Unirea Bucovinei cu Regatul României

28 Noiembrie 2018 Documentar

„Suntem gata să intrăm în lupta pentru împlinirea idealului nostru de a uni tot poporul, tot
teritoriul românesc din Monarhia austro-ungară, în una şi nedespărţită Românie.”

Foto: Ștefan Cojocariu Foto: Oana Nechifor

După 14 decenii de încorporare în Imperiul Habsburgic, după nenumărate încercări de

seducere a populaţiei în favoarea germanizării, după ce peste 30.000 de români bucovineni
luptaseră pe fronturile Imperiului, Bucovinei i se rezerva o soartă - în tratativele de pace -
străină de năzuinţele reale ale populaţiei româneşti, populaţie majoritară şi în această
provincie. În lupta pentru realizarea idealurilor naţionale, o contribuţie hotărâtoare a avut-o
grupul de intelectuali ce au activat în cadrul societăţilor Arboroasa şi Junimea, care deţineau
o puternică adeziune în rândul maselor. De asemenea, asociaţiile de bucovineni ce activau în
România au urmărit aceleaşi ţeluri de unitate politică. În aprilie 1917, la apelul voluntarilor
români de la Damiţa, la care au răspuns şi ostaşii bucovineni, se spunea:

„Suntem gata să intrăm în lupta pentru împlinirea idealului nostru de a uni tot poporul, tot
teritoriul românesc din Monarhia austro-ungară în una şi nedespărţită Românie”.

Primul detaşament format din voluntari transilvăneni şi bucovineni a ajuns la Iaşi în 27 mai/8
iunie 1917, unde i s-a făcut o călduroasă primire. În preajma luptelor de la Mărăşti, Mărăşeşti,
Oituz, şi ulterior acestora, în rândul trupelor române se aflau peste 30.000 de voluntari.

Dorinţa Austro-Ungariei ca Bucovina să fie contopită cu Galiţia orientală a determinat pe

deputaţii români din parlamentul vienez să se constituie în Consiliul Naţional Român şi să
activeze împreună cu deputaţii români ce reprezentau Transilvania, în Parlament ei fiind
reprezentaţi de un Consiliu Naţional Unic. La sugestia Consiliului Naţional Român, din
iniţiativa lui Sextil Puşcariu şi Iancu Flondor, a fost convocată o adunare a reprezentanţilor
populaţiei româneşti, pentru data de 14/27 octombrie 1918. Au luat parte deputaţii români din
Parlamentul de la Viena, foştii deputaţi din Dieta Bucovinei şi primarii din întreaga provincie.

Declarându-se Adunarea constituantă şi alegând un Consiliu Naţional, format din 50 de

membri, precum şi un comitet executiv, condus de I. Flondor, adunarea hotărăşte unirea
Bucovinei cu România. La riposta unor cercuri ostile, I. Flondor a cerut ajutor armatei
române, în Bucovina fiind trimisă Divizia a 8-a de infanterie condusă de generalul Zadik. În
noua situaţie creată, la 15/28 noiembrie 1918, la Cernăuţi este convocat un Congres al întregii
populaţii, la care participă membrii Consiliului Naţional Central Român, delegaţii Consiliului
Naţional Polonez, ai Consiliului Naţional German şi reprezentanţi ai comunelor ucrainene. Cu
unanimitatea voturilor, Congresul a hotărât „Unirea necondiţionată, pentru vecie a
Bucovinei în vechile ei hotare cu Regatul României”.

(Dumitru Ivănescu, „Marea Unire”, în: Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, Vol. II,
Basilica, București, 2018, pp. 252-253)

Trăire ortodoxă și românească în Bucovina

lui 1918
27 Noiembrie 2018 Pr. Prof. Dr. Ion Vicovan Interviu

Cum s-a păstrat identitatea de neam și de credință în timpul dominațiilor străine și cum a
revenit Bucovina la Patria Mamă? Interviu cu Pr. Prof. Dr. Ion Vicovan, decanul Facultății de
Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași.

Palatul Mitropolitan din Cernăuți

Ce înseamnă Bucovina din punct de vedere etimologic și unde întâlnim acest nume până
în 1918?

