Plan:

1. Aspecte istorice cu privire la organizarea şi activitatea avocaturii.

2. Natura juridică, scopurile şi principiile de activitate ale avocaturii.
3. Genurile de asistenţă juridică acordată de avocaţi şi formele ei.
4. Baroul. Organele de autoconducere ale Baroului: componenţa şi competenţa.
5. Formele de organizare ale profesiei de avocat.
6. Modul de dobândire a licenţei de avocat.
7. Statutul juridic al avocatului. Garanţiile exercitării profesiei de avocat

1. Istoricul avocaturii.

Avocatul-etimonul profesiei. Aspectul juridico-profesional şi umanitar al termenului "avocat". Sensul

filosofic şi social-politic.

Antica instituţie a avocaturii, cu racursiul ei istoric multisecular, a parcurs, până să-şi capete actualul ei
statut, o evoluţie şi o optimizare remarcabile. Iniţial, în perioada de constituire, avocatura a fost concepută
drept instituţie de apărare în judecată, fapt mărturisit elocvent de însuşi etimonul advocaţio în lexicul latin
acest cuvânt avea sensul de invitaţie antrenare. solicitarea unei consultaţii juridice, iar în cazul când
desemnează apărătorul în instanţă, el semnifică şi participarea la proces, apărarea în instanţa judiciară,
consultarea în probleme de drept şi asistenţă juridică.
Această caracteristică atât de amplă şi diversificată a termenului reflectă nu numai arealul lui etimologic,
ci şi alte dimensiuni, cum sunt, de exemplu, aspectul juridico-profesional şi cel umanitar. Indiscutabil, când
cineva are nevoie de asistenţă juridică sau de un apărător în instanţă, este clar că va recurge la un profesionist
de notorietate, iar o asemenea pregătire o are, de regulă, un avocat îndeplinindu-şi îndatoririle sale
profesionale, avocatul îşi exercită concomitent şi o altă atribuţie extrem de importantă - funcţia umanitară, care
constă în apărarea intereselor unei persoane, care se află într-o situaţie dificilă şi are nevoie de susţinere
morală, caritate şi compasiune. În acest context, este absolut necesar să conştientizăm faptul că temelia etică a
activităţii avocaţiale a constituit-o din totdeauna imperativul moral de a sări în ajutorul aproapelui. Să ne
amintim aici că străvechea comunitate romană nu admitea ca cetăţenii ei să compară fără apărător în judecata
celor egali. Această interpretare reflectă suficient de profund şi cuprinzător conotaţiile termenului 'advocaţio',
de altfel, binecunoscute ştiinţei lingvistice de ieri şi de azi. Remarcăm, totuşi, că valenţele şi particularităţile
sus-enumerate ale cuvântului "avocat" au fost trecute cu vederea de jurisprudenţă, deşi corolarul conotaţiilor
lui iniţiale ne apare drept cel mai valoros şi mai cuprinzător. Pertinenţa unei asemenea deducţii devine firească
şi iminentă imediat ce comparăm varianta sus-enumerată a încărcăturii semantice, atribuită termenului
'advocaţio', cu interpretările lui, conferite în alte limbi.
Astfel, în italiana modernă cuvântul 'avvocaţio' are următoarea încărcătură semantică: avocat, apărător,
mandatar, fără sensuri figurative - apărător, protector.
În terminologia juridică engleză cuvântul „advocate” înseamnă avocat, apărător, precum şi a apăra în
judecată; a pleda în favoarea cuiva.
În limba rusă termenul „адвокат” este utilizat pentru desemnarea unui jurist, căruia i s-a încredinţat
apărarea în instanţă a intereselor unei persoane, sau pentru a viza în sens larg, un apărător.
În română „avocat”, avocaţi, -te este împrumutat din franţuzescul awocat - persoană calificată pentru a
acorda asistenţă juridică.
Termenul avocatură provine din germanul Avokatur ceea ce înseamnă Profesiunea de avocat.
Analiza încărcăturii informaţionale, pe care o are termenul „avocat" în diferite limbi, ne permite să
observăm "anumite generalităţi, în special, vom remarca mereu acelaşi pivot etimologic al acestui cuvânt
având aceeaşi semnificaţie: avocatul este un profesionist, chemat să exercite apărarea unei persoane într-un
proces şi să-i acorde asistenţă juridică necesară. În fond, această tâlcuire corespunde realităţii, deşi este
incompletă, deoarece în evoluţia sa de multe secole profesiunea de avocat a suportat, ca să zicem aşa,
suplimentarea atribuţiilor.
 Una din aceste atribuţii este exercitarea apărării atât în judecată, cît şi în cadrul etapelor prejudiciate ale
acestui proces. Mai mult, într-un şir de state avocaţii care exercită apărarea sînt în drept sa presteze servicii de
investigare particulare ( de exemplu, în Marea Britanie, SUA etc.). Este evident că numai din respect pentru
dreptul la apărare al cetăţenilor săi statele în cauză au adoptat o asemenea măsură, graţie căreia împuternicirile
funcţionale ale avocaturii s-au extins considerabil. Anume acest aspect a condiţionat creşterea substanţială a
rolului ei social-juridic
O altă modificare a statutului avocaturii ( determinată şi ea prin esenţa ei) constă în faptul că avocaţii sînt
chemaţi nu numai să apere, dai si să reprezinte interesele persoanelor ce necesită asistenţă juridică, cum sunt,
de exemplu, părţile victime (păgubaşii) prejudiciaţi în urma săvârşirii crimelor. Legislaţia unor ţări prevede,
reprezentarea obligatorie în instanţă în procesele civile. Astfel în Germania avocatul este obligat să-şi asume
reprezentarea unei părţi într-un proces civil, dacă a fost desemnat în acest scop de către judecată în baza
normelor Codului de procedură civilă şi Legii privind judecarea litigiilor de muncă.
O altă conotaţie valoroasă a termenilor 'avocat' şi 'avocatură' se referă la sensurile filozofice ale acestor
cuvinte. Aceste sensuri au fost conferite de filozofia engleză. Astfel, din punct de vedere filosofic, termenul '
avocate' înseamnă, pe de o parte, apărător, protector, adept, iar pe de alta - cel care acceptă şi propagă anumite
concepţii sau idei.
În această interpretare a termenului sesizăm atât ponderea lui juridico-profesională (cuvântul însemnând
apărător în judecată), cît şi încărcătura social politică ce rezidă în faptul că un avocat este totdeauna purtătorul
şi propagatorul anumitor opinii, idei, concepţii şi principii.

Instituţia avocaturii - geneza şi evoluţia. Avocatura in timpurile străvechi a societăţii umane. Avocatura
în Grecia antică. Avocatura liberală în Roma antică. Avocatura franceză etalon a avocaturii europene
contemporane. Racursiu istoric a avocaturii din România, Rusia şi Republica Moldova.

