Plan:

1. Conceptul de devianță. ……………………………………….pag.3

2. Conceptul de delicvență………………………………………pag.5
3. Conceptul de infracțiune……………………………………...pag.9
4. Bibliografie…………………...………...…………………...pag.13
I. CONCEPTUL DE DEVIANȚĂ.

Încălcarea unei norme de drept este considerată întotdeauna ca devianţă,

ducând la sancţiuni juridice şi la calificarea comportamentului cu noţiunea de
infracţiune (delincvenţă) Comportamentul infracţional (delincvent) este un tip de
conduită cu un grad sporit de periculozitate socială, afectând cele mai importante
valori şi încălcând normele juridice de care se ghidează cadrul social 1. Devianța
poate fi definită ca o transgresiune social percepută, a regulilor și normelor aflate
în vigoare într-un sistem social dat; ea este un comportament care repune în cauza
atît normele sociale, cît și unitatea sau coeziunea sistemului.

Cu alte cuvinte, devianța cuprinde orice act, conduită sau manifestare care
violează normele scrise sau nescrise ale societații ori ale unui grup social
particular. Ea reprezintă un comportament care se opune celui convențional sau
conformist, cuprinde nu numai încălcarea legii (infracțiuni, delicte), ci orice
«deviere» (abatere) de la regulile de conviețuire și imperativele de ordine ale unei
forme de viață colectivă (societate, grup, organizație, instituție, cultură, subcultur).
În acest sens devianța include o gamă largă de cîte sau conduite, de la cele
excentrice ori bizare (îmbrăcăminte, limbaj, gest nonconformist) incompatibile cu
«codurile» culturale ale grupului sau societății, la cele așa zis imorale (indecența,
obscenitatea) care nu sunt întotdeauna sancționate de lege, și pana la cele cu
caracter antisocial (actele infracționale) sau asocial (bolile psihice).

Date fiind creativitatea și plasticitatea deosebită a conduitelor individuale, la

fel ca și diversitatea extremă a normelor ori regulilor sociale, se poate considera că:

1. orice individ, într-o anumită perioada a vieții sale, transgresează norma

de conduită, devenind ca urmare «deviant»;

2. nu orice act sau comportament care se abate de la reguli trebuie apreciat

ca fiind deviant (inovatorii, de exemplu, pot utiliza mijloace non-
convenționale, deseori ilicite sau ilegitime, dar mult mai eficace decît
cele obișnuite sau instituționalizate;

3. devianța reprezintă o noțiune relativă, echivocă, în măsură în care ceea ce

este considerat deviant într-o anumită perioadă istorică, în altă societate
sau în altă perioadă istorică este calificat drept normal.

Există însă o margine de toleranță socială față de comportamentele devianțe,

latente sau manifeste, cu condiția că aceste comportamente să nu pericliteze
semnificativ bunul mers al societății.

Un individ sau un grup nu devine efectiv deviant decît atunci cînd este
recunoscut ca atare. Există o devianță negativă (echivalentă cu încălcarea ordinei
sociale), manifestată atunci cînd acțiunile indivizilor depășesc limitele
1
Psihologie juridică. Suport de curs Conf. univ., dr. Svetlana Rusnac pag.17

2
instituționale acceptabile de toleranță, și o devianță pozitivă (echivalentă cu
schimbarea socială), manifestată atunci cînd aceste acțiuni pun sub semnul
întrebării fundamentele ordinei sociale stabile, permițînd afirmarea de noi tendințe
de organizare socială, inovarea a noi mijloace de realizare a scopurilor sociale. Prin
urmare, se poate afirma că devianța nu are numai un caracter distructiv ci si unul
constructiv.

Forme ale devianței

1. Devianța culturală și psihologică

Devianța culturală face referire la persoanele care deviază prin

comportamentul lor de la normele culturale. Devianții psihologici sunt cei care
deviaza de la norme în comportamentul individual: psihoticul, nevroticul,
paranoicul.