Această provincie, care a fost anexată în urma Păcii de la Kuciuk-Kainargi din 1774 de către
Imperiul Habsburgic – cedată de către ruși, deși nu aveau acest drept – a primit în urma
anexării denumirea Bucovina, așa cum este cunoscută partea de nord a Moldovei. Practic, este
un fragment din provincia istorică Moldova. Un fragment care înseamnă etimologic „Țara
fagilor” sau „Pădurea Fagilor”, denumire dată de către noile autorități stăpânitoare. Și a fost
sub dominația, mai întâi, a Imperiului Habsburgic, ulterior sub dominația Imperiului numit
Austro-Ungar – din 1867, până la anul 1918, anul revenirii la Patria Mamă. Iar astăzi, în
limbajul uzual și chiar în cel academic se vorbește despre Bucovina românească și Bucovina
ucraineană.
Prin ce încercări au trecut românii din Bucovina în acea perioadă?

Intrând într-un nou Imperiu, Bucovina a fost reorganizată. Mai întâi, a avut o conducere
militară, după care a fost transformată în ducat până la anul revenirii ei la Regatul României.
Au fost încercări din partea politică, pe de o parte, ca românii de aici să-și piardă cât se poate
de mult identitatea, dar nu s-a reușit. Iar pe partea religioasă, să spunem, cu același scop au
fost aduși aici foarte mulți ruteni.

În 1774, populația din această parte de țară număra aproximativ 71.000 de locuitori, dintre
care doar aproximativ 2.000 erau de alte etnii. Peste doar patru ani, în 1778, populația
aceleiași provincii s-a înmulțit cu peste 45.000 de locuitori – ruteni, polonezi, evrei, țigani.
Deci scopul a fost clar: deznaționaliarea. Însă datorită slujitorilor Bisericii, a unor ierarhi, a
preoților și călugărilor, elementul românesc s-a păstrat. Și țăranii au avut un rol important, și
intelectualii care au pus bazele unor asociații cu caracter cultural românesc. În plus, la
Cernăuți a luat ființă și cea mai importantă și mai cunoscută Facultate de Teologie din epocă.
Toți acești factori au menținut ideea de Ortodoxie și de românism.

Care au fost momentele premergătoare zilei de 28 noiembrie 1918?

În preajma lui 28 noiembrie 1918 întâlnim o activitate efervescentă, mai cu seamă a

intelectualilor din zona Cernăuți, dar nu numai. Ei au fost, într-un fel, mobilizați de faptul că
în 1909, la Iași, a avut loc un Congres al studențimii române la care au participat și tineri
studenți din zona Cernăuți. Că au fost atât publicații, cât și societăți sau asociații culturale,
între care și Asociația pentru Literatura Românilor din Bucovina, similară celei din
Transilvania. Toate acestea au făcut ca elementul românesc să fie foarte prezent.

Nu pot să nu-l amintesc pe Mitropolitul de atunci al Bucovinei, Vladimir de Repta. A avut o

corespondență foarte importantă cu ierarhii de dincoace de graniță, în mod special cu celebrul
Mitropolit al Moldovei, Pimen Georgescu, supranumit în istorie și de către contemporani ca
fiind Mitropolitul Războiului, dar și al Întregirii României. Și au fost și activități la nivel nu
doar cultural, ci și social, pentru că s-au creat o serie de fundații, de societăți mai cu seamă
pentru orfanii din Bucovina, susținute din Regat.

Puteți face o scurtă radiografie a zilei de 28 noiembrie?

În mod deosebit, aș aminti faptul că în ziua de 28 noiembrie s-au adunat chiar în Palatul
Mitropolitan, actualmente sediul Universității din Cernăuți, membrii de seamă ai Consiliului
Național, în frunte cu primarul de atunci al Cernăuțiului – am întâlnit undeva mențiunea că
era și preot, Dionisie Bejan –, dar în mod deosebit a fost ales în fruntea acestui Consiliu Iancu
Flondor. Ar trebui amintiți și frații Hurmuzăchești, dar și Sextil Pușcariu, Radu Sbiera,
Ciprian Porumbescu, fiul preotului Ieraclie Porumbescu și alții care au cerut în mod urgent
revenirea a ceea ce s-a numit Bucovina la Patria Mamă fără condiții, ceea ce este foarte
important.

