DATINI ŞI OBICEIURI DE IARNĂ ÎN JUDEŢUL BOTOŞANI

Practicate în jurul a două mari sărbători, Crăciunul şi Anul Nou, obiceiurile de iarnă se
desfăşoară într-o perioadă extrem de concentrată, limitată la două săptămâni (Ajunul- 24
decembrie şi Sfântul Ion-7 ianuarie), dar foarte bogată în manifestări tradiţionale aparţinând
tuturor domeniilor folclorului. Un complex ritual şi ceremonial de asemenea anvergură şi
densitate necesită, însă, pregătiri speciale care se intensifică în jurul datei de 6 decembrie
(Sfântul Nicolae) şi chiar de la 30 noiembrie(Sfântul Andrei) când copii şi tineri potrivit
tradiţiei,pregătesc alaiul ce va colinda casele gospodarilor în perioada sărbătorilor.
Puţini sunt sfinţii din calendarul creştin al cărui cult să fi cunoscut o atât de largă
răspândire, ca acela al Sfântului Nicolae. Caracteristica vieţii Sfântului Nicolae este iubirea
faţă de Dumnezeu şi de oameni. Astfel, este cunoscută în lumea creştină binefacerea pe care a
săvârşito faţă de un vecin de-al său, om de ispravă, care, pierzându-şi averea, era pe cale să-şi
vândă cele trei fete unui negustor. Sfântul îl certă pentru acest gând şi, cu un gest creştinesc,
aruncă de trei ori la rand câte o pungă de bani în casa vecinului,salvând fetele şi ajutându-le
să se căsătorească cu oameni de ispravă.
De atunci a rămas frumosul obicei creştinesc, practicat în ziua de Sfântul Nicolae: copiii
cuminţi să primească daruri. Cei mici sunt foarte fericiţi când aşeaza cu grijă ghetuţele
lustruite,dar mai ales când găsesc dulciuri şi lucrurile dorite. Dar uneori mai găsesc şi câte o
nuieluşă, semn că au mai făcut şi pozne. În acea noapte, mai mult ca oricând, Sfântul Nicolae
este aproape de toţi copiii,îi cercetează şi vrea să-i facă fericiţi.

Datini şi obiceiuri de Crăciun

Dintre toate sărbătorile de peste an,Crăciunul este poate, pentru români, una dintre cele
mai frumoase. Este o zi aparte, unică în an, în care se cântă colinde, se adună toti ai casei în
jurul mesei,iar copiii aşteaptă cuminţi pe Moş Crăciun să le aducă daruri. În satele din judeţul
Botoşani, pregătirile pentru întâmpinare a acestei sărbători se fac după o rânduială veche.
Încă din post, copii de 7-2 ani “se prind tovarăşi” pentru umblatul cu colinda. Se adună şi
învaţă colinde moştenite din moşi-strămoşi, vestind Naşterea Domnului Iisus Hristos.
Aşteptat cu atâta nerăbdare, Crăciunul aduce un noian de bucurii şi obiceiuri, care de care
mai frumoase. Un obicei răspândit în judeţul nostru este binecuvântarea mesei de Ajun.
Această datină, de a umbla preotul cu ICOANA ca să vestească creştinilor Naşterea
Domnului Iisus Hristos, este foarte veche Se pregăteşte masa pentru Ajunul Crăciunului cu
mâncăruri de post. Se face şi un colăcel în formă de opt, numit „Creciun”.Se ţine la icoana
Naşterii Domnului Iisus Hristos pe toată perioada sărbătorilor de iarnă. Preotul
binecuvintează casa, masa şi pe cei ai casei. Sărbătoarea Crăciunului este o bucurie imensă
ce îmbracă aceste zile prin cântările de slavă şi obiceiurile strămoşeşti. Copiii umblă
organizaţi în cete cu colindul, cu Steaua sau Luceafărul, cu Globul în mână, vestind
Naşterea Mântuitorului.
În unele sate din Botoşani a mai existat şi alaiul Irozilor, dar acest obicei aproape că a
dispărut. Ascultând colindele, cântecele de Stea şi de Glob,simţi fiorulde sfinţenie ce vine de
undeva de departe, prin veacuri,trecând din casă în casă, din suflet în suflet.

Colindele
Obiceiul colindatului de Crăciun există în toate localităţile judeţului Botoşani, numai că se
practică cu mici deosebiri. În oraşe şi în unele sate se colindă în ajun, iar în altele în prima
seară de Crăciun. Semnificaţia colindatului o constituie anunţarea întregii comunităţi a tainei
celei mari,”cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”: Naşterea Mântuitorului. Colindătorii,
grupuri mai mici sau mai mari de copii şi de tineri, merg pe la casele gospodarilor, cântând la
fereastra luminată una sau mai multe colinde.
Textele care se colindă nu sunt atât de variate ca în alte zone ale ţării,dar există variante-
atât laice, cât şi religioase pline de frumuseţe şi de originalitate. Ele ne îndeamnă să primim
în sufletul nostru pe Cel dintâi şi Sfânt colindător, pe Iisus Hristos sosind din înălţimi de cer,
dintre îngeri şi aştri. Precum îngerii au intonat cântări de slavă, aşa şi astăzi, cu inimi
tresăltând de bucurie, colindătorii, în costume de sărbătoare, poartă mesajul lor divin.
Fetele sunt îmbrăcate în ie, poale, catrinţă încinsă cu bârneaţă, cojocel din blană de oaie. Pe
cap poartă casâncă neagră, iar în picioare opinci. Băieţii sunt îmbrăcaţi cu iţari albi, cămaşă
cu flori, încinsă cu brâu din lână cu flori, ci şitoare sau chimir, bundiţă din piele, suman negru
sau cojoc. Pe cap poartă căciulă neagră de miel, iar în picioare opinci sau cizme. Pe braţ
poartă trăistuţa din lână colorată,în care micii colindători pun darurile oferite de gazde: nuci,
mere, dulciuri sau bani. Colindătorii maturi sunt invitaţi în casă şi serviţi cu ţuică,
vin,sarmale, cârnaţi, cozonac.

Steaua

În zilele Crăciunului, asemenea celor “trei crai de la Răsărit”,băieţii de 10-12 ani, grupaţi
câte 3, merg pe la casele gospodarilor cu STEAUA, un obicei vechi care se găseşte la toate
popoarele creştine. Copiii care umblă cu Steaua se numesc „stelari”. Ei se îmbracă cu
costume populare, cu brâu, cu veston de culoare închisă, peste care este prinsă în diagonală o
şiitoare tricoloră. Pe cap poartă coifuri sau căciuli de miel împodobite cu flori de hârtie în
diferite culori, mărgele, panglici.
Steaua este confecţionată din lemn, în 5-6 culori, cu un băţ de susţinere, cu care este
purtată de către cel mai înalt dintre colindători. Este împodobită cu hârtie divers colorată,
mărgele, iar în colţuri cu motocei şi clopoţei. În mijlocul Stelei este fixată icoana Maicii
Domnului cu Pruncul în braţe. Grupul stelarilor cântă colinda în casa gazdei, în faţa
icoanelor, vestind Naşterea Domnului Iisus Hristos. Din când în când,cel care ţine Steaua o
mişcă pentru a se auzi sunetul cristalin al clopoţelului. Aceasta are menirea de a purifica
lumea de duhurile rele care bântuie în jurul gospodăriei .În unele sate din judeţul
nostru(Stăuceni, Tocileni) se mergea cu LUCEAFĂRUL, obiect asemănător Stelei. În
construţie se deosebeşte printr-un artificiu relativ nou: scripetele. Pe acesta se fixa Steaua şi
cu ajutorul lui putea fi înălţată spre icoană, atunci când colindătorii intrau în casă.

STEAUA SUS RĂSARE

Steaua sus răsare,
Ca o taină mare.
Steaua străluceşte
Şi lumii vesteşte. etc.

Globul
În zilele de Crăciun, fetiţe de 10-12 ani,câte două sau trei, merg pe la casele gospodarilor cu
GLOBUL, vestind Naşterea lui Iisus Hristos. Globul este confecţionat din trei veşti de sită
înguste, încrucişate astfel ca să se obţină opt ferestre triunghiulare. Pe cele opt feţe ale globu-
lui se lipesc poze cu scene religioase. În interior,se fixează într-un cui mic,în partea de jos, o
lumânare aprinsă printr-o singură fereastră mobilă,iar în partea de jos un clopoţel.
Globul se sprijină pe un suport de lemn, care este purtat de către una dintre fetiţe. Cu privi-
rea îndreptată spre icoana din casa gazdelor, ele cântă frumoasele noastre colinde strămoşeşti,
picurând în sufletele oamenilor sfinţenie şi speranţă. În Ajunul Crăciunului, cu ani în urmă,
satele parcă aveau farmecul atmosferei din poveşti,datorită luminilor multicolore ale globuri-
lor. Cu Globul nu se mai merge astăzi în judeţul nostru, decât foarte rar în satul Coşula.
În noaptea de Crăciun, mai întâlnim un alt obicei ce se desfăşoară şi pe întinsul judeţului
Botoşani, ÎMPODOBIREA BRADULUI DE CRĂCIUN. Aproape în fiecare casă sau
instituţie, se găseşte câte un brad verde, împodobit cu globuri, lumânări şi beteală,iar sub el
sunt aşezate darurile din traista lui Mos Crăciun, pentru bucuria copiilor şi plăcerea celor
mari. Acest obicei, atât de mult îndrăgit de copii, nu aparţine tradiţiei noastre strămoşeşti,ci a
fost împrumutat din lumea Europei Apusene,din Germania,acum aproape 100 de ani în urmă.
La început, se întâlnea numai în casele nemţilor din oraşele mari româneşti. După primul
război mondial,obiceiul s-a răspândit şi printre ortodocşi. Bradul a fost acceptat fiindcă acest
simbol face trimitere către “pomul vieţii”. El apare în momente importante din viaţa omului:
la naştere, la nuntă, la înmormântare. De asemenea apare pe ştergare, ţesut pe covoare,
sculptat pe lemn şi chiar pictat pe ceramică .Astăzi, păduri de brăduţi de brăduţi iau drumul
spre oraşele mari,încât şi cele mai modeste case pregătesc o crenguţă de brad,drept pom de
Crăciun.

Datini şi obiceiuri de Anul Nou

Seara de Sfântul Vasile este cea mai bogată în obiceiuri şi datini strămoşeşti, cea mai
misterioasă şi mult aşteptată de cei mici şi cei mari. O candelă arde toată noaptea înaintea
icoanelor şi alături de ea gazda-şi pregăteşte casa pentru a veghea ca Anul Nou să fie primit
de toţi cu masa încărcată şi numai cu bucurie.
În biserici, începând de la miezul nopţii, se fac slujbe şi rugăciuni de mulţumire lui
Dumnezeu pentru anul care a trecut şi de binecuvântare a anului care începe. Trecerea de la
anul vechi la Anul Nou a reprezentat dintotdeauna un moment de sărbătoare pentru români.
La cumpăna dintre ani,prin sate şi oraşe cete de copii şi de tineri pornesc cu colinda pe la
casele
gospodarilor. Urările sunt de bine, de belşug, de sănătate şi de fericire. Ele sunt însoţite de
pocnetul biciului, de sunetul clopoţeilor sau al tălăngilor sau de mugetul buhaiului.
Datinile şi obiceiurile legate de Anul Nou au avut continuitate în această zonă etnografică
a Botoşanilor. Sunt practicate pe o scară largă şi includ o gamă bogată: Pluguşorul, Semăna-
tul, Căiuţii, Ursul, Mascaţii, Banda lui Bujor, Banda lui Jianu, Banda lui Gruia, Banda
lui Coroi, Banda lui Făgurel, Banda lui Merişor.
Aşa cum era de aşteptat, cel mai răspândit obicei este Pluguşorul. Important este că s-a
păstrat forma pluguşorului tradiţional, chiar dacă a suferit unele schimbări. Jocul căluţilor,
caprei, ursului, mascaţilor, teatrului haiducesc creează o atmosferă de feerie, de bucurie şi de
încredere ce caracterizează sărbătorile de iarnă.
Gazdele îi răsplătesc pe urători cu colăcei, mere, nuci, dulciuri. Colăceii, nelipsiţi din
colinde şi din pluguşor, reprezintă bogăţia, rodul muncii de peste an. Vechimea, bogăţia şi
frumuseţea acestor obiceiuri populare dovedesc continuitatea românilor pe aceste ţinuturi, o
bogată viaţă materială şi spirituală..

Pluguşorul
Umblatul cu PLUGUŞORUL este unul dintre cele mai vechi şi mai frumoase obiceiuri,
care s-a păstrat şi se mai păstrează la români. Vorbind despre aratul pământului, despre
semănatul, seceratul şi măcinatul grâului,acest obicei zugrăveşte în culori atât de vii
principala ocupaţie a românilor , agricultura.
În Ajunul Anului Nou, cete de copii, cu clopoţel şi trăistuţă, îmbrăcaţi în costume popula-
re sau haine obişnuite, merg pe la casele gospodarilor să le ureze un an mai bun, îmbelşugat,
cu sănătate şi bucurii. Cel mai bun urător spune Pluguşorul la fereastra gazdei, întrerupt de
de-se “hăituri”. Urarea de Anul Nou începe cu simularea aratului, în fiecare gospodărie, cu
plugul simbolic. Unii urători îşi însoţesc urările cu pocnete de bici sau harapnice, de sunetele
clopoţeilor, tălăngilor, buhaiului sau tobei.
Uneori, ceata de copii sau de tineri care umblă cu pluguşorul are un plug (confecţionat sau
chiar cel cu care se ară pământul) împodobit cu crenguţe de brad, benzi de hârtie colorată şi
ştergare. Urătorii sunt răsplătiţi cu: colăcei, covrigi, nuci, mere sau bani.
Vechile pluguşoare au suferit transformări importante de la an la an. În ultimul timp, unele
sunt mai puţin legate de tradiţie, ci de viaţa de zi cu zi. Alături de alte colinde, Pluguşorul bu-
cură sufletul românilor în fiecare primă seară a Anului Nou.

PLUGUŞORUL
Aho! Aho! Plugari voinici, Ca să crească mari, voinici,
Încălţaţi toţi cu opinci, Dar să fie şi cuminţi,
Cu căciula pe-o ureche, Să asculte de părinţi!
Pusă după modă veche! Clopoţelul nostru sună,
Bună seara la obloane, Unde merge lucrul strună,
La boieri şi la cucoane; Unde ţine fiecare
Ş-apoi şi pe la ferestre, Numele în cinste mare.
La copii şi la neveste! -La grămadă, măi flăcăi,
Să-i poftim să se trezească, Şi strigaţi din zurgălăi
Dar să nu ne bănuiască. Să strigăm odată:
Să urăm cuvinte mari -Hăăăi!
Oamenilor gospodari,
Ce s-au strâns să ne asculte, (Text cules din satul Coşula, comuna
Să ne asculte lucruri multe. Copălău)
Să urăm copiii mici,

Semănatul
Umblatul cu SEMĂNATUL este un obicei foarte vechi, practicat în toate zonele judeţului
Botoşani. În dimineaţa primei zile a Anului Nou, copii de diferite vârste (7-12 ani), individual
sau în grup, merg cu Semănatul pe la casele gospodarilor. Semănătorii, băieţi şi fete, cu
trăistuţele de gât, aruncă boabe de grâu (secară, orz, ovăz sau orez) în faţa casei ori în faţa
gazdelor. Imitând semănatul pe ogor, le urează un an mai bun, cu roade bogate, sănătate şi
împliniri. Boabele presărate sunt apoi adunate de gazdă şi aruncate deasupra animalelor, cu
deosebire deasupra oilor, ca să aducă întregii gospodării spor şi belşug.
Copiii sunt primiţi în prag cu mere, nuci, bomboane,colăcei, covrigi sau bani. Obiceiul este
mult îndrăgit, gazdele primind cu plăcere pe “ semănători”, care pornesc de dimineaţă, spre a
înscrie pe prima filă a Noului An bucuria şi speranţa în casele oamenilor.

Text pentru ritualul Semănatului:

Bună vreme, cinstiţi gospodari!

Am venit să vă semănăm
Şi să vă urăm,
Că în anul ce-aţi intrat,
Să aveţi rodul bogat!
Să vă crească grâu – nalt
Şi să aibă bob maşcat!
Iar voi, cinstite gazde,
 Să trăiţi, să înfloriţi,
Ca merii, ca perii
În mijlocul verii,
Ca toamna cea bogată,
Cu de toate îmbelşugată!
La anul şi la mulţi ani!
( Vorona)

Căiuţii
Căiuţii, joc dramatic cu măşti zoomorfe(animaliere), este răspândit în mai toate satele
judeţului Botoşani (aproape nu este sat să nu aibă de Anul Nou joc de căiuţi). În unele sate, se
pune accentul pe dansul plin de virtuozitate, în altele este simplu, fără figuri prea complicate,
accentul punându-se pe teatrul dramatic al acestuia. Căiuţii, în număr de 2, 4, 6 sau 8 joacă în
perechi. Uneori şi mai mulţi, alteori chiar unul, în funcţie de dorinţa şi posibilităţile
organizatorilor. În jocul căiuţilor se distinge frumuseţea dansurilor şi muzicii, dar şi varietatea
costumelor şi măştilor de cai, de la sat la sat.
De exemplu, căiuţii din Tudora joacă în număr de 8-12. Masca de căluţ este confecţionată
din lemn cioplit, acoperit cu pânză albă. Pe partea stângă a gâtului are o coamă din lână de
oa-ie ţigaie. Pe capul căluţului se află un căpăstru din fâşii de piele, ochii din doi nasturi
metalici,iar sub bot doi motocei roşii. Deasupra capului este prinsă o coroană din trei rânduri
de motocei din lână de culori diferite, iar în mijloc o oglindă rotundă. Această coroană
simbolizează soarele şi un număr de planete în jurul soarelui.
Purtătorul măştii de căluţ are un chipiu confecţionat din carton, îmbrăcat în pânză albă,
decorat cu sutaş roşu şi albastru, cu zgardană de mărgele mici colorate, deasupra
cozorocului,iar în partea din faţă, pe chipiu, un pompon roşu. Este îmbrăcat cu o tunică,
izmene şi fustă cu două rânduri de volanealbe. Pe tunică, în diagonală, are o curea de piele
prinsă pe centura de la mijlocul purtătorului. În picioare poartă cizme din piele. Căiuţii pot
evolua singuri sau în alai cu capra, cu urşii, cu mascaţii. Dansurile interpretate diferă, ca şi
costumele şi măştile, de la sat la sat. La Vorona Mare, dansul căiuţilor, este asemănător cu cel
de la Tudora. La Chiscovata (Vorona) se dansează şi Cărăşelul, iar la Poiana şi Icuşeni
(Voro-na)se interpretează 5-7 dansuri, toate de mare originalitate: Alinierea, Mazurca,
Măriuţa, Sârba, Cărăşelul.
Ca muzică de acompaniament, în trecut se foloseau: fluierul, vioara, cobza. În prezent
sunt preferate instrumente de fanfară: clarinetul, trompeta, toba. Căiuţii sunt măştile cele mai
admirate şi mai aşteptate pentru frumuseţea împodobirii şi pentru virtuozitatea dansurilor.

Capra
După dansul dezlănţuit al căiuţilor, în pocnete de harapnic şi de fluier,îşi fac apariţia
mândrele şi săltăreţele Capre. Este un moment vesel, atractiv, care aminteşte de o veche
ocupaţie a românilor: creşterea animalelor. Dansul lor vesel şi sprinten sugerează vioiciunea
şi neastâmpărul acestor animale. Capra este o mască cu aspect diferit în alaiul măştilor de
Anul Nou din judeţul Botoşani. În unele sate ( Poiana, Icuşeni-Vorona) capra este acoperită
cu stuf, în altele cu pânză de sac ( Vorona Mare) sau cu blană de oaie( Suliţa, Dracşani).
Capul măştii, este confecţionat din lemn, cu un băţ lung, articulat din două piese, este
fixat de un băţ de care se sprijină purtătorul caprei în timpul dansului ( Vorona
Mare).Masca este prevăzută cu două coarne împodobite cu canafi mici din lână, vopsite în
roşu. În dosul coarne-lor este fixată o oglindă rotundă, între şiraguri de mărgele. Maxilarul
superior este vopsit cu roşu sau acoperit cu blăniţă de iepure. Maxilarul inferior este mobil
acţionat de osfoară sau cureluşă de către purtătorul caprei, ceea ce provoacă un zgomot sec,
ritmic, care acompaniază sau însoţeşte jocul.
 Purtătorul caprei joacă ascuns sub îmbrăcămintea acesteia, confecţionată dintr-o pânză
de sac în formă de clopot şi prinsă de partea din spate a botului. Pânza este împodobită cu 2-3
rânduri de stuf în partea de jos, apoi completată cu fâşii multicolore de hârtie sau pânză. Dan-
sul caprei se desfăşoară pe baza strigăturilor căprarului ( ciobanului), care este îmbrăcat cu
costum popular ca şi purtătorul ei, suman sau cojoc,cu opinci sau cizme în picioare, cu
căciulă cu panglică multicoloră şi mărgele. El poartă harapnic cu care pocneşte şi dirijează
jocul caprei. Capra saltă şi se smuceşte, se roteşte şi se apleacă, clămpănind ritmic din fălcile
de lemn. În oraşe, spectacolul se remarcă mai ales prin originalitatea costumului şi a
coregrafiei.

Jocul caprei (Strigături)

Foaie verde flori mărunte Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa,
Vin cu capra de la munte Lupii, câinii te-or mânca!
Cu steluţe albe-n frunte.

Capra mea îi capră aleasă De piele- am să te jupesc,

Că-i din cele mai frumoase. Din ea haină să-mi croiesc.

Asta-i capră din Buzău, Şi iar verde lemn sucit

Pe spinare-i numai său. Jocul caprei s-a gătit!

Ursul

URSUL este un joc cu mască animalieră, jucat de copii, dar şi de cei maturi, din Ajunul
Anului Nou şi până în seara zilei de 1 ianuarie. Acest joc se compune din: urs, ursar( ţigan)
şi ţigancă (căldărăriţă). Ursul, unul singur,doi sau mai mulţi, joacă la comanda ursarului
(ţiganului). Masca diferă în satele Botoşanilor, în ceea ce priveşte aspectul capului. La
Vorona, de exemplu, este făcută din piele de oaie, cu gură marcată cu fasole, cu nas de cârpă
roşie, cu tăieturi pentru ochi, cu urechi de care atârnă canafi din lână vopsită în roşu. Din par-
tea din spate a capului sunt prinse multe panglici divers colorate.
La Coşula (Copălău), masca este confecţionată din piele de viţel şi are fixat în partea din
faţă un bot împodobit cu mărgele. Restul corpului este îmbrăcat cu blană de viţel împodobită
cu canafi roşii. În picioare poartă opinci, iar în mână un hadarag cu o verigă la capăt. Masca
mormăie şi imită paşii legănaţi şi sacadaţi ai ursului, izbind puternic pământul cu tălpile.
Ursarul(ţiganul) este îmbrăcat în haine negre sau roşii. Este încins cu un chimir cu diagonale
din piele. În picioare poartă opinci cu canafi roşii, iar pe cap un coif lung şi ascuţit, împodobit
cu mărgele, oglinzi, panglici multicolore. La spate poartă o geantă din piele, iar în mâini o
tobă în care loveşte cu băţul, în timp ce strigă textul.
Jocul ursului este însoţit şi de mascaţi, cunoscuţi sub numele de ţigănci sau căldărăriţe.
Poartă basmale, bluze şi fuste cât mai viu colorate, panglici, ciocane, oale sparte. Rolul lor
este de a înveseli gazdele şi de a-l provoca permanent pe ursar. Jocul ursului este energic, ani-
mat şi de intervenţia ţigăncii care îl provoacă pentru a-i face pe spectatori să râdă. Momentul
cel mai important al jocului îl constituie moartea ursului,când, de fapt omul învinge natura.
Ţiganca rosteşte fel de fel de “descântece”,iar ursul îşi revine. Acest lucru arată că ideea
morţii şi a învierii a stat la originea măştilor de Anul Nou. Jocul ursului aduce bucurie atât în
sufletele celor mici, cât şi în ale celor mari.
 Mascaţii
Jocul ursului este urmat de cel al mascaţilor, care poartă măşti umane. Acesta dă culoare
obiceiurilor de Anul Nou din judeţul Botoşani, creează o atmosferă de bucurie şi de
încredere.
Mascaţii, în număr de 2, 4, 6 sau 8, însoţesc alaiul de Anul Nou. Se îmbracă cu haine
vechi, rupte, peticite. Poartă genţi, ciocane, tălăngi, harapnice, buciume; pe cap – pălării
rupte, căciuli vechi cu pene, panglici multicolore. De sub pălărie sau căciulă atârnă plete din
păr de cal, de cânepă sau din fire colorate. Frumuseţea dansului este completată de
originalitatea şi diversitatea expresivă a măştilor. Acestea sunt făcute din piele de oaie,din
pălării sau cârpe vechi. Sunt împodobite cu sprâncene din lână, cu nasturi mari şi dinţi din
fasole.
Satul Chiscovata din comuna Vorona este recunoscut prin frumuseţea măştilor sale. Sunt
făcute din carton şi din alte materiale, colorate în aşa fel încât sugerau anumite trăsături
negative ale unor persoane. Mascaţii se îmbrăcau cu costume populare. Dansul interpretat se
numea “Dansul jidanilor”. Acesta s-a pierdut în timp,dar măşti de acest fel a confecţionat cu
o deosebită măiestrie neîntrecutul meşter Gheorghe Ţugui şi fiul său, Gheorghe Gh. Ţugui
din Vorona. Dansul mascaţilor constituie momentul de vârf al evoluţiei alaiului de Anul Nou,
sporindu-i frumuseţea şi impresionând prin diversitatea măştilor.

Jocul măştilor
Strigături

Foaie verde fir mohor, Hai la dreapta, măi băieţi,

Hai la jocul măştilor! Că la stânga nu puteţi!

Câte unul, câte doi, Roată ,roată, roticel,

Cum se joacă pe la noi. Ca cercul la copăcel!

Foaie verde baraboi, Foaie verde pădureţ

Înainte şi-napoi! Înainte, măi băieţi!

Hai la stânga,numai una, Foaie verde mărgărit,

Şi la dreapta-ntotdeauna! Jocul nostru s-a gătit!

(Aurel Ştefan- Colinde, colinde…din poezia obiceiurilor

de Crăciun şi de Anul Nou din Vorona – Botoşani, Editura Axa, 1997)

Boboteaza
BOBOTEAZA (6 ianuarie), este ziua care ne aminteşte de botezul Domnului Iisus
Hristos în apa Iordanului de către Sfântul Ioan Botezătorul. Botezul este simbolul purificării
şi reînnoirii. După Anul Nou este sărbătoarea cea mai bogată în datini şi credinţe. Ajunul
Bobo-tezei este perioada de pregătire pentru marea sărbătoare. De aceea, creştinii postesc.
Gospodinele pregătesc grâu fiert îndulcit cu miere, vărzări, colaci. Bunicii, părinţii şi copiii
aşteaptă preotul. Însoţit de copii care strigă “Chiraleisa!”, preotul are în mână crucea şi
mănunchiul de busuioc pentru a stropi cu agheasmă. Cei ai casei îi întâmpină cu lumânarea
aprinsă şi cu un fuior de in sau cânepă, care îl pun la cruce.
 Lumânarea este simbolul luminii. Despre fuior, în credinţa populară, se spune că
gospodina îmbracă în crijmă pe Hristos care iese din apa Botezului în Iordan. În casă, preotul
intră cu rugăciune şi stropeşte cu aghiasmă toate încăperile, binecuvântând familia şi casa.
Crucea este sărutată de membrii familiei, în ordine de la cel mai vârstnic la cel mai
tânăr,dar totdeauna întâi bărbaţii şi apoi femeile. După acest ritual, preotul este invitat să se
aşeze măcar puţin şi să guste din bucatele pregătite. A doua zi de Bobotează, preotul face
agheasma mare. Slujba în biserică începe cu Sfânta Liturghie, apoi se merge la o fântână sau
la o apă curgătoare. Tot pentru momentul slujbei şi al binecuvântării, din timp, în curtea
bisericii este pregătită o cruce mare de gheaţă. În unele locuri, unde este o apă curgătoare mai
mare, unii bărbaţi curajoşi se aruncă în valuri pentru a prinde crucea din apa sfinţită şi a primi
binecuvântarea. Din această zi, toate apele sunt sfinţite. De aceea, timp de opt zile,
gospodinele păstrează obiceiul de a nu spăla rufe în această perioadă. După slujbă, creştinii
iau agheasmă şi se îndreaptă spre casă. Aici stropesc cu busuioc şi agheasmă gospodăria şi
grădina. Apoi merg şi la cimitir, unde stropesc mormintele celor apropiaţi. Agheasma rămasă
se bea în fiecare dimineaţă timp de opt zile, apoi se păstrează pentru a stropi prin casă din
când în când pentru alungarea relelor şi pentru spor şi ajutor în gospodărie.
Astfel se încheie ciclul sărbătorilor de iarnă,la fel de bogat în obiceiuri precum a început.