2. Devianța individuală și de grup

Devianții individuali resping normele care-i înconjoară și deviază de la

subcultura lor. Devianța de grup se referă la grupuri deviante în care individul se
conformează întru totul grupului deviant.

3. Devianța primară și secundară

Devianța primară se referă la comportamentul deviant al unei persoane care

este conformistă în restul vieții sale. Devianțele rămîn primare cît timp nu depășesc
o anumită limită sau sunt în corelație cu cerințele unui rol social acceptat. Este
devianța secundară ceea ce face ca persoana să fie identificată ca deviant.

4. Devianța culturală acceptată

Comportamentul deviant este evaluat din punct de vedere cultural, astfel o

anumită devianță e condamnată în timp ce alta e laudata. (ex. eroul, geniul,
celebritățile). Este vorba de acele persoane a căror comportament deși se abate de
la normele și regulile acceptate, produce totuși efecte pozitive în viața socială.

5. Devianța culturală respinsă

Este vorba de acea devianță care se datorează incapacității psihice de a se

conforma (capacitate limitata de învățare datorată moștenirii genetice, unor leziuni
ale creierului, sau altor imperfecțiuni organice).

II. CONCEPTUL DE DELICVENȚĂ

3
Termenul “delincvenţă”, intrat în uz în ultimile decenii, provine de la cel francez -
“delinquance”, desemnînd devierile de la norma socială şi penală, şi sancţionate
juridic. De fapt în franceză noţiunea “delincvenţă” se referă la “ansamblul de
infracţiuni comise într-un anumit timp şi spaţiu”, fiind utilizat de rînd cu cel de
“criminalitate”2.
II. DELINCVÉNȚĂ, delincvențe, s. f. 1. Fenomen social care constă în săvârșirea
de delicte. 2. Totalitatea delictelor săvârșite, la un moment dat, într-un anumit
mediu sau de către persoane de o anumită vârstă.

Delicvența constituie una din problemele acute ale societății contemporane.

Pentru a surprinde condiționările și amploarea cauzelor care stau la baza acestui
fenomen au fost elaborate o serie de teze, teorii, paradigme explicative toate
încercînd să explice adevărata cauzalitate a fenomenului. Analiza etiologică a
comportamentului delicvent are două perspective: o perspectivă psihologică și o
perspectivă sociologică. Persepctiva psihologică încearcă să explice
comportamentul delicvent printr-o abordare individuală a actorului social în cauza,
urmărindu-i particularitațile psihice și manifestările comportamentale. Se consideră
că delicvența este rezultatul unor trăsături de personalitate, a unor tulburări de
comportament a căror influență favorizează incapacitatea individului de a se
supune și a răspunde exigențelor normative din societate.

Orientarea psihologică cuprinde mai multe direcții de abordare a acestui

fenomen, ea reducînd cauzalitatea acestuia la incapacitatea individului de a se
adapta mediului și supralicitează tulburările de natura psihopatologică ale
individului determinate de un ansamblu factorial al cărui generator îl constituie
familia.

Orientarea sociologică încearca o completare a punctului de vedere

psihologist, considerînd că fenomenul delicvenței se datorează nu doar mediului
familial, ci mai ales mediului social și cultural în care individul trăiește.

Teorii ale delicvenței

1. Teoria "dezorganizării sociale".

Reprezentații de seamă ai acestei orientări sunt C.R.Shaw si H.D.McKay.

Teoria lor are la bază un studiu realizat în orașul Chicago. Cei doi autori au realizat
o cartografiere a orașului Chicago, împărțind-ul în cinci zone ecologice
concentrice, al cărui centru este reprezentat de centrul comercial, iar extrema opusă
e reprezentată de suburbie. Fiecare zona din cele cinci a fost analizată din punct de
vedere statistic în ceea ce privește rata delicvenței, iar delicvenții au fost distribuiți
în trei categorii:

1.delicvenți prezumați aduși în fața tribunalului pentru a fi judecați;

2
Grand dictionnaire de la psychologie. Paris: Larousse, 1997, p. 195.

4
 2.delicvenți trimiși de tribunal spre centre de educație supravegheată;

3.delicvenți cu antecedente, ei fiind sub supravegherea unor organe speciale.

