SERVICIILE PUBLICE CENTRALE ŞI LOCALE DIN ROMÂNIA

4.1 Serviciile publice centrale de stat

4.1.1 Consideraţii generale cu privire la serviciile publice centrale de stat

Se ştie că administraţia publică reprezintă sistemul în care se desfăşoară activitatea

de organizare a executării şi de execuţie concretă a legii. Această activitate se realizează de
către autorităţile administrative centrale sau locale, putând avea caracter:
‰ de dispoziţie – reglementări elaborate şi emise pe bază de lege şi în interesul execuţiei
legii;
‰ de prestaţie – servicii publice de interes general sau local.
Având în vedere faptul că nevoile şi cerinţele societăţii în general sau ale fiecărui
cetăţean în parte suferă modificări frecvente în timp şi spaţiu, administraţia publică trebuie
să aibă un caracter dinamic să se adapteze la aceste realităţi, fapt pentru care îşi crează şi
organizează structuri care să răspundă acestor cerinţe şi nevoi reclamate de societate.
Aceste cerinţe şi nevoi pot fi:
‰ generale – la nivelul întregii comunităţi organizate de către stat (apărare, ordine publică,
educaţie, sănătate);
‰ specifice – la nivelul colectivităţilor din judeţe, oraşe sau comune (alimentare cu apă, gaze,
lumină, energie termică, salubrizare).
Autorităţile administrative au menirea de a transpune în practică prevederile legii,
executând-o sau organizând executarea acesteia. În acest scop, ele dispun de resurse
(financiare, materiale, umane) şi de competenţe atribuite corespunzător sarcinilor ce revin
fiecăreia.
Varietatea şi complexitatea acestor sarcini, precum şi nevoia sporită de eficientizare
a activităţilor administrative au impus structurarea sistemului administraţiei publice pe mai
multe paliere cărora li s-au atribuit nivele de competenţă şi, implicit, de decizie adecvate.
Datorită mobilităţii în timp şi spaţiu a cerinţelor şi nevoilor societăţii,
colectivităţilor şi cetăţenilor, evoluţia autorităţilor administrative este continuă, atât în
 organizare, cât şi în activitate.
Pe măsura modificării cerinţelor şi nevoilor, dorinţelor şi aspiraţiilor, apar noi servicii,
altele dispar, iar altele îşi modifică parametrii de funcţionare.
În prezent, administraţia publică din România este structurată pe două mari nivele:
‰ administraţia publică de stat, care poate presta servicii publice centrale sau teritoriale;
‰ administraţia publică locală.
Serviciile publice cu caracter de stat sunt realizate şi furnizate de administraţia
centrală şi ele au existat în ţările române încă înainte de organizarea guvernului ca organ
de stat. Regulamentele Organice din 1831 în Muntenia şi 1832 în Moldova, conţin
atribuţiile unor înalţi demnitari, de a transforma unele ranguri boiereşti în funcţii de
miniştrii, astfel:
- “marele vornic din lăuntru” avea atribuţii în domeniul problemelor interne, agriculturii,
lucrărilor publice, învăţământului, sănătăţii şi asistenţei sociale;
- “marele vistiernic” se ocupa de problemele finanţelor, industriei şi comerţului;
- “secretarul statului” era şeful cancelariei, ţinea legătura cu celelalte departamente şi
autorităţi interne şi cu agenţi externi şi contrasemna toate decretele domnului;
- “marele logofăt al dreptului” răspundea de organizarea şi buna funcţionare a justiţiei;
- “marele logofăt al credinţei” se ocupa de problemele cultelor;
- “marele spătar” răspundea de problemele oştirii.
Unirea din 1859 sub Alexandru Ioan Cuza a dus la o nouă transformare în
organizarea administraţiei prin organizarea a opt ministere: Interne, Finanţe, Justiţie, Culte,
Instrucţiune Publică, Afaceri Străine, Lucrări Publice, Război şi Control. La acestea s-a
adăugat în perioada cuprinsă între 1859 şi Marea Unire din 1918 apariţia Curţii de Conturi
în locul Ministerului Controlului în 1984 şi înfiinţarea Ministerului Domeniilor în 1883.
Constituţia din 1938 a instaurat dictatura regală, puterea executivă a regelui
executându-se prin miniştrii (nu prin Guvern al cărui rol a fost redus la zero), care
răspundeau politic numai în faţa regelui.
Anii 1940 – 1944 au reprezentat o nouă perioadă de schimbări semnificative în
structura administraţiei publice prin suspendarea Constituţiei şi realizarea conducerii
statului de către preşedintele Consiliului de Miniştrii care avea puteri depline pentru a
conduce statul, el fiind şi cel care-i numea pe miniştrii. Aceştia erau răspunzători de actele
 lor şi puteau fi trimişi în judecată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
După 1944 până în 1989 a avut loc instaurarea treptată a dictaturii totalitare
materializată în statul comunist condus de partidul unic.
Perioada imediat următoare anului 1989 s-a caracterizat printr-un proces rapid de
reorganizare şi înfiinţare pe baze noi a organismelor indispensabile noului stat democratic.
Era necesară înfiinţarea unor ministere al căror obiect de activitate trebuia urgent racordat
la obiectivele cuprinse în Proclamaţia de la 22 decembrie 1989. Astfel:
‰ în data de 26 decembrie a fost numit primul-ministru, în 27 decembrie a fost numit
ministrul apărării naţionale şi s-a reorganizat Ministerul Apărării Naţionale, prin trecerea
în competenţa sa a Departamentului Securităţii Statului şi a unor structuri organizatorice
ale Ministerului de Interne. în 28 decembrie au fost numiţi doi vice-prim miniştrii şi s-a
înfiinţat Ministerul Economiei Naţionale, Ministerul Agriculturii şi Mediului Înconjurător,
Ministerul Culturii, până la sfârşitul anului au mai fost înfiinţate şi numiţi miniştrii pentru
următoarele ministere şi organisme: Ministerul Industriei, Economiei, Electronicii şi
Informaţiei, Ministerul Învăţământului, Ministerul Sportului, Comisia Naţională pentru
Statistică, Comisia Naţională pentru Standarde şi Calitate.

