Sfânta Liturghie, liniștea lui Sadoveanu

Relația lui Sadoveanu cu monahii de la schit era una cu totul aparte. Despre ea
îmi relata în urmă cu câțiva ani și Protosinghelul Nifon Corduneanul, pe atunci
egumen la Vovidenia. Părintele Nifon îmi spunea că adeseori Sadoveanu îl ruga
să săvârșească Sfânta Liturghie în cursul săptămânii mai de dimineață. Îi plăcea
să se hrănească din lumina şi liniștea dumnezeieștii slujbe, ferit de ochii uneori
prea curioși ai pelerinilor sau de cei ai iscoadelor trimise de la centru.

Anul acesta, pe 19 octombrie, se împlinesc 55 de ani de la mutarea în Veșnicie a unuia

dintre cei mai de seamă literați ai culturii române, Mihail Sadoveanu. An de an, la
ceas comemorativ, am căutat să evidențiez aspecte nu foarte cunoscute din viața
scriitorului, datând îndeosebi din vremea șederii sale în Poiana liniștii, Vovidenia-
Neamț. Continuând tradiția, m-am gândit să vă aduc în atenție mărturia unei persoane
aflată în anturajul scriitorului din perioada nemțeană a vieţii sale. Este vorba de
doamna Veronica Georgescu din Târgu Neamț, care, prin anii 1950-1955, lucra ca
funcționar poștal în satul Mănăstirea Neamț. Pe atunci, Sadoveanu, deținând încă
funcția politică (vice-președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale), avea unele
obligații ce impuneau ca lângă telefonul din reședință să stea tot timpul cineva.
Așadar, doamna, pe atunci o tânără de 18 ani, a trebuit să se mute cu serviciul la
locuința scriitorului, unde se montase o centrală telefonică; se înlesnea astfel
comunicarea maestrului cu personalul deservent, dar mai ales cu cei din București.
Telefonista răspundea la toate apelurile primite, pe unele dintre ele direcţionându-le în
biroul scriitorului; când acesta nu se afla în casă ori nu răspundea, ea nota ora şi
numele persoanei care sunase. Astfel, funcționara a locuit în reședința vlădicească de
la Vovidenia timp de doi ani.

În discuțiile cu binevoitoarea octogenară de astăzi, domnia-sa mi-a relatat anumite

situații ce merită consemnate, deoarece, pe lângă alte informații, ele pot contura felul
de a fi al lui Sadoveanu, criticat, ba chiar blamat, de unii.

M-a impresionat profund mărturia doamnei despre relația lui Sadoveanu cu Biserica.
În timpul șederii sale la Neamț, numeroase fețe bisericești i-au călcat pragul: de la
chiriarhul locului, mitropolitul de atunci al Moldovei, Iustin Moisescu, până la mulți
alți vlădici, stareți, preoți ori simpli monahi sau călugărițe. Dintre vizitatorii
consecvenți, să-l amintim pe Protosinghelul Petru Pogonat, vechi prieten cu
romancierul din perioada lui ieșeană, când părintele Pogonat activa ca șef al Baroului
din Iași și profesor universitar. Se pare că Sadoveanu l-a sfătuit să se călugărească
spre finele vieţii, căci altfel noua ocârmuire urma să-l extermine.

Printre cei prețuiți în chip aparte de scriitor se număra și părintele Petroniu

Bulbucanu, cel care avea să devină directorul vetustei tiparnițe de la Neamț, pe care l-
a sprijinit să se reîntoarcă în mănăstire după ce fusese izgonit prin Decretul 410 din
1959. Fascinat de înțelepciunea și așezarea duhovnicească a părinților în vârstă,
romancierul se lăsa adesea văzut în compania starețului, arhimandritul Melchisedec
Dimitriu, a ieromonahului Ambrozie Sandu ori a renumitului protopsalt Victor Ojog.

Prin 1956, la Vovidenia a poposit şi cunoscutul duhovnic de la Sihăstria, părintele

Cleopa. După mărturiile acestuia, Sadoveanu l-a chemat să-l trimită drept sol la Iași,
la vlădicul Sebastian Rusan, mitropolitul de atunci al Moldovei. Scriitorul aflase că
regimul totalitar îi pregătise „hapul”. De aceea, îngrijorat de ce avea să se întâmple, l-
a rugat pe părintele Cleopa să meargă să-l prevină. Ba chiar i-a pus mașina sa la
dispoziție, doar ca să ajungă în timp util. Se pare însă că „prietenii” vlădicului s-au
grăbit, căci, povestește părintele Cleopa, sosit în Iași, la reședința mitropolitană, l-a
găsit pe bătrânul ierarh deja intrat în comă.

Relația scriitorului cu călugării de la schit se dovedea una cu totul aparte. Despre ea

îmi relata în urmă cu câțiva ani și Protosinghelul Nifon Corduneanul, pe atunci
egumen la Vovidenia. Părintele Nifon îmi spunea că adeseori Sadoveanu îl ruga să
săvârșească Sfânta Liturghie în cursul săptămânii mai de dimineață. Îi plăcea să se
hrănească din lumina şi liniștea dumnezeieștii slujbe, ferit de ochii uneori prea curioși
ai pelerinilor sau de cei ai iscoadelor trimise de la centru. Am regăsit această
obișnuință a lui Sadoveanu şi în mărturisirile doamnei Georgescu: domnia-sa își
amintește că duminica scriitorul mergea la schit dis-de-dimineață, ca să participe la
slujba miezonopticii, a acatistului, dar și a dumnezeieștii Liturghii. Când începeau să
sosească pelerinii, el se retrăgea. Nu doar ochii curioșilor îl determinau să-i evite, ci,
cu precădere, sumedenia de iscoade care îl încondeiau în caidurile Securității.
Personal, cercetând dosarul lui Sadoveanu de la CNSAS, mi-am zis: dacă lui, deși
membru al prezidiului MAN, i se întocmise dosar de urmărit, atunci înseamnă că,
evident, scriitorul incomoda. Pe cine și cum? ‒ rămân taine încă neelucidate.

O altă deprindere de-a romancierului, reliefată de doamna Georgescu, era străvechea

obișnuință de a se închina înainte și după masă și ori de câte ori urca în mașină. La fel
de interesant mi se pare faptul că Sadoveanu ținea numaidecât ca miercurea și vinerea
să i se gătească bucate de post. Avea o plăcere deosebită să meargă în piața orașului
Târgu Neamț, nu doar să cumpere legume și fructe de la țărani, ci îndeosebi pentru
bucuria de a intra în vorbă cu ei, de a căuta, probabil, tipologia vreunui nou personaj,
ocupant al unui loc de vază într-o viitoare creație.

Revenind la comemorarea sa, visez la ziua în care opera lui Sadoveanu își va recăpăta
locul bine-meritat în atenția noastră, căci ea rămâne inegalabilă prin frumusețea limbii
și prin lirismul ei aparte, oglindind în bună măsură spiritualitatea și frumusețea
neamului nostru românesc. Și cum să nu fie așa, de vreme ce plăsmuitorul uriașei
capodopere literare a colindat țara în sus și-n jos, a scos din uitare glorioase pagini de
istorie, a pescuit și vânat în cele mai tăinuite cotloane ale spațiului românesc, a gustat
vinul dealurilor însorite, s-a hrănit cu pâinea câmpiilor mănoase. A bătut din poartă în
poartă, spre a-i cunoaște pe destoinicii țărani cu mâinile bătătorite de muncă și cu
fețele dogorite de arșița soarelui; a grăit cu străbunii, deșteptându-i în paginile cărților
sale; s-a rugat Cerului și a ascultat glasul pământului. A fost peregrin prin marile
chinovii monahale românești, a stat la taifas cu liniștea și măreția codrului, cu susurul
izvoarelor. După toate acestea, a ridicat prin alese cuvinte mărețe „locașuri” tuturor
valorilor spirituale, culturale ori geografice ale poporului român.