Procesele de dezvoltare socială au fost dublate de creșterea altei delicvențe a

minorilor și tinerilor, fapt care se explică prin intermediul ideii conform căreia
dezvoltarea socială presupune urbanizare, deci implicit exod rural, acesta la randul
lui va determina eterogenitate culturală, structurarea societății și coeziunea socială
va avea de suferit, iar controlul social în urma acestor transformări va avea caracter
difuz și va fi ineficace.

Delicvența juvenilă din prisma acestei teorii este consecința dificultăților

materiale, a contradicțiilor și conflictelor colective cu care se confruntă
adolescenții și tinerii.

În majoritatea cazurilor delicvenții tineri provin din familii cu un statut

socio-economic scăzut, au condiții de locuit precare, familiile au un număr mare de
membrii și locuiesc în zonele periferice și sărace ale orașului, detestă scoala și
mediul scolar, se orientează către grupurile stradale.

Conform acestei teorii cauzele delicvenței minorilor și tinerilor se găsesc în

interiorul comunității urbane, care este caracterizată de eterogenitate culturală și
socială, de aglomerare și diversitate socială. Multitudinea centrelor economice și a
societăților comerciale atrage tinerii și ii ispitește către infracțiuni și delicte penale.
Astfel factorul detreminant în mecanismul cauzal al delicvenței juvenile îl
reprezintă scăderea funcțiilor de socializare și control exercitate de comunitate și
vecinatate, destabilizarea ordinii sociale și a coeziunii grupului datorită
eterogenitătii populației și varietății normelor de conduită, ca și multiplicării
fenomenelor aculturative în cadrul orașului.

Limitele teoriei "dezorganizării sociale" constau în supralicitarea urmărilor

proceselor de industrializare și dezvoltare economică, a proceselor de urbanizare,
acestea fiind privite ca indicatori ai schimbării și dezorganizării sociale, și
desconsiderarea factorilor care țin de personalitatea individului. Susținătorii teoriei
în cauză văd o legătură directă între fenomenele macrosociale și delicvența
minorilor și tinerilor, fapt care în realitate apare sub forma unei relații mediate,
mijlocite. Analiza statistica a legăturii dintre cele două părți releva o legatură
semnificativă, dar aceasta nu ne poate determina să acordăm exclusivitate acestor
factori cauzali.

2. Teoria anomiei sociale.

Teoria anomiei sociale consideră că devianța apare ca un rezultat direct al

stării de anomiei sociale consideră că devianța și delicvența sunt rezultatul direct al
stării de anomie socială. Legătura dintre cele două perspective constă în faptul că
situațiile de dezorganizare socială, de instabilitate economică, și chiar conflicte
5
militare favorizează abaterea de la norme, starea anomică fiind consecința directă a
acestor contexte.

Conceptul de anomie a fost introdus de E. Durkheim în legătură cu cauzele

de sinucid, el caracterizînd acele stări în care indivizii sunt ambivalenți în fața unor
norme neclare, difuze sau chiar contradictorii între ele. Anomia exprimă
dificultatea de raportare a indivizilor la normele sociale datorită "ruperii
solidarității organice", astfel instituțiile sociale specializate nu mai pot realiza
conformarea indivizilor la ansamblul normativ existent, iar acestia la rîndul lor nu
stiu căror norme să se subordoneze. Trebuie menționat că în aceste situații, anomia
nu desmnează situații în care normele sociale lipsesc, ci ele există, dar sunt confuze
și au funcționalitatea temporar suspendată, constituind un cadru prielnic pentru
apariția comportamentelor deviante în general și delicvente în particular. Dupa E.
Durkheim, delicvența este legată de "condițiile fundamentale ale oricărei vieți
sociale"., ea este necesară oricărei societați în cadrul evoluției sale, a dreptului și a
moralei. În acest sens, persoana deviantă nu trebuie să mai fie considerată "o ființă
radical nesociabilă, ca un fel de element parazitar neasimilabil, întrodus în corpul
societății, el este un agent regulator al vieții sociale"

