„România? Și pe mine mă doare...

”
Dr. Lilia Botezatu, 02 Decembrie 2018

Există oameni „ciudați”, dintre aceia care plâng atunci când toată lumea e veselă și cântă. Am
întâlnit unii care, de ziua lor, când toată lumea le urlă „La mulți ani!”, se închid în baie și
plâng că au mai îmbătrânit cu un an, precum și alții care plâng în noaptea dintre ani pentru că
li s-a mai dus un an din viață, dintre acei care, după susținerea cu succes a unei teze de
doctorat în fața unui public pretențios și a unei comisii riguroase, plâng, prăbușindu-se cu
toate cele 100 de kilograme pe care le au în brațele celei mai firave și tinere colege, de frică ca
nu cumva aceasta să fie culmea cea mai înaltă care li s-a întâmplat să o atingă.

Există persoane care, după ce obțin un mandat pentru o funcție foarte înaltă în stat, plâng
ascunzându-se într-o mașină și fugind departe, la marginea orașului, de mila copilului desculț
din ei, care nici în cele mai azurii vise nu-și imaginase că ar putea să-i fi încredințat cineva
atât de multe vreodată...

N-am văzut pe nimeni, nici un român care să plângă de 1 Decembrie. Pentru că 1 Decembrie e
prilej de sărbătoare pentru tot românul. Chiar și pentru cel lipsit de minimele, elementarele
sentimente patriotice. E simplu: chiar dacă nu ți-ai iubi țara, în prima zi de iarnă ești liber, nu
te duci la serviciu, poți sta liniștit cu berea ta, și deci, e tot un prilej de sărbătoare.

Amintindu-mi de istorii uitate pentru mulţi

În această zi eu sunt o ciudată. Pentru că, chiar dacă prin ipostazele cele mai dramatice ale
vieții reușesc să trec cu cea mai mare tărie, la 1 Decembrie plâng mereu. Pentru că la 1
Decembrie îmi amintesc de bunica mea, care m-a-nvăţat „Hora Unirii” și pentru că ea plângea
de fiecare dată când o cântam împreună. O învățase-n România Mare, când era încă un copil
fericit, cu părinți gospodari, care-o dăduseră la școală și nu veniseră încă rușii ca să-i omoare
tatăl în beciuri miliţieneşti și să-i ia și ultimul fir de grâu din pod... O văd și pe învățătoarea
mea de limbă rusă, care, în clasa-ntâi, după ce într-o pauză desenasem stângaci pe o copertă
de caiet câteva litere latine răzlețe, m-a pus să mă rotesc în fața clasei ca să vadă copiii mai
bine cum arată „o fascistă care se joacă cu litere străine”... Dar îmi apare în memorie mai ales
bunicul, care îmi povestea mereu basme minunate, dintre acelea de care mama și tata nici nu
știau și nici nu mi le citiseră din vreuna din numeroasele cărți de povești pe care mi le
cumpărau. Erau niște basme minunate, diferite de toate, care mă fascinau. Le-am regăsit mult
mai târziu în cărțile lui Ispirescu, Coșbuc, Hasdeu...
Poveşti cu regi, regine şi generali din România Mare

Bunicul făcuse școală în Regat și cunoștea pe dinafară istoria și literatura română. Cel mai
mult însă mă fascinau un soi de povești ale lui pe care mi le spunea pe șoptite, numai mie,
când nu era gloata de nepoți de toate vârstele în jur, și care mi se păreau adevărate, pentru că
erau despre un rege Mihai, „care e al nostru, al țării noastre, România” și care „are și regină”.
„Și e-n palat?” „Nuuu, e departe.” „De ce?” „Pentru că l-au alungat...” „Cineee?”, făceam
ochi mari, indignată că cineva a îndrăznit să ne alunge unicul nostru rege. „Ei, niște oameni
răi, se eschiva bunicul, dându-și seama că vorbise prea mult, dar tu să nu spui la nimeni... Ca
să nu afle oamenii cei răi?” „Da, da...” Poveștile acelea nu aveau niciodată sfârșit, ele urmau
să se termine când aveam să mă fac eu mare și erau cu atât mai minunate, cu cât și bunicul era
și el personaj al lor, ba lucrând sau plimbându-se prin București, unde l-a văzut pe rege și pe
„generalul Antonescu, care era maaare general și stătea cu spatele drept și frumos”, ba venind
acasă, ba ducându-se la Iași la târg, unde „orice om harnic putea să-și cumpere ceva bun și
frumos, nu ca acum la ruși, toate lucrurile proaste...”

Acolo... unde lucrurile erau bune şi frumoase

Țara aceea minunată care se chema România și era „țara noastră din care ne-au scos, am să-ți
spun eu mai încolo cine”, avea să adauge bunicul, era una în care „oamenii nu umblau beți, își
tăiau toți unghiile și aveau mâinile curate, cântau cântece frumoase și erau gospodari, iar dacă
nu erau gospodari și furau, îi băteau jandarmii și bine le făceau, ca să le fie rușine și să nu mai
fure”. Visam să mă fac mai repede mare ca să-mi spună bunicul mai repede sfârșitul
poveștilor acelora din care intuiam că voi face parte și eu, pentru că îmi spusese că la
București și eu, dacă voi fi cuminte, s-ar putea să ajung, și acela-i un oraș frumos și „maaaare,
mai mare decât Chișinăul și acolo este limonadă adevărată, nu apă dulce, că acolo fetițele
poartă pantofiori de lac cu ciorapi, nu sandale, ca la ruși”... Pe locul unde părinții mei
începuseră să construiască „o casă mare și frumoasă, cu două niveluri”, bunicul, așezat la
pământ și cufundat în gânduri doar de el știute, cu ochii aţintiţi în zare, putea să mai găsească
răgaz pentru o mogâldeață ca mine. Atunci m-am strecurat spre el printre cărămizi și mortar:
„Bunicule!”, „Da, Liliuța nenii!” „Cea mai frumoasă țară este România?” „Daa... că-i țara
noastră.” „Atunci de ce nu ne ducem noi să ne facem casă în România?” Surprins, bunicul m-
a ridicat în brațe și m-a dus sub un prun de lângă gard, unde, în limba aceea în care vorbea
doar când era numai cu mine, și-n care am încercat să vorbesc și eu, iar o vecină s-a răstit la
mine tăios cu un „De ce vorbești așa? Ce, ești româncă?!”, mi-a povestit că-n România n-
avem voie să intrăm, „că acolo nu ne dau voie duşmanii. Dar tu, când ai să creşti mare, să
fugi... să fugi în România, că aceea-i ţara noastră, pe noi de-acolo ne-au scos, dar acolo-i ţara
noastră... Tu, iată, la toamnă ai să mergi la şcoală, să-nveţi bine, să-i amăgeşti pe ruşi că eşti
de-a lor şi să fugi în România, să te măriţi cu un român şi să rămâi acolo, că acolo-i bine. Ai
să-ţi faci casă mare, iată, ca a voastră, şi-ai să trăieşti acolo. Să nu te măriţi cu rus, că ruşii îs
răi, să te măriţi cu român, că în România are să-ţi spună lumea «doamnă» şi-ai să trăieşti
bine... Să nu uiţi şi să nu spui la nimeni. Ai să ţii minte?” „Da.” „Şi să nu spui la nimeni.” „N-
am să spun.” Să mă mărit cu rus nu voiam, pentru că nu înţelegeam ce spuneau copiii care
vorbeau ruseşte, şi mai erau şi agresivi, iar cu românii m-aş fi înţeles, căci pe bunicul îl
înţelegeam perfect când îmi vorbea „româneşte” şi nu ruseşte, ca de obicei. Să-mi spună
lumea „doamnă” însă nu voiam, pentru că eu visam să mă fac mai repede mare ca să-mi spună
toţi „Lilia Andreievna”, aşa cum tatei i se adresau cu respect „Andrei Vasilievici”. Dar m-am
gândit că dacă fug în România, am să le zic tuturor că mă cheamă Lilia Andreievna şi aşa
trebuie să-mi spună. Numai că... cum să fug? Singură? Îmi va fi frică... 'Bunicule, dar eu am
să fug cu tine, mi-e frică să fug singură. Ai să mergi şi tu cu mine, ca să-mi arăţi unde trăieşte
regele, că eu nu ştiu...” „Eu am să mor, draga lui bunicul... n-am să fiu eu atuncea... dar tu să
fugi, să fugi numaidecât. Să nu uiţi ce-ţi spune bunicul... Tu rămâi de-amu' toată nădejdea
mea...”

Împlinirea unui testament

Să moară? Bunicul meu? Nu era posibil, bunicul nu vorbea niciodată despre moarte și era și
foarte sprinten, chiar dacă mai avea puţin până la nouăzeci de ani. Aproape că alerga când
mergea. Dar deși eram mică, am înțeles că nu glumea, căci mă strângea tare la piept și îi
tremura mărul lui Adam cum nu mai văzusem niciodată să i se întâmple. Mândria că bunicul
mi-a spus numai mie și nu celorlalți verișori mult mai mari ceva ce nu trebuia să spun la
nimeni, visurile în care urma să cuceresc România aceea frumoasă și speranța că bunicul nu
va muri niciodată și vom merge totuși împreună acolo se amestecau în capul meu.

A murit la nici două săptămâni. Spulberat de o mașină, când traversa șoseaua națională care
împărțea localitatea noastră în două părți.

N-am plâns la înmormântare. În sicriu, printre bandaje și cu fața schimbată, nu era bunicul
meu.

Am plâns în schimb pe când aveam cam zece ani. Cu toate lacrimile pe care, bărbătește,
bunicul aproape jumătate de secol și le-a înghițit. Abia trecusem vama română într-un autocar
plin de precupețe și studenți de pe ambele maluri ale Prutului, când am izbucnit brusc în
plâns. Colegii mei nu înțelegeau ce s-a întâmplat.

