bazate pe ele;
› mecanismul de constrângere necesar pentru acordarea unei
interpretări autoritare a obligaţiilor normative
instituţionalizate.
 Statul are un conţinut propriu al regulilor juridice; astfel, este
analizat din prisma relaţiilor şi situaţiilor multiple care se
stabilesc între Stat (persoană juridică) subiect activ şi pasiv,
subiect de drepturi şi obligaţii şi celelalte grupări sociale, sau
între Stat şi persoanele fizice (indivizii).
 Conceptul abstract-juridic al statului lămureşte noţiuni precum:
› structurile în care se poate găsi Statul-deţinător al unui
domeniu public sau al unui domeniu privat, contractând, ca
atare, faţă de persoanele particulare, drepturi şi obligaţii;
› atribuţiile Statului evidenţiindu-se prin acestea capacitatea
lui de a face acte juridice ca orice particular.
› Statul de drept bazat pe ideea de autolimitare a drepturilor
statului, acesta îşi reglementează activitatea, îşi stăvileşte
excesul şi arbitrarul, îşi fixează lui însuşi norme de conduită.
 Statul - colectivitate umană istoriceşte constituită şi organizată pe
un anumit teritoriu, care se structurează politic în grupul de
guvernanţi şi restul populaţiei.
Elemente definitorii ale noţiunii de stat din perspectiva analizei
politologice:
a) organizarea politică a unei comunităţi umane;
b) gradul de coeziune al colectivităţii respective;
c) raporturile de comandă/supunere (subordonare) existente
între guvernanţi şi guvernaţi;
d) legitimitatea exercitării autorităţii şi a puterii de comandă
(dominaţie) de către guvernanţi.
 Instituţiile politice desemnează în mod obişnuit organele statului ce
exercită funcţii legate de exerciţiul suveranităţii (elaborarea legilor,
punerea lor în practică şi inducerea ordinii publice).
 Statul -un solid sistem de organizare a nestabilei subordonări
şi supraordonări a indivizilor şi grupelor sociale din el, în
scop de a stabili un echilibru de interese între nevoile
personale legitime ale particularilor şi interesele obştei, mai
întâi ale naţiunii şi apoi ale ansamblului umanităţii.
 - puterea executivă se defineşte ca o funcţie distinctă a statului alături de cea
legislativă şi judecătorească
- executivul cuprinde în mod tradiţional 2 categorii de organe: şeful statului şi
guvernul

Structura executivului
 Executivul monocratic
› se caracterizează prin
deţinerea fcţ. executive de
către o singură entitate statală
(acesta poate fi rege,
preşedinte în cazul
republicilor parlamentare şi
prezidenţiale sau dictator).
 Executivul dualist
› este alcătuit din două categorii de
organe care coexistă având funcţii
partajate şi responsabilităţi diferite
(structură caracteristică regimurilor
parlamentare).
 Platon, în “Republica” face analiza funcţiilor statului doar în comparaţie cu cele care
se regăsesc în funcţionara omului. Raţiunea.
 Aristotel, în “Politica”, a fost primul care a încercat să facă distincţie între
componentele puterii şi să explice, categorisind noţiunea de “comandament”;
 Sfântul Augustin şi Sfântul Toma d’Aquino – teoria dreptului divin providenţial;
 Şcoala dreptului natural – dreptul provine de la natură;
 John Locke defineşte şi creează practic pentru prima dată, noţiunile moderne de
putere executivă şi putere judecătorească;
 J.J. Rousseau – teoria contractului social;
 Montesquieu, promotor al separării şi echilibrului puterii între legislativ, executiv şi
judecătoresc.

=> textele constituţionale ale statelor au omologat această formulă, puterea executivă şi
cea judecătorească au fost menţionate în Constituţia americană din 1787 şi in
“Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului” din 1789.
 Există trei noţiuni conexe, care trebuie distinse:
› aceea a funcţiunilor Statului, cum e cea de administrare a
justiţiei, sau cea de a elabora legile, sau de a guverna, ori de a
administra;
› aceea a organelor, care sunt organizaţii de persoane, cărora li
se încredinţează exercitarea funcţiunilor;
› în sfârşit, aceea a puterilor publice, care sunt expresia
împuternicirilor (competenţelor) în virtutea cărora organele
îşi exercită funcţiile lor.