3. Teoria asocierilor diferențiale.

Teoria asocierilor diferențiale a fost formulată de sociologul și criminalistul

E.A. Sutherland și reprezintă o particularizare a teoriei învățării sociale asupra
fenomenului de delicvență. Constituie o abordare istorică sau genetică asupra
comportamentului deviant, privit ca rezultat al elementelor care intră în joc în
momentul comiterii faptei (circumstanțe cu caracter socio-economic și cultural),
dar și al elementelor care au influențat anterior viața delicventului.

Premisele folosite de E.A. Suteherland în elaborarea teoriei sale pot fi

prezentate schematic sub forma următoare:

 comportamentul delicvent este rezultatul proceselor de învățare

socială și a proceselor de interacțiune socială, el putînd fi transmis prin
comunicare verbală sau prin comunicare comportamentală de către alți
indivizi care vor constitui exemplul de urmat;

 învățarea socială va cuprinde tehnici și modalități specifice de

comitere a unor infracțiuni și dirijarea specifica a motivelor acțiunilor și
atitudinilor;

 orientarea mobilurilor, a scopurilor și atitudinilor este învățată în

funcție de interpretările favorabile sau nefavorabile care sunt acordate
regulilor juridice și normelor de conduită socială;

6
  o persoană devine delicventă atunci cînd predomină conduitele
favorabile încălcării legii în detrimentul conduitelor nefavorabile acestei
abateri.

Conform premiselor enumerate anterior, autorul consideră că atributul de delicvent

este atribuit individului uman în masura în care el adera în viața cotidiană la
grupuri sociale conformiste (nondelicvente) sau nonconformiste (delicvente). În
acest sens indivizii care se vor asocia grupurilor conformiste vor reuși să se
adapteze mai ușor realitații sociale căreia aparțin, iar indivizii care se vor asocia
grupurilor nonconformiste vor deveni potențiali delicvenți. Mecanismele sau
modalitațile de interiorizare a acestor ultimei comportamente funcționează pe baza
învățării sociale, proces fundamental care stă la baza oricarei societați.

Elementele caracteristice ale asociațiilor diferențiale sunt frecvența, durata,

intensitatea și anterioritatea. Anterioritatea reprezintă elementul fundamental al
acestor asociații diferențiale deoarece comportamentul conformist este în mare
parte rezultatul procesului de socializare primară, fapt care este valabil și în cazul
comportamentelor delicvente. Astfel formația criminală aparentă prin asociație cu
modelele criminale antrenează aceleași mecanisme ca cele care sunt implicate în
orice altă formație necriminală, ea nu se dobîndește printr-un proces de imitație, ci
individul delicvent este atras să învețe comportamentul criminal prin această
asociație diferențială.

Un rol important în cadrul asocierilor diferențiale îl are organizarea

diferențială a grupurilor sociale, fapt care de multe ori generează situații în care
indivizii nu cunosc în totalitate normele și valorile sociale existente. Necunoscînd
ansamblul axiologic și normativ existent, de multe ori individul constată că unele
norme și valori sociale ce aparțin diferitelor grupuri sociale cu care el intra în
contact au un caracter contradictoriu, divergent, putînd genera situații conflictuale
la nivelul interiorizării acestora.

Reacția actorului social în cauză este de a discerne între conduitele rele și

cele bune care aparțin anumitor grupuri sociale și de a le învăța sau asimila pe
acelea care sunt compatibile cu interesele și scopurile individuale.

Meritul acestei perspective asupra etiologie delicvenței ca fenomen social

constă în faptul că atrage atenția asupra importanței procesului de socializare,
asupra caracteristicilor mediului socializant, acestea putînd avea încorporate
anumite mecanisme de transmitere a unor comportamente negative,
comportamente care periclitează stabilitatea socială.

