Normativitatea in educaȚie

Caracterizarea principiilor didactice

Normativitate: caracterul a ceea ce tinde să constituie o normă ( ordine recunoscută

ca obligatorie sau recomandabilă).

Educația :
 un demers intenționat orientat către concretizarea unor finalități bine precizate;
 caracterul TELEOLOGIC este imprimat și de corelarea acțiunilor ce se derulează cu o
serie de reguli și norme cunoscute și aplicate de către cadrele didactice.

Teleologia: doctrină filozofică potrivit căreia totul în natură ar fi organizat în

conformitate cu o anumită cauză finală.

NORMATIVITATEA EDUCAȚIEI

Se poate situa la nivel:

 instituțional: asigurat prin cadrul legislativ existent la un moment dat , ține mai mult
de factorul politic și este mai puțin controlat de manageri și profesori;
 funcțional: de ordin didactic, deontologic, praxiologic, care ține de competența
cadrelor didactice care dispun de posibilități largi de accentuare sau de combinare a
unor norme în acord cu activitățile pe care le creează și le realizează.

Didactică: parte a pedagogiei care se ocupă de principiile și metodele predării tuturor

materiilor de învățământ și cu organizarea învățământului.
Deontologie: parte a eticii care studiază normele și obligațiile specifice unei activități
preofesionale.
Praxiologie: ramură a științei care studiază structura generală a acțiunilor umane și a
condițtiilor efucacității acestora.

PRINCIPIILE DIDACTICE

Sunt norme orientative, teze generale pe care se întemeiază organizarea şi desfăşurarea

procesului de învăţământ în vederea atingerii obiectivelor propuse.
În raport cu alte categorii pedagogice, principiile sunt mai aproape de legi deoarece
exprimă relaţii esenţiale, generale, necesare existente în cadrul procesului de învăţământ.
Principiile didactice au totodată menirea de a-l instrumentaliza pe profesor cu un
cumul normativ, pentru a evita alunecarea pe panta improvizației și a unei desfășurări
spontane, neroditoare.
Comenius, primul gânditor modern, a formulat și a teoretizat în mod explicit
principiile educative, care rezonează cu cele mai actuale principii ale învățământului:
 educația se va începe de timpuriu, înainte ca mintea să fie coruptă;
 se va proceda de la general la special;
 se va proceda de la ușor la greu;
 nimeni nu va fi supraîncărcat cu prea multă materie;
 totul se va preda intuitiv;
  totul se va preda pentru utilizarea prezentă;
 cunoștințele se vor așeza pe o bază solidă;
 to ce se succedă se va baza pe ceea ce precedă;
 totul va fi organizat pe măsura minții, a memoriei și a limbii;
 toate se vor consolida prin exerciții continue;
 tot ce este unit laolaltă se va preda împreună;
 tot ce se învață trebuie predat așa cum este și cum a apărut, adică prin prezentarea
cauzelor;
 tot ce se oferă cunoașterii se va oferi mai întâi în general și apoi în părțile sale;
 la fiecare lucru ne vom opri atât timp cât este necesar spre a fi înțeles;
 executarea se învață executând;
 exercițiul va începe cu elemente, iar nu cu lucruri complicate.

În activitatea didactică, principiile didactice îndeplinesc mai multe funcții:

 ORIENTEAZĂ traseul educativ înspre obiectivele propuse de profesori și învățători;
 NORMEAZĂ practica educativă prin intervenția obligației de a fi respectate niște
reguli psihologice, pedagogice deontologice, științifice;
 PRESCRIE tratamente și moduri de relaționare specifice în raport cu situația de
învățare;
 REGLEAZĂ activitatea educativă atunci când rezultatele și performanțele la care se
ajunge nu sunt cele scontate.