Precupeţele se întrebau „cu ce au jignit măgarii fetița asta, care până acum a cântat tot
drumul?” Au oprit autocarul. Băieții mă stropeau cu apă, una dintre femei a încercat să mă
descânte. Nimic. Atunci Răzvan, un bucureștean de aproape doi metri, pe care bunicul l-ar fi
îndrăgit de la prima vedere doar pentru accentul său, mi-a dat brusc o palmă. M-am clătinat,
dar am amuțit. În afară de mama, care mă mai altoia în copilărie, nu mai dăduse în mine
nimeni niciodată. Fusese ceea ce prevăzuse, terapie prin șoc. Precupeţele au sărit toate la
„bestie”. „Bestia” însă m-a luat în brațe, m-a dus puțin în spatele autocarului, unde m-a așezat
pe geaca sa urlând: „Vorbește! Vorbește că nu ştiu ce-ţi fac! Zi ce ai, altminteri poţi leşina!
Povesteşte şi are să-ţi treacă!” I-am povestit. Şi mi-a trecut. Mă tratasem.

„Să nu plângi nici tu!”

Dar simptomele acestei boli îmi revin de fiecare zi de 1 Decembrie. Când își spun oamenii
„La mulţi ani!” Când în jur se aude: „Să trăieşti, România!” Când prietenii care ştiu că m-am
născut în stânga Prutului au grijă să-mi spună: „Trăiască românii de pretutindeni!” Când, după
ce, peste ani, i-am mărturisit lui Răzvan că pentru mine 1 Decembrie e zi tristă pentru că nu
mai suntem ca acum 100 de ani, are grijă să mă trezească cu noaptea-n cap cu următoarele
cuvinte: „România nu are nevoie de basarabence plângăcioase cu bunici puternici! României
îi trebuie româncuţe din stânga Prutului, care sunt la fel de puternice ca şi rădăcinile looooor!”

La 1 Decembrie continui să plâng. Pentru că România a devenit demult ţara mea fără să fi
trebuit să intru în ea clandestin. Pentru că în România m-am simţit acasă din prima zi. Pentru
că România e chiar a mea, numai că mulţi concetăţeni ai mei de pe ambele maluri ale Prutului
n-au avut norocul să aibă bunici, părinţi şi dascăli ca ai mei, şi tocmai din acest considerent,
România noastră nu e una, ci continuăm să avem mai multe Românii despărţite de sârme, de
interese, prejudecăţi, mentalităţi.

„Ce te doare?”, m-a întrebat zilele trecute, când văzuse că plânsesem, un puşti cam de vârsta
pe care o aveam eu când îmi lăsase bunicul testamentul. „România.” „România?” „Şi pe mine
mă doare...” „Dar nu plâng. Să nu plângi nici tu. Bine?” „Bine.”

Galerie foto:

An omagial

Preoții care au rostit „Cel dintâi Amin” al

Marii Uniri
Dumitru Manolache, 02 Decembrie 2018

În zorii duminicii de 1 Decembrie 1918, înainte de a fi citită public Rezoluția Adunării

Naționale de la Alba Iulia, s-au ținut slujbe oficiale concomitent în două locașuri de cult: una
în Biserica ortodoxă „Sfânta Treime”, Maieri I, din orașul Unirii, și cealaltă în biserica greco-
catolică din apropiere, Maieri II. Pentru că la Sfânta Liturghie din biserica ortodoxă, săvârșită
de Episcopul Ioan Ignatie Papp de Arad, nu sosiseră la acel ceas cântăreții, s-au așezat în
strană câțiva preoți care aveau să dea răspunsurile liturgice. Ei sunt cei care au rostit „Cel
dintâi Amin” al Marii Uniri.

Manuscrise, documente de familie, simple relatări, dar încărcate de adânci semnificații

istorice, fotografii și scrisori mai puțin cunoscute publicului larg scot în evidență episoade
inedite care completează tabloul mărețului eveniment înfăptuit la Alba Iulia. Ele vorbesc
despre entuziasmul participanților, adâncul lor sentiment patriotic, atașamentul față de
Biserică și credința creștină și, nu în ultimul rând, despre bucuria de a fi părtași la cel mai
înălțător moment al națiunii române, în pofida nenumăratelor opreliști din partea autorităților
maghiare. Printre ei s-a aflat și un grup de 239 unioniști bihoreni, dintre care 131 delegați la
actul istoric. Din acest grup au făcut parte și învățătorul și preotul Gheorghe Bordașiu din
Săbolciu, preotul Nicolae Malița din aceeași localitate și preotul Gavril Iovan din Surduc.
Primii doi, împreună cu „vlădica” de Caransebeș, Miron Cristea, sunt cei care au rostit „Cel
dintâi Amin” al Marii Uniri.

În drum spre Alba Iulia

Drumul lor spre Alba Iulia nu a fost lipsit de grele încercări, așa cum reiese din documentarele
doamnei dr. Cristina Liana Pușcaș, publicate de Asociația Urmașilor Marii Uniri, sau din
cărțile semnate de părintele profesor Nicolae Bordașiu, fiul lui Gheorghe Bordașiu, Ioan
Mircea Ghitea, preotul Alexandru Dulca, istoricul orădean Viorel Faur și alții.

În acele zile, Gheorghe Bordașiu, Nicolae Malița, Pavel Malița, Iosif Tărăru, Aurel Matei și
Vasile Broinaș, din localitățile Săbolciu și Săcădat, au luat calea munților mergând spre
cetatea lui Mihai Viteazul. Preotul Nicolae Malița avea asupra sa „credenționalul”, adică
acreditarea, semnat de Aurel Lazăr, conducătorul delegației, la data de 27 noiembrie 1918.
Despre unii dintre ei nu se știe cum au ajuns în orașul Unirii, dar cei care au mers cu trenurile
au suportat frigul, pentru că geamurile fuseseră sparte, au stat prin gări ceasuri întregi „trași”
pe linii laterale de autoritățile maghiare, sub amenințarea că trenurile vor fi deraiate sau că vor
fi întâmpinați prin gări cu împușcături. De altfel, înainte de 1 decembrie, agenții guvernului
comunist de la Budapesta cutreieraseră cu mașinile satele românești din Ardeal sfătuindu-i pe
oameni să nu asculte de „domnii români” și să se împotrivească Unirii. Tot în acea perioadă,
proaspăt întors de pe front, Pavel Malița, tatăl academicianului și diplomatului Mircea Malița,
mai fusese la Alba Iulia, ca trimis de încredere al lui Aurel Lazăr, cu un „teanc de hârtii”,
sfătuit să fie „prudent și cu atenție, ferindu-te de furturi și provocări”. Ele conțineau
semnăturile bihorenilor care susțineau Unirea.

În zorii zilei de 1 decembrie 1918, la Alba Iulia pământul era albit de prima zăpadă căzută în
acea iarnă. „Întregul platou Horea părea un ocean presărat cu zeci de insule de mase compacte
de români care, în vremea friguroasă, băteau cu piciorul pe loc să se încălzească până la
sosirea vestitorilor cu hotărârea din sala Adunării Naționale”, își amintea Teodor Neș, fiul
unui țăran sărac din Mădăraș, abia întors de pe front și numit comandant al Gărzii Naționale
din Tinca.

Liturghia din zori

Cei porniți din Săbolciu și Săcădat au ajuns la Alba Iulia în seara zilei de 30 noiembrie 1918.
„Era o admirabilă organizare. Fiecare sosit la adunare era primit de o delegație și încartiruit.
Eu și părintele Malița am primit o cameră din centrul orașului. După așezare, eram
nerăbdători, dornici a vedea și a ști. Am ieșit în oraș. Lume și lume cu cocarde tricolore. Ochii
tuturor erau ațintiți spre detașamentele de moți ce veneau organizați militărește, cu ofițeri
călare în fruntea detașamentelor. Cu arma pe umăr și cu desagii plini de gloanțe, pășeau
maiestuos urmașii lui Horea și ai lui Iancu. Da! Sub ocrotirea armatei de moți s-a ținut
Adunarea de la Alba Iulia”, avea să scrie preotul Gheorghe Bordașiu în însemnările din
„Cronica satului și a parohiei Săbolciu”, datată 1 septembrie 1978.

A doua zi, în zori, a pornit spre biserică, unde, în timpul Sfintei Liturghii, avea să rostească,
alături de alți preoți ortodocși, „Cel dintâi Amin” al Marii Uniri. Iată cum relatează părintele
Gheorghe Bordașiu acest episod mai puțin cunoscut: „În zorii zilei de 1 Decembrie pământul
era albit de prima zăpadă din anul 1918. Și cerul binecuvântase această zi. Plin de neastâmpăr,
dis-de-dimineață, am alergat spre biserica ortodoxă. Cum preoții nu aveau cântăreți, căci nu
sosiseră încă, ne-am așezat noi în strană, alături de mine stătea și Vlădica de Caransebeș, dr.
Miron E. Cristea. La Liturghie a slujit numai Ioan Papp de Arad”.

Vânați pentru curajul lor

Acești apostoli ai Unirii, cum au fost numiți, odată reveniți în satele lor, au „propovăduit” -
neamului „minunea” de la Alba Iulia: formarea statului național român.