7
III.CONCEPTUL DE INFRACŢIUNE

Denumirea de “Infracţiune” provine din substantivul latinesc “infractio –

onis”, care înseamnă “spargere”, “frângere”; echivalentul în franceză fiind
“Infraction”. Noţiunea de infracţiune, în sensul ei cel mai larg, reprezintă un
act de conduită exterioară a omului care, din cauza vătămării unei anumite valori
sociale, este supusă sancţiunii penale3.

Infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea

penală, săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală.

Nu constituie infracţiune acţiunea sau inacţiunea care, deşi, formal, conţine

semnele unei fapte prevăzute de prezentul cod, dar, fiind lipsită de importanţă, nu
prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni”

În sens restrâns, noţiunea de „infracţiune” desemnează fapta descrisă, prevăzută

de legea penală cu elementele sale componente şi care defineşte o anumită
infracţiune. În legislaţia modernă, noţiunii de infracţiune i se acordă în anumite
cazuri, definiţii ample. În general, însă, i se acordă un spaţiu restrâns printr-o
formulare concretă.

Definiţia legală a infracţiunii, reprezintă un instrument legal de absolută necesitate

atât pentru teoria dreptului penal, cât şi pentru practica judiciară, deoarece organele
competente să aplice legea, raportând faptele concrete, date lor spre soluţionare, la
conceptul legal de infracţiune, vor constata dacă acestea realizează sau nu
trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, dacă se încadrează sau nu în sfera ilicitului
penal.

Definiţia infracţiunii trebuie privită ca o regulă de drept, care ţărmureşte sfera

ilicitului penal, delimitându-se în baza acestui temei legal, sfera faptelor penale, de
celelalte fapte ce reprezintă pericol social, care fac obiectul reglementării altor
categorii de norme juridice (administrative, disciplinare etc.).

Caracterul penal sau infracţional al unei fapte este definit in doctrina penală ca o
“însuşire sintetică a faptei ce decurge din întrunirea trăsăturilor esenţiale ale
infracţiunii”.

Trăsăturile esenţiale necesare ale unei fapte pentru a fi considerată infracţiune, sunt
stabilite in C.P. prin care este definită „noţiunea generală de infracţiune”.

„Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, care prezintă pericol social
şi este săvârşită cu vinovăţie”.

„Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”.

3
Codul Penal al Republicii Moldova. In: Monitorul Oficial, Nr. 128-129, 13.09.2002, art. 14.

8
Caracterul infracţional al faptei este exclus atunci când lipseşte una din
trăsăturile esenţiale: vinovăţia, pericolul social, prevederea in legea penală şi, in
acest sens, pe cale de consecinţă, este exclusă răspunderea penală .

Potrivit dispoziţiei din cod penal, infracţiunea este o faptă. Prin fapta se înţelege în
primul rând o activitate, un act de conduită omului. Simpla gândire fără o
manifestare exterioară nu este o faptă. Codul Penal în vigoare reglementează
răspunderea penală a persoanei fizice.

a) Fapta să prezinte pericol social.

Dispoziţia din Cod penal, precizează în ce constă pericolul social : „Fapta care
prezintă pericol social în înţelesul legii penale este orice acţiune sau inacţiune prin
care se aduce atingere uneia dintre valorile şi pentru sancţionarea căreia legea a
prevăzut că este necesară aplicarea unei pedepse„ .Valorile la care se referă sunt :
„… Moldova, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului,
proprietatea, persoana şi drepturile acesteia, precum şi întreaga ordine de drept„

Prin faptă care prezintă pericol social înţelegem acea manifestare exterioară de
natură a vătăma sau a pune în pericol valorile sociale de a căror integritate şi
siguranţă este condiţionată desfăşurarea normală a relaţiilor sociale.