Avocatura este o instituţie cu o îndelungată tradiţie istorică. Referindu-se la vechimea şi rolul instituţiei
d'Aguesseau scria în 1693 despre corpul avocaţilor că este "Un ordre aussi ancien gue la magistrature, aussi
noble gue la vertu, aussi necesaire gue lajustice" - "Un ordin la fel de vechi ca magistratura, la fel de nobil ca
virtutea si ia fel de necesar ca justiţia ".
Afirmaţia lui d'Auguesseau este exactă doar dacă se ia în consideraţie sensul larg al activităţii avocaţiale.
La început apărarea justiţiabililor s-a realizat în forme mult diferite de cele din epoca modernă. Totuşi se poate
afirma că avocatura a fost influenţată de organizarea politică şi statală
Despre evoluţia avocaturii ca profesiune noi aflăm din istoria popoarelor Africii, Americii, Asiei,
Australiei, Chinei, Japoniei ş.a. Dar accentuăm, că avocatura care a existat la aceste popoare, la începutul
istoriei lor, actualmente, nu s-a mai păstrat în nici o ţară. Avocatura ca institut. al societăţii de rând cu celelalte
institute, nu a apărut de odată în forma ei organizată pe la începuturi ea a existat în stare embrionară ca mai
apoi, datorită condiţiilor favorabile, să se formeze şi să ajungă ceea ce a ajuns - înflorirea ei de astăzi. Trebuie
să menţionăm, contrar concluziilor făcute de mulţi autori versaţi în domeniu, că avocatura nu a apărut odată şi
împreună cu magistratura - judecata
Odată cu dezvoltarea organizării politice a societăţii prin unirea triburilor sub conducerea unui singur
conducător efectuarea justiţiei nu mai putea fi făcută de o singură persoană. Conducătorul, pentru efectuarea
controlului său efectiv avea nevoie de ajutori. El aduna în jurul său oameni, care dobândeau şi-i prezentau
informaţiile necesare, îi dădeau sfaturi şi executau poruncile lui. Unii din aceşti apropiaţi îl ajutau la efectuarea
justiţiei şi, în aşa fel, au apărut organele de judecată. La unele popoare care au ajuns la o asemenea treaptă de
dezvoltare au apărut şi primele semne ale avocaturii. Dintre acestea pot fi numite regatele africane ale zuluşilor
şi beciuanilor.
Procesul judiciar la zuluşi se prezenta astfel: Persoana care intenta vre-o acţiune împotriva altuia
reclamantul, îşi aduna în jurul său rudele şi vecinii care, înarmându-se, se îndreptau la casa sau localitatea
pârâtului şi, aranjându-se la un loc văzut stăteau liniştit în aşteptarea reacţiei ultimului la prezenţa lor pârâtul
îşi aduna şi el în grabă rudele şi vecinii cu care împreună ieşea în faţa grupării reclamantului. Unul clin grupul
pârâtului, mai tare la voce, striga, adresându-se către oaspeţii neaşteptaţi "Spuneţi-ne o noutate!" Atunci
reclamantul, în detaliu, reda pretenţiile şi cerinţele sale el fiind, după obicei, întrerupt din când în când de
tovarăşii săi care îl corectau şi completau. Partea adversă, la fel îl întrerupea pentru ai pune întrebări de
concretizare Insă după câteva ore de schimburi de replici şi păreri, unul din grupul pârâtului declara, că în
2
momentul de faţă bărbaţii capabili să cugete lipsesc de acasă, ei fiind doar nişte copii şi nu au competenţă de
cauză, de aceia ei, reclamantul cu grupul său, trebuie să revină mâne. A doua zi, ambele părţi, reclamantul şi
pârâtul, îşi adunau în junii său cît mai mulţi bărbaţi, mai cu seamă din cei ce posedau arta vorbirii oratori
iscusiţi, şi analizând toate probele, ieşeau iarăşi unul în faţa altuia.
Pârâtul îşi expunea părerea, iar reclamantul ajutat de oratorii săi, expunea cerinţele într-o formă succintă,
utilizând toate măiestriile artei oratorice Oratorii se completau unul pe altul sau, în caz de oboseală unul din ei,
era înlocuit de altul. După ce oratorii ambelor tabere îşi făceau meseria, grupurile se îndepărtau la o i unul de
altul, unde discutau favorurile obţinute în urma dezbaterilor. Partea care pierdea procesul plătea c părţi o
recompensă. Dacă părţile nu au ajuns la o hotărâre unică, procedura continua în faţa conducătorului care , la o
săptămână de deliberare anunţa hotărârea. Ultima putea fi atacată de părţi conducătorului tribului care examina
plângerea împreună cu sfatul bătrânilor. Procedura de dezbateri rămânea aceiaşi. Ultima putea fi atacată în faţa
regelui, verdictul căruia era definitiv.
Această descriere ne demonstrează că procedura de judecată la zuluşi era într-o fază incipientă şi slab
dezvoltată însă, cu toate acestea, chiar şi într-o formă foarte simplă la ei exista avocatura. Ca avocaţi erau
vecinii, prietenii şi rudele , mai ales acei din ei care posedau arta oratorică. Desigur, ei nu aveau cunoştinţe în
drept şi nu pot fi comparaţi cu avocaţii de astăzi, însă, în aceşti oratori, noi vedem primele elemente
caracteristice avocaturii, dat fiind că ei îndeplineau una din funcţiile principale ale instituţiei - apărarea
intereselor străine în judecată.
Procedura judiciară la beciuani în mare măsură, era identică cu cea a zuluşilor La mai multe triburi din
Africa procesul avea loc în faţa adunării celor bătrâni. Conducătorul tribului conducea bunul mers al
procesului. Oratorii vorbeau pe rând din numele părţilor. Toţi ascultau cu atenţie şi nu aveau dreptul să-i
întrerupă. În triburile cafrilor reclamanţii veneau la judecată cu rudele, care le înlocuiau avocaţii. La fel, părţile
erau ajutate în proces de rude şi în China.
În ţările, unde la baza legislaţiei era Coranul, adică la popoarele musulmane, unde cartea sfântă a lui
Mahomed era atât un cod religios, cît şi laic rolul avocaţilor îl îndeplineau aşa zişii muftii - învăţaţi şi_ bum
cunoscători a dreptului islamic. Ei dădeau răspunsuri părţilor din proces, răspunsuri care aveau putere de lege.
Răspunsurile trebuiau să fie în formă scrisă, în limba arabă, întărite cu ştampila personală de muftii, cu
indicarea adresei acestuia şi, cu referire la paragraful respectiv din Coran.
Istoria popoarelor antice de o cultură mai nouă ne demonstrează despre o dezvoltare treptată a institutului
avocaturii.
Aşa, în India antică justiţia era efectuată de împărat şi judecători convocaţi în colegiu. Împăratul era
judecătorul suprem. Atât cauzele civile, cît şi cele penale se petreceau pe baza principiilor oralităţii.
Publicităţii şi contradictorialităţii. Funcţia apărării şi reprezentării, m judecată, era pusă in seama unor
persoane distincte, care formau o pătură socială aparte.
La iudeii antici dreptul nu era separat de religie. Judecătorii (oamenii bătrâni) erau consideraţi trimişii lui
Iehova. Principiile procesului erau similare ca şi la indieni, dar drepturile justiţiabililor erau ocrotite cu o
stricteţe deosebită în asemenea condiţii, apariţia avocaturii a constituit nu numai o necesitate, dar şi o
inevitabilitate. În timpurile vechi funcţia de apărător o putea îndeplinea orice doritor, fără nici o restricţie.
Aceasta era fără plată şi socotită ca o datorie sfântă. Mai târziu evreii au împrumutat de la greci termenul de
"avocat", fapt ce ne demonstrează că iudeii au împrumutat de la ei instituţia avocaturii reale.
Materialul expus permite a face următoarele concluzii:
Primele semne ale institutului apărării apar chiar la începutul apariţiei şi dezvoltării vieţii juridice a
societăţii umane. Avocatura nu apare odată cu judecata – magistratura. Printre primii apărători ai normelor de
drept obişnuielnice existente şi a justiţiabililor de atunci au fost rudele - China, prietenii şi vecinii - la zuluşi şi
beciuani. Persoane deosebite, speciale, care se ocupau cu apărarea la nivel profesional, ca avocaţii de astăzi, au
apărut la un nivel mai înalt a dezvoltării juridice a societăţii, atunci cînd dreptul obişnuielnic (nescris) -
cutuma, a fost înlocuit cu legea scrisă. Cunoaşterea ultimei şi interpretarea ei nu mai era posibilă fiecărui
membru al societăţii, ci numai persoanelor distincte - ţările musulmane.
Chiar şi în acele ţări, unde au apărut apărători profesionişti, profesia de avocat ca atare nu exista. Profesia
de avocat a căpătat nişte forme iminente în statele antice cu o civilizaţie înaltă, cum sînt Grecia şi Roma antică.