Principiile au un caracter :

 GENERAL: vizează toate comportamentele funcționale ale procesului de învățământ,

toate activitățile și disciplinele școlare, indiferent de nivelul de școlarizare;
 SISTEMIC: rezidă în faptul că principiile care interacționează între ele se cer a fi
aplicate în ansamblu, în mod simultan și nu izolat, acestea conexându-se cu toate
componentele procesului de predare- cu conținuturi, cu metode, cu forme de
organizare a predării;
 DINAMIC: principiile didactice nu sunt date de o dată pentru totdeauna, numarul lor
nu este fix, ci schimbător, în funcție de variabile ce țin de contextul extradidactic, de
noile date ale psihologiei și pedagogiei, de experiența cadrului didactic.

Pedagogia germană propune urmatoarele principii, mascate, deseori, de scopuri

formal- globale ale învățământului:
 nivelul obiectiv- structural al dezvoltării elevului - rezidă în dezvoltarea unor
premise ale învățării despre garant al eficienței acesteia; cunoașterea unor structuri mai
simple precedă înțelegerea unor structuri mai complexe ;
 complexitatea progresivă;
 învățarea operațională - care stipulează că noțiunile nu se formează prin simpla
contemplare a unor fapte obiective, ci dinn contactul direct al elevului cu obiectul
respectiv ;
 orientarea scopului învățământului - pentru ca un conținut cultural să devină și
educativ, trebuie precizate motivul și condițiile de instituire a funcționalității culturale;
 orientarea logico- obiectivă - cerința de a se interzice aplicarea unor criterii străine de
o anumită disciplină în selectarea propriilor elemente de conținut ale instruirii ;
 principiul exemplului - are la bază premisa epistemologică a exprimării generalului
prin raportul dintre individ și specie;
  orientarea științifică și propedeutic- științifică - aceasta pretinde că nu se va
introduce în învățământ nicio cunoștință care nu a fost validată ca fiind științifică;
 corelarea cu acțiunea - cerința continuității dintre teoretic și practic;
 principiul învățământului educativ - invitația ca învățământul să și formeze, nu doar
să informeze;
 principiul globalității - orientarea către totalizarea cunoașterii și deschiderea ei spre
viață.

În pedagogia franceză se sesizează invocarea a cinci principii fundamentale ale

acțiunii educative, acestea fiind conexate la scopurile educației:
 principiul maturizării specifice - educația trebuie să fie un ajutor dat omului pentru a
funcționa plenar din punct de vedere biologic, prin educația corpului;
 principiul socializării și profesionalizării - individul este supus unei formări în
perspectiva inserției în structurile sociale și a îndeplinirii unor sarcini practice, de
producere a anumitor bunuri;
 principiul civilizării - educația are menirea de a-l introduce pe om în cultură, prin
cunoașterea, încorporarea și crearea calorilor sedimentate la un moment dat ;
 principiul individualizării - educația demnă de acest nume are obligația de a cultiva
libertatea creativă a individului, de a-l face autonom, stăpân și responsabil de gândirea
și faptele sale;
 principiul spiritualizării - prin intermediul instrucției și formării, omul trebuie să
ajungă la un sens înalt, mai ales raportându-se la transcendență, ca sinteză a tuturor
demersurilor educative.

Principiile didactice statornicite și admise déjà de comunitatea pedagogilor permit o

clasificare pornind de la mai multe criterii:

1. Principii având caracter general:

 principiul integrării organice a teoriei cu practica;
 principiul luării în considerație a particularităților de vârsta și individuale.
2. Principii care se impun cu dominanță asupra conținutului învățământului:
 principiul accesabilității cunoștințelor, priceperilor, deprinderilor;
 principiul sistematizării și continuității în învățare.
3. Principii care acționează asupra metodologiei didactice și a formelor de organizare a
activităților:
 principiul corelației dintre senzorial și rațional, dintre concret și abstract în
predare – învățare ( principiul intuiției );
 principiul însușirii conștiente și active;
 principiul însușirii temeinice a cunoștințelor și abilităților.