Potrivit Codului penal, pentru ca o faptă penală să nu fie considerată infracţiune

trebuie să îndeplinească două cerinţe esenţiale:
–
fapta prevăzută de legea penală să aducă o atingere minimă uneia din valorile
aparate de lege;
–
fapta prevăzută de legea penală, prin conţinutul ei concret, să fie lipsită în mod
vădit de importanţă.

Întrunirea cumulativă a acestor două cerinţe trebuie să determine ca faptă, privită

în ansamblul sau să nu prezinte pericolul social al unei infracţiuni.

În codul penal, se arătă care sunt criteriile de care trebuie să se ţină seama la
stabilirea în concret a gradului de pericol social şi anume:

1. modul şi mijloacele de săvârşire a faptei,

2. scopul urmărit,
3. împrejurările în care a fost comisă,
4. urmarea produsă sau care s-ar fi produs,
5. persoana şi conduită făptuitorului.

În acelaşi timp, pentru ca astfel de fapte să nu rămână totuşi nepedepsite, în Codul

penal se prevede că procurorul sau instanţa de judecată să aibă dreptul să aplice

9
una din sancţiunile cu caracter administrativ cod penal (mustrare, mustrare cu
avertisment, și amendă).

Gradul de pericol social nu este acelaşi la toate infracţiunile, ci diferă de la o

infracţiune la alta. Gradul mai mare sau mai mic de pericol social rezultă din toată
complexitatea faptei (urmări, circumstanţe, particularităţile subiectului etc.).

Pericolul social prezintă orice faptă prin care se nesocotesc regulile de drept. Între
pericolul pe care îl prezintă o infracţiune şi pericolul social al unei abateri
disciplinare ori administrative (contravenţii), există totuşi o deosebire de
contravenţii. Fapta este infracţiune dacă legea prevede o pedeapsă, fapta este
abatere administrativă sau disciplinară, dacă legea prevede o sancţiune
administrativă sau disciplinară.

Cunoaşterea gradului concret de pericol social al unei fapte oferă posibilitatea

găsirii mijloacelor de combatere şi a sancţiunilor cele mai potrivite. Pericolul
social al faptei reprezintă o caracteristică social-politică a acesteia în ansamblul
său. Din moment ce o fapta este prevăzută de legea penală înseamnă ca legiuitorul
a evaluat pericolul social al faptei respective.

Pericol Social Concret urmează să fie identificat de instanţa de judecată cu prilejul

judecării faptei şi se reflectă în sancţiunea penală aplicată.

Determinarea pericolului social concret se face în funcţie de vătămarea cauzată

obiectului infracţiunii, de împrejurările concrete ale comiterii faptei, de trăsăturile
ce caracterizează elementul material, precum şi de alte împrejurări ale conţinutului
concret al infracţiunii.

b) Fapta să fie săvârşită cu vinovăţie.

Vinovăţia este atitudinea psihică a persoanei faţă de actul sau exterior de conduită
care prezintă pericolul social al unei infracţiuni şi faţă de urmările socialmente
periculoase ale acesteia, atitudine exprimată sub forma intenţiei sau culpei. Din
redactarea expresa a codului penal reiese că infracţiunea poate fi doar fapta comisă
cu vinovăţie. Nimeni nu devine infractor şi nu poate fi pedepsit decât dacă a
acţionat sau nu a îndeplinit o obligaţie impusă de lege cu intenţia de a face ceva
rău, a procedat cu uşurinţă sau din neglijenţa acolo unde legea cere să te porţi cu
maximă atenţie şi chibzuinţă. Exemplu de infracţiuni comise cu vinovăţie:
gestionarul necinstit care sustrage din banii publici ca să-şi cumpere un autoturism
sau alte bunuri, are reprezentarea ca luând aceşti bani, micşorează avutul public
încredinţat lui spre gestionare şi urmăreşte acest rezultat (intenţie); conducătorii
auto, care din uşurinţă sau neglijenţă, nu respecta regulile de circulaţie şi comit
accidente care au ca urmare rănirea sau decesul unor persoane.