Încât, în 28 noiembrie 1918, în cadrul Congresului General al Bucovinei, s-a semnat un act de
Unire în mai multe puncte. Arăta în preambul că această parte a Moldovei s-a bucurat de un
rol semnificativ în istorie, că în Bucovina se află importantele ctitorii mănăstirești domnești,
că acolo un loc aparte îl ocupă Mănăstirea Putna – unde se află înmormântat Ștefan cel Mare.
Și arăta, ceea ce mi se pare important – și acest lucru se regăsește și în cuvântul pe care Iancu
Flondor îl ține înaintea Regelui Ferdinand – că nu revin acasă doar românii de altădată, ci
regiunea vine îmbogățită și cu cei care au locuit în spațiul bucovinean. Este bine de amintit că
din acest Congres General au fost și polonezi, au fost și germani, care au semnat Actul de
Unire cu România.

Care a fost parcursul acestui Act, până când a ajuns la Iași?

Actul acesta, ca și odinioară Actul Sfatului Țării de la Chișinău, a ajuns, e firesc, la Regele
României, Ferdinand, marele domnitor numit în istorie Întregitor de neam. O delegație
desemnată de acest Congres s-a deplasat la Iași, în fruntea ei avându-i pe Iancu Flondor, dar și
pe Mitropolitul Vladimir de Repta, pe Dionisie Bejan și alții. Au prezentat documentul ca
fiind voința expresă a tuturor românilor și nu doar a românilor, ci a locuitorilor din Bucovina,
de a fi primiți în Coroana României. Și, în urma depunerii acestui document, el fost consfințit
și astfel a intrat în istorie revenirea Bucovinei la Patria Mamă.

Cum ar trebui să sărbătorim această zi a Unirii Bucovinei, mai ales în An Centenar?

Cred că mai întâi trebuie să ne cunoaștem istoria. Trebuie să vedem și părțile frumoase, bune,
dar și mai puțin frumoase pe care le-a cunoscut această provincie numită Bucovina. De
regulă, constat faptul că se perpertuează o anumită imagine exclusiv pozitivă. Dar, pentru cei
care au locuit în Bucovina acelor vremuri nu era chiar simplu. Aș aminti doar faptul că boierii
care aveau teritorii în acea parte a țării n-au mers în Bucovina, ci au rămas, în cea mai mare
parte, dincoace de graniță. Că ei, într-un fel sau în altul, au vândut sau au închiriat terenurile și
așa a venit o populație numeroasă de alte etnii, tocmai pentru a întări dominația străină în
Bucovina. Că în Biserică s-a încercat un proces de rutenizare, adică au fost aleși în funcții
importante eclesiastice oameni care nu erau de neam român. Erau tot ortodocși sau greco-
catolici, dar nu erau de neam român. După cum și Școala a avut de suferit, pentru că cele mai
multe școli, cu o singură excepție, erau considerate ca fiind școli catolice. Că efectiv a fost o
luptă a românilor pentru menținerea ideii de românism, de limbă română, de credință
ortodoxă, dar și pentru o anumită autonomie a instituțiilor românești. Încât întâlnim în
Bucovina așa numiții învățători sau dascăli ambulanți. Pentru că nu aveau școli efectiv
românești, într-o anumită perioadă, mai ales de început, ei se deplasau din localitate în
localitate. Iar pe vremea aceea, Bucovina era alcătuită din cinci târguri și aproximativ 352 de
sate.

De aceea, revin, eu cred că trebuie să ne cunoaștem bine istoria. Să înțelegem că, pentru a ne
păstra identitatea de neam, de credință, de limbă, tradițiile noastre sănătoase, trebuie să le știm
mai întâi și apoi să le apărăm cu orice preț, cum au făcut și înaintașii.

Presa românească a vremii – cum a fost

prezentată Unirea Bucovinei cu Regatul
României
28 Noiembrie 2018 Cătălin Acasandrei Documentar

În urmă cu 100 de ani, în data de 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a decis
unirea fostului Ducat cu Regatul României, Bucovina devenind astfel cea de-a doua provincie
care s-a unit cu Patria Mamă, după Basarabia (27 martie). Atât prăbuşirea Imperiilor Țarist și
Austro-Ungar, cât şi Unirea Basarabiei cu România au creat condiţii prielnice pentru
afirmarea mişcării naţionale din Bucovina. Presa vremii a surprins atunci gândurile și emoțiile
profunde care au generat puncte de vedere personale sau colective, cu un mare impact în
întreaga societate.

Foto: Ștefan Cojocariu

Atât Congresul General al Bucovinei din 28 noiembrie, cât și evenimentele premergătoare lui
au fost intens analizate de către gazetari, aceștia primind spații ample în paginile ziarelor
pentru opinii și relatări legate de momentul Unirii. În acest context, ne vom îndrepta atenția
către două dintre cele mai importante ziare independente ale vremii („Glasul Bucovinei” și
„Viitorul”) și către un cotidian al Partidului Liberal („Mișcarea”), care vorbeau despre
importanța Unirii Bucovinei cu România ca o condiție sine-qua-non în realizarea României
Întregite.

Astfel, în data de 22 octombrie 1918, la Cernăuți, lua naștere cotidianul independent „Glasul
Bucovinei”, cu subtitlul „Organ de propagandă pentru unirea politică a Românilor de
pretutindeni”, condus de Sextil Puşcariu, filolog și lingvist. Interesant de menționat este
faptul că autoritățile habsburgice au eliberat autorizația de funcționare a acestuia la două zile
după înființarea propriu-zisă, demonstrând deruta acestora în fața avântului revoluționar al
bucovinenilor.

Fiind difuzat în Vechiul Regat, în Transilvania și în Basarabia, și confruntându-se cu

probleme legate de lipsa hârtiei, ziarul anunța încă din primul său număr scopul și aspirațiile
mişcării naţionale a românilor bucovineni aflați sub dominația austriacă, într-un articol
semnat de 14 intelectuali bucovineni: „Vrem să rămânem români pe pământul nostru
strămoşesc şi să ne ocârmuim singuri, precum o cer interesele noastre româneşti”. În
continuare, în ceea ce privește unirea cu Regatul României, în același articol se
consemnează: „Pretindem ca, împreună cu fraţii noştri din Transilvania şi din Ungaria, cu
care ne găsim în aceeaşi situaţie, să ne plăsmuim viitorul care ne convine nouă în cadrul
românismului”.

La aproape o lună de la acest moment, redacția unui alt cotidian din Capitală, „Viitorul”,
publica în data de 19 noiembrie 1918 un text intitulat „Unirea”. În cadrul articolului se arată
că momentul istoric al Unirii Bucovinei cu Patria Mamă vine „după dureri înăbușite, după
încercări care au zguduit toate temeliile sufletelor noastre, după zile de urgie și de moarte și
de întuneric înfiorător, sinistru și pustiu [...]. Căci azi tresar Carpații în fălnicia lor iar
freamătul codrilor bătrâni, duc din plai în plai, cântec de izbândă și de bucurie”.

Spre finalul textului, ziua în care va fi pecetluit actul politic al românilor bucovineni este
descrisă ca fiind un moment unic în care „peste întreg neamul românesc se va pogorî Duhul
Sfânt al Unirii”.

După nouă zile, în data de 28 noiembrie 1918, la Cernăuți s-a întrunit Congresul General al
Bucovinei, la care au participat membrii Consiliului Național Central Român, delegații
Consiliului Național Polonez, ai Consiliului Național German și reprezentanți ai comunelor
rutene de peste Prut. Ziarul național-liberal „Mișcarea”, alături de cotidianul „Glasul
Bucovinei”, a dedicat o pagină distinctă Rezoluției Congresului General al Bucovinei, care
exprima voința națională a locuitorilor din această provincie: „Drept aceea, noi, Congresul
General al Bucovinei, întrupând suprema putere a țării și fiind investiți cu puterea
legiuitoare, în numele suveranității naționale, hotărâm: Unirea necondiționată și pe vecie a
Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacik și Nistru, cu regatul României”.
Rezoluția a stârnit un mare entuziasm în sala desfășurării Congresului, pe străzile Cernăuţiului
şi, mai apoi, în toată Bucovina. O delegaţie formată din Iancu Flondor, preşedinte al
Congresului General care a hotărât Unirea Bucovinei cu România, Ion Nistor, membru al
comitetului de organizare a Adunării Naționale de la Cernăuți și Mitropolitul Vladimir de
Repta a plecat imediat de la Cernăuți spre Iași, pentru a-i transmite Regelui Ferdinand Actul
Unirii Bucovinei cu România.

A doua zi, pe 29 noiembrie 1918, în nr. 14 al apariției, „Glasul Bucovinei” sunt publicate trei
articole dedicate momentului istoric al Unirii. Primul dintre acestea este semnat de Grigorie
Cazacliu și se intitulează „Două zile Mari – 27 Martie și 15 Noemvrie”, pe care autorul le
numește, mai apoi, „zile ale dreptății” și „zile de răsplată pentru neamul nostru”, în care
Basarabia și Bucovina s-au unit cu „vechiul trunchi al Moldovei”, după atâția ani de sclavie și
înstrăinare. Cazacliu încheie textul cu o rugă pentru cei care, în ciuda vitregiei vremurilor, au
păstrat vii dorința Unirii și datinile străvechi: „Dă, Doamne, ca aceste două zile să fie zile de
drept pentru acei cari au suferit şi au suportat toate chinurile şi care totodată au ştiut să-şi
păstreze datinele şi obiceiurile strămoşeşti”.

În cel de-al doilea articol, Iancu Flondor, întors de la Iași, mulțumește Regelui Ferdinand I
pentru „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în hotarele ei istorice cu Regatul
României”, rugându-l, totodată, să primească pământul Bucovinei „sub sceptrul ocrotitor” al
Maiestății Sale, „reînnodând firul rupt cu sălnicie înainte de un veac şi jumătate […] și
strălucirea Coroanei lui Ştefan”.

„Cea mai mare sărbătoare a Bucovinei. Împlinirea unui vis de aur” este numele celui de-al
treilea text publicat în „Glasul Bucovinei” din 29 noiembrie 1918 și semnat de istoricul Ion
Nistor. Ca și Cazacliu, Nistor prezintă mai întâi importanța acestei zile, în care „Bucovina şi-a
recăpătat libertatea, rupând lanţurile robiei austriece”, apoi încheie într-o notă de
recunoștință adusă lui Dumnezeu pentru aceste clipe înălțătoare: „Cu smerenie ne plecăm
capetele înaintea Dumnezeului părinţilor noştri care ne-a învrednicit de a trăi aceste clipe
înălţătoare şi făgăduim că ne vom strădui a ne arăta vrednici de dânsele”.

Așadar, acest eveniment major din istoria neamului nostru a fost luat în discuţie de gazetarii
vremii, care au surprins diferite aspecte politice și/ sau sociale și au redactat fie scurte relatări,
fie entuziaste texte de opinie referitoare la momentul Unirii. Astăzi, la 100 de ani de la acele
momente, prin răsfoirea ziarelor vremii putem „auzi” primele ecouri jurnalistice ale Marii
Uniri, concretizate în declarațiile celor care au făcut ca acest vis al românilor să devină
realitate și conștientizând, totodată, situația complexă în care se afla țara noastră la început de
secol XX.

Referindu-se la rolul presei scrise, Onisifor Ghibu, unul dintre participanții importanți la
realizarea Marii Uniri de la 1918, spunea că „între paginile lor sunt depuse, ca în nici o altă
parte, toate momentele marcante ale istoriei”, ele participând alături de făuritorii lor la marile
evenimente care au hotărât soarta naţiunii române.

În ce context s-a înfăptuit Unirea Bucovinei

cu Patria Mamă?
27 Noiembrie 2018 Documentar

Pe 28 noiembrie 1918, reprezentanți ai românilor, dar și ai populației germane, polone,

ucrainene au participat la Congresul General al Bucovinei, Congres la care s-a votat în
unanimitate Unirea Bucovinei cu România.

Foto: Oana Nechifor

În timpul Primului Război Mondial, Bucovina a fost aproape continuu teatru de operațiuni
militare – de trei ori cucerită de ruși și recucerită de austro-ungari.

Regiunea aceasta se afla la intersecția zonelor de interes. Așa se face că, în toamna lui 1918,
când Imperiul Austro-Ungar se dezintegra, bucovinenii erau în pericol. Imperiul Habsburgic
dorea anexarea Bucovinei la Galiția, iar Ucraina își dorea și ea întreg teritoriul sau măcar
partea de nord. Un alt grup reprezentat de către deputați bucovineni și ucraineni din
Parlamentul de la Viena susținea organizarea unui stat autonom, în cadrul unui Imperiu
Habsburgic federalizat. Cu toate acestea, exista și dorința de nestrămutat ca întreaga provincie
să fie unită cu România.