Avocatura în Grecia antică

a) geneza şi evoluţia avocaturii eleniste
3
 Oraşele-state greceşti erau nişte uniuni politice începâtc^re cu un centru bine determinat atît
administrativ, cît şi politic. Puterea aparţinea ţarilor şi se transmitea prin ereditate. Justiţia o efectuau ori ţarii,
ori oamenii bâtrîni din viţă nobilă. Procedura de judecată era bazată pe principiile oralităţii, publicităţii şi
contradictorialităţii Părţile se prezentau personal la judecată, unde singure îşi apărau drepturile şi interesele
Odată cu dezvoltarea vieţii sociale a apărut şi avocatura, dar accentuăm, nu instituţia avocaturii ca apărare
astfel cum este ea percepută în modernitate, şi cu atît mai puţin instituţia corpului profesional al avocaţilor.
Procesul de apariţie a ei se poate de urmărit după exemplul Atenei, oraş-stat care era la un nive. de
dezvoltare culturală, economică, politica, socială e.t.c. mult mai înalt decit altele Chiar şi Sparta militarizată,
adversara Atenei, nu a ajuns la un aşa nivel de dezvoltare socială şi culturală. încă Cicero afirma, că nu
cunoaşte nici un orator, care ar fi de obîrşie din alte oraşe, decît Atena. În Atena timpurie au fost create
condiţii ce au adus la apariţia avocaturii: orînduirea democratică, dezvoltarea societăţii civile, înflorirea artei
oratorice, publicitatea şi oralitatea examinării cauzelor, egalitatea părţilor in procesele civile şi penale. Dar,
trebuie să reamintim din start, că de fapt, în Grecia nu a existat o asemenea castă, care să se numească
avocatură. "Avocatura" elenistă era mai mult legată de arta oratorică, decât de ştiinţa dreptului. După cum am
menţionat anterior, în Grecia antică, conform legilor existente de atunci, părţile urmau să se prezinte personal
în faţa judecăţii şi, personal să-şi apere interesele. Dar, reieşind din faptul că nu toţi justiţiabililii posedau arta
pledoariei şi, mai mult ca atît, cunoşteau conţinutul legilor de atunci, părţile îşi pregăteau dinainte, în scris,
discursuri speciale, numite „Logografe” care reflectau toate problemele juridice. Discursurile erau citite în tăţa
audienţei şi apoi prezentate judecăţii. Desigur, aceste logografe erau pregătite (redactate) cu ajutorul
jurisconsulilor - cunoscători ai dreptului. Paralel, în Atena, a apărut un institut, care semăna cu procuratura
contemporană. Acuzatorului i se permitea să-şi aleagă unul sau chiar cîţiva ajutori, din rindul oratorilor cu
renume, care se numeau „categorii” sau „sinegorii” Printre acestea au fost aşa oratori ca Pericle, Demostene,
ş.a.
Reieşind din principiul contradictorialităţii, s-a ajuns la aceia că judecătorii permiteau acuzaţilor să se
apere şi cu ajutorul altor persoane. Regula dată s-a răsfrînt şi pe cauzele civile. Aceasta avea loc în felul
următor: Fiindcă legea prevedea ca părţile să-şi apere interesele personal, judecata parvenea la un şiretlic -
părţile, ca şi mai înainte se prezentau la judecată pentru susţinerile verbale. Însă lor li se permitea ca după
luarea de cuvînt să roage judecata să permită ca următoarea cuvîntare să fie pronunţată de o altă persoană.
Cuvîntarea următoare se numea „deutorologie”, iar acel care o pronunţa – „sinegori”, analogic ca în procesele
penale. Mai cu seamă ei erau rudele părţii din proces. In aşa fel, în Grecia antică, de rind cu logografele se
dezvoltă şi "apărarea verbală" care la început era prezentată de rude, iar mai tîrziu şi de străini, în urma unei
înţelegeri reciproce.
b) particularităţile avocaturii eleniste
1. Era mai mult legată de arta oratorică, decît de cunoaşterea dreptului. Aceasta se explică prin faptul că
elenii puţin se interesau de jurisprudenţă. Ei fiind un popor ce venera frumosul, se preocupau mai mult
de filosofie, sport, arta militară ş.a. Reieşind din simpleţea şi accesibilitatea legislaţiei de atunci,
oralitatea şi caracterul public al şedinţelor judiciare, este clar că sinegorii profesionişti erau numai oratori
- maeştri ai discursurilor politice. Cunoaşterea legislaţiei de la ei nu se cerea. Pentru aceasta exista o
categorie aparte numiţi jurisconsulţi (pragmatici) - cunoscători ai dreptului, care îi însoţeau pe oratori la
judecată, unde, în caz de necesitate le suflau lor datele şi faptele necesare. Profesia jurisconsulilor nu se
bucura de stimă în societatea greacă. Cicero afirma, că ei erau oameni din categoriile sociale inferioare,
care erau atraşi de această profesie prin salariul mizer ce li se plătea. Unii din oratori erau şi buni
cunoscători a dreptului, însă pe prim plan era arta vorbirii.
2. Era limitată în timp. Părţile şi apărătorii lor deseori, nu puteau să-şi expună părerile atîta timp, cît
socoteau de cuviinţă. Dezbaterile părţilor erau limitate în timp. Mai cu seamă erau limitate cauzele
complicate, iar cele neînsemnate – nu. Timpul pledoariilor se determina cu ajutorul ceasornicilor cu apă,
numite clepsidre. De aici şi toate cauzele erau divizate în „cauze cu apă” şi „cauze fără apă”. Fiecare
cauză în parte îşi avea volumul ei de apă în vas. Dat fiind că construcţia clepsidrelor nu ne este
cunoscută, nu putem să afirmăm cu certitudine care era timpul mediu al dezbaterilor judiciare. Se poate
de afirmat că fiecărei din părţi li se atribuia un volum egal de apă în clepsidre, indiferent de numărul
oratorilor pe care îi avea. Curgerea apei era suspendată, atunci cînd se interogau martorii, se făcea
cunoştinţă cu documentele prezentate sau cu textele legilor.

4
 3. La judecată, în afară de „logografi” „pretori” şi „pragmatici” părţile erau ajutate şi de „paracleţi” grupă
de persoane activitatea şi rolul cărora era aproape de apărarea uneia sau alteia din părţi. Mai bine zis, ei
nu îndeplineau funcţii de apărare, ci jurau pentru bunul nume sau reputaţie a participantului la proces. Ei
erau mai mult martori, decît apărători. Asemenea institut a fost cunoscut şi la poporul ţării noastre în
perioada sec IX-XIV, ei fiind numiţi jurători.
4. Purta un caracter dur, repezit şi chiar neetic. Aşa avocaţii, în timpul pledoariilor, fiind cuprinşi de
discursurile lor ponegreau şi insultau numele oponentului, rudelor lui apropiate şi char auditoriul.

Avocatura în Roma Antică.