„La întoarcerea spre casă, noi, bihorenii, ajunși în gara Oradea, ne-am încolonat și, în marș,
spre centru, până în dreptul Teatrului, am intonat cântece și marșuri românești. Lumea
ungurească se uita buimăcită. Așa în acordurile «Pe-al nostru steag» ne-am împrăștiat. Cum
noi, cei din apropierea Orăzii, n-aveam alte mijloace, în noapte am pornit, pe jos, spre casă.
(...) Cu bucurie în suflet am vestit apoi consătenilor noștri vestea cea mare și așteptam
înfăptuirea ei”, povestește părintele Gheorghe Bordașiu, cel care în 1919 a ars steagul
unguresc. Ajunși în sat însă, acești unioniști au fost vânați de trupele secuilor lui Verbonczy și
ale bolșevicilor lui Bela Kun, trecuți pe listele negre ale acestora, fiind nevoiți să fugă de
acasă sau să stea ascunși prin păduri, așteptând intrarea armatei române, care avea să se
petreacă însă abia în prima zi de Paști a anului următor.

După cedarea Ardealului, părintele Gheorghe Bordașiu a fost căutat de unguri, care doreau să-
i „pună pe băț pielea la popa cel tânăr”, adică să-l omoare. Dar a fost prevenit de paznicul
satului, Florian Petruț, și, după ce a stat ascuns prin tufișurile Crișului, ajutat „de un țigan
cumsecade, poreclit «Orbul»”, a trecut râul ajungând în satul Borșa, rămas României, fiind
găzduit de Teodor Malița, fratele părintelui Nicolae Malița.

Părintelui Bordașiu i se săpase de către hortyști o groapă la marginea Crișului. Părintele

Nicolae Malița a fost pus să-și sape propria groapă, lângă biserica din Săbolciu, unde aproape
zilnic era dus și amenințat că va fi împușcat dacă nu spune unde sunt ascunse armele sătenilor.
Pe data de 16 aprilie 1930, regele Mihai îi acordă acestuia Ordinul „Coroana României” în
grad de ofițer.

În memoria luptătorilor unioniști din satul Săbolciu, care au rostit în zorii zilei de 1
Decembrie 1918 „Cel dintâi Amin” al Marii Uniri, părintele profesor Nicolae Bordașiu, fiul
preotului Gheorghe Bordașiu, a ridicat acolo, în septembrie 2018, un monument.
Galerie foto:

An omagial

Rugăciunile Unirii
Prof. Dr. Dorin Stănescu, 02 Decembrie 2018

Marea Unire își are istoria și poveştile sale. Unele au fost bătătorite în timp de istorici și sunt
cunoscute de către întregul neam românesc, dar altele au fost ținute, cumva, la index, iar acest
fapt s-a datorat jumătății de veac comunist în care istoria a fost ocultată, iar instituții, persoane
și fapte esențiale au fost șterse intenționat. Aportul regalității, al Bisericii a fost trecut cu
vederea și evitat în manualele școlare ori în istoriile oficiale ale timpului. Puţini ştiu că la
ceremoniile religioase de la Alba Iulia și București din ziua de 1 Decembrie 1918 s-au rostit,
după Sfânta Liturghie şi Te Deum, două rugăciuni special alcătuite pentru acel eveniment:
„Rugăciunea de la Alba Iulia”, numită „Rugăciunea Unirii”, și „Rugăciunea de la București”,
numită „Rugăciunea Victoriei”.

Povestea Rugăciunii de la Alba Iulia sau „Rugăciunea Unirii” am descoperit-o în paginile

prestigioasei și vechii publicații „Biserica și Școala”, iar istorisirea ei am preluat-o direct de la
cel care a și compus-o - preotul Gheorghe Ciuhandu.

Biografia acestui remarcabil slujitor al Bisericii Ortodoxe Române, dar și făuritor al Unirii ne
descoperă că s-a născut în 23 aprilie 1875 într-o familie cu puternice legături cu Biserica. Şi-a
desăvârșit studiile la Beiuș și a urmat Institutul Teologic din Arad, apoi a plecat la
Universitatea din Cernăuți, unde și-a susținut doctoratul în teologie, în 1905 dobândind acest
titlu. A fost încadrat la Episcopia Aradului în calitate de consilier, în 1910 a fost hirotonit
preot și apoi a devenit protopop. 1918 îl găseşte ca unul dintre participanții activi la
evenimentele Marii Uniri. Drept recunoaștere a activității sale, în 1922, este ales președinte al
Asociației clerului ortodox român „Andrei Șaguna”. Mai târziu, în 1939, a ajuns senator, iar
în 1946 este ales ca membru de onoare al Academiei Române. Părintele Ciuhandu s-a
remarcat de-a lungul vieții sale și ca un talentat gazetar, el colaborând la publicațiile-fanion
ale luptei naționale a românilor ardeleni, precum „Tribuna”, „Românul”, „Biserica și Școala”.
A lăsat și o operă teologică importantă, dar și veritabile contribuții la istoria Bisericii
Ortodoxe din Transilvania.

Geneza Rugăciunii Unirii

În 1938, cu ocazia aniversării a două decenii de la Marea Unire, preotul dr. Gheorghe
Ciuhandu publica în „Biserica și Școala” un articol lămuritor despre geneza celebrei rugăciuni
rostite în ziua de 1 Decembrie 1918. Din acesta aflăm că, de fapt, originea acestei rugăciuni
este mai veche și are la bază textele biblice publicate de către preotul Gheorghe Ciuhandu în
ziarul „Tribuna Poporului” din 1904. În prima versiune, acesta i-a dat numele generic de
„Rugăciunea Românului”, iar textul său este destul de lung. „Rugăciunea Românului” este, în
mod evident, un puternic mijloc de menținere a ființei naționale românești și de transmitere a
mesajului de speranță către românii din Transilvania aflați în acea epocă într-o situație precară
economic și supuși unui intens proces de deznaționalizare inițiat de către autoritățile
maghiare.

În apropierea Marii Adunări de la Alba Iulia, preotul Ciuhandu a mai publicat o „Rugăciune
la Strâmtoare”, al cărei conținut avea să fie utilizat și el la geneza Rugăciunii Unirii. În
preajma zilei decisive a Unirii, Biserica Ortodoxă din Transilvania, intens preocupată să
contribuie la acest proces, a organizat în data de 23 noiembrie 1918 o importantă ședință a
Sinodului episcopal al Mitropoliei Ortodoxe din Transilvania. În cadrul acesteia, părintele
Ciuhandu a propus și adoptarea unei rugăciuni, care a fost acceptată, dar într-o variantă mai
scurtă. Cu această ocazie, s-a decis ca ea să fie transmisă prin circulară și citită în toate
bisericile din cadrul Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei și la Alba Iulia, după Adunarea
Națională, și așa s-a și întâmplat. La 1 Decembrie 1918, „rugăciunea de îngenunchiare” - cum
i s-a spus în circulară - a fost citită de către Episcopul Miron Cristea în fața mulțimii prezente
la slujba începută încă de la ora şapte în dimineața zilei Unirii. Conținutul acestei rugăciuni,
bazat cumva pe o paralelă cu poporul ales, vorbea despre drama și suferințele neamului
românesc, dar și despre faptul că, în cele din urmă, acest popor avea să iasă biruitor și cu visul
unirii împlinit.

Ulterior, după intrarea în istorie, dar și în legendele neamului nostru, oamenii au realizat că,
de fapt, această rugăciune era „Rugăciunea de la Alba Iulia” - „Rugăciunea Unirii” și așa s-a
făcut referire la ea în următorii ani de după Marea Unire. Uitată mult timp, Rugăciunea, iată,
revine acum, la Centenar, în actualitatea și în interesul românilor.

„Doamne Dumnezeul nostru! Păcătuit-am Ție și noi și părinții noștri; rătăcit-am Ție și noi și
părinții noștri; rătăcit-am dela calea adevărului și lumina dreptății nu ni-a strălucit nouă, și
soarele nu ni-a răsărit nouă. Și iară robi suntem în pământul, ce ai dat părinților noștri, spre
a mânca rodul lui și bunătățile lui. Drept ești, Doamne, și toate lucrurile Tale, și toate căile
Tale sunt milă și adevăr și judecată adevărată, și drept judeci în veac. Cutremurat-ai
pământul, Doamne! Cine este asemenea Ție mărit întru sfinți, minunat întru mărire, făcător
de minuni!? Iată, noi venim la Tine, că Tu ești Dumnezeul nostru, căci Tu ai zis: «O, poporul
meu! Rana ta este dureroasă; pedeapsa fărădelegii tale împlinitu-s„a; scoală-te. Eu sunt
Dumnezeul vostru; Eu sunt cu tine; de voiu și nimici toate popoarele, între care Te-am
împrăștiat, pe tine nu te voiu nimici. Sfărma-voiu jugul de pe tine și voiu rumpe cătușile tale;
lărgi-voiu hotarele tale; aduna-vă-voiu dintre popoare și vă voiu strânge din țările, în cari
sunteți împrăștiați; restatori-voiu judecătorii tăi, ca mai nainte, și sfetnicii tăi, ca la început”.
Și acum, Doamne Dumnezeul nostru, Cel mare, Cel puternic, Cel-ce păzești legământul și
îndurarea; Dumnezeul cel mare în sfaturi, puternic în lucruri, ai Căruia ochi pururea sunt
deschiși asupra tuturor fiilor oamenilor; Cel ce înalți pe cei smeriți și ridici la mântuire pe
cei ce plâng, Care zădărnicești sfaturile celor vicleni, pentruca mânile lor să nu împlinească
cugetele lor: - să nu se pară mică înaintea Ta toată strâmtoarea, ce a venit asupra noastră, a
părinților noștri și asupra întreg poporului Tău. Doamne, Tu stăpânești peste vieață și peste
moarte, și pogori la porțile iadului și iarăși ridici: înaintea Ta aducem rugăciunile noastre,
nu pentru dreptățile noastre, ci pentru multele Tale îndurări. Scoală-Te întru ajutorul nostru
și mântuește-ne pentru mila Ta. Dă-ne ajutor, ca să scăpăm din strâmtoare, Dumnezeule,
Mântuitorul nostru, ajută-ne nouă pentru mărirea Numelui Tău, ca să se sălăşluiască mărire
în pământul nostru, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.” („Rugăciunea Unirii” rostită la
Alba Iulia și în întreaga Transilvanie la 1 Decembrie 1918)

„Rugăciunea Victoriei și a Unirii” de la București

În același timp, în ziua de 1 Decembrie 1918, la București, capitala României Mari, suveranii
Ferdinand și Maria intrau biruitori în oraș, iar la Catedrala Mitropoliei avea loc un Te Deum la
care „Mitropolitul Războiului și al Întregirii Neamului Românesc”, Pimen Georgescu,
Mitropolit al Moldovei și Sucevei, a compus și el o rugăciune pentru acest eveniment special.
În momentul în care ceremonia a început, Mitropolitul Pimen a rostit rugăciunea prin care Îi
mulțumea lui Dumnezeu pentru binefacerile numeroase oferite neamului românesc şi pentru
instaurarea păcii pe pământ. Nu erau uitate nici jertfele armatei române, și nici cele ale
armatelor aliate care au contribuit decisiv la înfrângerea Puterilor Centrale.