În octombrie, Ucraina își proclama independența și prelua orașele Cernăuţi, Storojineţ şi

Siret din Bucovina nord-estică, ceea ce îngrijora pe toți românii.
În acest context, la 22 octombrie a apărut la Cernăuţi „Glasul Bucovinei”, un ziar condus
de Sextil Puşcariu, în care se cerea ca viitorul statului să se decidă în cadrul românismului.
Apoi, la inițiativa lui Sextil Puşcariu şi a lui Iancu Flondor, pe 27 octombrie a fost convocată
Adunarea națională a populației românești din provincie, pentru a se decide soarta Bucovinei.
Aici s-a format un Consiliu Național Român și un Comitet Executiv și s-a hotărât unirea
Bucovinei cu celelalte provincii româneşti.

Pentru că, în acest timp, trupele ucrainene terorizau populația Bucovinei, Consiliul Național
Român a cerut ajutor militar României. Trupele române au intrat în Cernăuți pe 11
noiembrie, au obligat soldații ucraineni să se retragă și au restabilit ordinea.

Pe 28 noiembrie 1918, reprezentanți ai românilor, dar și ai populației germane, polone,

ucrainene au participat la Congresul General al Bucovinei, Congres la care s-a votat în
unanimitate Unirea Bucovinei cu România.

Acesta a fost al doilea mare moment, după Unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918.
Peste trei zile, România Mare se desăvârșea.

Bucovina, obârșia Moldovei, unită cu Țara

27 Noiembrie 2018 Arhimandritul Mihail Daniliuc Puncte de vedere

La data de 15/28 noiembrie 1918, joi, Mitropolitul Bucovinei, Vladimir de Repta, a prezidat
în Palatul mitropolitan Congresul General al Bucovinei, la care au fost prezenți reprezentanții
românilor bucovineni majoritari și ai minorităților naționale din Bucovina. Congres care a
prevăzut că „marele vis al neamului se va înfăptui când se vor uni toate țările Române dintru
Nistru și Tisa într-un stat național unitar” și, în acest sens, a hotărât: „Unirea necondiționată și
pe vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul
României”.

Monumentul Unirii din Iași

Multe și minunate lucrări a săvârșit Dumnezeu cu neamul românesc. După secole de obidă și
înstrăinare, Cerescul Tată ne-a călăuzit pașii prin istorie către ceasul cel mare al Reîntregirii.
Acum un secol, pe 28 noiembrie, Bucovina, parte din trupul Moldovei slăvitului Ștefan,
revenea acasă după aproape un secol și jumătate de înstrăinare. O, câtă bucurie, câtă
rugăciune, câtă speranță – dar niciodată renunțare! Sufletele pribegilor bucovineni nu a fost
nicicând părăsite de credința nezdruncinată în Unire cu Țara.
Ca să înțelegem mai bine momentul istoric de la finele lui noiembrie, cade-se a face o
succintă incursiune prin istoria dramatică a acestui petic de pământ românesc înstrăinat.
Dintru început să amintim că înstrăinarea Bucovinei a început odată cu data de 7 mai 1775,
care a fost și va rămâne pentru Bucovina o zi de adâncă tristețe căci, deși era în plină
primăvară, acea zi s-a transformat, pentru Bucovina și bucovineni, într-o nesfârșită toamnă
mohorâtă. Amintim că în Europa era perioada de împărțire a sferelor de influență între
Imperiul Otoman și cel Habsburgic. Astfel, la 7 mai 1775, la Istanbul, se semna Convenția
austro-otomană alcătuită din patru puncte, prin care nordul Moldovei, numit de vrednicii
români Țara Fagilor, iar de austrieci, Bucovina, intra în componența Imperiului
Habsburgic.

