Sunteți pe pagina 1din 12

Cuprins:

1. Componenţa şi structura fondurilor fixe

2. Uzura fizică şi morală a fondurilor fixe, amortizarea lor

3. Indicatorii privind utilizarea fondurilor fixe de producţie


4. Capacitatea de producţie a întreprinderii
1. Componenţa şi structura fondurilor fixe
Fondurile fixe – constituie o parte din fondurile de producţie, întruchipată material în
mijloacele de muncă, care îşi menţin forma naturală o lungă perioadă de timp, transmit pe
părţi valoarea lor în producţie, care se compensează numai după efectuarea câtorva cicluri ale
producţiei. Ele se completează din contul investiţiilor capitale.

În funcţie de destinaţie fondurile fixe se împart în fonduri fixe de producţie şi fonduri fixe
neproductive. Conform clasificării în vigoare din fondurile fixe de producţie fac parte
următoarele grupe: 1) clădirile; 2) construcţiile; 3) instalaţiile de transmitere; 4) maşinile şi
utilajul; 5) mijloacele de transport; 6) instrumentele şi uneltele; 7) inventarul de producţie şi
accesoriile; 8) inventarul de gospodărie; 9) vitele de muncă şi productive; 10) plantaţiile
multianuale; 11) mijloacele capitale pentru ameliorarea terenurilor (fără construcţii); 12) alte
fonduri fixe.

Unul din elementele fondurilor fixe (maşinile şi utilajul), care participă nemijlocit la
procesul de producţie, se raporteazăla partea activă a fondurilor fixe; altele (clădirile de
producţie şi construcţiile), ce asigură funcţionarea normală a elementelor active ale fondurilor
fixe, se raportează la partea pasivă a fondurilor fixe.

Evidenţa şi planificarea fondurilor fixe se efectuează în expresie naturală şi monetară. La


estimarea fondurilor fixe în expresie naturală se stabileşte numărul maşinilor şi
productivitatea acestora, mărimea suprafeţelor de producţie şi alte mărimi cantitative. Aceste
date se folosesc pentru calculul capacităţii de producţie a întreprinderii şi ramurilor, schiţarea
programului de producţie, întocmirea bilanţului utilajului etc.

Estimarea monetară, sau valorică, a fondurilor fixe este necesară pentru planificarea
reproducţiei lărgite a foncurilor fixe, determinarea gradului de uzură şi a mărimii defalcărilor
de amortizare, a volumului de privatizare.

În practica economică se disting :

Valoarea iniţială a fondurilor fixe – este suma cheltuielilor pentru construcţia sau
procurarea fondurilor, transportarea şi montajul lor.

Valoarea de restabilire – sunt cheltuielile pentru producerea fondurilor fixe în condiţiile


actuale; de regulă, aceasta se stabileşte în timpul reestimării foncurilor. Ultima reestimare a
fost efectuată conform situaţiei de la 1 ianuarie 1995.

Valoarea reziduală - diferenţa dintre valoarea iniţială sau de restabilire a fondurilor fixe
şi suma uzurii lor.

Valoarea de lichidare – este valoarea de realizare a fondurilor fixe uzate şi scoase din
producţie (adesea aceasta e costul fierului vechi, deşeurilor).

Valoarea anuală medie a fondurilor fixe se stabileşte pe baza valorii iniţiale, ţinându-se
cont de punerea lor în funcţiune şi lichidarea lor, după următoarea formulă:
Ffma = Ffi + Ffp.e х nlf - Ffl x nlnf (1)

12 12

unde Ffm.a. – valoarea anuală medie a fondurilor fixe;

Ffi – valoarea iniţială (de bilanţ) a fondurilor fixe;

Ffp.e – valoarea fondurilor puse în funcţiune;

nlf – numărul de luni în care au funcţionat fondurile fixe date în exploatare;