4.1.2 Categorii de instituţii prestatoare de servicii publice centrale

Instituţiile publice centrale prestatoare de servicii publice centrale sunt:
‰ Preşedenţia României prin administraţia prezidenţială;
‰ Guvernul prin aparatul de lucru al Guvernului;
‰ Administraţia centrală de specialitate prin intermediul ministerelor, autorităţilor
subordonate ministerelor şi autorităţilor autonome.

4.1.2.1 Preşedinţia României – Administraţia Prezidenţială

Preşedinţia României este o instituţie publică care funcţionează în baza
Constituţiei, a Decretului Lege nr. 92/1990 şi a Legii nr. 114 din 6 iulie 1994 şi are ca scop
asigurarea exercitării de către Preşedintele României a prerogativelor care îi sunt
stabilite prin Constituţie şi prin legi. Prin instituţia “Preşedinţia României” în sensul
legii, înţelegem serviciile publice aflate la dispoziţia Preşedintelui României, pentru
îndeplinirea atribuţiilor sale. Aceste servicii publice au rolul de a stabili relaţii de
 colaborare cu autorităţile publice şi de a primi sprijinul acestora în vederea înfăptuirii
prerogativelor şi exercitării competenţelor care îi revin Preşedintelui României. Aceste
competenţe se referă, în conformitate cu actele urgente şi/sau de importanţă deosebită, la
participarea la şedinţele guvernului, încheierea de tratate internaţionale ce au fost în
prealabil negociate de către Guvern. Altfel spus, Preşedintele României, ca şef al
executivului, alături de primul-ministru, datorită regimului politic semiprezidenţial şi a
sistemului nostru constituţional care “consacră un executiv bicefal”, este atât şef al puterii
executive, cât şi autoritate centrală a administraţiei publice.
Preşedintele României îndeplineşte următoarele roluri (art. 80, alin. 1 şi 2 din
Constituţia României):
‰ reprezintă statul român,
‰ garantează independenţa naţională, unitatea şi integritatea teritorială a ţării,
‰ veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice,
‰ are funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.
Pentru exercitarea de către Preşedintele României a prerogativelor care îi sunt
stabilite prin Constituţia României şi alte legi, s-a organizat şi funcţionează Administraţia
prezidenţială1, care este o instituţie publică cu personalitate juridică.
Prin Administraţie prezidenţială se înţelege serviciile publice aflate la dispoziţia
Preşedintelui României, pentru îndeplinirea atribuţiilor sale.
Compartimentele şi funcţiile din structura Administratiei prezidentiale, organizarea,
funcţionarea şi atribuţiile acestora se stabilesc prin Regulamentul de organizare şi
funcţionare a Administratiei prezidentiale, care se aprobă de Preşedintele României.
Numărul maxim de posturi al Administratiei prezidentiale este de 180.