Avocatura din Roma antică merită o atenţie deosebită. Originea avocaturii este plasată de majoritatea
autorilor în Roma unde, aşa cum afirma reputatul procedurist român E.Herovanu, la finele Republicii ea
cunoscut cea mai frumoasă epocă a istoriei sale.
În Roma, ca şi în Grecia antică la început, ca formă iniţială, a fost avocatura din partea rudelor.
Următoarea etapă în dezvoltarea ei a fost aşa numitul institut al patronilor. Instituţia avocaturii îi este atribuită
lui Romulus, în epoca căruia funcţionau aşa numiţii "patroni"; ei aveau misiunea de a asista, în formă gratuită,
pe justiţiabili. In epoca legii acţiunilor "patronii" au fost utilizaţi numai de către patricieni. Relaţiile dintre
patroni şi clienţii - patricieni erau constutuite după analogia relaţiilor de rudenie. Clientul care-şi angaja un
patron din rîndul patricienilor, era atribuit castei ultumului si avea drept să poarte numele de familie patronului
său. Aceste relaţii "client-patron" nu erau numai relaţii de castă, dar erau mult mai privilegiate şi se socoteau
ca sfinte, fiindcă rudele ca atare nu totdeauna luau parte la proslăvirea cultului castei şi a familiei date. Atît
patronul, cît şi clientul nu aveau dreptul să se judece unul cu altul, să mărturisească unul împotriva altuia.
Clientul urma să-i poarte respectul patronului , să-i acorde servicii, să-1 răscumpere pe el şi pe copii săi din
robie, atunci cînd nimerea în pizonierat, să-1 ajute la acoperirea cheltuielilor în caz de datorie. Relaţiile dintre
client si patron erau permanente şi, chiar treceau prin succesiune. Dacă clientul deceda fără a avea copii,
averea lui trecea la patron. La rîndul său, patronul, urma să-1 protejeze mereu pe client şi să-i apere interesele
la judecată e.t.c.
După apariţia celor XII table, studierea şi utilizarea dreptului a fost accesibilă pentru toţi doritorii,
indiferent de apartenenţă la castă şi a încetat să mai fie monopolizat numai de patricieni. Instituţia
patronatului şi-a pierdut din autoritatea sa. Cu toate că nu a adus ceva nou în instituţia apărării, patronatul a
dat naştere dezvoltării avocaturii liberale.
Deci, după apariţia legii scrise, dreptul, la început cel material, iar mai tîrziu şi cel procesual, a început
să fie cunoscut de masele largi, de categoriile sociale inferioare. Caracterul relaţiilor de castă, specific
patricienilor, încetul cu încetul se ştirbeşte. Patronii aveau numai o singură obligaţie faţă de clienţi - obligaţia
de a-i reprezenta şi apăra interesele la judecată. Clientul putea să-1 mulţumească cu vreun cadou sau serviciu
pentru faptul că l-a protejat la proces. Relaţiile dintre ei şi-au pierdut caracterul permanent, pe viaţă şi
succesorial. Acum clientul putea să-şi aleagă mai mulţi patroni, să-i schimbe cu alţii. În felul acesta, pe baza
patronatului, a apărut adevărata avocatură.
Deci, patronii au fost primii jurişti în Roma antică. In persoana lor se combinau două profesiuni: de
jurisconsult şi avocat. Ei nu numai apărau interesele clienţilor în judecată, ci şi le explicau conţinutul legilor,
dădeau consultaţii - sfaturi juridice, conduceau la încheierea contractelor Cînd dreptul a început să fie cunoscut
de toţi, patronatul s-a divizat în două profesiuni distincte. Din prima profesiune făceau parte juriştii care nu
posedau arta oratorică, se numeau jurisconsulţi (jurisconsultae) şi se ocupau, în exclusivitate, cu consultaţii
juridice date persoanelor particulare în orice domeniu (respondere), consultaţii cu privire la forma de redactare
a actelor juridice. Vechiul drept roman era formalist şi orice greşală de formă ducea la nulitatea actului. Înainte
de a încheia un act, părţile se adresau jurisconsultului pentru a afla care sînt condiţiile de formă necesare
pentru redactarea actului respectiv; lămuririle cu privire la felul în care trebuie condus un proces. Consultaţiile
şi lămuririle enumărate erau date de către jurisconsulţi ori la domiciliu, ori direct în judecată.
În dreptul vechi şi clasic roman, judecătorii erau persoane particulare alese de părţi şi confirmate de
pretori. Judecătorii se adresau jurisconsulţilor pentru a putea conduce în mod normal un proces. Deci şi
judecătorii cereau sfaturi jurisconsulţilor în domeniul procesual. Ciudat este că jurisconsulţii nu erau jurişti de
profesie. Ei îşi desfăşurau activitatea în public, nu erau remuneraţi şi nu urmăreau avantaje materiale, dar erau
deosebit de respectaţi.

5
 Cea de-a doua profesiune o constitueau avocaţii (advokatus) care, pînă la finele epocii republicane
continuau să se mai numească patroni (patroni causarum) Avocaţii aveau ca sarcină -apărarea justiţiabililor în
instanţă Ei erau cei care prin pledoariile lor invocau opera jurisconsulţilor. În faţa instanţei ei apăreau
împreună cu clienţii lor. De fapt, avocatura ca şi în Grecia era strîns legată de arta oratorică Avocaţii (patroni)
mai mult îşi perfecţionau cunoştinţele în arta vorbirii în detrimentul cunoştinţelor juridice. Deaceea ei erau
slabi în jurisprudenţă şi foarte des, la acest capitol, apelau la ajutorul jurisconsulţilor. La început, calitatea de
avocat o deţineau rudele şi prietenii justiţiabilului (reclamantului sau pîrîtului) care se prezentau cu el la
judecată, unde îl ajutau cu sfaturi şi îşi exprimau în public compătimirea faţă de el. Mai tîrziu, însă, titlul de
avocat era răspîndit asupra persoanelor care îi ajutau pe justiţiabil să ducă procesul, acumulau documente,
achitau taxele judiciare, pregăteau mijloacele şi căile proprii exercitării dreptului de apărare etc.
a) organizarea avocaturii romane în perioada republicană
În perioada republicană avocatura exista sub forma unei instituţii liberale fără însă a avea un statut
special. Activitatea avocaţială era reglementată de practică. În perioada dată ea nu a cunoscut reglementarea
legislativă. Conform obiceiului, tinerii care doreau să devină avocaţi se prezentau la for însoţiţi de o persoană
cu reputaţie, de regulă erau foştii consuli, care îi protejau la întrarea în profesie. Careva condiţii, studii, stagiu,
calităţi morale etc. pentru candidaţi nu erau stabilite. Candidaţii ascultau un curs de retorică de la profesorii-
oratori, urmăreau cum jurisconsulţii acordau consultaţii şi asistau la şedinţele judiciare unde învăţau profesia.
Careva reguli sau termeni de frecventare a acestor lecţii nu erau stabilite.
Avocaţilor li se interzicea să primească de la clienţi onorarii până la demararea procesului, acesta urmind
să fie perceput sub formă de cadou la finele procesului şi în dependenţă de rezultatul dorit pentru client. Cu
toate acestea în avocatură predomina tendinţa aristocratică. Avocaţi deveneau în majoritatea lor patricienii,
care nu urmăreau scopul perceperii de onorariu, ei erau destul de înstăriţi pentru a pretinde la vre-o
recompensă materială. Avocatura, pentru ei era ca un pod de trecere spre funcţiile politice supreme în stat.
Istoria ne demonstrează elocvent că cei mai renumiţi politicieni în perioada republicii au fost anume avocaţii.
Printre aceştia au fost cenzorul Caton, Marc Antonii, Gai Grach, Crass, Iulius Cezar, Pompei, Cicero ş.a.
b. organizarea avocaturii în perioada imperiului
În această perioadă avocatura a suferit schimbări esenţiale. Pe timpul împăratului Iustinian I avocaţii sînt
reuniţi sub denumirea de ordinul avocaţilor, cu condiţia dovedirii unei perioade de studiu a ştiinţei juridice de
cinci ani de zile, sub condiţia unei bune moralităţi şi depunerii unui jurămînt în fiecare cauză în care avocatul
respectiv trebuia să pledeze. Deci avocatura era organizată în colegi cu caracter profesional. Conform codului
lui lustinian profesia de avocat era echivalată cu funcţia de stat. Funcţia avocaţială era retribuită prin plata de
onorarii, mărimea cărora se stabilea prin acordul părţilor în cazul dacă avocatul şi clientul nu ajungeau la o
înţelegere referitor la mărimea sumei onorariului, atunci mărimea acestuia, la cererea avocatului o determina
judecata în dependenţă de complexitatea cazului. In profesie nu erau admişi, minorii, persoanele cu defecţiuni
fizice (surzi, muţi), femeile, persoanele lipsite de cetăţenie.

Avocatura franceză - etalon al avocaturii europene contemporane.