Poziția formatorilor față de principiile didactice va fi variabilă, creativă, nuanțată. În

primul rând, se cere o cunoaștere și o adaptare a principiilor la situații diverse de predare și
învățare. Regula didactică se va armoniza cu inițiativa și autonomia acțională a cadrului
didactic. Concentrarea profesorului spre respectarea principiului îl poate îndeparta de scopuri
și obiective mult mai concrete, mai firești, mai necesare. Toate principiile formează un sistem,
acționează simultan și corelat. Respectarea unui principiu invită la respectarea tuturor, în
ponderi ce țin de circumstanțele învățării.
CARACTERIZAREA PRINCIPIILOR DIDACTICE

Principiul integrării teoriei cu practica

Tot ceea ce se însușește în activitatea didactică se cere a fi valorificat în activitățile

ulterioare, fie că acestea sunt activități de învățare, fie că sunt activități materiale.
Aplicativitatea în învățământ ar putea avea două sensuri, relativ distincte, dar
complementare:
 folosirea datelor asimilate la un moment dat ca antecedente pentru rezolvarea unor
sarcini teoretice ulterioare, cum ar fi urilizarea unor formule sau algoritmi în
rezolvarea problemelor, valorificarea unor explicații pentru a desluși noi aspecte
necunoscute, aplicarea unor reguli în alte contexte, acest lucru se poate asigura prin
realizarea permanentă de conexiuni între cunoștințe;
 prelungirea procesului de însușire a unor cunoștințe sau a unor deprinderi prin recursul
la activități materiale, concrete, motrice; prelungirea lui a ști în a ști să faci, a ști să fii,
a ști să fii și să devii; aceste sarcini se pot materializa prin punerea elevilor în situații
faptice, prin experimentarea a unor acțiuni reale sau posibile, prin trăirea unor stări,
prin rezolvarea unor probleme care țin de aspectele practice ale vieții.

În plan practic, principiul poate fi respectat de către educator prin corelări,

exemplificări, supunerea elevilor la exerciții și exersări, prin realizarea de corelații între
descoperirile științifice și realizările tehnice, prin punerea elevilor în situații problematice,
prin aducerea realității în clasă, a vieții în școală.

Principiul respectării particularităților de vârsta și individuale

Este bine să pornim de la datele persoanei de educat, de la natura sa interioară și să nu

forțăm nepermis de mult peste limitele pe care le îngăduie vârsta și caracteristicile
individuale.
Tot ce se dă elevilor va fi dimensionat în raport cu psihicul lor – conținuturile ideatice
vor fi relativizate la vârste și personae, relația dintre professor și elev va fi reglată permanent
în funcție de permisivitatea situațiilor psihologice. Acest principiu își găsește fundamentarea
psihologică în relația care se instituie între învățare și dezvoltare. Învățarea se va face în
raport cu zona celei mai apropiate dezvoltări, în sensul că se va da elevului maximum din ceea
ce el poate să asimileze la un moment dat și care îi permite dezvoltarea psihică în perspectivă.
Procesele psihice individuale precum percepția, gândirea, limbajul, inteligența, atenția,
memoria, emotivitatea capată contururi diverse de la individ la individ. Profesorul are
obligația de a ține cont și de a exploata aceste calitați psihice individuale, prin tratarea lor
diferențiată. Tratamentul individualizat se realizează prin mai multe procedee:
 acțiuni individualizate care se desfășoară pe fondul activităților frontale, cu întreaga
clasă de elevi – în anumite momente, profesorul poate avea în atenție doar unul sau
câțiva elevi, timp în care ceilalți continuă să realizeze aceleași sarcini prescrise;
 acțiuni indidualizate sugerate și impuse în cadrul procesului de învățământ, dar care se
realizează în afara lui – prin prescrierea diferențiată de teme acasă, prin recomandarea
unei bibliografii suplimentare;
 activități pe grupe de nivel – împărțirea clasei în grupe relativ apropiate sub aspectul
potențialului intelectual și prin prescrierea sarcinilor diferite, pe măsura grupelor
respective;
  activități în clase speciale, anume dimensionate fie pentru elevii cu abilități deosebite,
fie pentru elevii cu handicapuri.