c) Fapta să fie prevăzută de legea penală

10
Potrivit dispoziţiei al Codului penal, pentru ca o faptă care prezintă pericol social şi
care a fost săvârşită cu vinovăţie să constituie infracţiune trebuie să fie prevăzută şi
de legea penală. Cerinţa că fapta să fie prevăzută de legea penală constituie cea de
a treia trăsătură esenţială a infracţiunii în general. Faptele care sunt considerate
infracţiuni sunt prevăzute în codul penal, sau orice lege care cuprinde şi dispoziţii
penale. Întreaga „parte specială” a codului penal nu este decât un ansamblu de
dispoziţii care prevăd fapte pe care legiuitorul le-a considerat că prezintă pericol
social şi ca atare sunt infracţiuni.

Conţinutul infracţiunii

a. Noţiunea de obiect al infracţiunii

Orice infracţiune constă dintr-o acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere
unui anumit obiect. Obiectul constituie un element esenţial al oricărei infracţiuni.
Nu există infracţiune care să nu fie îndreptată împotriva vreunui obiect.

Obiectul infracţiunii oricărei infracţiuni îl constituie relaţiile sociale, bunurile sau

fiinţele aparate (ocrotite) de legea penală şi vătămate sau periclitate prin acţiunea
sau inacţiunea infracţională. Din cele arătate rezultă că obiectul oricărei infracţiuni
îl constituie valoarea socială şi relaţia socială formată în jurul şi datorită acestei
valori care sunt lezate sau puse în pericol de săvârşirea faptei socialmente
periculoasă.

b. Clasificarea obiectului infracţiunii

În literatura juridica penală, obiectul infracţiunii este clasificat în mai multe feluri.
Noi vom clasifica obiectul infracţiunii în două feluri şi anume: obiectul juridic şi
obiectul material.

Obiectul juridic al infracţiunii îl constituie relaţia socială ocrotită de legea penală

împotriva căreia se îndreaptă activitatea infracţională. Aşa de exemplu, infracţiunea
de omor loveşte în relaţia socială care ocroteşte viaţa omului, infracţiunea de
insultă loveşte în relaţia socială care ocroteşte demnitatea omului etc.

Obiectul material al infracţiunii îl constituie bunul, lucrul sau valoarea asupra

căreia acţionează activitatea ilicită a subiectului infracţiunii şi se răsfrâng urmările
provocate. Spre exemplu, la furt obiectul material este un bun mobil, la delapidare
– banii, valorile sau alte bunuri din avutul public etc. Obiectul material nu este un
element necesar al tuturor infracţiunilor. Există o serie de infracţiuni care au ca
obiect material banii, bunurile sau valorile însuşite. Infracţiunea de furt are ca
obiect material un bun mobil însuşit. Sunt dimpotrivă o serie de infracţiuni, ca de
exemplu: denunţarea calomnioasă, mărturia mincinoasă, calomnia, insultă etc.,
care nu au obiect material. Lipsa obiectului material nu atrage după sine inexistenţa
infracţiunii.

11
Bibliografie:

1. Codul Penal al Republicii Moldova. În: Monitorul Oficial, Nr. 128-129, 13.09.2002

2. Psihologie juridică. Suport de curs Conf. univ., dr. Svetlana Rusnac.

3. Rusnac‚ S. Factorii sociali în comportamentul delincvent al minorilor//Anale ştiinţifice.

Drept. ULIM, Chişinău, 1999.
4. Rusnac‚ S. Familia ca factor al comportamentului delincvent al minorilor//Conferinţa
Ştiinţifico-didactică anuală, Chişinău, 1998.
5. Rădulescu, S.M., Banciu, D. Introducere în sociologia delincvenţei juvenile (Adolecenţa
între normalitate şi devianţă). Bucureşti: Editura Medicală, 1990.
6. Grand dictionnaire de la psychologie. Paris: Larousse, 1997, p. 195.

12