O scrisoare pierdută

Interpretarea listei personajelor în raport cu acţiunea

textului

Melnic (Dogaru) Oana

AN I, Grupa II
 Comedia este specie a genului dramatic, în proză sau versuri , în care sunt prezentate
personaje, moravuri sociale, situaţii, întâmplări într-o manieră care stârneşte râsul , având un
final fericit. În comedie conflictul este adesea doar aparent, iar valorile pentru care se înfruntă
personajele sunt frecvent false valori. În ceea ce priveşte personajele comedia tinde spre
caricatural. Categoria estetica ce defineşte comedia este comicul: de limbaj, de nume, de
situaţie, de caracter. Răsturnările de situaţie menţin dinamismul şi sporesc comicul, dar crează
şi imaginea unei lumi haotice.

Comedia „O scrisoare perdută” , pusă în scenă la 13 noiembrie 1884 este o comedie

de moravuri, dezvăluind viaţa publică şi dorinţa de parvenire a burgheziei româneşti.
Acţiunea se petrece în „capitala unui judeţ de munte” , pe fondul agitat al unei campanii
electorale.

Acţinea debutează în casa prefectului Tipătescu care citşte din ziarul „Răcnetul
Carpaţilor” condus de Nae Caţavencu , fiind indignat de faptul că a fost numit „vampir”.
Poliţaiul oraşului , Ghiţă Pristanda, ca să placă prefectului adoptă atitudinea de revoltă. Rolul
poliţaiului este acela de a-i spiona pe duşmanii lui Tipătescu. Intriga coincide cu momentul în
care Ghiţă Pristanda îi dezvăluie lui Tipătescu cele petrecute în casa lui Nae Caţavencu şi
anume că acesta le mărturisise coaliţilor lui că se află în posesia unui document foarte
important şi anume „o scrisorică”. Scrisoarea pierdută devine astfel arma politică principală,
iar voturile lui Caţavencu erau deja asigurate. Alertat , prefectul ii ordonă lui Pristanda să afle
despre ce este vorba, dar între timp Trahanache şi soţia lui, Zoe, sunt şantajaţi de Caţavencu
cu publicarea scrisorii compromiţătoare dacă nu îl vor sprijini în alegeri. Intervin Farfuridi şi
Brânzovenescu deoarece îi bănuiesc pe aliaţii lor de trădare. Tipătescu află de la Cetăţeanul
turmentat că Nae Caţavencu i-a sustras scrisoarea.

În actul al II-lea Farfuridi şi Brânzovenescu trimit la Bucureşti o scrisoare prin care îl

acuză pe prefect de tradare. Caţavencu este arestat , Zoe se întâlneşte cu el şi-i promite sprijin
în alegeri, încercând să-l determine pe Tipătescu să facă acelaşi lucru. Între timp la centru se
anunţă candidatura lui Agememnon Dandanache.

În actul al III-lea Farfuridi şi Caţavencu îşi rostesc discursurile prin care fiecare
încearcă să-i atragă pe alegători de partea sa. La anunţarea candidaturii lui Dandanache cele
doua tabere se încaieră iar Caţavencu îşi pierde pălăria în căptuşeala căreia se afla scrisoarea.

În actul al IV-lea se proclamă înfrângerea lui Caţavencu şi alegerea lui Dandanache,

care fusese desemnat candidat la centru, tot în urma unei scrisori compromiţătoare. Cetăţeanul
turmentat găseşte pălăria cu scrisoarea pe care i-o dă lui Zoe. Caţavencu acceptă să conducă
festivităţile în cinstea noului ales. Totul se încheie într-o atmosferă de sărbătoare şi fericire
unanimă.

Ion Luca Caragiale reuşeşte să creeze adevărate tipologii umane, aşa cum observă şi
criticul Pompiliu Constantinescu atunci când analizează personajele comediilor caragiliene
încercând să ofere o clasificare: încornoratul, cocheta adulterină, politicianul demagog,
cetăţeanul alegător, servitorul, confidentul, raisoneur-ul.
 Zaharia Trahanache, „venerabilul neica Zaharia este preşedintele tuturor comitetelor
şi comiţiilor din judeţ”. El întruchipează tipul încornoratului alături de Jupân Dumitrache din
„O noapre furtunoasă”, care veghează la „onoarea de familist”. El este propulsat de poziţia
socială înaltă, având autoritate şi prestigiu. Deşi încearcă să pară activ, Trahanache este
depăşit de evenimente şi de cei mai tineri ca el. Ticul lui verbal sugerează acest lucru: „Ai
puţintică răbdare!” Trahanache nu se sfieşte să falsifice lista alegătorilor deşi e primul care
vorbeşte despre morală şi principiile ei. Numele lui vine de la „trahană” (cocă moale) şi
sugerează zahariseala, dar şi uşurinţa cu care poate fi manipulat.

Ştefan Tipătscu se încadrează în categoria junelui amorez. El este prefectul judeţului

pe care-l conduce ferm. Este direct implicat în intriga erotică a piesei. Mentalitatea şi firea
personajului ies la iveală atunci când este pus în ipostaza de a se apăra. El încalcă legea ca să-
şi apere interesele. Deşi se vrea independent, Tipătescu este condus de Zoe, care-i asigură
tihna căminului. Triunghiul conjugal în care se află este foarte bine definit de Pristanda:
„moşia-mosie, coana Joiţica-coana Joiţica: trai neneaco, cu banii lui Trahanache... babachii. „
Trahanache îl consideră cel mai bun prieten, „baiat deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru
un prefect”. Numele lui provine din cuvântul „tip” , care înseamnă june-prin, om rafinat,
aventurier.