„Dumnezeule și Doamne, Împărat al cerului și al pământului, înaintea Ta cădem și din adânc

sufletului nostru Îți mulțumim; căci prin pronia Ta ai hotărât izbânda armatelor noastre
aliate împotriva vrăjmașilor și ai încoronat în lume pacea Ta cea sfântă [...] Ajută-ne,
Doamne, ca dreptatea neamului nostru, pentru care au luptat bătrânii noștri cu jertfe și
suferințe de veacuri, și acum s-a îndeplinit prin Unirea desăvârșită a tuturor fraților noștri
români într-o singură țară România Mare sub domnia prea înălțatului nostru Rege
Ferdinand I, să fie de veci, căci așa au dorit strămoșii noștri, luptând cu vitejie pentru
apărarea legii și a moșiei sub conducerea Voievozilor Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare, și
așa, toți frații într-un Stat fiind, să ne bucurăm de darurile tale și să proslăvim Numele Tău în
veci. Amin.” („Rugăciunea Victoriei și a Unirii” rostită la 1 Decembrie 1918 la București, în
Catedrala Mitropolitană, de către Mitropolitul Pimen Georgescu)

An omagial

Ierarhul împlinirii idealului naţional

Pr. Lect. Dr. Adrian Ignat, 02 Decembrie 2018
Personalitate excepțională a începutului de secol XX, Patriarhul Miron Cristea a marcat istoria
noastră, fiind implicat în marile evenimente ale timpului său. „Om de echilibru”, ierarhul
plecat din scaunul episcopal de la Caransebeș s-a manifestat întotdeauna ca un adevărat
român, ca un susținător aprig al cauzei unirii, promovând interesul naţional și creștin-ortodox
prin toate acțiunile sale.

Născut în oraşul Topliţa-Harghita (1868), având părinţi pe George şi Domniţa Cristea, ca al

patrulea fiu al familiei, viitorul patriarh a primit numele de botez Ilie. A urmat cursurile şcolii
confesionale româneşti din comună, pentru ca apoi să meargă la şcoala primară săsească din
Bistriţa. După încheierea cursurilor acestei şcoli, a continuat studiile la Liceul românesc din
Năsăud. Aceste cursuri le încheie cu susţinerea examenului de bacalaureat şi cu admiterea la
Seminarul Teologic al Mitropoliei din Sibiu (1887). Distingându-se în timpul studiilor,
tânărul Ilie a fost numit învăţător la şcoala primară românească din Orăştie şi conducător al
Consistoriului arhidiecezan.

În anul 1891 a fost admis la Facultatea de Litere şi Filosofie de la Universitatea din

Budapesta. Aflându-se în fruntea a 71 de studenţi români de la universităţile din Austro-
Ungaria, a participat la Congresul de la Konstanz (1894) şi a susținut un discurs înflăcărat
împotriva asupririi maghiare. A obținut titlul de doctor în litere şi filosofie cu o teză despre
„Viaţa şi opera lui Mihai Eminescu” în limba maghiară.

După încheierea studiilor s-a întors în ţară, unde a îndeplinit diverse slujiri: secretar
arhiepiscopal la Sibiu, redactor-şef al ziarului „Telegraful Român”, referent consistorial,
preşedinte al departamentului Sibiu ASTRA (1905), preşedinte al Reuniunii române de
muzică din Sibiu (1905) etc.

După trecerea la cele veşnice a Episcopului Nicolae Popea, Sinodul eparhial electiv l-a ales pe
protosinghelul Ilie Miron Cristea ca Episcop de Caransebeş (1909). A păstorit aici până în
1919, când a fost ales Mitropolit primat al României.

Ca Episcop de Caransebeş, Miron Cristea a apărat şcolile confesionale românești din Banat
pentru a nu fi desființate de autorităţile maghiare. A lucrat cu osârdie şi cu spor la luminarea
păstoriților săi, la dezvoltarea așezămintelor bisericești, culturale şi economice. S-a străduit să
înmulțească fondurile așezămintelor şi fundațiilor culturale, reuşind să restabilească pacea şi
înțelegerea între partidele opozante.

„Lanțurile tiraniei au căzut...”

Aflat în scaunul de Episcop de Caransebeş, Miron Cristea s-a implicat activ în evenimentele
Marii Uniri. Imediat după încheierea ostilităţilor Primului Război Mondial, Miron Cristea, în
ajunul sărbătorii Sfântului Dimitrie (25 octombrie 1918), a participat la adunarea de
constituire a Sfatului Naţional Român din Caransebeş. Alături de el se vor afla clerici de
seamă ai eparhiei, precum: protopopul dr. Andrei Ghidiu, dr. Cornel Corneanu, secretarul
eparhial dr. Petru Barbu. În cuvântul rostit în faţa adunării, episcopul anunţa că „lanţurile
tiraniei maghiare au căzut de pe trupul românilor, rupte fiind de sângele jertfit de fraţii noştri
din regatul liber, de surorile noastre latine, Franţa şi Italia, de puternica Anglie şi de înţeleptul
Wilson”.

A doua zi, după Sfânta Liturghie, a lansat către toţi credincioşii români din eparhia sa un
ordin istoric: „Pentru a se pomeni în biserică stăpânirea noastră naţională”. Acest ordin va fi
completat cu cel din 10 noiembrie 1918, care spunea că „Marele Sfat al Naţiunii române de la
care are să emaneze puterea şi dreptul Înaltei noastre stăpâniri naţionale...” va fi pomenit în
biserică, „în locul ecteniei pentru domnitor”.

Convocarea Marii Adunări de la Alba Iulia de către Consiliul Naţional Român a avut un ecou
deosebit în sufletele tuturor românilor. Alături de cei 1.228 de delegaţi aleşi în
circumscripţiile electorale din toate judeţele, au participat peste 100.000 de români. Din
delegaţia Caransebeşului au făcut parte: Episcopul dr. Elie Miron Cristea, protopopul Andrei
Ghidiu, consistorul-prim dr. Cornel Corneanu, secretarul eparhial dr. Moise Ienciu etc.

Aflat în Alba Iulia, Episcopul Miron Cristea a luat parte la discuţiile din seara zilei de 30
noiembrie 1918 privitoare la redactarea textului final de Rezoluţie, ce urma să fie citit a doua
zi în plenul adunării. În dimineaţa zilei de 1 decembrie 1918, la toate bisericile clopotele au
sunat îndelung, vestind unirea tuturor românilor. Episcopul ortodox Ioan I. Papp al Aradului a
săvârșit Sfânta Liturghie, iar Episcopul Miron Cristea a citit rugăciunea întocmită pentru acest
eveniment special. După ce la tribuna oficială au luat cuvântul mai mulţi vorbitori, a vorbit şi
dr. Miron Cristea, Episcopul Caransebeşului, „căruia i s-au făcut ovaţiuni care parcă nu voiau
să mai ia sfârşit”.

Pentru consfinţirea actului unirii de la Alba Iulia, o delegaţie de patru fruntaşi ardeleni a fost
trimisă la Bucureşti spre a înmâna regelui Ferdinand textul actului Unirii. Din delegaţie
făceau parte: Episcopul Miron Cristea, Episcopul Iuliu Hossu, Alexandru Vaida-Voievod şi
Vasile Goldiş. La discursul de „bun venit” a răspuns Episcopul Miron Cristea, care a
prezentat Unirea de la 1 decembrie 1918 ca fiind urmarea unui lung şir de jertfe şi lupte
continue ale întregului popor român.

Unirea a premers ridicării Bisericii noastre la rang de Patriarhie

Imediat după realizarea Marii Uniri era absolut necesar ca şi Biserica Ortodoxă din toate
provinciile românești să se unească şi să se organizeze pe baza unor statute şi legi unice. Cel
care s-a ocupat de realizarea unificării bisericeşti şi organizarea Bisericii Ortodoxe Române
din România reîntregită a fost Episcopul Elie Miron Cristea, ales în 1919 Mitropolit primat al
României.

Începând cu anul 1920 se vor depune neîncetat strădanii pentru înfăptuirea efectivă şi
canonică a unificării noastre bisericești. Astfel, a fost alcătuită Constituanta bisericească
(ierarhi, preoţi, mireni), care a întocmit Statutul de organizare şi funcţionare al Bisericii. De
asemenea, ca rezultat al implicării Bisericii Ortodoxe Române în toate evenimentele din viaţa
poporului român, Constituţia României din 1923, prin articolul 22, garanta caracterul de
Biserică naţională al Bisericii Ortodoxe, şi recunoştea autonomia ei.