Regiunea răpită României măsura 10.441 km2, având o populație de 70.000 de locuitori.
Reorganizarea noului teritoriu al statului austriac s-a făcut în mai multe etape și a culminat în
1783, an în care au fost secularizate moșiile mănăstirești și episcopale, înființându-se
„Fondul religionar din Bucovina”. A însemnat o lovitură brutală pentru viața monahală de
aici, deoarece toate mănăstirile au fost desființate, rămânând doar trei: Putna, Dragomirna și
Sucevița. Însă, Biserica Ortodoxă nu avea o organizare unitară. Sudul regiunii era supus
Mitropoliei de la Iași, care o conducea printr-un dichiu, iar nordul provinciei era organizat
într-o eparhie numită Episcopia Rădăuților. La 24 aprilie 1781 a avut loc o înțelegere între
mitropolitul Gavriil Calimachi de la Iași și episcopul de la Rădăuți, Dosoftei Herescu, prin
care s-a purces la arondarea eparhiei bucovinene. Practic, s-au făcut schimburi de teritorii, în
așa fel încât Episcopia de la Rădăuți să conducă spiritual și canonic toate ținuturile regiunii
luate de austrieci în ocupație. Inițiativa i-a aparținut guvernatorului militar al provinciei,
Enzenberg. Tot el a poruncit episcopului Dosoftei de la Rădăuți să-și stabilească reședința
episcopală la Cernăuți, oraș ales de împăratul Iosif al II-lea drept capitală a Bucovinei.
Mutarea oficială a episcopiei Bucovinei la Cernăuți s-a făcut la 12 decembrie 1781, iar
episcopul Dosoftei s-a numit „episcop exempt al Bucovinei”.

Politica habsburgică a fost, în general, una favorabilă Bisericii Ortodoxe de aici, dar asta doar
la început, deoarece nu peste mult timp s-a trecut la subordonarea bisericii față de stat, printr-
un decret imperial numit „dreptul statului asupra bisericii”. De aici încolo, s-a început o
politică de cenzurare a activității Bisericii. Acest lucru s-a întâmplat pe timpul domniei lui
Iosif al II-lea, care a recunoscut oficial Biserica Ortodoxă din Bucovina, ba chiar a primit să
fie numit Patron Suprem al Bisericii Ortodoxe din Bucovina. Însă lucrul cel mai reprobabil a
fost scoaterea Bisericii din Bucovina de sub jurisdicția Mitropoliei de la Iași și trecerea
ei sub Mitropolia Ortodoxă de la Karlowitz, deși clerul bucovinean a protestat energic,
deoarece prin această mutare s-au deschis și mai larg porțile slavismului spre ortodoxia
românească din Bucovina.

Românii au dus o grea și adesea înăbușită luptă pentru libertate și păstrarea

elementului național. Impulsionarea luptei de eliberare de sub dominația străină a fost
motivată de evenimentele din 1859 din Țările Române, Muntenia și Moldova care, prin unirea
lor, au pus bazele statului național român. Mișcări importante au avut loc și pe plan bisericesc.
Anul 1866 a adus mutații importante în Imperiul Habsburgic, căci era timpul când începuse
apusul acestui stat multinațional. Noua Constituție, adoptată în 1867, păstra autonomia
Bucovinei și separa puterea administrativă de cea judecătorească în ducat. Datorită acestui
lucru, economia regiunii s-a dezvoltat, iar viața socială a cunoscut o evoluție remarcabilă. S-
au dezvoltat mult și învățământul, o serie de școli ajungând subordonate Consistoriului
Ortodox din Cernăuți. În anul 1875 s-a inaugurat Universitatea din Cernăuți, care cuprindea
și Facultatea de Teologie greco-orientală (ortodoxă).
Cu toate acestea, Viena ducea o politică vizibilă de deznaționalizare. De aceea, de-a lungul
timpului s-au organizat diferite societăți culturale (Arboroasa) care au încercat să
sensibilizeze opinia publică asupra acestor nedreptăți. Una dintre cele mai mediatizate acțiuni
pro-românești din Bucovina a constituit-o manifestația studențească de la Putna, din anul
1871. Din comitetul de conducere făcea parte și Mihai Eminescu, legat atât de mult de dulcea
Bucovină, precum și inegalabilul compozitor Ciprian Porumbescu. După 6 ani, ultimul a
suferit, pentru pomenita acțiune, o nedreaptă întemnițare, în urma căreia s-a îmbolnăvit de
tuberculoză, boala aducându-i dramaticul sfârșit la doar 29 de ani.