Ffl – valoarea de lichidare a fondurilor fixe;

nlnf – numărul de luni în care au funcţionat fondurile fixe ieşite din procesul de
producţie.
În afară de estimarea valorică fondurile fixe se mai caracterizează prin capacitatea de a-
şi transmite valoarea asupra producţiei fabricate. Dacă însemnăm valoarea iniţială (de bilanţ)
a fondurilor fixe prin Ffi şi luăm în consideraţie termenul de funcţionare tf, apoi în cazul
transmiterii uniforme partea de valoare în fiecare an va constitui:

С = Ffi / tf
2. Uzura fizică şi morală a foncurilor fixe, amortizarea lor
Prin uzura fizică se înţelege pierderea treptată de către fondurile fixe a valorii lor
iniţiale, ce are loc nu numai în procesul funcţionării lor, ci şi în timpul staţionării (distrugerea
din cauza unor acţiuni din exterior, a fenomenelor atmosferice, coroziei). Se distinge uzură
completă şi parţială a fondurilor fixe. În cazul uzurii complete fondurile fixe în funcţiune se
lichidează şi se înlocuiesc cu altele noi (construcţii capitale sau înlocuirea curentă a fondurilor
uzate). Uzura parţială se compensează prin reparaţii.

Uzura morală – este reducerea valorii maşinilor şi utilajelor sub acţiunea scăderii
cheltuielilor social necesare pentru reproducerea lor (uzura morală în prima sa formă);
reducerea valorii lor ca rezultat al implementării unor noi maşini şi utilaje progresiste şi mai
eficiente din punct de vedere economic (uzura morală în forma a doua).

Sursele principale de acoperire a cheltuielilor, legate de înnoirea fondurilor fixe, în condiţiile


tranziţiei la relaţiile de piaţă, de autofinanţare a întreprinderilor sunt mijloacele proprii ale
întreprinderilor. Ele se acumulează în decursul întregii perioade de exploatare a fondurilor
fixe sub forma defalcărilor de amortizare.

Amortizarea – este compensarea bănească a uzurii fondurilor fixe prin includerea unei
părţi din valoarea lor în cheltuielile de producţie. Prin urmare, amortizarea este expresia
bănească a uzurii fizice şi morale a fondurilor fixe. Amortizarea se efectuează prin înlocuirea
completă a fondurilot fixe în cazul lichidării lor.

Raportul dintre suma anuală a defalcărilor de amortizare şi valoarea fondurilor fixe,


exprimată în procente, se numeşte norma de amortizare. Conform normelor stabilite
defalcările de amortizare se includ în preţul de cost al producţiei finite.

Calculul normei de amortizare se efectuează după formula:

Na = Ffi – Ffl х 100, (2.)

Та х Ffi

unde Ffi – valoarea iniţială a fondurilor fixe, lei;

Ffl – valoarea de lichidare a fondurilor fixe, lei;

Та – termenul normativ de exploatare (perioada de amortizare) a fondurilor fixe, ani.

Suma defalcărilor de amortizare (lei) pentru restabilirea completă a fondurilor fixe se


calculează după formula:

Аа = Nа х Ffma (3)

unde Ffma - valoarea anuală medie a fondurilor fixe, lei.


Mărimea defalcărilor de amortizare se determină prin trei metode de defalcare: regulată,
accelerat regulată şi accelerată. În tabelul 6.1. este expus un model de calculare a defalcărilor
de amortizare prin metoda defalcărilor regulate.

Metoda regulată de determinare a mărimii defalcărilor de amortizare este orientată spre


uzura fizică şi morală permanentă a fondurilor fixe. O asemenea admisiune este îndreptăţină
referitor la uzura fizică. Însă uzura morală a fondurilor fixe în majoritatea cazurilor se produce
în ritm accelerat, şi nu regular.

Tabelul 6.1. Exemplu de calculare a defalcărilor de amortizare regulate

Tipurile Valoarea Norma Mărimea


fondurilor fixe medie de anuală a anuală a
bilanţ, mil. lei defalcărilor defalcărilor
de de
amortizare, amortizare,
% mil. lei (col.2
х col.3 х 0,9)

Utilaj 50 12 6

Clădiri 200 5 10

Mijloace de 5 20 1,0
transport

Total 17,0

Pentru înlocuirea utilajului învechit sunt necesare defalcările de amortizare respective. În


acest scop se aplică metoda amortizării accelerate a fondurilor fixe, când pentru primii trei
ani se aplică norme majorate, ce permit de a se trece în preţul de cost al producţiei circa a 2/3
din costul lor iniţial.

Compararea metodei regulate cu cea de amortizare accelerată a fondurilor fixe este făcută
pe figura 2.

Fp(b)

100 mii lei


Fа =

37 mii lei A

Fb =

10 mii lei B

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 t (anii)

Uzura morală (pe ani)

Fig.1.2. Metoda regulată şi accelerată de amortizare a fondurilor fixe [2, p.157].

În prezent capătă răspândire metoda amortizării neregulate. Bunăoară, în cheltuielile de


producţie din anul întâi se includ – 50%, în al doilea an – 30%, în al treilea – 20%. Aceasta
permite întreprinderii ca în condiţiile inflaţiei să-şi recupereze mai repede cheltuielile şi să
orienteze mijloacele spre renovarea parcului de utilaje.
3. Indicatorii privind utilizarea fondurilor fixe de producţie
Pentru a caracteriza utilizarea fondurilor fixe de producţie se aplică mai mulţi indicatori,
ce pot fi divizaţi în trei grupe: indicatorii utilizării extensive, intensive şi integrale a fondurilor
fixe de producţie.

1) Indicatorii utilizării extensive a fondurilor fixe de producţie. Din aceştia fac parte:
coeficientul utilizării extensive a utilajului; coeficientul de înlocuire a utilajului;
coeficientul de încărcare a utilajului; coeficientul regimului de timp al funcţionării
utilajului.
 Coeficientul utilizării extensive a utilajului (KUEU) se stabileşte prin coraportul
dintre numărul efectiv de ore în care a funcţuionat utilajul şi numărul de ore conform
programului său de funcţionare, adică
Кex = tfu / tnfu (4)
unde tfu - timpul de facto în care a funcţionat utilajul, ore;

tnfu - timpul normativ de funcţionare a utilajului (se stabileşte în funcţie de regimul de


lucru al întreprinderii, ţinându-se cont de timpul minimal necesar pentru executarea
reparaţiilor de prevenire planificate), ore;

Exemplu. Dacă într-un schimb cu durata de 8 ore, având timp planificat pentru
reparaţii 1 oră, timpul real de lucru al strungului a constituit 5 ore, coeficientul său de
exploatare intensivă va fi egal cu 0,71

( 5 ) .

( 8 - 1 ) Aceasta înseamnă că fondul planificat de timp a fost folosit doar la nivel de 71%.

Utilizarea extensivă a utilajului se mai caracterizează de asemenea prin coeficientul


funcţionării lui pe schimburi, ce se calculează ca raport dintre numărul total al schimburilor în
care pe parcursul zilei s-a lucrat cu utilajul de tipul dat şi numărul de strunguri care au
funcţionat în schimbul cel mai mare.

Exemplu. Dacă în secţie sunt instalate 270 unităţi de utilaj, din care în primul schimb au
funcţionat 200, în al doilea – 190 strunguri, aceasta înseamnă că coeficientul de schimb va fi
1,44 ( 200 + 190).

270

 Coeficientul de încărcare a utilajului de asemenea caracterizează utilizarea utilajului


în timp. Acest coeficient, spre deosebire de coeficientul schimburilor ţine cont de datele
privind volumul de muncă pentru producerea articolelor respective. În practică el e aplicat ca
echivalent al mărimii coeficientului schimburilor majorat de două ori (în regimul de lucru cu
două schimburi) sau de trei ori (în regimul cu trei schimburi). În exemplul nostru
Кî.u. = 1,44/2 = 0,72. (5)

 Pe baza indicatorului folosirii pe schimburi a utilajului se calculează şi coeficientul de


utilizare a regimului timpului de lucru pe schimburi a utilajului. Acesta se calculează prin
împărţirea coeficientului atins în perioada dată de funcţionare pe schimburi a utilajului la
durata schimbului, stabilită la întreprinderea (secţia) dată. Astfel, dacă durata schimbului la
întreprindere e de 8 ore, coeficientul de utilizare a regimului timpului de lucru pe schimburi a
utilajului va constitui:
Кu.t.l..u = 1,44/8 = 0,18. (6)

 2Coeficientul utilizării intensive a utilajului se stabileşte prin raportul dintre


productivitatea reală a utilajului tehnologic principal şi productivitatea lui normativă, adică
productivitatea progresistă tehnic fundamentată.
К u.i. = Qf / Qn. (7)

unde Qf – producţia reală, obţinută la utilajul dat, într-o unitate de timp;

Qn. – producţia normativă, tehnic fundamentată, obţinută la utilajul dat, într-o unitate
de timp (se stabileşte în baza datelor din paşaportul utilajului).

 3Coeficientul utilizării integrale a utilajului se determină ca produsul dintre


coeficientul utilizării intensive şi coeficientul utilizării extensive a utilajului şi caracterizează
în complex exploatarea acestuia ca timp şi productivitate (capacitate).
În prezent Кex = 0,7, Кint. = 0,8, prin urmare, coeficientul utilizării integrale a urilajului
va fi egal cu:

Кu. itegr.. = Кex. Х Кint. = 0,71 х 0.8 = 0,57. (8)

Astfel, ţinând cont de aceşti doi factori, strungul a fost folosit doar la capacitatea de 57%.
Rezultatul unei mai bune utilizări a fondurilor fixe va fi, în primul rând, majorarea
volumului de producţie. De aceea indicatorul generalizator al eficienţei utilizării fondurilor
fixe de producţie trebuie să fie fondat pe principiul comensurabilităţii producţiei cu întreaga
totalitate a fondurilor fixe utilizate la fabricarea ei. Acesta şi va fi indicatorul producţiei
obţinute ce revine la 1 leu valoare a fondurilor fixe, - randamentul fondurilor. Calcularea lui
se face cu ajutorul formulei:

Rf = Q / F, (9)

unde Q – volumul producţiei-marfă, globale sau realizabile, lei;

F - valoarea anuală medie a fondurilor fixe de producţie ale întreprinderii, lei.

 Valoarea anuală medie a fondurilor fixe de producţie se calculează în modul următor:

Ffm.a. = Ffi + ФFfp.f х n1 - Ffl х n2. , (10)

unde Ffi - valoarea fondurilor fixe de producţie ale întreprinderii la începutul anului, lei;

Ffp.f , Ffl – valoarea fondurilor fixe de producţie ale întreprinderii puse şi scoase din în
funcţiune în decursul anului, lei;;

n1 и n2 – numărul de luni de la momentul punerii în funcţiune sau lichidării fondurilor


fixe
4. Capacitatea de producţie a întreprinderii
Capacitatea de producţie a întreprinderii – este cantitatea maximală de producţie obţinută
într-o anumită unitate de timp în expresie naturală, de nomenclatura şi asortimentul planificat,
cu utilizarea din plin a utilajului şi suprafeţelor de producţie, aplicarera tehnologiilor avansate,
perfecţionarea sistemului de organizare a producţiei şi muncii, asigurarea calităţii superioare a
producţiei.

Capacitatea de producţie a ramurii industriei de fabricare a unui anumit produs este egală cu
capacitatea sumară a întreprinderilor din componenţa ei, care fabrică aceeaşi producţie,
indiferent de regimurile de lucru pe care le au.

Elementele principale ce determină mărimea capacităţii de producţie a întreprinderii sunt:

 componenţa utilajului şi cantitatea lui pe tipuri;


 indicatorii tehnico-ecoomici de urilizare a maşinilor şi utilajului;
 fondul de timp pentru funcţionarea utilajului;
 suprafaţa de producţie a întreprinderii (secţiilor principale);
 nomanclatorul şi asortimentul planificat al producţiei, care acţionează nemijlocit
asupra volumului de muncă pentru fabricarea producţiei cu utilajul în componenţa
dată.
Capacitatea de producţie a întreprinderii principale poate fi calculată după formula:

Cp = n х Ftmax , (11)

Np.m.

unde Cp – capacitate de producţie a secţiei, sectorului în unităţile de măsură acceptate;

n – numărul utilajelor de bată în secţie, unităţi;

Ftmax – fondul de timp maximal posibil pentru funcţionarea utilajului de bază, ore;

Np.m. – norma progresistă privind volumul de muncă pentru prelucrarea articolului


respectiv cu ajutorul utilajului de bază, ore.