Avându-se în vedere creşterea prestigiului Bisericii Ortodoxe Române în rândul celorlalte

Biserici Ortodoxe, dar şi în întreaga lume creştină, s-a dorit înfiinţarea unei Patriarhii a
Bisericii Ortodoxe Române. Ţinând seama de numeroasele propuneri venite din partea multor
membri ai Bisericii Ortodoxe Române, Sfântul Sinod a luat în dezbatere această problemă în
şedinţa sa din 4 februarie 1925. Hotărârea adoptată de Sfântul Sinod a fost votată în Parlament
şi publicată în Monitorul Oficial din 25 februarie 1925.

Patriarhia Ecumenică a recunoscut prima noul statut al Bisericii româneşti prin Patriarhul
Vasile al II-lea, care la 30 iulie 1925 dădea „Tomosul de recunoaştere al Patriarhiei
Constantinopolului pentru Patriarhatul României”. Ceremonia de învestitură şi înscăunarea
primului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române a avut loc în ziua de 1 noiembrie 1925.

Înscăunat Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Elie Miron Cristea se va dedica total slujirii
Bisericii şi culturii româneşti, luptând pentru bunul mers al ţării sale. Astfel, el a făcut parte
din regenţa domnească şi a fost ales prim-ministru al României, în momentul în care ţara şi
naţiunea aveau nevoie de pace şi stabilitate socială.

Împlinirea a 100 de ani de la Marea Unire îmbracă în haine de sărbătoare întreaga suflare
românească. Şi acum, ca şi atunci, ca întotdeauna în istoria noastră, Biserica Ortodoxă
Română a fost alături de poporul român. Astfel, pentru a marca Centenarul României a fost
sfinţită Catedrala Naţională din Bucureşti, mărturie peste timp a Ortodoxiei noastre şi simbol
al unităţii noastre naţionale. Dacă primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, purtând
numele de botez Ilie, este Patriarhul Marii Uniri, la 100 de ani după aceea, actualul
Întâistătător al Bisericii noastre a reuşit să ridice o catedrală pe măsura jertfei eroilor neamului
românesc și a demnității noastre creștine. Este un adevărat arc peste timp, o continuitate în
contemporaneitate a jertfei şi credinţei noastre strămoşeşti.

An omagial

Memoria lui Alexandru Marghiloman la

Buzău
Daniela Șontică, 02 Decembrie 2018

În Buzău, o stradă importantă, un conac transformat în centru cultural și parcul ce-l înconjoară
poartă numele omului politic Alexandru Marghiloman (1854-1925), prim-ministru al
României în perioada martie-octombrie 1918. Reședința ce i-a aparținut fruntașului
conservator a primit în zilele noastre o destinație mai potrivită decât a avut-o în comunism și
în primii ani de după 1990. Am mers la Buzău să aflăm ce s-a petrecut cu Vila Albatros în
istorie, să descoperim urme ale trecerii lui Marghiloman prin oraș și cum îi este cinstită
memoria la el acasă.

Orice buzoian se mândrește cu faptul că la Buzău s-a ivit pe lume omul politic Alexandru
Marghiloman, care a avut rolul lui aparte în tumultuosul an al Unirii, 1918. Mulți cunosc că la
reședința acestuia de la marginea urbei au poposit regina Maria și regele Ferdinand, generalul
Lahovari, Take Ionescu, Lascăr Catargiu, Dimitrie Sturdza, Nicolae Iorga. După moartea lui,
în 1925, uriașa avere s-a risipit, el neavând copii. În 1939, Vila Albatros ridicată în 1897,
după planul lui Paul Gottereau, a fost vândută statului la prețul de 7.000.000 lei. Valoroșii săi
cai de rasă au fost vânduți la prețuri de nimic. Au urmat paragina din comunism și neglijența
din primii ani de după 1989.

În comunism, conacul lui Marghiloman a ajuns depozit de legume și fructe, atelier de

tâmplărie și chiar cantină, degradându-se treptat. Abia în urmă cu trei ani, fosta locuință a lui
Alexandru Marghiloman a ajuns să strălucească din nou. Despre restaurarea și drumul ei spre
circuitul cultural ne-a povestit Ionel Stănuță, fostul director al Direcției Județene pentru
Cultură Buzău din perioada lucrărilor. „În 2006, la insistențele și cu acordul nostru, Primăria
orașului Buzău a solicitat Ministerului Culturii transferarea clădirii în scopul restaurării,
pentru a înființa aici un centru cultural cu numele lui Alexandru Marghiloman. Astfel, Vila
Albatros, o clădire anexă și o suprafață de peste 6.400 mp de teren au trecut în administrarea
Consiliului Local al municipiului. În calitatea de director pe care o aveam atunci, m-am
bucurat enorm că am semnat avizul începerii lucrărilor. Cu un cost de peste 27 milioane de
lei, vila a fost restaurată și a primit o destinație nouă: Centrul Cultural «Alexandru
Marghiloman»”, ne-a spus Ionel Stănuță. Fostul director, jurnalist de profesie, a avut
privilegiul ca în copilărie să locuiască în apropiere de domeniul Marghiloman. Iată ce ne-a
povestit: „Priveam aproape zilnic clădirea, fără să știu însă ce se afla înăuntrul ei. Îndemnat de
doi colegi, am plecat de la școală, era prin 1960, și am intrat printr-o spărtură a zidului. Am
văzut lacul, înconjurat de o imensă grădină de zarzavat. Câteva motopompe irigau culturile cu
apa din heleșteul pe care mai puteai vedea câte un cârd de rațe. Am ajuns la clădire. O
construcție somptuoasă, dar părăsită. Ușa de la intrare, cu vopseaua scorojită, avea un lacăt
mare pe ea, iar prin glafurile fără geamuri se puteau vedea stive de lăzi din lemn și acareturi
pentru grădinărit. Toate încăperile erau goale, cu pereții afumați sau tencuielile căzute. Prin
1980, statul a luat o bucată din parc și a construit blocuri de locuințe. Celebrul zid ce
împrejmuia domeniul a fost dărâmat. Parcul a mai fost reamenajat în timp, dar vila a rămas în
continuare în paragină”, a povestit Ionel Stănuță.

Un centru cultural ca un „ateneu popular”

Astăzi, în Vila Albatros, frumos renovată, funcționează Centrul Cultural „Alexandru

Marghiloman”, care are rolul unui „ateneu popular”, după cum ne-a spus Elena Isbășoiu,
directorul centrului. În fosta reședință a lui Marghiloman din Buzău se desfășoară acum
activități culturale, se tipărește o revistă, iar copiii și tinerii au parte de cursuri folositoare. În
luna martie 2018, în fața Vilei Albatros a fost dezvelită o statuie care-l reprezintă pe omul
politic, realizată de sculptorul Ciprian Dominoschi. Tot atunci, la Centrul Cultural a fost
inaugurată o cameră comemorativă dedicată lui Alexandru Marghiloman și familiei sale.
„Organizăm întâlniri culturale, științifice, dezbateri pe diverse teme, simpozioane, concursuri,
reprezentații teatrale, concerte de muzică clasică, expoziții de artă. Avem o bibliotecă publică
și un fond de carte de peste 6.500 de volume. Tot aici își desfășoară activitatea șapte cluburi:
de creație artistică, de sculptură, de muzică clasică, de teatru, de folclor, de informatică și
literatură. De asemenea, sediul Asociației Culturale «Alexandru Marghiloman», recent
înființată la inițiativa doamnei Irina Vlăduca Marghiloman, se află tot aici”, a declarat Elena
Isbășoiu.

În camera memorială, exponatele alcătuiesc succint povestea activității omului politic, iar
între obiectele ce i-au aparținut se află două dulapuri de vestibul, un exemplar din ediția
princeps a „Notelor politice” și o carte despre caii de rasă, volumele fiind dăruite de primarul
municipiului, Constantin Toma.

Colecția Marghiloman de la Muzeul Județean Buzău

Urme ale lui Marghiloman am aflat și la Muzeul Județean de Istorie Buzău. Muzeografa
Mădălina Oprea ne-a povestit despre obiectele din colecție: „Avem în colecție piese de
mobilier care au aparținut lui Marghiloman: un dormitor, un birou, un scaun, o masă, un pat,
noptiere, o oglindă, niște tablouri de sfârșit de secol XIX, câteva litografii mari reprezentând
cai, pasiunea lui, după cum se știe. Avem piese de veselă, câteva farfurii care au fost ale
tatălui său, câteva scrisori ale sale către soție, niște scrisori din corespondența cu Emil
Teodoru, șeful filialei Buzău a Partidului Conservator, și câteva cărți de vizită prin care
solicită să se întâlnească cu acesta la o anumită oră, alte cărți de vizită, cărți poștale ilustrând
Vila Albatros în diverse perioade, o fotografie din 1957 a vilei, un album de la 1913 - pe
acesta urmează să-l publicăm -, unul despre caii de rasă, un serviciu de țuică și un bust de
bronz al lui Marghiloman, lucrare a sculptorului Oscar Späthe.”

Obiectele și piesele din colecția Marghiloman au ajuns în Muzeul Județean Buzău fie în
perioada comunistă, fie mai recent, existând o certă preocupare față de păstrarea memoriei
omului politic în orașul natal. „Unele obiecte nu știm cum au ajuns aici, dar altele au fost
achiziționate de muzeul nostru după 1990. Dacă am găsit cărți poștale, le-am cumpărat, la fel
și serviciul de țuică, achiziționat în urmă cu 15 ani. Tot în anii din urmă am cumpărat un plic
cu monograma lui Alexandru Marghiloman, care este reprezentată de două potcoave
suprapuse cu o cravașă, iar dedesubt o eșarfă cu îndemnul «Înainte!», inspirată din foaia de
titlu a albumului de cai de rasă, editat la Paris la sfârșitul secolului al XIX-lea. Și domnul
primar Constantin Toma este pasionat de colecționarea obiectelor ce i-au aparținut lui
Marghiloman. A început să adune astfel de lucruri de pe vremea când era senator. Așa a
achiziționat o ediție princeps a «Notelor politice» și mai deține un plic cu monogramă, o
scrisoare a omului politic. Din câte știu, intenționează să le doneze Centrului Cultural
«Alexandru Marghiloman»”, a povestit Mădălina Oprea.