 Putere ≠ organ ≠ funcţie
› puterile au fost şi sunt concepute ca nişte fracţionări ale
suveranităţii, puteri date prin delegare de titularul
suveranităţii/puterii originare şi supreme - naţiunea;
› organele acestor puteri constituie mijloace de acţiune.
Conform acestei concepţii, Executivul (puterea executivă) sau
Judiciarul (puterea judecătorească) nu sunt altceva decât organe
(sau ansamblu de organe) care dispun de puteri, în vederea
asumării unor funcţiuni.
 Administraţia publică este “activitatea prin care se realizează
scopurile şi obiectivele Guvernului”;
 “Administraţia publică, ca domeniu de activitate, este, în
principal, preocupată de mijloacele pentru implementarea
valorilor politice”;
 “Administraţia publică poate fi cel mai bine identificată cu
ramura executivă a guvernării”;
 Administraţia publică “diferă de tendinţele politice, atât prin
accentuarea comportamentului birocratic dar, mai ales, prin
sistemul structurilor proprii şi metodologiilor aplicate pentru
realizarea scopurilor guvernamentale”;
Aşadar administraţia publică ar putea fi definită şi în
felul următor: folosirea teoriilor şi proceselor manageriale,
politice şi juridice, în vederea realizării mandatelor
legislative, executive şi judecătoreşti, pentru asigurarea
respectării normelor legale, precum şi pentru îndeplinirea
serviciilor necesare satisfacerii nevoilor societăţii în
ansamblu, cât şi a segmentelor acesteia.
 Din punct de vedere funcţional - un ansamblu de activităţi extrem
de diverse, ele putând fi identificate la o simplă lectură a titlurilor
din bugetul de stat sau al colectivităţilor locale: apărare naţională,
ştiinţă şi cultură, educaţie, activităţi în domeniu social sau în
sectorul industrial şi agricol, precum şi realizarea de echipamente
de infrastructură publică etc.
 Finalităţile – menţinearea ordinii publice şi satisfacerea nevoilor de
interes general/local.
 Modalităţile de exercitare – fiecare domeniu dezvolta soluţii proprii.
 Din punct de vedere organic - un ansamblu de instituţii care au
personalitate juridică, o competenţă legală specifică în funcţie de
domeniul în care îşi desfăşoară activitatea.
=> Administraţia publică este aceea activitate care constă în
principal în organizarea şi asigurarea executării, dar şi în
executarea nemijlocită a legii, activitate realizată de
autorităţile administraţiei publice.
 RO - Sfatul de obşte-Epitropia Obştilor
 1866
› Prefectul – administrator de plasă – primar; Cons. Judetean - Delegatia
Judeteana - Cons.Comunali; Judet – plasă - comune urbane/rurale;
› Comite – pretor – consiliul comunal; comitatul – plasa – comune
urbane/rurale.
 1923
› Activitate Guvernului este pentru prima dată reglementată;
› 1925 – prima Lege administrativă a României care sprijinea centralizarea
prin prefect si primar şi prima Lege a contenciosului administrativ;
› 1936+regulamentul 1937 - noua organiz. teritoriala: judet (Consiliul
Judetean si Prefect), comuna (Consiliul comunal şi Primar).
 1938
› provincia/tinutul (Rezident regal), comuna urbană/rurală/balneo-
climaterică (Primar numit de MI/Rezident regal/Prefect);
 1944 se repune in vigoare Constitutia de la 1866 cu modif. din 1923
 1948 - RPR
› prefecturile, preturile, primăriile → comitetele provizorii → sfaturile
populare regionale, raionale, orăşeneşti şi comunale
› 4 categorii de organe de stat (pouterii supreme, adm. de stat, locale ale
puterii de stat, judecătoreşti şi parchetul)
 1952
 1965 – RSR
› 1968 – judetul, orasul, comuna (Consiliilor populare)
 1991
 G.C.A. Urechia – Dreptulu administrativu Românu, 1866;
 C.G. Dissescu – Drept public Român, 1891;
 Paul Negulescu – Tratat de drept administrativ, 1906; Reforma
administrativa, 1929;
 Anibal Teodorescu – Noţiuni de drept administrativ, 1915; Teoria
răspunderii administraţiunii pentru daune, 1942;
 Institutul Regal de Stiinte administrative şi Revista de drept public,
1925;
 CG Rarincescu – Contenciosul adnministrativ român, 1936;
 IG Vântu – Comuna, 1928; Tratat de expropriere pentru cauză de
utilitate publică, 1935; Expansiunea puterii reglementare, 1942.