Practica de organizare a avocaturii romane a fost preluată de francezi. Aşa începînd cu sec.V în Franţa
pentru a deveni avocat candidaţii trebuiau să deţină licenţă (diplomă) de jurist, urmau să depună jurămînt si să
fie incluşi în lista (tabloul) avocaţilor. Corporaţia profesională a avocaţilor francezi a apărut în anul 1302, iar
în anul 1327 prin ordonanţa lui Philippe de Valois s-a creat tabloul avocaţilor. Acesta este momentul care
marchează ruptura de dreptul roman, se încheie dreptul particularilor de a reprezenta şi apăra în justiţie
interesele celorlalţi şi apar avocaţii înscrişi în tabloul avocaţilor Ordinul clerical al avocaţilor era guvernat de
decan, care era cel mai vechi avocat din ordin. Obligaţia de a depune obligatoriu jurămintul de avocat există în
Franţa din 1274. Avocatura a devenit o profesie liberă într-un mod absolut lipsită de condiţii profesionale şi de
orice control public. În epoca consulatului, au fost restabilite Şcolile de drept şi titlul de "avocat" a reapărut,
fiind condiţionată acordarea lui de absolvirea studiilor juridice şi obţinerea unei licenţe în drept. Ordinul
avocaţilor reapare în Franţa în anul 1810, condus de Decan şi avînd încorporat în el Consiliul de Disciplină al
avocaţilor. Conform decretului din 1822 profesia de avocat era condiţionată de minimum 3 ani stagiu în
jurisprudenţă, sau 5 ani de stagiune pentru acei care nu aveau acest stagiu.
Deci acum 200 de ani în Franţa au fost întreprinşi primii paşi fermi spre constituirea avocaturii europene
moderne
De ce luăm în calitate de etalon avocatura Franţiei?
6
 Fiindcă avocatura Franţiei este prototipul avocaturii europene care s-a constituit şi a prosperat datorită
unor condiţii istorice deosebite, şi numai examinînd aceste condiţii ne-am putea pronunţa asupra nivelului
actual şi adevăratului rol ce îi revine avocaturii în genere.
Care sînt aceste condiţii istorice deosebite?
în I-rînd, apariţia avocaturii pe arena istorică coincide cu faza iniţială a contrapunerii dintre orînduirea
socială medievală şi noua ideologie a statului centralizat.
în rîndul al II-lea, statul nu avea nevoe de un drept particular, ci de un drept universal. Aşa a fost dreptul
roman, care şi-a păstrat integral valorosul patrimoniu cultural şi aureola unei măreţii distinse, personificînd
geniul şi dreptatea antichităţii.
în rindul al III-lea, partizani ai temeiurilor juridice în viaţa şi activitatea unui stat şi promotori ai
dreptului au devenit savanţii - legişti, avocaţii (Mirabo, Marat, Robespier ş.a.). Ei nu erau pur şi simplu nişte
calfe într-o anumită meserie, ci adepţii unor norme de drept, conforme cu idealurile epocii şi pe care le
transpuneau consecvent în viaţă prin desfăşurarea activităţii lor profesionale.
Avocaţii, conştienţi de importanţa rolului lor socio-iuridic şi chiar politic au început a se asocia în uniuni
şi corporaţii.
Organizarea avocaturii pe baze profesionale a început să fie o caracteristică a societăţilor moderne
Franţa este avangardul lor.
Prin legea din 27 august 1830s-a pus bazelcorganirârii Baroului francez de model contemporan.
În concluzie putem caracteriza avocatul francez în felul următor: apărător al dreptăţii, jurisconsult,
persoana care acordă asistenţă juridică în instanţele de judecată. Locul său de muncă este biroul de serviciu şi
sala judecăţii. Este membru al baroului, adică tovarăş al colegilor săi. Avocatul nu era preocupat de lucrul
tehnic. El numai consulta şi asista clienţii în judecată în calitate de patron. În perspectivă avocatul avea funcţia
de magistrat sau de o altă funcţie înaltă de stat, deaceea considera mai jos de demnitatea sa să abordeze orice
chestiune privind remunerarea serviciilor sale. Se afla la un înalt nivel al prestigiului social de rînd cu
magistraţii şi procurorii.

Racursiu istoric al avocaturii din Rusia, România şi Republica Moldova.

Rusia: Cu două secole în urmă în Europa existau state care nu dispuneau de avocatură şi nici nu tindeau
să o instituie. Printre acestea se numără şi Imperiul Rus, în componenţa căruia (1812-1917), a fost şi
Basarabia în acea perioadă Rusia iobăgistă încă nu atinseseră acel nivel, cănd orînduirea de stat devine
iminentă problema constituirii unor diverse instituţii democratice, inclusiv a avocaturii.
Termenul "avocat" a apărut în terminologia juridică a Rusiei în 1864, dar pînă în anul 1939 nu s-a
întrebuinţat în actele normative.
Avocatura, pentru prima oară în Rusia, mare stat euroasiatic, apare în rezultatul reformei judecătoreşti
după l864, efectuată sub dominaţia ţarului Alexandru al II-lea. Trebuie de menţionat, că ţarul înainte de
reformă interzicea abordarea chestiunii privind avocatura cu prilejul dezbaterii proiectelor codurilor civil şi
penal.
Aceasta se explică prin faptul că monarhii ruşi se temeau de instituţia avocaturii şi nu doreau să o
instituie, dat fiind câ ea era o instituţie democratică
Exemplu, ţarul Nicolai-I, care îi trata pe avocaţi drept inamici ai orinduirii de stat, a exclamat: "Avocaţii
au dus Franţa la perzanie. Cine au fost Mirabo, Marat, Robiesper şi ceilalţi? Nu, atît timp cît voi domni eu,
Rusia nu are nevoie de avocaţi. Vom trăi şi fără ei".
Monarhii care l-au succedat pe Nicolai-I i-au continuat cu fidelitate politica referitor la avocatură, şi nu
s-au străduit să o înfiinţeze.
Dar, în anii ‘60, a-i sec.XlX, reieşind din necesitatea introducerii procesului în contradictoriu s-a găsit un
compromis, şi după 1864 s-a instituit avocatura care a funcţionat timp de 50 ani, fiind lichidată de Revoluţia
din Octombrie.
Aşa, prin reforma judiciară din 1864, avocatura rusă s-a constituit pe baze liberale, care se
autodirij[, fiind independentă faţă de stat.
Corpul avocaţilor (Reprezentanţi ai Curţii) era organizat pe lîngă Curţile de Apel, avîndu-se
consiliile de guvernare în oraşele reşedinţă a Curţilor - Sanct Petersburg, Moscova, Harcov, etc.
În Basarabia, la Chişinău nu era Curte de Apel, de aceea avocaţii de la CA din Odesa aveau la Chişinău
o secţie specială a Consiliului avocaţilor din Odesa.
7
 Reprezentanţii Curţii de fapt acordau asistenţă juridică mai mult în oraşe, iar în teritoriu, la sate, mai cu
seamă în cauzele civile această funcţie o îndeplineau aşa numiţii mediatori, care purtau o reputaţie de excroci.
Aceştia nu erau jurişti de profesie, ci persoane cu studii generale şi care cunoşteau cît de cît procedura
judiciară Din rîndul lor făceau parte mulţi dvoreni, proprietari funiciari sau foşti cinovnici. Această activitate a
apărut haotic şi nu avea un statut juridic legal.
În urma contrareformei din decembrie_1874 a fost instituit corpul Reprezentanţilor particulari. Iniţial, ei
au fost constituiţi ca o măsură vremelnică, în scopul diminuării numărului mare de "avocaţi clandestini"-
mediatori, însă această categorie (reprezentanţii particulari) s-a statornicit atît de bine, încît au existat paralel
cu reprezentanţii curţilor, pînă în 1917.
Reprezentanţii particulari participau în calitate de reprezentnţi legali ai clienţilor şi nu erau numiţi din
oficiu, de instanţă, asa cum reprezentanţii Curţii. Ultimii aveau dreptul de a angaja prin contract ajutori de
avocaţi din rindul persoanelor licenţiate în drept.
În conştiinţa maselor, nu era diferenţă între aceste două Categorii de avocaţi (Reprezentanţii Curţii şi
Reprezentanţii particulari), deoarece şi unii şi alţii în provincii erau controlaţi şi supravegheaţi de judecători.
La 22.XI.1917 s-a lichidat instituţia avocaturii, formată în urma statutelor din 1864 şi a legii din 1874.
Putera sovetică a avut o atitudine nefavorabilă faţă de avocatură însă peste 5 ani de la 1917, V.Lenin - fost
ajutor de avocat, îşi revede atitudinea faţă de instituţia democratică a avocaturii şi ca rezultat la 28 mai 1922 în
RSFSR se instituie avocatura, care nu s-a bucurat de încrederea şi respectul organelor de ocrotire a normelor
de drept: judecătoriilor, procuraturii, organelor de cercetare şi anchetă prealabilă.

România: Organizarea avocaturii în România începe odată cu adoptarea Regulamentelor organice. În

Muntenia în 1831 şi în Moldova în 1838 se instituie un corp restrins de avocaţi, care la început erau salariaţi
de stat şi funcţionau pe lîngă instanţele penale. Funcţijle de apărător erau executate paralel de vechili şi
ispravnici.
Avocatura a fost organizată pe baze moderne după adoptarea legii "Pentru instituirea corpului de avocaţi"
din 6-18 decembrie 1868. Iar iniţial în 1864 prin Reforma judiciară. Modelul noii legislaţii a fost cel francez.
Dar, trebuie de menţionat că termenul de avocat este întîlnit pentru prima dată în Titlul VII - "Despre vechil"
din Manualul juridic al lui Andronachie Donici, apărut la Iaşi în 1814.
În judeţile de sud ale Basarabiei - Izmail, Bolgrad şi Cahul avocatura s-a instituit în baza legii sus
menţionate, iar în restul Basarabiei instituirea avocaturii a avut loc ca şi în Rusia ţaristă.
La 19.II.1923 legislaţia adoptată în 1864 este înbunătăţită prin Legea pentru organizarea corpului de
avocaţi. Principiile organizării pe baze liberale a avocaturii s-au menţinut în întreaga perioadă interbelică.
Prin Decretul nr.281/1954 s-a renunţat în mare măsură la sistemul liberal tradiţional. Avocaţii erau
organizaţi în barouri colective de asistenţă juridică şi asimilaţi cu funcţionarii de stat.
Prin Legea nr.51 din 9.XI.1995 şi Statutul adoptat de Consiliul Uniunilor Avocaţilor din România la
30.IX.1995 se revine la principiile moderne democratice.
Republica Moldova
Examinarea evoluţiei institutului avocaturii naţionale ne impune să ne adresăm istoriei statului şi
dreptului naţional care a avut o cale extremă de vectorială. O bună parte din trecutul său în perioada modernă
statul şi dreptul moldovenesc au fost ataşaţi cursului istoric al altor state: Imperiului Rus şi Regatului Român
Reforma judiciară din 1864 din Rusia, către anul 1869 a avut impactul său şi asupra Basarabiei cu toate
trăsăturile sale specifice de realizare A fost proclamată separarea sistemului judiciar de organele puterii
legislative şi executive. Organizarea şi procedura judecătoreasca a fost bazată pe principiul transparenţei, a
fost introdusă independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor, a fost reorganizată procuratura. Tot atunci a
debutat şi instituţia modernă a avocaturii. Întru stabilirea adevărului, cu apariţia acestui institut, în procedura
judiciară a fost instituit principiul examinării cauzelor în contradictoriu.
În Basarabia, ca şi în restul Rusiei ţariste au activat două categorii de avocaţi Reprezentanţii Curţii şi, din
1874 - Reprezentanţii particulari.
După cum am mai menţionat, la Chişinău nu era Curte de Apel, ea fiind la Odesa. De aceea, pe lîngă
Tribunalul districtual Chişinău activa o secţie specială a avocaţilor reprezentanţi ai Colegiului de pe lângă
Curtea de Apel din Odesa.
Pentru obţinerea titlului de reprezentant al curţii erau necesare următoarele condiţii, studii juridice
superioare, atingerea vîrstei de 25 ani, cetăţean al Rusiei, cinci ani vechime în muncă în calitate de jurist sau
8
funcţionar în judecată, sau ajutor de avocat. Procedura de intrare în rîndul corporaţiei reprezentanţilor curţii
cuprindea două etape: admiterea şi înscrierea. Admiterea depindea de decizia consiliului, în baza căreia
pretendentul putea fi înscris în rindul avocaţilor. Înscrierea în lista (tabloul avocaţilor) avea un caracter formal
şi se realiza de Preşedintele Curţii de Apel în baza deciziei consiliului de admitere a persoanei în avocatură.
În ocruguri, din lipsa de reprezentanţi ai curţii, care activau în oraşe, în 1874 au fost instituiţi
Reprezentanţii Particulari, care activau pe lângă judecătoriile de pace şi alte instanţe judiciare, inferioare Curţii
de Apel. Pentru a deveni reprezentant particular candidatul urma să fie cărturar, să atingă majoratul, să fie
creştin şi să dispună de drepturile electorale. Ei activau, de regulă, în judecătoriile care i-au admis în această
calitate, care le elibera un certificat special şi care efectua supravegherea asupra activităţii lor. Reprezentanţii
particulari nu erau uniţi în corporaţie şi nivelul profesionalismului lor lăsa mult de dorit.
Structura organizatorică a avocaturii ruseT în mare măsură o compila pe cea franceză - cu
autoadministrare internă, sistem de sancţiuni disciplinare şi procedură disciplinară. Activitatea avocaţială era
similară activităţii avocaturii austro-germane, conform căreia avocatul era un mediator, o persoană de afaceri
în probleme de drept, care se bucura de succes la public nu graţie profesionalismului şi virtuţilor morale, ci
abilităţilor privind aranjarea lucrurilor şi satisfacerea intereselor clienţilor.
În 1918 vectorul istoriei a adus Basarabia în arealul politic si de drept român, care deja începînd cu anii
20 ai sec XIX cunoştea instituţia avocaturii moderne. în toată perioada interbelică şi, mai mult, pînă în 1944 în
Basarabia a fost implementată instituţia avocaturii române, care după formă şi conţinut nu se deosebea de cea
franceză.
Trebuie de menţionat că în perioada interbelică, timp în care Basarabia a fost în componenţa României,
unde funcţiona legislaţia acesteia, pe teritoriul din partea stîngă a Nistrului situaţia era de altă natură.
La 12 octombrie 1924 s-a format RASSM în componenţa URSS. Aici instituţia avocaturii se deosebea
de cea din Basarabia atît prin structură, cît şi prin forma şi conţinutul său.
În 1922, la Haricov, capitala Ucrainei sovietice, a avut loc Primul congres al lucrătorilor din domeniul
justiţiei, unde s-a adoptat rezoluţia "Despre avocatură" Pe baza acesteia, la 2 octombrie 1922 de către
Comitetul Executiv Central al RSS Ucrainene s-a adoptat "Regulamentul despre avocatură din RSSU în 1925,
la Balta, capitala de atunci a RASSM a fost format Colegiul Apărătorilor din RASSM în frunte cu Prezidiul
temporar (organ executiv).
La 1 decembrie 1929 a fost adoptat "Regulamentul despre (.rt-anizarea judecătorească a RASSM",
conform căruia Colegiul apărătorilor din RASSM se afla pe lîngă Judecătoria Principală a RASSM, care îsi
exercita funcţiile sub conducerea şi supravegherea ei nemijlocită.
La 6 ianuarie 1938, la Tiraspol, noua capitală a RASSM s-a adoptat noua Constituţie a RASSM, care
cuprindea şi norme ce se refereau la organizarea judecătorească şi procuratură.
La 2 august 1940 la sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem a URSS a fost proclamată RSS
Moldovenească, iar în octombrie 1940, în conformitate cu Legea URSS "Despre organizarea judecătorească"
din 16 08 1938, la Chişinău a fost format Colegiul avocaţilor din RSSM. Prezidiul nu a fost ales.
La 11 decembrie 1945, după război, la adunarea generală a membrilor Colegiului Avocaţilor din RSSM
s-a ales organul executiv şi de dispoziţie al CA - Prezidiul Colegiului de Avocaţi din RSSM. Colegiul
avocaţilor era subordonat organizatoric Ministerului Justiţiei.
În 1959, prin decretul Prezidiumului Sovietului Suprem al RSSM, Ministerul Justiţiei a fost lichidat. La
16 aprilie 1960, conform Regulamentului despre avocatură în RSSM, avocatura a fost subordonată Comisiei
juridice de pe lîngă Sovietul Miniştrilor al RSSM.
În 1977 pentru prima dată, în istoria avocaturii sovietice, statutul juridic al acesteia a fost fixat în
Constituţia URSS (art. 161), iar în 1979 a fost adoptată Legea "Cu privire la avocatură în URSS". Această lege
reglementa problemele de organizare şi activitate a avocaturii la scară unională, în cadrul Republicilor
unionale urma să se adopte regulamente proprii. În_RSS Moldovenească prin Legea din 21 noiembrie 1980, de
către Sovietul Suprem a fost aprobat "Regulamentul avocaturii RSS Moldoveneşti" Regulamentul în cauză a
constituit unul din actele de bază ce reglementa statutul avocatului în Republica Moldova timp de două
decenii.
Conform dispoziţiilor acestui regulament forma de organizare a avocaturii moldoveneşti o constituia
Colegiul Avocaţilor -_uniune binevolă de persoane care profesează activitatea de avocat Organele Colegiului
de avocaţi erau: Adunarea generală (Conferinţa) membrilor Colegiului, Prezidiul – organul executiv, Comisia
de revizie - organul de control şi revizie.
9
 După proclamarea RM a suveranităţii la 23.06.1990 şi a independenţei la 27.08.1991, în republică a
demarat procesul de edificare a statului de drept şi a societăţii civile. În acest context s-au adoptat un şir de
acte legislative democratice, inclusiv şi Legea cu privire la avocatură nr.395-XIV, adoptată la 13 mai 1999 şi
intrată in vigoare la 9 septembrie 1999. Forma de organizare a avocaturii, potrivit legii o consfituie Uniunea
avocaţilor şi, paralel avocaţii individuali - licenţiaţi. Îndată după publicare legea dată a fost supusă criticii
vehimente din partea specialiştilor - jurişti, critică care s-a soldat cu declararea neconstituţională la 15
februarie 2000 de către Curtea Constituţională a RM, a unui şir de norme, fapt ce a dus la "impotenţa" legii
numite.
La 17 decembrie 1999 a fost adoptat Statutul profesiei de avocat, act corporativ care în detalii
reglementează activitatea şi organizarea Uniunii avocaţilor din Republica Moldova.
La 19 iulie 2002 Parlamentul RM a adoptat noua Lege cu privire la avocatură nr. 1260-XV, publicată
în Monitorul Oficial 126-127/1001, 12.09.2002, lege care conform art.60 intră în vigoare peste trei luni din
data publicării, la 12 decembrie 2002.

2. Natura juridică, scopurile şi principiile de activitate ale avocaturii.

Într-un stat de drept puterea judiciară este autonomă în limita competenţei sale şi are un statut egal
cu puterile legislativă şi executivă1.
Fiecare din aceste trei ramuri ale puterii este reprezentată de anumite organe, relativ independente, care
asigură funcţionarea viabilă, normală a statului. În acest context, puterea judiciară, fiind reprezentată de
instanţele de judecată, Consiliul Superior al Magistraturii şi Procuratură se sprijină în activitatea ei pe o serie
de alte instituţii, ca organele de urmărire penală avocatură, notariat, etc.
Potrivit p.5 al capitolului III al Concepţiei reformei judiciare şi de drept, întitulat “Organele ce
contribuie la înfăptuirea justiţiei. Organele de ocrotire a ordinii de drept” unul din principiile de bază ale
statului de drept este asigurarea asistenţei juridice a populaţiei. Această activitate este asigurată de avocatură.
Reieşind din prevederile legislaţiei actuale a Republicii Moldova avocatura se prezintă ca o organizaţie
profesională, care nu are nici o tangenţă cu sistemul politic al statului. Însă în statele democratice ale lumii
avocatura este o instituţie a sistemului politic şi influenţează activ viaţa societăţii (spre exemplu: avocatura are
dreptul la iniţiativă legislativă).
Majoritatea populaţiei prin termenul avocatură înţelge o organizaţie de jurişti-profesionişti care asigură
apărarea persoanelor în faţa organelor judiciare, acordă consultaţii, întocmesc cereri şi alte documente cu
caracter juridic.
În linii generale această accepţiune este corectă, însă trebuie de reţinut că întocmirea cererilor,
acordarea de consultaţii juridice şi chiar reprezentarea în faţa organelor judiciare se poate efectua de orice
licenţiat în drept, nefiind avocat. Conform art.26 al Constituţiei R.M. dreptul la apărare se garantează fiecărui
om, care are dreptul dreptul să reacţioneze independent, prin mijloace
legitime, la încălcarea drepturilor şi libertăţilor sale. În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate
de un avocat, ales sau numit din oficiu. Reieşind din sensul normei constituţionale numai avocatul este
persoana, care acordă asistenţă juridică calificată.
Legea cu privire la avocatură, în art.1, defineşte avocatura în felul următor: „Avocatura este o
instituţie de drept independentă a societăţii civile, menită să asigure, pe bază profesională, acordarea de
asistenţă juridică calificată persoanelor fizice şi juridice, în scopul apărării drepturilor, libertăţilor şi
intereselor lor legitime, precum şi al asigurării accesului la înfăptuirea justiţiei”2.
Din cele menţionate anterior rezultă că avocatura poate fi privită sub mai multe aspecte:
 ca insituţie
 ca o asociaţie de jurişti profesionişti
 ca profesiune
În privinţa profesiunii de avocat trebuie să menţionăm că ea este o profesiune liberală (alături de cea
de notar, medic, arhitect).

1
Hotărîrea Parlamentului 152/21.06.94 privind aprobarea Concepţiei reformei judiciare şi de drept în Republica Moldova Monitor 6/49, 30.06.1994
2
Legea Republicii Moldova 1260/19.07.2002 cu privire la avocatură, Monitorul Oficial 126-127/1001, 12.09.2002
10
 Prin profesiune liberală se înţelege acea profesie ce se desfăşoară potrivit unei specialităţi dobândite de
o persoană fizică în cadrul învăţământului superior, exercitată în limita pregătirii profesionale pe care o are,
bazată pe principiile independenţei şi liberalismului, a cărei remunerare nu are caracter comercial. Profesiunea
liberală (inclusiv avocatura) se deosebeşte de alte activităţi prin următoarele semne:
 este o activitate intelectuală – cei ce o exercită îşi pun în valoare cunoştinţele lor în contextul unei
concurenţe aprige, clientul având posibilitatea de alege avocatul, care după părerea sa este cel mai
competent.
 este o activitate independentă – acest semn se corelează cu criteriul intelectualităţii şi se caracterizează
prin independenţa avocatului în raport cu oricare organ de stat, în alegerea clientului, independenţa
economică faţă de alte persoane şi de stat, libera alegere a formei de exercitare a profesiei (birou
individual sau birou asociat).
Totodată merită de menţionat că independenţa avocaturii nu este absolută. Profesia de avocat
poate fi exercitată doar de către persoana, ce a obţinut Licenţa pentru exercitarea profesiei de avocat,
care este acordată de Ministerul Justiţiei.
Un alt moment, care limitează independenţa avocatului, este stipulat în art. 31 al Legii nr.1260-
XV unde se indică că toţi avocaţii formează Baroul. Reieşind din sensul legii, reiese că avocaţii sunt
obligaţi să se afilieze Baroului, fapt ce contravine dreptului constituţional al fiecărui cetăţean la libera
asociere. Cu atât mai mult, această prevedere contravine art.30 ce stabileşte că avocaţii sînt în drept
să se asocieze, pe principii benevole, conform legislaţiei cu privire la organizaţiile necomerciale, în
asociaţii profesionale.
 este o activitate dezinteresată – avocatul cedează interesul său în favoarea interesului clientului,
activitatea sa având la bază caracterul uman. Anume din acest considerent remunerarea rămâne pe
planul secund. Prin aceasta el se deosebeşte de comercianţi. Remunerarea avocatului constituie
existenţa lui zilnică, şi nu o sursă de venit comercial.
Imaginea tradiţională a avocatului este cea a unui om de cultură, a unui bun vorbitor, care acordă un
însemnat sprijin în realizarea dezideratului de dreptate socială şi juridică.
Legea cu privire la avocatură, în art.8, defineşte avocatul ca o persoană care a obţinut licenţă conform
legii şi care dispune de dreptul de a participa la urmărirea penală şi la dezbateri judiciare, de a se
pronunţa şi de a acţiona în numele clienţilor săi şi/sau de a-şi reprezenta şi consulta clienţii în
domeniul dreptului.
Profesorul şi avocatul român Mircea Manolescu menţionează că avocatul trebuie să dispună de
următoarele calităţi:
 facultatea de a argumenta şi de a construi logic pentru a fundamenta solid un proces;
 imaginaţie şi darul invenţiei, pentru a descoperi noi argumente şi a modifica aspectul procesului;
 spirit de sinteză, pentru a scoate în relief punctele esenţiale ale procesului;
 spirit critic, pentru a putea combate argumentele adversarului;
 simţ psihologic, pentru a percepe reacţiile auditoriului;
 ascuţime intelectuală şi priceperea de a se adapta după împrejurări.1
D`Aguesseau scria încă în 1693 despre corpul avocaţilor că reprezintă „un ordin la fel de vechi ca şi
magistratura, la fel de nobil ca virtutea şi la fel de necesar ca justiţia”2.
De-a lungul timpului, profesia de avocat a fost mereu considerată ca figurând printre cele mai nobile şi
importante profesii din punct de vedere social. Avocatul colaborează la realizarea justiţiei în calitate de
auxiliar al justiţiei, fiind un ghid pentru cei aflaţi în impas, având scopul de a apăra drepturile, libertăţile şi
interesele legitime ale persoanelor fizice şi juridice.
În privinţa locului avocaturii în sistemul organelor de drept, opinia predominantă este cea precum că
avocatura nu ar fi un organ de drept, deoarece nu dispune de mijloace de constrângere faţă de persoanele care
încalcă dreptul. Avocatul are un singur rol – rolul de apărător, care veghează şi ajută organele de drept (cele de
urmărire penală, instanţele de judecată) în procesul aplicării dreptului, în scopul evitării situaţiilor de atragere
la răspundere a persoanelor nevinovate.