„Într-una din scrisorile pe care le avem în colecție, Alexandru Marghiloman îi scrie în

franceză soției sale că îi trimite de la Paris două colete, unul din ele conținând 2 kg cu semințe
de flori. Vila Albatros, cu domeniul aferent, avea propria uzină electrică. Marghiloman era
singurul deținător de automobile din oraș, avea propriul hipodrom, grajduri cu zeci de boxe
pentru caii pursânge, avea jochei, șoferi. Servitorilor le era interzis să rupă renumiții trandafiri
albi din imensul parc amenajat în stil englezesc, de care era extrem de mândru”, a mai spus
Mădălina Oprea.

Am plecat cu sentimentul că istoria nu se uită, chiar dacă, în anumite perioade, poate părea că
a intrat în paragină. Dovadă este și numărul tot mai mare al mirilor care solicită să se cunune
civil în salonul Vilei Albatros. Statuia lui Marghiloman îi privește cu înțelegere și mulțumire
pe cei care se plimbă prin vastul său parc. O să afle și ei, poate, care este moștenirea lăsată de
el, moșierul și omul politic al unor vremuri importante pentru țară.

Galerie foto:
An omagial

Un prieten providențial al României

Ștefana Totorcea, 02 Decembrie 2018

Primul Război Mondial a condus la destrămarea imperiilor multinaționale și a permis

autodeterminarea popoarelor. Românii au profitat de conjunctura istorică, organizând în 1918
adunări cetățenești la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, prin care și-au declarat voința de a se
uni cu Vechiul Regat. Următorul pas a fost stabilirea noilor granițe și recunoașterea interna-
țională a României Mari. Un rol crucial l-a jucat în acest sens geograful francez Emmanuel de
Martonne, un prieten al românilor, evocat de curând într-o sesiune de comunicări organizate
în țară.

Dacă ar fi să facem o călătorie cu mai bine de un secol în urmă, am descoperi că o simplă

prietenie între doi studenți de naționalități diferite se poate transforma într-o prietenie între
națiuni. La finele secolului al XIX-lea, francezul Emmanuel de Martonne studia Literele la
Școala Normală Superioară din Paris, unde l-a avut coleg pe viitorul critic literar Pompiliu
Eliade. Acesta l-a convins să viziteze și să studieze România.

O legătură sufletească

În 1896, de Martonne îi urmează sfatul și face o călătorie de studiu în Vechiul Regat despre
care scrie o teză de doctorat premiată de Academia Franceză pentru viziunea integrantă asupra
tuturor aspectelor din ținutul studiat: La Valachie, essai de monographie géographique (1902).
În 1906, după studii în Carpații Meridionali, își ia și doctoratul în geografie, cu Recherches
sur l'Évolution morphologique des Alpes de Transylvanie (Karpates méridionales). În 1912, a
fost ales membru corespondent al Academiei Române „pentru contribuțiile sale la studierea
pentru prima dată a geografiei României și a Munților Făgăraș, de a căror frumusețe sălbatică,
neatinsă și pură a fost profund impresionat, numindu-i Alpii Transilvaniei”.

În 1918, cunoștea deja în amănunt România. „A cercetat-o din Maramureș până-n Dobrogea,
din Banat până-n Nistru. Trăind veri întregi pe plaiurile de munte, nu s-a legat sufletește
numai de farmecul formelor rigide, ci a pătruns și sufletul nostru etnic, învățând limba curată
și înflorită a ciobanilor, învățători și ai lui Heliade Rădulescu”, scria geologul I. Simionescu.
Activitatea științifică l-a recomandat în mod natural ca expert principal al Comitetului de
Studiu al Conferinței de Pace de la Paris (1919-1920).

Pacea care a redesenat harta Europei

Era nevoie de o pace durabilă după destrămarea imperiilor în urma Primului Război Mondial.
Inspirându-se din Declarația de Independență a SUA, președintele american Woodrow Wilson
propusese paisprezece principii pe baza cărora popoarele să-și exercite dreptul la
autodeterminare. Dar cum aveau să fie trasate granițele dintre ele? De Martonne a redactat
rapoartele despre Transilvania, Dobrogea, Banat și Basarabia. Pe baza lor, Conferința de Pace
a decis cum avea să arate harta României Mari.

În raportul despre Transilvania, francezul scria: „Există în afara Regatului României o masă
compactă de aproape 5 milioane de români (...). Ea reprezintă incontestabil elementul cel mai
vechi și cel mai viabil al populației, crește mai repede decât celelalte și trebuie în mod firesc
să le absoarbă. Această populație românească este mai ales rurală; ea a fost, timp de multe
secole, menținută într-o stare de servitute, rămânând fidelă credinței ortodoxe sub o nobilime
catolică maghiară sau maghiarizată, care nu le recunoaște drepturi politice decât secuilor și
sașilor. (...) Nu încape nici o îndoială că românii din Transilvania (...) preferă unirea cu
România, care a făcut, pentru a realiza acest ideal, cele mai mari sacrificii”. În raportul despre
Basarabia, scria: „În Basarabia întâlnim poate cel mai autentic specific românesc dintre toate
provinciile care compun teritoriul istoric al României. (...) Regiunea este în principal locuită
de țărani moldoveni care vorbesc cea mai curată limbă română. Numai elitele sunt rusificate”.

Savantul cu abilități de diplomat

De Martonne a fost convingător în fața premierului francez Georges Clemenceau, căruia i se

spunea „Tigrul” și care nu vedea cu ochi buni cauza românească. Pentru că își dorea să fie
alături de învingători la masa tratativelor, premierul Ion I.C. Brătianu semnase inițial un
protocol secret de susținere a Puterilor Centrale și apoi ezitase până în ultimul moment înainte
să angajeze România în război alături de Antantă.
De Martonne a mers și în SUA pentru a-și prezenta argumentele despre granițele de sud și
vest ale României. „După discuție, americanii au rămas cu ideea lui. Avea un discurs
formidabil, întotdeauna construit pe țintă”, spune profesorul prof. univ. dr. Ioan Ianoș de la
Facultatea de Geografie a Universității din București.

Cum s-a trasat granița de vest

De Martonne i-a convins că orașele mari din vest, deși majoritar maghiare (românilor nu li se
permitea să construiască în interiorul lor), trebuia să facă parte din România Mare. Prof. Ianoș
explică: „Un oraș se bazează pe hinterland. Iar hinterlandul orașelor era locuit de români.
Românii erau majoritari cel puțin în partea dinspre munte.

Complementaritatea relațiilor dintre munte și câmpia română, care a stat la baza apariției
acestor orașe, a fost esențială. Și legătura feroviară dintre Timișoara, Oradea, Arad, Satu Mare
a justificat că o graniță mai la est ar fi lăsat fără ieșire căile ferate care intrau în depresiunile
din Apuseni”. De Martonne a definit astfel un nou concept: viabilitatea frontierelor, care
trebuie să delimiteze un stat funcțional.

În 1922, de Martonne scria: „Noua Românie (...) ni se prezintă nu ca stat născut din fantezia
diplomaților, sau fabricat în virtutea unui principiu abstract, ci în termenii logici ai unei
evoluții. (...) Este cât se poate de aproape de idealul național, îi reunește pe aproape toți
românii în interiorul unor frontiere oarecum ideale, în jurul citadelei carpatice care a fost
mereu inima națiunii române”.

O prietenie între națiuni

Prietenia profesorului de Martonne cu România avea să se concretizeze în schimburi culturale

și academice importante. În 1921, la invitația lui Emil Racoviță, Emmanuel de Martonne a
susținut la Universitatea din Cluj un semestru de prelegeri urmat de excursii de studiu pe teren
cu studenții. Așa a luat naștere Facultatea de Geografie a Universității din Cluj. În 1923,
francezul a inițiat crearea Institutului Francez de Înalte Studii, strămoșul Institutului Cultural
Francez de azi. La ultima sa vizită în România, regele Ferdinand a dat un dineu în onoarea lui
și i s-au decernat titlul de cetățean de onoare al Clujului și de doctor honoris causa al
universităților din Cluj și Iași.

Excelența Sa Michèle Ramis, ambasadoarea Franței în România, a declarat la o ședință de

comunicări: „În nici un moment al vieții sale cariera lui Emmanuel De Martonne nu a fost
despărțită de destinul României. A combinat geniul științific cu simțul politic. A împins
efectiv istoria în sensul pe care îl vedem azi. (...) Nu a fost doar un desenator de frontiere, ci și
un constructor de punți. Este unul dintre părinții relațiilor franco-române de astăzi. Aș spune
că nu este doar meritul lui, ci și al seducției pe care a exercitat-o România asupra sa. România
este o țară seducătoare, iar el s-a îndrăgostit fulgerător de ea, o îndrăgostire care a marcat
istoria”.

Emmanuel de Martonne şi discipolii săi

La 2 noiembrie 2018, Casa de Cultură Odobești a găzduit sesiunea de comunicări „Emmanuel

de Martonne, geograful României Mari”. Au participat ES Michèle Ramis, ambasadoarea
Franței în România, dr. Ioan Ianoș, profesor universitar la Facultatea de Geografie a
Universității din București, și Șerban Dragomirescu, fost cercetător la Institutul de Geografie
al Academiei Române. Acesta a combătut o știre eronată de pe Internet: chiar dacă Robert
Ficheux, discipolul lui de Martonne, a avut și el o carieră strâns legată de România, nu el a
produs rapoartele pentru Conferința de Pace de la Paris, căci a ajuns aici abia în 1920, la 22 de
ani.

