ACI SOSI PE VREMURI

de Ion Pillat

Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat este o poezie de factură tradiţionalistă din volumul Pe Argeş în sus,
apărut în 1923. Volumul este reprezentativ pentru tradiţionalismul poetului deoarece poeziile incluse
realizează imaginea spaţiului natal patriarchal.
Poezia aparţine tradiţionalismului prin idilizarea trecutului, prin cadrul rural, dar şi prin tema timpului
trecător - fugit irreparabile tempus.
Poezia este o meditaţie nostalgică pe tema trecerii ireversibile a timpului, asociată cu repetabilitatea
destinului uman / ciclicitatea vieţii. Comunicarea poetică se realizează în două registre: lirismul obiectiv, cu
elemente de narativitate simbolică şi meditaţie cu caracter general-uman, şi lirismul subiectiv, cu prezenţa
eului liric şi comunicarea directă a trăirilor şi a sentimentelor, la persoana I singular. Sentimentul meditativ
are ca suport lirismul subiectiv, susţinut de prezenţa mărcilor lexico-gramaticale specifice (pronume
personale, adjective posesive şi verbe la persoana I şi a II-a singular; elemente spaţiale şi temporale: „aci” -
„acolo", „acum" - „atunci”). Dar iubirea evocată, deşi aparţine planului trăirii subiective, este ridicată la grad
de generalitate, obiectivându-se, prin repetabilitate.
Titlul fixează cadrul imaginarului poetic al iubirii ce va fi evocată, prin indicii de spaţiu („aci”), de
timp („pe vremuri”) şi forma verbală, de perfect simplu: „sosi”. „Aci” este elementul semantic definitor în
raport cu eul liric văzut din perspectiva timpului: „ieri” - „acum".
Compoziţional, poezia este alcătuită din distihuri şi un vers final, liber, având rolul de laitmotiv al
poeziei. Distihurile sunt organizate în mai multe secvenţe poetice: incipitul, evocarea iubirii de „ieri” a
bunicilor, meditaţia asupra efemerităţii condiţiei umane, iubirea de „acum", epilogul poemului. Cele două
planuri ale poeziei, trecutul şi prezentul sunt redate succesiv, ceea ce accentuează ideea de ciclicitate a vieţii
şi a iubirii. Se utilizează elemente de simetrie şi opoziţie a planurilor, construite pe relaţia „atunci” - „acum".
Elemente de recurenţă sunt, de exemplu, motivul poetic ambivalent al clopotului (însoţind două momente
esenţiale ale existenţei umane - nunta şi moartea), simbol al trecerii şi laitmotivul reprezentat de versul final.
Primele două distihuri reprezintă incipitul poeziei şi fixează, prin intermediul unei metafore: „casa
amintirii”, spaţiul rememorării nostalgice a trecutului. Metafora dobândeşte semnificaţia unui spaţiu mitic,
fie locuinţă a strămoşilor, fie loc de intalnire al indragostitilor. Elementele asociate casei: „obloane",
„pridvor”, „păienjeni, „poartă", „zăvor" şi versul „Păienjeni zăbreliră şi poartă şi zăvor" sugerează trecerea
timpului, degradarea, starea de părăsire a locuinţei strămoşilor, dar şi ideea de spaţiu privilegiat, izolat,
accesibil numai urmaşului, care poate reînvia trecutul în amintire. Trecutul capătă o aură legendară, devine
un timp mitic, al luptei haiducilor pentru dreptate: “Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc / De când
luptară-n codru şi poteri şi haiduc".
Al treilea distih deschide planul trecutului, al evocării iubirii bunicilor. Dacă în poezia romantică,
existenţa naturii era eternă, în opoziţie cu efemeritatea existenţei umane, în poezia lui Ion Pillat, natura
devine solidară cu omul, impartasindu-i soarta: „în drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii”. Întâlnirea
bunicilor, îndrăgostiţii de altădată, respectă un ceremonial: bunicul aşteaptă sosirea berlinei, din care coboară
o tânără îmbrăcată după moda timpului „în largă crinolină".
Sunetul clopotului, laitmotiv al poeziei, însoţeşte protector cuplul de îndrăgostiţi: „Şi cum şedeau...
departe, un clopot a sunat,/ De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.". Meditaţia poetică evidenţiază
ideea că eternizarea fiinţei umane este posibilă doar prin iubire: „Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să
rămână...". Eternitatea iubirii, clipa de fericire, este urmată, în versul următor de revenirea brutală la
realitatea timpului care trece ireversibil: „De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...", portretele fiind
singurele care mai păstrează imaginile de odinioară ale strămoşilor: „Ce straniu lucru: vremea! - Deodată
pe perete / Te vezi aievea numai în ştersele portrete. // Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta, / Căci trupul
tău te uită, dar tu nu-l poţi uita...", în distihul al treisprezecelea, prin intermediul unei comparaţii, se
realizează o paralelă trecut -prezent şi se produce trecerea la planul prezent: „Ca ieri sosi bunica... şi vii
acuma tu: / Pe urmele berlinei trăsura ta stătu". Ca într-un ritual, nepoţii repetă gesturile bunicilor peste
timp. Diferenţele ţin de moda vremii: iubita coboară din „trăsură", iar îndrăgostitul îi recită poeme
simboliste, Balada lunei de Horia Furtună şi poeme de Francis Jammes. Din portretul fizic al iubitei se reţine
doar detaliul spiritualizat, imaginea ochilor, ieri „ochi de peruzea", acum „ochi de ametist". Sunetul
clopotului însoţeşte din nou momentul întâlnirii îndrăgostiţilor şi sugerează repetabilitatea existenţei umane.
Versul final, laitmotiv al poeziei, accentuează trecerea iremediabilă a timpului: „De nuntă sau de moarte, în
turnul vechi din sat".
Timpurile verbale au rolul de a accentua ideea poetica prin sublinierea paralelei dintre trecut si
prezent, acestea schimbandu-se odata cu trecerea de la un plan la altul. Acest lucru este realizat si cu ajutorul
numeroaselor comparatii dintre cele doua planuri: “ochi de peruzea” – “ochi de ametist”, “ca ieri sosi
bunica… si vii acuma ta”.
La nivel prozodic, poemul prezinta rima împerecheată, ritmul iambic si măsura de 13-14 silabe.
În concluzie, Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat aparţine liricii tradiţionaliste prin idilizarea trecutului,
a cadrului rural, dar şi prin tema timpului trecător, fugit irrreparabile tempus.