Principiul accesibilității cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor

Cunoștințele și deprinderile stipulate în planuri, programe, activități vor fi astfel

selectate, articulate și expuse, încât acestea să poată fi în principiu, assimilate și valorificate
optimal de către elevi.
Cunoștința supusă în cadru unei lecțiisuportă o transpoziție didactică, adică o
resemnificare din perspective situației concrete de învățare și a posibilităților și nivelului de
expectanțe ale receptorilor-elevi. Profesorul trebuie sa selecteze atent și să înmănuncheze doar
acei stimuli culturali care concordă cu apetențele și nevoile elevilor.
Într-o situație didactică autentică, profesorul va crea acele contradicții optime dintre
cunoscut și necunoscut, dintre ușor și greu, dintre concret și abstract, astfel încât să-I incite pe
elevi la interogație și cercetare.
Se presupune astfel o solicitare macimală a elevilor, este vorba însă de o solicitare
realistă, care se înscrie în limitele posibilului și necesarului. Se știe că o sarcină prea ușoară
îmbie la delăsare și inactivitate, după cum o sarcină prea dificilă conduce la blocaj și la
stoparea oricărei activități.

Principiul sistematizării și continuității în învățare

Se poate asigura la doua niveluri:

 la nivelul politicii școlare prin structurarea unui sistem de învățământ coerent și
deschis, prin avansarea unor documente școlare care să stipuleze explicit coordonări
între disciplinele care se predau la diferite paliere ale învățământului;
 nivelul proceselor didactice propriu-zise, prin predarea coerentă și continuă de către
profesor sau învățător.

Principiul comportă două laturi: realizarea sistematizării și asigurarea continuității în

predare-învățare. Sistematizarea cunoștințelor presupune predarea integrată a informațiilor,
asigurarea unor coordonări și conexări firești ale acestora. Tot ceea ce se predă la un moment
dat trebuie să aibă legatură cu ceea ce s-a însușit până în momentul respectiv. Predarea
sistematică poate fi asigurată prin însăși logica de constituire a disciplinei respective. Este
cunoscut faptul că ordonarea unei discipline poate fi lineară ( o predare a cunoștințelor fără
revenirea și îmbogățirea fondului ideatic primar ), concentrică ( revenirea la nucleul inițial de
informații și amplificarea acestuia cu noi date ce pot fi asimilate la vârste diferite ) și genetică
( ordonarea genetică se face prin evocarea proceselor și fenomenelor, prin raportarea la
temporalitatea istorică, a apariției, manifestării, dispariției sau transformării acestora în
perspectiva devenirii cronologice ).
Continuitatea în actul predării și învățării presupune asigurarea unei treceri și evoluții
firești, naturale, de la antecedentul la consecventul explicativ. Aceasta este asigurată prin
succesiunea disciplinelor postulate în planul de învățământ sau prin logica internă a
disciplinei școlare.
Consecințele respectării acestui principiu constau în formarea deprinderilor de muncă
sistematică, a perseverenței, a conștiinciozității, a spiritului de disciplină în gândire și acțiune,
a unui stil de muncă eficient și coerent.
Principiul corelației dintre senzorial și rațional, dintre concret și abstract
( princiciul intuiției )

Cunoașterea sporește și se amplifică atât pe traiectul inductiv, prin simțuri – de la