Proclamarea Independenței României la 10 mai 1877 a dat noi speranțe românilor

bucovineni de a se uni cu Țara Mamă. Pentru aceasta, apar noi mijloace de luptă, cum ar fi
primele partide politice. Prima formațiune de acest fel a fost Partidul Național Român,
constituit în 1905, sub conducerea marelui patriot Iancu Flondor. Prin activitatea sa relațiile
dintre Bucovina și celelalte provincii românești s-au amplificat în mod considerabil.
Emanciparea românilor și dorința lor de a reveni la patria mamă s-au intensificat după
evenimentele din 1914: atacarea Serbiei de către Austro-Ungaria (declanșarea Primului
Război Mondial). După alți patru ani de speranțe, neîmpliniri, piedici, uneltiri, din partea noii
orânduieli politice din Rusia (revoluția din octombrie 1917), unirea acestui străbun pământ
românesc cu Țara Mamă s-a înfăptuit la finele lunii noiembrie, când Congresul General al
Bucovinei, condus de neobositul Iancu Flondor, a proclamat unirea Bucovinei cu
România.

La data de 15/28 noiembrie 1918, joi, Mitropolitul Bucovinei, Vladimir de Repta, a prezidat,
în Palatul mitropolitan, Congresul General al Bucovinei, la care au fost prezenți reprezentanții
românilor bucovineni majoritari și ai minorităților naționale din Bucovina. Congres care a
prevăzut că „marele vis al neamului se va înfăptui, când se vor uni toate țările Române
dintru Nistru și Tisa într-un stat național unitar” și, în acest sens a hotărât: „Unirea
necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și
Nistru, cu Regatul României”. După istorica și fericita hotărâre, o delegație formată din
Mitropolitul Vladimir, Iancu Flondor și Ion Nistor a plecat spre Iași, pentru a preda Actul
Unirii Regelui Ferdinand al României. Așa s-au încheiat 143 de ani de amară înstrăinare.

Dar istoria poate fi uneori și mai crudă, căci la 22 de ani de la Unirea Bucovinei cu România,
străvechiul petic de pământ românesc ne-a fost iarăși furat, tot într-o zi de 28, dar a lunii
iunie 1940: o altă zi mohorâtă pentru Bucovina, o altă funestă toamnă care continuă și
astăzi. Sârma ghimpată s-a așezat nu doar pe graniță, sfârtecând trupul Bucovinei în două, ci
îndeosebi în sufletele vajnicilor bucovineni, pricinuindu-le multe și sângerânde răni. Într-o
emoționantă evocare, doamna cântecului popular românesc, Sofia Vicoveanca, ea însăși
martoră acelor tulburate vremi, mi-a relatat despre de plecarea din Toporăuți, zona Cernăuți,
„Betleemul” prunciei sale, astăzi parte din Ucraina: „Eu m-am născut dincolo de sârma
ghimpată, la Toporăuţi. Părinţii mei au avut o situaţie materială foarte bună, dar a venit
războiul. Tatăl meu a fost concentrat şi a rămas mulţi ani prizonier în lagărele de la ruşi.
Copilăria mea a fost foarte tristă şi amărâtă. Nu am răbdat de foame, însă nici nu am putut
să spun că vreau ceva, pentru că mama nu avea de unde să îmi dea. Părinții mei au fost
înstăriți la Cernăuți, au avut prăvălie, case, vite, cai, dar aici nu mai aveam nimic.
Bunurile de valoare le îngropase mama, crezând că într-o zi ne vom întoarce”. Însă, după
ce au trecut granița, nădejdea că vor reveni s-a spulberat. Mama cu cei patru copii au rămas
dincoace de sârma ghimpată, doar hainele ce le aveau pe ei.
Cu gândul la Bucovina și la marii ei patrioți, să ne amintim de impresionanta cugetare
eminesciană referitoare la acest străvechi pământ românesc: „Bucovina este partea cea mai
veche și mai frumoasă a țării noastre, este Raiul Moldovei. Este țara presărată cu biserici și
mănăstiri zidite de luminații domni ai Moldovei. (…) Bucovina este pământul nostru cel
mai scump, este obârșia Moldovei și pământul cel mai înfloritor, unde trăia odinioară
poporul cel mai liber. Bucovina este pământ sfânt, a cărui apărare ne-au costat râuri de
sânge, veacuri de muncă, toată inteligența noastră trecută, toate mișcările cele mai sfinte
ale inimii noastre…”.