Zoe Trahanache, soţia lui Zaharia Trahanache, este tipul cochetei adulterine. Ea este
considerată faţă de celelalte prsonaje feminine din teatrul caragilian , o doamnă distinsă. Zoe
este inteligentă, ambiţioasă şi stie să se impună în faţa lui Tipătescu sau a lui Caţavencu. Ea
recurge la tot felul de şiretlicuri femeieşti pentru a-l convinge pe Tipătescu să-i acorde votul
inamicului său. Chiar dacă femeile la acea vreme nu aveau drept de vot, ea îi determină pe
ceilalţi să îl voteze pe Caţavencu:”Eu îl aleg, eu şi barbatul meu!” Toată lumea o consideră
„damă bună”, chiar şi Cetăţeanul turmentat care închină în cinstea ei:” În cinsta coanii
Joiţichii că e dama bună!” Din punct e vedete onomastic, Zoe este un actant serios.
Personajele serioase au nume serioase, iar în acest caz un nume românesc pentru o damă mare
în politica din provincie.

Ghiţă Pristanda este tipul slugarnicului. El se defineşte prin cuvintele nevestii, pe

care Pristanda o citează: „Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi-i papă tot,că sătulul nu crede la cel
flămând”. El îşi scuză şiretenia şi „matrapazlâcurile” afirmând: „famelie mare, renumeraţie
mică, după buget”. El foloseşte frecvent termeni populari, mai ales regionalisme, deformând
neologismele, lucru care arată incultura personajului (bampir, famelie, scrofulor etc).
Repetarea cuvintelor stăpânilor dovedeşte dorinţa acestuia de a le atrage atenţia şi de a le intra
în graţii. Ticul său verbal „curat” produce asocieri care stârnesc râsul: „curat murdar”, curat
constituţional”. Numele personajului provine de la un joc popular moldovenesc- pristanda- în
care se bate pasul într-o parte şi în alta fără să se mişte deloc. Comicul de nume sugerează
firea unită şi caracterul servil al poliţaiului, care execută ordinele şefilor.

Nae Caţavencu este avocat şi directorul ziarului „Răcnetul Carpaţilor”. El se

încadrează în categoria politicianului demagog şi al parvenitului. Deviza lui Caţavencu este
propoziţia lui Machiavelli „scopul scuză mijloacele”, pe care, din cauza inculturii sale, o pune
pe seama „nemuritorului Gambeta”. El se crede superior celorlalţi socotindu-se primul şef
politic dintr-un oraş de gogomani. Fără pic de demnitate el fură „scrisorica de amor”
Cetăţeanului şi-i şantajează pe cei din opoziţie. Învins însă el se resemnează acceptând să
conducă manifestaţia în cinstea lui Agamiţă Dandanache. Demagogia personajului este
sugerată şi de nume şi satirizată ironic de Caragiale. Numele său poate proveni de la termenul
„caţă”, sugerând firea sa de palavragiu, dar şi de la „caţaveică” – haină cu două feţe- ceea ce
relevă ipocrizia, firea sa cameleonică de care dă dovadă.

Farfuridi şi Brânzovenescu sunt un cuplu de nedespărţit, un fel de Tache şi Mache

din schiţele lui Caragiale. Ei se înscriu în aceeaşi categorie a politicienilor demagogi care
„iubesc trădarea dar urăsc pe trădători”. În timp ce Farfuridi este incult şi infatuat,
Brânzovenescu este domol, funcţionând ca un ecou al lui Farfuridi. Ambii trăiesc cu spaima
că s-ar putea să nu fie consideraţi membri marcanţi ai partidului şi se tem de trădare. Aşa cum
observă Garabet Ibrăileanu numele lor au rezonanţe culinare.

Agamiţă Dandanache acumulează toate defectele: demagogie, parvenism, incultură

etc. Pentru el şantajul reprezintă o formă de diplomaţie. El nu înapoiază scrisoarea pe care o
foloseşte ca armă politică suţinând că poate îi mai trebuie şi altă dată. „Mai prost decât
Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”, se luptă să intre în toate Camerele: „şi dă-i şi luptă
şi eu în toate Camerele, cu toate partidele ca rumânul imprţial...”. Numele lui stârneşte râsul
prin asocierea ridicolă a numelui războinicului homeric Agamemnon, cuceritor al Troiei cu
Dandanache care sugerează încurcătura, dandanaua.

Cetăţeanul turmentat este reprezentantul poporului, confuz când vine vorba de

alegeri. El este declanşatorul acţiunii comice. Înainte de aduce scrisoarea „adrisantului”, el o
citeşte sub felinar, încălcând legile morale. Întrebarea care îl obsedează este „Eu cu cine
votez?”. Beţia lui sugerează de fapt starea haotică în care se află alegătorii dar şi candidaţii la
putere.

Personajele pieselor şi schiţelor lui I. L. Caragiale trăiesc şi astăzi cu aceeaşi

vivacitate, într-o mare „trăncăneală”, făcându-şi acelaşi „pamplezir” reciproc, de parcă nimic
nu s-ar fi schimbat în lumea care le-a produs şi le-a cultivat. Avem şi astăzi în fruntea
partidelor câte un Trahanache, în culisele vieţii mondene câte o coana Joiţica, în parlament
deputaţi ca Dandanache, în campanii electorale oratori/demagogi ca Frfuridi şi Caţavencu iar
în faţa urnelor de vot, dacă se prezintă, tot cetăţeni turmentaţi.

Bibliografie:

*Cubleşan, Constantin 2002 Dicţionarul personajelor din teatrul lui I. L. Caradiale , Editura
Dacia, Cluj Napoca

*Mirea, Doiniţa 2004 Pagini alese Editura Steaua Nordului Constanţa

*Negrea, Gelu 2002 Anti-Caragiale Editura Cartea Românească, Bucureşti