Galerie foto:

An omagial

Iancu Flondor, arhitectul unirii Bucovinei

cu țara-mamă
Diac. Ioan-Aurelian Marinescu, 02 Decembrie 2018

Au existat acum un secol unii români care au scris cu înseși viețile lor istoria unirii acestui
neam. Unul dintre ei este Iancu Flondor, poate cel mai mare om politic al mișcării
bucovinenilor pentru emancipare națională și unire cu România. Despre el, marii oameni
politici și ai culturii românești au scris la acea vreme cu admirație și recunoștință, prin
verticalitatea caracterului său Flondor câștigând până și respectul adversarilor lui politici.
Dacă grandoarea personalității sale și sinceritatea spiritului său patriotic au reușit să inspire
întreaga clasă politică a vremii sale, dezinteresata lui râvnă pentru viitorul și binele poporului
român ne devine astăzi sfântă moștenire.

Președinte în două rânduri al Partidului Național Român din Bucovina (1900-1902, 1908-
1910), iar mai apoi șef al Guvernului provizoriu bucovinean (octombrie-noiembrie 1918),
Iancu Flondor a fost cel care a prezidat Congresul General care a votat unirea Bucovinei cu
România. Iată doar unul dintre multele motive pentru care suntem datori să evocăm numele
lui în acest an centenar. Astăzi, Colecția Arhivelor Naționale are chiar un Fond „Iancu
Flondor”, care conține foarte multe documente legate de biografia și activitatea acestei mari
personalități a vieții politice românești de acum un secol. Un sintetic și totodată variat buchet
de documente a fost deja publicat anul trecut la Editura Humanitas, sub titlul Iancu Flondor,
Bucovina și România Mare. Documente și scrisori, studiul introductiv, notele și îngrijirea
ediției aparținând lui Andrei Popescu, Prefața fiind semnată de Mihail Neamțu, iar Cuvântul
înainte de chiar Maria Ioana Miclescu, nepoata marelui om politic.

Aspecte biografice

Iancu Flondor s-a născut într-una dintre familiile boierești cu istorie de secole. Familia
Flondor a fost întemeiată în secolul al XVII-lea, însă originile sale sunt mult mai vechi, fiind
legate de familia Albotă. După unii istorici, Toader Albotă, întemeietorul familiei Flondor, ar
fi fost nepotul lui Petru Rareș și strănepotul lui Alexandru Lăpușneanu.

Născut la Storojineț în ziua de 16 august 1865, Iancu Flondor a fost fiul lui Gheorghe, cavaler
de Flondor, și al Isabelei Dobrowolski-Buchenthal, doi oameni distinși care au avut împreună
șapte copii: Tudor, Iancu, Nicu, Elena (căsătorită Mavrocordat), Constantin, Ecaterina și
Aglaia, ultimii trei murind însă la vârste fragede.

Copiii familiei Flondor au crescut într-un mediu în care cultura muzicală era la loc de cinste,
ambii părinți, cu vizibile înclinații muzicale, transmițându-le și copiilor lor gustul muzicii.
Gheorghe Flondor era cunoscut drept un bun flautist, în timp ce Isabela, soția sa, era privită ca
o renumită pianistă. Iancu Flondor ajunsese să compună chiar și partituri, fiind un iscusit
violonist. Dacă fratele său mai mare, Tudor Flondor, își va dedica viața muzicii, devenind un
compozitor renumit, Iancu și Nicu Flondor vor urma cariere politice.

Iancu a urmat mai întâi la Cernăuți cursurile Liceului german și ale Facultății de Drept din
cadrul Universității „Franz Joseph”, ca mai apoi, în 1894, să obțină titlul de doctor în drept la
Universitatea din Viena. În 1899 s-a căsătorit cu Elena de Zotta, fiica lui Ioan cavaler de
Zotta, și au avut împreună trei copii: Șerban, Neagoe și Mircea, pe care i-au crescut în spiritul
valorilor nobilimii autohtone.

Portretul unui autentic lider

Om cu cultul onoarei, cu frică de Dumnezeu și dragoste de țară, Iancu Flondor a făcut parte
din suita marilor bărbați de stat, alături de Ionel Brătianu, Iuliu Hossu sau Vasile Goldiș. Era
un om care impunea respect prin simpla sa prezență. De statură mică, cu tenul foarte alb și
ochii foarte expresivi, după cum îl descrie un contemporan, personalitate vie și fire
independentă, sportiv, harnic, corect și disciplinat, consecvent și nepărtinitor, cu spirit practic
și în multe domenii foarte priceput, Iancu Flondor dovedea, spun contemporanii lui, un
comportament care contrasta cu cel al multor lideri politici din acea vreme.

Dacă Zotta îi aseamănă vocea sonoră și melodioasă cu violoncelul, unionistul transilvănean

Valeriu Braniște, după o vizită făcută în 1897, îl descrie astfel: „bărbat foarte instruit, de o
inteligență superioară, ager la judecată și energic la vorbe... elegant și enorm de îngrijit cum
se prezenta în public... el era, deși sociolog în cugetare, aristocrat în simțire și gust”.

Jurist ca formație și agricultor cu preocupări intelectuale, om energic, hotărât și îndrăzneț, cu

simțul răspunderii și conștient de poziția și de responsabilitatea sa față de societatea în care
trăia, Iancu Flondor era un lider prevăzător și precaut, dar totodată curajos, altruist și dispus să
se sacrifice pentru binele general.
La moșia sa de la Storojineț, Flondor practica atât agricultura, cât și creșterea animalelor,
îngrășând vite pe care apoi le vindea direct la Viena. Pe moșie avea în jur de 70 de servitori
înarmați, puși să păzească în diferite puncte, moșia având și o pădure de mare extindere în
care creștea căprioare. Un parc bine îngrijit înconjura conacul, în fața căruia se afla și un lac
cu lebede. Cât despre distinsa și intima atmosferă din sânul familiei Flondor, o mărturie avem
în însemnările lui Valeriu Braniște, prieten apropiat al familiei, care a stat o vreme în acest
conac chiar la finele secolului al XIX-lea.

Boier filantrop și legiuitor iubitor de țară

Flondor a fost însă și un om de o rară și discretă generozitate, sacrificându-și o mare parte a

averii sale în sprijinul cauzei românilor bucovineni. La el apelau adesea atât studenți și
profesori români din Bucovina aflați în dificultate, cât și responsabili de diferite publicații,
asociații sau comunități locale românești, pentru susținerea mișcării unioniste Flondor
vânzându-și și o parte din pământuri.

De-a lungul vieții, Flondor a scris memorii și rapoarte, a analizat bugete și a redactat proiecte
legislative, apărând totodată autonomia cultelor religioase. Tot el a unificat după 1918
serviciul sanitar, luptându-se și pentru ca elevii să fie instruiți în limba română. A fost
membru de onoare al Societății Academice „Junimea” din Cernăuți (1897), redactor-șef al
ziarului Patria (1897-1900) și coproprietar al publicației de propagandă românească în limba
germană Bukowiner Journal (1902-1903).

Iancu Flondor s-a dovedit și un autentic democrat. A reprezentat mai întâi o serie de țărani
sărmani din preajma Cernăuțiului în fața autorităților austriece, pentru ca în anii '80 ai
secolului al XIX-lea să se implice deplin în viața politică românească, în cadrul aripii
„tinerilor”, aflați în conflict cu bătrânii lideri politici români din Bucovina. În toamna anului
1898, cu unanimitate de voturi, a fost ales deputat în Dieta Bucovinei (1895-1904), iar în
perioada 1918-1919 este numit ministru pentru Bucovina în Guvernul I.I.C. Brătianu, primind
din partea celui dintâi monarh al țării reîntregite Ordinul „Coroana României” (în gradul de
„Mare Cruce”).

Dușman declarat al corupției de orice fel, Flondor își va păstra convingerile și patriotismul în
ciuda evenimentelor contradictorii care au precedat Unirea de la 1918. De altfel, el va refuza
și oferta de a se refugia în România la începutul Primului Război Mondial. De fiecare dată
când numele său risca să fie asociat cu afaceri ilicite sau cu oameni îndoielnici, el prefera să
se retragă din viața politică. A făcut-o în patru rânduri, ultima oară fiind în aprilie 1919, când
a demisionat din toate funcțiile publice și s-a retras la Storojineț, trăind aici până la trecerea
lui la Domnul, din 19 octombrie 1924. A fost înmormântat la Storojineț, în cripta familiei
sale, mormântul lui fiind însă profanat de puterea sovietică.

Un adevărat model pentru România de azi

Iancu Flondor a fost un om care „nu a uitat nici o clipă din viața sa că în 1774 nordul
Moldovei - Bucovina de apoi - a fost vândut pe un sac de galbeni Imperiului Habsburgic de
către Imperiul Otoman”, mărturisește nepoata sa, Maria Ioana Miclescu, în Cuvântul înainte
al cărții mai sus-menționate.

Cuvintele acestui luptător pentru libertate au îmbărbătat și inspirat o întreagă generație.

Contribuția lui la unirea Bucovinei cu România este astăzi evidentă, fiind recunoscută atât de
istorici, cât și de oamenii vremii sale. Spiritul său justițiar și repulsia față de corupție sunt
trăsături de care avem nevoie și astăzi, acest mare om al țării, în care s-au împletit admirabil
datoria față de înaintași cu cea față de familie și de viitorul acestui neam, rămânându-ne reper
politic și uman spre deșteptare națională.