Se întrebuinţează câteva noţiuni, ce caracterizează capacităţile de producţie:

 capacitatea de producţie de intrare – capacitatea la începutul anului, care arată


posibilităţile de producţie de care dispune întreprinderea la începutul perioadei
planificate;
 capacitatea de producţie de ieşire – capacitatea la finele anului, determinată prin
însumarea capacităţii de intrare şi a noilor capacităţi, sumă din care se scade
capacitatea trecută la pierderi;
 capacitatea de producţie proiectată – capacitatea prevăzută în proictul de construcţie,
reconstrucţie şi extindere a întreprinderii.
Pentru a determina corespunderea programului de producţie capacităţilor disponibile se
calculează capacitatea anuală medie de producţie, de care dispune întreprinderea ramura
industrială în medie într-un an. Cpm.a. = Cpi + Cp.ex. х n1 - Cpl х n2 , (12)
unde Cpm.a - capacitatea anuală medie a întreprinderii;

Cpi. - capacitatea întreprinderii la începutul anului (de intrare);

Cpl - capacitatîţile puse în funcţiune pe parcursul anului;

Cpl - capacităţile de producţie lichidate (ieşite din uz) în decursul anului;

n1 и n2 - numărul lunilor complete de la momentul punerii capacităţilor în funcţiune


până la finele anului şi de la momentul ieşirii din uz a capacităţilor până la finele anului.

Nivelul utilizării capacităţilor de producţie se măsoară cu ajutorul mai multor


indicatori. Principalul din ei este coeficientul utilizării de facto (planificate) a capacităţilor de
producţie Кu.c.p., care se determină prin coraportul dintre producţia fabricată de facto (conform
planului) într-o anumită perioadă de timp şi capasitatea anuală medie de producţie în aceeaşi
perioadă de timp şi se calculează după formula:

Кu.c.p. = Qf / Cpm.a. , (13)

unde Qf - cantitatea producţiei fabricate de facto în cadtul întreprinderii pe parcursul


anului în expresie naturală sau unităţi valorice de măsurare;

Cpm.a. – capacitatea anuală medie de producţie în aceleaşi unităţi de măsură.

Un alt indicator este coeficientul de încărcare a utilajului – coraportul dintre fondul de


timp cheltuit de facto (strunguri-ore) de întregul utilaj sau pe grupe şi fondul de timp
disponibil la acelaşi cerc de utilaje în aceeaşi periaodă de timp. Acest indicator evidenţiază
surplusul sau insuficienţa de utilaje.
Bibliografie:
 Mykita, P., Pestre-Roire, D., Fiscalité et comptabilité des sociétés, Paris, Editura
Dunot, 1989 28. Protopopescu, I.,
 Contabilitate financiara, Bucuresti, 1995 29. Raileanu, V.,
 Ingineria sistemului contabil, Bucuresti, Edimpress Camro SRL, 1998 30. Ristea, M.,
 Contabilitatea societatilor comerciale, vol. 1, Bucuresti, Editura CECCAR, 1997 31.
Ristea, M.,
 Contabilitatea societatilor comerciale, vol. 2, Bucuresti, Editura CECCAR, 1998 32.
Ristea, M., Cucu, C., Lazarescu, C.,
 Contabilitatea întreprinderii, Bucuresti, Editura Margaritar, 1999
Ministerul Educaţiei, Culturii şi Cercetării
al Republicii Moldova
Universitatea Tehnică a Moldovei
Facultatea Electronică şi Telecomunicaţii
Departamentul Telecomunicaţii

Lucrarea de laborator Nr. 1

“Fondurile fixe ale intreprinderii”

Economia ramurii

A elaborat studentul grupei IMTC -161 Efrem Marcu

A verificat lect. Bețivu N.

Chişinău – 2018