concret la abstract, cât și deductiv, prin intelect – de la abstract la concret. Conceptul de
intuiție în psihologie și pedagogie are sensul de cunoaștere directă, prin intermediul
analizatorilor, al obiectelor și fenomenelor. Intuiția se clădește pe un suport concret, care nu
este tot timpul palpabil. Concretețea poate fi de ordin obiectual dar și de ordin logic.
Plecând de la un anumit material faptic, elevul ajunge la generalizări și abstractizări,
deci la construcții epistemologice mult mai înalte. Ridicarea în imperiul abstracției se face
prin desprinderea de date intuitive, printr-o punere în paranteze a materialității, concreteței și
individualității obiectelor și proceselor.
Eficiența respectării acestui principiu poate fi maximă, dacă profesorul va acționa în
concordanță cu o serie de norme: folosirea rațională a materialului didactic, selectarea
materialului potrivit funcției pe care o îndeplinește intuiția, dozarea raportului dintre cuvânt și
intuiție, solicitarea intensă a elevului în efectuarea unor activități variate de observare,
selectare, analiză, sinteză, comparație, verbalizare, dirijare atentă a obseservației elevilor spre
ceea ce este constant în cunoaștere.

Principiul participării active și conștiente a elevului în activitatea de predare, învățare,

evaluare

Principiul acesta cere ca elevii să-și însușească ceva în măsura în care au înțeles și să
participe singuri la aflarea cunoștințelor pe care profesorii le propun la un moment dat. Orice
achiziție se face în jocul interacțional dintre interioritate și exterioritate, dintre pornirea
naturală a elevului spre activitate și prescrierea atentă a profesorului a unor sarcini precise de
învățare. A fi activ înseamnă a gândi, a medita, a raționa, a merge pe firul unui gând, al unei
idei. Dupa cum se observă se are de-a face cu o activizare spirituală, a adâncire și interiorizare
subiective, o autolămurire sau edificare pe cont propriu. La această stare se poate ajunge
acordând elevilor eutonomie și încredere, prin creditarea lor cu realizări maximale, prin
folosirea inteligentă a puterii predicției în învățare.
Învățarea este un proces de restructurare a edificiului interior, te transformare a
acțiunilor externe în acțiuni interne, de îmbogățire permanentă a schemelor cognitive care
rămân deschise și permisive. Trebuie cultivată voința de a acționa asupra cunoașterii și nu de
a o primi pasiv.
Participarea conștientă presupune o trezire a voinței de a cunoaște și amplificarea,
alimentarea continuă a acestei apetențe. Nu trebuie încurajată învățare pe de rost, însușirea
mecanică a informațiilor, accentul se va pune pe înțelegerea prealabilă a cunoștințelor înainte
de a fi stocate sau reproduse.
Elevul este nevoit să stăpânească acel cumul de cunoștințe achiziționate, să le
actualizeze diferențiat, sa facă legăturile cele mai potrivite, să disloce acele achiziții care nu
mai sunt operante sau nu mai concordă cu noile evoluții ale cunoașterii și experienței, să
creeze noi explicații, noi ipoteze.
Principiul însușirii temeinice a cunoștințelor, priceperilor, deprinderilor

Se cere o atentă dimensionare a cantității și calității informației date, a expectanțelor și

cerințelor, în așa fel încât să nu-i dezarmeze, dar nici să-i plictisească pe elevi.
Profesorul are menirea de a pregăti condițiile durabilității și trăiniciei oricărui element
achizitiv. Ceea ce este dobândit de elev la un moment dat urmează să fie utilizat în
perspectivă, fie pentru însușirea de noi cunoștințe, fie pentru întreprinderea unor activități
materiale. Temeinicia este dată de modalitatea de însușire, de fixare și de interpretare a
achiziției.
Resemnificarea cunoștințelor se poate realiza cu ocazia lecțiilor de sinteză sau de
recapitulare. Recapitularea nu este o simplă obligație formală, ci un prilej important de a
reanaliza achizițiile, de a le sintetiza, de a realiza conexiuni între mai multe planuri de
importanță a cunoștințelor și abilităților. Recapitularea poate fi selectivă , punându-se accentul
pe elementele sintetice, comparative, integratoare ale conținuturilor predate.
Controlul și aprecierea performanțelor constituie un moment prielnic pentru repetarea,
resemnificarea informațiilor, stimularea unor interese, întărirea anumitor expectanțe,
fortificarea unor motivații, creșterea capacității de autoevaluare.