Galerie foto:

An omagial

Istoria Zilei celei Mari

Dragoș Ursu, 02 Decembrie 2018

Măreața zi de 1 Decembrie 1918 a fost expresia întâlnirii fericite dintre geniul politic al elitei
transilvănene și dorința românilor ardeleni de a-și împlini destinul istoric într-un context
internațional favorabil, când imperiile se destrămau, iar drepturile popoarelor se afirmau cu
tărie. Paternitatea politică a procesului unirii a aparținut Consiliului Național Român Central,
format la 30 octombrie 1918 din membrii Partidului Național Român și ai social-democraților
ardeleni, organism care a preluat guvernarea Transilvaniei după prăbușirea monarhiei austro-
ungare.

După negocieri eșuate cu Consiliul Național Maghiar pentru desprinderea pașnică a

Transilvaniei, liderii CNRC au luat decizia convocării unei Adunări Naționale care să decidă
soarta Transilvaniei. Având ca fundament principiile wilsoniene ale autodeterminării
popoarelor, CNRC a organizat, prin filialele sale locale, alegeri în cele 130 de cercuri
electorale ale Transilvaniei și Banatului, prin care comunitățile rurale și urbane și-au
desemnat delegații care au primit credenționalele cu care urmau să-și legitimeze calitatea
oficială la Adunarea Națională unde trebuia să se decidă soarta națiunii române. Alături de cei
641 de delegați aleși, la adunare urmau să participe și 587 de delegați de drept, desemnați de
instituțiile bisericești, școlare, profesionale, economice, culturale și de femei. Această decizie,
a organizării unei adunări la care să participe delegați aleși la nivel local, a fundamentat
democratic voința de unire, fiind expresia geniului politic al liderilor transilvăneni, care au
înțeles că Unirea trebuie să fie expresia întregii națiuni române din Transilvania, nu doar a
câtorva politicieni.

Alba Iulia, o moștenire istorică legată de Mihai Viteazul

La 20 noiembrie, CNRC a anunțat alegerea orașului Alba Iulia ca loc de desfășurare a

adunării populare. În ciuda faptului că era un oraș mic, ce număra aproximativ 10.000 de
locuitori, fără o viață politică intensă, Alba Iulia a fost aleasă datorită moștenirii istorice pe
care o reprezenta. Memoria primei uniri a românilor, realizată de Mihai Viteazul la Alba Iulia
în 1600, a reprezentat argumentul decisiv al acestei opțiuni. Alături de memoria istorică, la
alegerea Alba Iuliei a contribuit și Garda Națională locală, condusă de căpitanul Florian
Medrea, care, bine organizată și echipată, putea oferi cadrul unei bune desfășurări a Adunării
Naționale. De asemenea, poziția relativ centrală sub aspect geografic, ce lega Alba Iulia, prin
infrastructura feroviară, de întreaga Transilvanie, a reprezentat un argument suplimentar
pentru alegerea orașului.

La nivel local, pregătirile pentru ziua Adunării Naționale au fost coordonate de Consiliul
Național Român din Alba Iulia, condus de protopopul Ioan Teculescu, alături de Garda Na-
țională, ale cărei principale obiective au fost apărarea orașului și organizarea infrastructurii
pentru primirea celor peste 100.000 de români care urmau să vină la Alba Iulia. De asemenea,
Garda Națională a organizat și serviciul medical, care urma să acorde asistență participanților.
Pentru a evita incidentele neplăcute, Garda a emis un regulament de desfășurare a adunării, în
care erau precizate traseul delegațiilor locale, conduita și poziționarea acestora pe „Câmpul lui
Horea”, locul unde au fost plasați românii veniți la unire.

În plan politic, pregătirile au intrat în linie dreaptă odată cu sosirea liderilor CNRC la Alba
Iulia, în data de 29 noiembrie, delegații oficiale care s-au cazat la hotelul Hungaria din oraș.
În preziua adunării, a fost dezbătut și redactat textul rezoluției ce urma să fie votat. Tot în
această zi s-au înregistrat o parte din credenționalele prin care comunitățile locale și-au
desemnat delegații pentru Marea Adunare și au fost finalizate programul adunării și planurile
de desfășurare a manifestațiilor populare, fiind amenajate cele patru tribune de la care aveau
să vorbească liderii politici.

Programul zilei de 1 Decembrie 1918

Evenimentele au început la ora 7:00, cu oficierea Sfintei Liturghii de către Episcopii Miron
Cristea și Iuliu Hossu, la bisericile românești (ortodoxă și greco-catolică) din cartierul Maieri
al orașului. Apoi, conform planului întocmit de Garda Națională, cei prezenți s-au deplasat
spre Casina Militară, numită apoi Sala Unirii, în care au avut acces doar cei 1.228 de delegați
care primiseră credenționale din partea națiunii române. Ședința a fost deschisă la ora 10:00
de către Ștefan Cicio-Pop, președintele Partidului Național Român. A fost ales prezidiul
adunării, ce-l avea ca președinte pe Gheorghe Pop de Băsești, decanul de vârstă, co-președinți
pe Ioan Papp, Episcopul ortodox al Aradului, și pe Demetriu Radu, Episcopul greco-catolic al
Oradiei, vicepreședinți pe Ștefan Cicio-Pop, Teodor Mihali (din partea PNR) și socialistul
Ioan Flueraș, iar ca secretari ai adunării pe Laurențiu Oanea, Caius Brediceanu și Silviu
Dragomir. Apoi, Ioan Suciu a prezentat raportul de constituire a adunării, verificând
legalitatea credenționalelor celor 1.228 de delegați. Odată finalizate procedurile birocratice, a
luat cuvântul Gheorghe Pop de Băsești, care a făcut o trecere în revistă a suferințelor
românilor din Ardeal, accentuând însemnătatea acelei zile, în care românii au fost chemați să
„zdrobească lanțurile robiei sufletești, prin realizarea marelui vis al lui Mihai Viteazul: unirea
tuturor celor de o limbă și de o lege, într-un singur și nedespărțit Stat Românesc”.

„Nu voim să devenim din oprimați oprimatori, din asupriți asupritori”

A urmat apoi discursul lui Vasile Goldiș, care a făcut o prezentare a istoriei românilor în
Ardeal, de la venirea romanilor până la lupta memorandiștilor, evidențiind legitimitatea
istorică, politică și demografică a demersului națiunii române din Transilvania de a se uni cu
România. În finalul discursului său, Vasile Goldiș a dat citire rezoluției unirii, care proclama,
la primul articol: „Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara
Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-Iulia în ziua de 1 Decemvrie
1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”.
Rezoluția, alcătuită din nouă articole, fundamenta principiile care urmau să stea la baza
viitorului stat român, fiind garantate drepturile minorităților naționale, votul universal pentru
ambele sexe, libertățile de credință, de expresie sau de asociere. Textul rezoluției era expresia
unei conștiințe politice mature, a unei națiuni care nu dorea să răzbune secole de suferință și
nedreptate. Iuliu Maniu, cel care i-a urmat lui Vasile Goldiș, a punctat acest aspect în
discursul său, precizând: „Noi nu voim să devenim din oprimați oprimatori, din asupriți
asupritori. Noi voim să intronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor și a tuturor
cetățenilor”.

După Iuliu Maniu a vorbit, în numele socialiștilor, Iosif Jumanca, membru în CNRC, care a
exprimat susținerea acestora față de actul unirii, arătând că „social democrația nu-i identică cu
lipsa simțului național. Noi nu zicem că: Ubi bene ibi patria, dimpotrivă zicem că: unde ți-e
patria acolo trebuie să-ți cauți de ea!”

Îmbrățișarea istorică a celor doi episcopi români

A urmat apoi supunerea la vot a rezoluției, care a fost adoptată în unanimitate și în uralele
celor 1.228 de delegați care au strigat în cor: „Trăiască România Mare!” După adoptarea rezo-
luției, Alexandru Vaida-Voevod a vorbit despre necesitatea instituirii unui organ reprezentativ
al Transilvaniei, fiind ales Marele Sfat Național, ce număra 250 de membri. În finalul ședinței
au luat cuvântul Episcopii Demetriu Radu al Oradiei și Ioan Papp al Aradului, care a însuflețit
întreaga asistență, rostind în încheiere: „Să ridicăm deci ochii minții și cugetul inimii la
Dumnezeu și să exclamăm cu psalmistul: Înalță-Te peste ceruri, Dumnezeule, și peste tot
pământul mărirea Ta!”

După acest moment, Gheorghe Pop de Băsești a invitat personalitățile prezente să aducă la
cunoștință mulțimii decizia unirii Transilvaniei cu România. Creatorii Unirii, cei care au făcut
posibilă Adunarea de la Alba Iulia, au împărtășit celor peste 100.000 de români, veniți din
toată Transilvania, vestea istorică a unirii cu România. Miron Cristea, Episcopul Caranse-
beșului, a avut un discurs cu valențe istorice, accentuând șansa pe care ziua de 1 Decembrie
1918 a adus-o națiunii române, de a frânge suferințele trecutului și a se uni cu România. Iuliu
Hossu, Episcopul greco-catolic de Gherla, a rostit textul rezoluției, care a fost primit în urale
de către mulțime, iar în final s-a îmbrățișat cu Miron Cristea, rostind cuvintele profetice:
„Precum ne vedeți aici îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați, pe veci, toți Frații
României”.

„Ziua sfântă a națiunii române” s-a încheiat cu telegrama trimisă de Gheorghe Pop de Băsești
regelui Ferdinand, prin care îi comunica decizia istorică a Adunării de la Alba Iulia. Văzându-
și împlinit idealul pentru care a luptat întreaga viață, Gheorghe Pop de Băsești a rostit epilogul
adunării, parafrazând cuvintele dreptului Simeon: „Acum, slobozeşte, Doamne, pe robul Tău
în pace că văzură ochii mei mântuirea neamului românesc”.

Galerie foto: