Educabilitatea

Teorii asupra educabilităţii

Educabilitatea este reprezentată de capacitatea omului de a fi educat,
realizând în acest mod o serie de acumulări progresive. Astfel omul apare ca o
fiinţă educabilă, care se deztvoltă structural şi informaţional , urmare a acţiunii
unui complex de factori interni şi externi.

Caracteristicile care definesc educabilitatea pot fi împărţite în doua

categorii: cognitive şi noncognitive. Printre caracteristicile cognitive se numără
abilitatea individului de a folosi diverse strategii de învăţare, competenţa în
deprinderile de bază ale învăţării, existenţa unor deprinderi intelectuale,
abilitatea de utilizare a unor diverse mijloace de învăţare respectiv abilităţi de a-
şi organiza propriile experienţe de învăţare. Caracteristicile individuale
noncognitive se referă la o serie de aspecte emoţionale, motivaţionale şi
aptitudinale (încredere, atitudine pozitivă faţă de învăţare, motivele învăţării).

În literatura de specialitate se disting doua tipuri de educabilitate:

educabilitatea manifestă şi educabilitatea latentă. Acestea sunt strâns legate între
ele dar prezintă şi unele particularităţi.

Educabilitatea manifestă se referă la ceea ce poate realiza efectiv individul

în contextul limitelor impuse de educaţia instituţionalizată. Se consideră că
educabilitatea manifestă a copilului este strâns legată de educabilitatea sa
latentă, de potenţialul său de învăţare şi dezvoltare.

Educabilitatea latentă se referă la potenţialul de învăţare al individului, la

capacitatea sa de a învăţa cum să facă faţă unor situaţii concrete.

Formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului în ontogeneză constituie

un proces complex şi de durată influenţat de factori interni (care includ
ereditatea, trăsăturile psihosociale de personalitate) şi factori externi (alcătuiţi
din mediu şi educaţie).

Ereditatea este însuşirea biologică generală a organismelor vii de a

transmite de la înaintaşi la urmaşi un ansamblu d scheme morfofunţionale prin
intermediul mecanismelor genetice. Moştenirea genetică este irepetabilă de la un
organism la altul, exceptie fac doar gemenii univitelini sau monozigoţi care au
acelaşi genotip.Şi între aceştia apar însă diferenţe datorită influenţelor mediului
şi ale educaţiei. ADN-ul are un rol hotărâtor în stocarea şi transmiterea
informaţiei ereditare. Există două tipuri de ereditate: ereditate generală şi
ereditate particulară. Ereditatea generală este capacitatea omului de a da naştere
la oameni, cu însusiri specifice umane. Ereditatea particulară desemnează o serie
de insuşiri specifice individului cum ar fi trăsăturile anatomo-morfologice,
amprente, grup sangvin şi Rh, caracteristici anatomo-fiziologice ce ţin de
analizatori şi de sistemul nervos central. Totalitatea genelor cu care se naşte
individul se numeşte genotip iar sub influenţa mediunui se constituie fenotipul.
Din punct de vedere al educabilităţii interesează numai o anumită parte a
genotipului uman şi anume partea care oferă premisele ereditare ale dezvoltării
psihice.Acestea sunt particularităţi anatomo-fiziologice ale sistemuli nervos
central şi ale activităţii nervoase superioare, particularităţi anatomi-fiziologice
ale organelor de simţ şi senzoriale, particularităţi somatice care ţin de constituţia
organismului, prticularităţi temperamentale. Prin urmare omul nu primeşte prin
ereditate însuşiri şi procese psihice gata structurate, ci numai predispoziţii ale
acestora, adică elemente de sensibilitate şi reactivitate la mediu.

În sens larg, prin mediu se înţelege totalitatea condiţiilor materiale şi

sociale care asigură cadrul de existenţă şi de dezvoltare al omului. Mediul
natural sau geografic stă la baza unor modificări organice (maturizare biologică,
structura corpului, culoarea pielii), precum şi a adoptarii unui regim anumit de
viaţă. Mediul social include totalitatea condiţiilor economice, politice şi
culturale în care trăieşte şi munceşte omul. Toate aceste elemente îsi pun
amprenta asupra dezvoltării personalităţii. Mediul social permite umanizarea şi
socializarea individului. Procesul de dezvoltare al personalităţii copilului începe
în mediul familial, mediu care este simultan social, cultural şi afectiv. El
influenţează dezvoltarea psihică în mod decisiv în primii ani de viaţă ai
copilului. Importanţa mediului familial pentru conturarea bazelor dezvoltării
personalităţii copilului este dată, în primul rând, de tripla dependenţă a copilului
faţă de familie: biologică, socială, educaţională. Mediul social păstrează sau
depozitează experienţa umană concretizată în fenomene de cultură, declanşează
şi actualizează predispoziţiile naturale ale individului. Factorii de mediu sunt
structurati oarecum binar, în sensul că ei se prezintă individului atât ca realităţi
fizice concretizateîn persoanele şi obiectele care-l înconjoară, cât şi ca
„ansamblu de relaţii şi semnificaţii care, prin interiorizare, formează însăşi
substanţa, materialul de construcţie necesar dezvoltarii psihice” (M. L. Iacob,
1994, p.38)

În condiţiile în care ereditatea şi mediul sunt factori obligatorii cu

contribuţii aleatoare în procesul dezvoltării ontogenetice, societatea a dezvoltat
şi perfecţionat un mecanism special de reducere a imprevizibilului şi de creştere
a controlului asupra procesului de dezvoltare psihoindividuală. Acest mecanism
specific este educaţia, care reprezintă liantul dintre potenţialitatea de dezvoltare
dată de ereditate şi infinitatea de posibilităţi ale mediului social. Educaţia îmbină
în forme variate influenţele de mediu şi variabilele ereditare ale individului.
Acţiunea educativă armonizează cererea şi oferta, adică unicitatea eredităţii
individului şi unicitatea constelaţiilor de mediu. Acest lucru nu este tocmai usor,
dat fiind faptul ca educaţia trebuie să orienteze şi să direcţioneze dezvoltarea
personalităţii spre realizarea idealului educaţional statornicit în etapa istorică
respectivă. Educaţia îşi creează ea însăşi premisele eficienţei sale. Ea oferă într-
un mod organizat, sistematic şi selectiv experienţa social-istorică. Educaţia
depistează şi diferenţiază intr-un mod organizat şi sistematic potenţele native ale
individului şi oferă posibilitatea accelerării procesului de dezvoltare a
personalităţii.

În funţie de influenţa acestor factori în literatura de psihopedagogică s-au

conturat trei concepţii cu privire la educabilitate: concepţia ereditaristă,
concepţia ambientalisă, concepţia interacţionistă.

Concepţia ereditaristă se bazează pe rolul eredităţii în procesul de

formare şi dezvoltare a personalităţii omului. Astfel, această concepţie
promovează ideea unui determinism biologic rigid în formarea şi dezvoltarea
personalităţii umane. La naştere, copilul ar poseda un anumit potenţial al
maturizării care nu poate fi depăşit prin influenţe externe. De aici rezultă o
neîncredere în puterea educaţiei.Adepţii acestei concepţii sunt Platon,
Confucius, Lambroso, Szondi, H. Spencer şi alţii. Dintre teoriile incluse în
concepţia ereditaristă cele mai semnificative sunt: teoria performistă sau
nativistă, teoria biogenetică, teoria psihanalitică, teoria impulsurilor, teoria
criminalului innăscut, teoria rasistă, teoria pedologică.

Concepţia ambientalistă susţine şi absolutizează rolul factorilor socio-

educaţionali (mediu şi educaţie) în dezvoltarea psihoindividuală a copilului. Cu
alte cuvinte , toţi copiii unt egali la naştere, indiferent de originea lor socială. Per
ansamblu concepţia ambientalistă atribuie influenţelor mediului şi educaţiei un
rol hotătâtor. Ea neagă sau diminuează contribuţia eredităţii în procesul formării
şi dezvoltării personalităţii omului. Promotorul concepţiei ambientaliste despre
educabilitate este considerat filozoful englez J. Locke. Întemeietorii pedagogiei
moderne, I. A. Comenius şi I. H. Pestalozzi sunt de asemenea susţinători ai
teoriei ambientaliste. Cei mai importanţi reprezentanţi de la începutul secolului
XX sunt M. Montessori, L. N. Tolstoi, E. Key. care încurajează dezvoltarea
copilului în mediul său ambient în funţie de trebuinţele sale.
 Concepţia interacţionistă depăşeşte vechea opoziţie dintre ereditate şi
mediu. Ea stabileşte ponderea diverşilor factori în procesul dezvoltării
personalităţii, precum şi căile concrete de interacţiune dintre ei. Dezvoltarea
personalităţii nu poate fi înţeleasă ca răspuns la una din dominantele ereditate
sau mediu, ci ca produs firesc al interacţiunii lor.

Astfel, dezvoltarea personalităţii copilului este un proces mixt,

bidimensional, de provenienţă externă prin conţinut şi de provenienţă internă
prin premise.