Personalul Administraţiei prezidenţiale este alcătuit din:

ƒ persoane detaşate, la cererea Preşedintelui României, din ministere şi alte autorităţi
publice
ƒ persoane încadrate direct pe funcţiile sau posturile pe care urmează să le
îndeplinească. Personalul poate fi încadrat numai pe baza încrederii acordate de
Preşedintele României şi
 cu condiţia semnării unui angajament de loialitate stabilit prin Regulamentul de organizare
si functionare. Retragerea încrederii are ca efect revocarea încadrării, precum şi încetarea
detaşării, eliberarea sau destituirea din funcţie ori desfacerea contractului de muncă, după
caz.
Funcţiile de conducere specifice din cadrul Administratiei prezidentiale sunt următoarele:
ƒ consilier prezidenţial cu rang de ministru consilier de stat cu rang de secretar de stat.
Numirea sau eliberarea din funcţie a consilierilor prezidenţiali se face de către
Preşedintele României.
Structura organizatorică a Administraţiei prezidenţiale se prezintă astfel:
A. Departamentul Politic este structura Administraţiei prezidenţiale menită să
susţină şi să promoveze acţiuni şi iniţiative de aplicare a Programului Preşedintelui în
domeniul politicii interne, în relaţiile constituţionale ale Preşedintelui României cu
Parlamentul, Guvernul, societatea civilă, organizaţiile profesionale şi non-guvernamentale,
instituţiile culturale şi de cult religios, organizaţiile de tineret şi studenţi.
Departamentul Politic are atribuţii în următoarele sectoare de activitate:
‰ Relaţia cu Parlamentul, Guvernul şi Administraţia publică locală;
‰ Analiză politică internă, relaţii cu partidele politice parlamentare şi neparlamentare;
‰ Tineret, sport şi organizaţii neguvernamentale pentru tineret.
B. Departamentul Relaţii Internaţionale este compartimentul de specialitate
din cadrul Administraţiei Prezidenţiale care susţine acţiunile Preşedintelui României în
calitatea sa de reprezentant al statului român în raporturile internaţionale, printr-o activitate
de fundamentare, analiză şi sinteză în materie de politică externă.
DRI coordonează pregătirea şi realizarea vizitelor oficiale ale Preşedintelui
României în străinătate, precum şi a primirilor acordate de Preşedintele României
invitaţilor străini.
C. Departamentul Strategii Economice şi Sociale asigură servicii de
specialitate Administraţiei Prezidenţiale în domeniile economic şi social.

Departamentul strategii economice si sociale este format din cinci compartimente, şi

anume:
 a) Strategii economice;

b) Strategii în domeniul social;

c) Dezvoltare regională şi cooperare economică internaţională;

d) Investiţii de capital străin;
e) Societatea informaţională, ştiinţă şi cercetare ştiinţifică.

D. Departamentul Comunicare Publică este format din patru compartimente:

a) Mesaje speciale şi analiză politică a conţinutului presei;

b) Biroul de Presă;

c) Administrare pagină internet şi poştă electronică;

d) Compartimentul Buletin Informativ, Documentare-Bibliotecă.

E. Departamentul Financiar şi de Logistică are următoarele atribuţii:

• asigură resursele financiare şi materiale pentru funcţionarea Administraţiei

Prezidenţiale;

• urmăreste execuţia bugetului de cheltuieli aprobat anual pentru Administraţia

Prezidenţială, prin legea bugetului de stat şi întocmeşte proiectul bugetului de cheltuieli
pentru anul următor celui în execuţie;

• gestionează, administrează şi utilizează creditele bugetare puse la dispoziţia

Administraţiei Prezidenţiale prin bugetul de stat, precum şi a valorilor materiale
existente în patrimoniul acesteia cu exercitarea permanentă a controlului financiar
 preventiv propriu, precum şi cel al Ministerului Finanţelor Publice asupra tuturor
operaţiunilor financiare şi de gestiune.

• coordonează, la nivelul Administraţiei Prezidenţiale, întreaga activitate financiar-

contabilă

şi de gestiune având obligaţia să stabilească normele de conduită în domeniu: baremuri de

cheltuieli, normele de consum referitoare la achiziţie, carburanţi, energie termică şi
electrică etc.

F. Departamentul Securităţii Naţionale îşi desfăşoară activitatea în cadrul a şase

compartimente:

‰ Informare şi analiză;

‰ Legislaţie militară;

‰ Situaţii de criză care impun măsuri deosebite;

‰ Integrarea euro-atlantică;

‰ Politica militară;

‰ Apărare, siguranţă naţională şi ordine publică.

G. Departamentul Constituţional Legislativ are atribuţii în urmatoarele domenii de

activitate:

‰ Promulgarea legilor;
‰ Revizuirea Constituţiei din iniţiativa Preşedintelui României;

‰ Informarea Preşedintelui României asupra desfăşurării procedurii legislative parlamentare;

‰ Cererile de graţiere;

‰ Numirea şi revocarea sau eliberarea din funcţii publice;

‰ Dizolvarea Parlamentului;

‰ Măsuri în domeniul apărării sau cu caracter excepţional;

‰ Încheierea tratatelor internaţionale şi trimiterea lor spre ratificare;

‰ Întocmirea altor acte prezidenţiale;

‰ Referendum.
H. Cancelaria Ordinelor are ca atribuţii principale:

‰ Evidenţa documentelor;

‰ Analiza documentelor;

‰ Transmiterea documentelor;

‰ Arhivarea documentelor.

I.Compartimentul Protocol. Atribuţiile Compartimentului Protocol cuprind toate

aspectele privind organizarea acţiunilor care se desfăşoară cu participarea directă sau
în numele
 Preşedintelui României.

Respectarea normelor interne şi internaţionale unanim acceptate în domeniu, pentru

transpunerea în practică a programului Preşedintelui României, impune următoarele
direcţii de acţiune:
a) Primiri la Preşedintele României, organizarea vizitelor şefilor de state în ţara
noastră. b) Organizarea deplasărilor în ţară şi în străinătate.
c) Organizarea acţiunilor cu ceremonial.
d) Activitate de secretariat.

J. Compartiment Personal – Organizare are ca principale atribuţii:

a) Organizarea

• Coordonarea acţiunii de elaborare a Regulamentului de organizare şi funcţionare a

Administraţiei Prezidenţiale, a Regulamentului de ordine interioară şi a normelor
interne de personal.

• Întocmirea statului de funcţii, în conformitate cu organigrama aprobată de

Preşedintele României.

b) Evidenţă de personal

Administraţia prezidenţială stabileşte relaţii de colaborare cu autorităţile publice şi

primeşte sprijinul acestora în vederea înfăptuirii prerogativelor şi exercitării competenţelor
ce revin Preşedintelui României.

4.1.2.2 Guvernul României

 Guvernul României Guvernul este autoritatea publicã a puterii executive, care
functioneazã în baza votului de încredere acordat de Parlament si care asigurã
realizarea politicii interne si externe a tãrii si exercitã conducerea generalã a
administratiei publice.
 Guvernul are rolul de a asigura funcţionarea echilibrată şi dezvoltarea sistemului
naţional economic şi social, precum şi racordarea acestuia la sistemul economic
mondial în condiţiile promovării intereselor naţionale.

El este alcătuit din prim-ministru, miniştrii şi alţi membrii ce funcţionează în baza

Constituţiei, art. 101 – 104, a Legii nr. 37/1990, HG nr. 515/193, HG/ noiembrie 1996,
HG/noiembrie 1998. Tot în legea fundamentală sunt prevăzute modalităţi de investire, de
constituire, răspunderile şi atribuţiile care revin acestuia.
Guvernul exercită atât funcţii cu caracter administrativ, cât şi funcţii cu caracter
politic, dar nu putem stabili o distincţie clară între acestea. Deosebit de important este însă
faptul că, potrivit articolului 101, alineatul 1 din Constituţia României, Guvernul “exercită
conducerea generală a administraţiei publice”. Pentru realizarea rolului şi atribuţiilor ce
revin din această funcţie este organizat un aparat tehnic, de specialitate, subordonat direct
primului-ministru, precum şi organe de specialitate, altele decât ministerele, subordonat
nemijlocit Guvernului şi ai căror conducători nu sunt membrii ai Guvernului.

În conformitate cu Constituţia, art. 101, alineatul 3, Guvernul României, se

compune din prim-ministru, miniştrii şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.

Structura organizatorică a Guvernului este formată din:

• aparatul de lucru al primului-ministru,

• Secretariatul General al Guvernului,

• departamente şi alte asemenea structuri cu atribuţii specifice.

De asemenea, în directa coordonare a primului-ministru se află Administraţia

Naţională a Rezervelor de Stat.

Aparatul de lucru al primului-ministru este o structură organizatorică fără

 personalitate juridică, alcătuită din:

• corpul de consilieri ai primului-ministru;

• corpul de control al primului-ministru;

• aparatul tehnic al corpului de consilieri;

• cabinetul primului-ministru;

• cancelaria primului-ministru;

• compartimentul cu probleme speciale;

• compartimentul documente secrete;

• compartimentul care asigurã protocolul primului-ministru.

 Activitatea corpului de consilieri si a aparatului tehnic al acestuia este coordonatã
de unul dintre consilieri, desemnat prin decizie a primului-ministru.

Secretariatul General al Guvernului are următoarele atribuţii principale:

a) asigura armonizarea proiectelor de acte normative înaintate de ministere;

b) urmăreste modul de realizare a Programului de guvernare;

c) asigura, în domeniul său de activitate, buna derulare a relaţiilor cu Parlamentul şi cu

ministerele;

d) organizeaza şi pregăteste şedinţele Guvernului;

e) asigura respectarea procedurilor privind pregătirea, elaborarea, avizarea şi prezentarea

proiectelor de acte normative care se înaintează Guvernului, precum şi a procedurilor de
supunere spre adoptare a acestora, potrivit reglementărilor în vigoare;
f) asigura reprezentarea Guvernului în faţa instanţelor judecătoreşti, împreună cu ministerele
care au obligaţia de a pune în executare hotărârile Guvernului împotriva cărora s-au
formulat acţiuni în justiţie;

g) urmăreste îndeplinirea de către organele de specialitate ale administraţiei publice centrale a

măsurilor şi a sarcinilor stabilite în cadrul şedinţelor Guvernului;

h) elaboreaza proiectul bugetului anual pentru aparatul de lucru al Guvernului;

i) elaboreaza şi urmăreste realizarea planului de investiţii, în domeniul său de activitate;

j) executa operaţiuni financiare privind fondurile aprobate în bugetul acestuia, destinate

realizării acţiunilor iniţiate de structurile din aparatul de lucru al Guvernului;
k) organizeaza şi desfăşoara acţiuni de relaţii externe şi de protocol la nivelul Guvernului, în
 colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe;

l) coordoneaza activităţile unităţilor care funcţionează sub autoritatea sa;

m) elaboreaza sau avizeaza, după caz, proiectele de acte normative în domeniul său
de activitate. În exercitarea atribuţiilor sale Secretariatul General al Guvernului
colaborează cu ministerele şi

cu celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, cu autorităţile

administraţiei publice locale, cu alte instituţii şi autorităţi publice, precum şi cu persoanele
fizice şi juridice.
Secretariatul General al Guvernului este condus de secretarul general al
Guvernului care are rang de ministru ajutat de unul sau de mai mulţi secretari generali
adjuncti, care pot avea rang de secretari de stat numiţi prin decizia primului-ministru.
Acesta reprezintă Secretariatul General al Guvernului în relaţiile cu ministerele şi cu
celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, cu autorităţile
administraţiei publice locale, cu alte instituţii şi autorităţi publice, precum şi cu persoanele
fizice şi juridice. El are calitatea de ordonator principal de credite pentru aparatul de lucru
al Guvernului si in exercitarea atribuţiilor care îi revin poate emite ordine şi instrucţiuni.
 În structura Secretariatului General al Guvernului funcţionează direcţii generale,
direcţii, servicii, sectoare şi birouri.

Secretariatul General al Guvernului coordonează în mod direct activitatea unor:

• organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;

• regii autonome. Faţă de aceste regii Secretariatul îndeplineşte atribuţiile prevăzute de lege
pentru ministrul de resort.
Departamentul este o structură organizatorică în aparatul de lucru al Guvernului,
subordonat primului-ministru, fără personalitate juridică şi unităţi în subordine, care are rol
de coordonare şi sinteză în domenii de interes general, în conformitate cu atribuţiile
Guvernului.

Departamentul este condus de un demnitar care nu are calitatea de ordonator de

credite. În exercitarea atribuţiilor care îi revin acesta poate emite ordine cu caracter
individual.

Cele trei departamente ale aparatului de lucru al Guvernului sunt:

‰ Departamentul pentru Relaţia cu Investitorii Străini se află în subordinea directă a

primului-ministru, ca structură specializată de elaborare, coordonare şi realizare unitară a
politicii de atragere a investiţiilor străine cu o valoare de minimum 10 milioane dolari
S.U.A. fiecare.

‰ Departamentul pentru Analiză Instituţională şi Socială.

‰ Departamentul de Control şi Anticorupţie al Guvernului are competenţa să constate

orice încălcare a prevederilor actelor normative în vigoare, în cadrul aparatului de lucru al

Guvernului, în ministere, la alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale

 din subordinea Guvernului, a ministerelor sau în coordonarea ori sub autoritatea acestora,
precum şi la autorităţi administrative autonome.

Numărul maxim de posturi în aparatul de lucru al Guvernului este de 187, exclusiv

demnitarii şi posturile aferente cabinetului primului-ministru şi cabinetului ministrului
pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului şi se stabileşte prin decizie a
primului -ministru.

Structura actualului Guvern, se prezintă după cum urmează:

‰ Ministerul Afacerilor Externe

‰ Ministerul Integrării Europene

‰ Ministerul Finanţelor Publice

‰ Ministerul Justiţiei

‰ Ministerul Apărării Naţionale

‰ Ministerul Administraţiei şi Internelor

‰ Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei

‰ Ministerul Economiei şi Comerţului

‰ Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului

‰ Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului

‰ Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului

‰ Ministerul Culturii şi Cultelor

‰ Ministerul Sănătăţii

‰ Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei

4.1.2.3 Administraţia centrală de specialitate

Ministerele

Ministerele reprezintă o altă componentă a administraţiei publice centrale, fiind

instituţii de specialitate ale acesteia, care sunt înfiinţate, organizate şi conduse
potrivit legii şi care se subordonează Guvernului.

Miniştrii răspund pentru întreaga activitate a ministerului pe care îl conduc în faţa

Guvernului, iar ca membrii ai Guvernului în faţa Parlamentului. Altfel spus, fiecare funcţie
de ministru implică o dublă responsabilitate: răspunderea în faţa puterii legislative
datorită investirii în funcţie de către Parlament şi răspundere în faţa Guvernului datorită
rolului pe care-l are Guvernul în exercitarea administraţiei publice pe întreg teritoriul ţării,
 în toate domeniile şi sectoarele de activitate.

Ministerele conduc din punct de vedere administrativ, serviciile publice

cuprinse în sfera de competenţă, asigurând: legătura dintre politic şi administrativ;
organizarea şi funcţionarea serviciilor publice ale ministerului; gestiunea financiară
a fondurilor publice prin buget.

Miniştrii iau, deci, decizii operative în problemele din ramura de activitate pe care o
reprezintă, propun adoptarea de măsuri ce intră în atribuţia Guvernului, reprezintă
ministerele în raporturile cu Guvernul, cu celelalte ministere şi autorităţi de stat din ţara
noastră sau din alte ţări, dispun de fonduri băneşti şi mijloace materiale încredinţate
ministerului în condiţiile legii.
Miniştrii sunt ajutaţi în munca lor de secretari şi subsecretari de stat şi au ca
organ consultativ colegiul ministerului, organ în care miniştrii ocupă funcţia de
preşedinte.

Datorită faptului că fiecare minister are atribuţii specifice date de propriul domeniu
de activitate şi structura organizatorică este diferită de la un minister la altul. Această
structură este prevăzută în actele de înfiinţare, organizare şi funcţionare. Există elemente
comune ce se regăsesc în structura organizatorică a fiecărui minister şi anume:

‰ departamente,

‰ direcţii generale,
‰ direcţii,

‰ servicii,

‰ birouri.

Aceste subdiviziuni pot fi împărţite la rândul lor în două categorii: subdiviziuni de

specialitate şi subdiviziuni funcţionale. În fapt, diferenţele de structură dintre un minister
şi altul constau în numărul de elemente componente şi în caracteristicile subdiviziunilor de
specialitate.

Subdiviziunile funcţionale se întâlnesc în cadrul fiecărui minister, activitatea lor

fiind în legătură cu toate sectoarele ministerului respectiv, în această categorie intrând
subdiviziuni ca: secretariat, personal, financiar, contabilitate.

Personalul ministerelor se compune din următoarele categorii:

‰ personal de conducere,
‰ personal de conducere de specialitate,
‰ personal de execuţie administrativă,
‰ personal de deservire.
Ministerele au atribuţii comune ce derivă din locul şi rolul pe care acestea îl au în
sistemul autorităţilor administraţiei publice centrale, ca autorităţi subordonate nemijlocit
Guvernului, care asigură realizarea programului său de guvernare. Aceste atribuţii
comune pot fi grupate în mai multe categorii:
‰ atribuţii care privesc organizarea executării legilor, hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului,

‰ atribuţii care privesc activitatea economică şi socială,

‰ atribuţii privind realizarea politicii externe,
‰ atribuţii privind propria lor organizare şi funcţionare.
Aşa cum s-a precizat, ministerele, în calitatea lor, de organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale, participă în domenii distincte la realizarea programului
propus de Guvern. Această participare pe domenii distincte, poate determina realizarea
unei clasificări a ministerelor în trei mari categorii, în funcţie de specificul activităţii
lor:
- ministere cu activitate economică;
- ministere cu activitate socio-culturală şi ştiinţifică;
- ministere cu activitate politico-adinistrativă.
Alte autorităţi de specialitate ale administraţiei centrale
Celelalte autorităţi centrale ale administraţiei publice se împart în două categorii:
 autorităţi subordonate Guvernului;
 autorităţi autonome.
Din prima categorie fac parte:
- Oficiul Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografie
- Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor
- Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici
- Direcţia Generală pentru Paşapoarte
- Institutul Naţional de Administraţie
- Academia Diplomatică
- Oficiul Concurenţei
- Direcţa Generală a Vămilor
- Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlul Financiar de Stat
- Garda Financiară
- Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale
- Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci
- S.N. a Petrolului PETROM SA
- Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare
- Administratia Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunarii”
- Regia Naţională a Pădurilor
- Oficiul de Cadastru Agricol
- Centrul Naţional al Cinematografiei
- Autoritatea Rutieră Română
- Autoritatea Feroviară Română
- Societatea Naţională a Căilor Ferate Române – SNCFR – SA
- SC de transport cu Metrolul Bucureşti «Metrorex» SA
- RA «Administraţia Naţională a Drumurilor din România»
- Agenţia Naţională pentru Locuinţe - ANL
- Direcţia Generală de Muncă şi Solidaritate Socială
- Oficiul Muncii
- Inspecţia Muncii
- Institutul Naţional de Cercetare – Dezvoltare în Informatică
- Institutul Naţional de Studii şi Cercetări pentru Comunicaţii
- Compania Naţională „Poşta Română” SA
 - Societatea Naţională de Radiocomunicaţii
- SN de Telecomunicaţii ROMTELECOM
Autorităţile administrative autonome nu se subordonează Guvernului,
ministerelor sau altor organe centrale. Ele se grupează în două categorii:
 Nominalizate în dispoziţiile constituţionale, cum sunt:
- Consiliul Suprem de Apărare a Ţării
- Serviciul Român de Informaţii
- Curtea de Conturi
- Avocatul Poporului
- Consiliul Legislativ
- Curtea Constituţională
- Serviciile Publice de Radio şi Televiziune

 Nenominalizate prin Constituţie, care se înfiinţează prin lege organică, cum sunt:
Consiliul Naţional al Cinematografiei, Consiliul Naţional al Audiovizualului, Banca
Naţională.
Prin natura lor juridică şi a activităţilor specifice pe care le realizează, sunt autorităţi
administrative şi se află în raporturi juridice cu puterea legislativă – Parlamentul – şi cu
cea executivă – Guvernul.