1
Manolescu Mircea – Arta avocatului. Şapte prelegeri – Bucureşti. 1998. pag. 117
2
Roland Dumas – Les Avocats, Graseet et fasquelle – 1977, pag. 49
11
 În acest context, avocatura este o instituţie independentă cu statut special, nesubordonată organelor
statului şi nici nu este un organ de stat. Ea este o instituţie socială de drept a societăţii civile, care activează pe
baza autoadministrării.

Principiile de organizare şi exercitare a profesiei de avocat.

Teoria avocatologiei prevede două categorii de principii:
a. principii de organizare ale avocaturii
b. principii de exercitare a profesiei de avocat

a. Principiile de organizare ale avocaturii:

 Principiul autonomiei Baroului. Avocatura este organizată într-o structură autonomă faţă de
celelalte autorităţi publice – Baroul avocaţilor. Singura limitare în exercitarea activităţii
avocaţiale este determinată de necesitatea respectării legii.
 Principiul organizării avocaturii în structuri democratice (decentralizarea avocaturii). Din acest
principiu reiese că avocaţii în R.M. practică profesia individual şi nu au vre-o careva „birocraţie
avocaţială” sau vre-o subordonare a avocatului faţă de un oarecare şef.
 Principiul colegialităţii avocaţilor şi organelor de conducere ale avocaturii. Organele de
autoconducere ale Baroului nu sunt altceva decât nişte instituţii constituite în scopul organizării
activităţii normale ale avocaturii, alcătuite dintr-un anumit număr de avocaţi din rândul celor
mai experimentaţi, desemnaţi de către toţi membrii Baroului. Aceste oragane sunt: Congresul,
Consiliuil Baroului, Comisia pentru etică şi disciplină şi Comisia de cenzori. Toate aceste
organe funcţionează pe baza principiului colegialităţii, adică pot funcţiona numai dacă la
şedinţele acesora participă un anumit număr de membri, şi toate hotărârile acestor organe sunt
adoptate prin vot.
b. Principiile de exercitare a profesiei de avocat:
 Principiul asigurării dreptului la apărare (art. 3 p.a) – care constituie esenţa activităţii
avocaţiale. El se explică prin faptul că sarcina avocatului este de a acorda asistenţă juridică atât
în bază de contract, cât şi din oficiu, în cazurile stabilite de lege (art.6, Legea 1260-XV)
 Principiul legalităţi şi umanismului. Acest principiu se desprinde din art.3 p.e) şi art.4 ale Legii
cu privire la avocatură, potrivit căruia activitatea avocaţială este reglementată de Constituţia
R.M., Legea menţionată, alte legi care reglementează activitatea menţionată, precum şi de
tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte. Întreaga activitate a avocatului, în
raporturile sale cu autorităţile publice şi cu justiţiabilii, trebuie să se bazeze în permanenţă pe
actele normative în vigoare. Caracterul uman al activităţii avocatului constă în faptul că el apăra
interesele persoanei, aflate într-o situaţie dificilă şi are nevoie de susţinere morală, caritate şi
compasiune.
 Principiul independenţei avocatului. Independenţa avocatului este o consecinţă a autonomiei
instituţiei avocaturii. Acest principiu, ca şi cel menţionat anterior, nu este absolut, realizarea
acestuia fiind condiţionată de supunerea avocatului numai faţă de lege. Potrivit art. 43 din
Legea nr. 1260-XV În exercitarea profesiei sale, avocatul este independent şi se conduce
numai de lege. Avocatul este liber în alegerea poziţiei sale şi nu este obligat să coordoneze
această poziţie cu nimeni, în afară de client. Independenţa avocatului nu poate prejudicia
interesele clientului său, o garanţie în acest sens constituind-o obligaţia avocatului de a păstra
secretul professional, care nu este limitată în timp (art. 47 al Legii cu privire la avocatură).
 Principiul libertăţii. – prevăzut de art. 3 p.b al Legii 1260-XV/2002. Libertatea profesiei de
avocat are ami multe aspecte:
 Avocatul este liber în alegerea formei de exercitare a profesiei (B.I. sau B.A.).
 Avocatul este liber în alegerea clienţilor şi în renunţarea la calitatea de reprezentant sau
apărător pe o cauză concretă.

12
  La încheierea contractului de asistenţă juridică avocatul şi clientul sunt liberi în
stabilirea clauzelor contractului (spre ex: contra plată sau gratuit).
 Principiul parţialităţii. Parţialitatea implică obligaţia avocatului ca, prin toate mijloacele legale,
să susţină şi să argumenteze toate împrejurările de fapt şi de drept care pledează în favoarea
clientului său. Acest principiu se desprinde din prevederile art. 46 alin. 3 (Avocatul nu are
dreptul să acţioneze contrar intereselor legitime ale clientului, să ocupe o poziţie juridică fără a
o coordona cu acesta (cu excepţia cazurilor cînd clientul îşi recunoaşte vina) şi 4 (Avocatul nu
este în drept să declare vinovat clientul dacă acesta nu-şi recunoaşte vinovăţia. Recunoaşterea
de către client a vinovăţiei nu privează avocatul de dreptul de a contesta acuzaţia şi de a cere
achitarea clientului).
 Principiul colaborării cu organele judiciare. Acest principiu este determinat de art. 6 al.1, şi
art.46 al.1 din lege, potrivit cărora avocaţii au obligaţia de a acorda asistenţă juridică în cazul
desemnării lor din oficiu, atunci când o parte sau alta a procesului nu are posibilitatea de a-şi
angaja un apărător. În această situaţie instanţa propune părţii respective lista avocaţilor din raza
teritorială a instanţei de judecată şi solicită prezentarea avocatului solicitat.
Acest principiu se mai manifestă şi prin rolul pe care îl are avocatul în sistemul organelor de
ocrotire a dreptului despre care am vorbit anterior.
 Principiul deontologiei profesionale. Cuvântul deontologie semnifică un grup de norme etice
privitoare la exercitarea unei profesiuni. Acest principiu se referă la respectarea normelor de
comportament de către avocat în raport cu: instanţa de judecată şi alte autorităţi publice, cu
propriul client, cu părţile adverse şi cu proprii colegi. Aceste norme se conţin atât în Legea
1260-XV (art.46) cât şi în Codul de etică profesională al avocaţilor.

3. Genurile de asistenţă juridică acordată de avocaţi şi formele ei.

Potrivit art. 7 al Legii 1260-XV, avocaţii acordă persoanelor fizice şi juridice următoarele genuri de
asistenţă juridică profesională:
 oferă consultaţii şi explicaţii, expun concluzii cu privire la problemele juridice, prezintă informaţii
verbale şi în scris referitoare la legislaţie;
 întocmesc documente cu caracter juridic;
 reprezintă interesele lor în instanţele de judecată, în autorităţile administraţiei publice;
 reprezintă interesele lor în materie juridică în relaţiile cu alte persoane fizice şi juridice;
 participă la urmărirea penală şi la dezbateri judiciare în cauzele penale în calitate de apărător sau
reprezentant al victimei, al părţii civile, al părţii civilmente responsabile şi al martorilor.
Avocaţii acordă persoanelor fizice şi juridice şi alte genuri de asistenţă juridică, neinterzise de lege, atît
în cazul unor delegaţii unice, cît şi în cazul delegaţiilor pe termen lung.
Asistenţa juridică poate fi acordată atât contra plată, cât şi gratuit (în dependenţă de clauzele
contractului).
Pe cauze penale, asistenţa juridică, poate fi acordată pe 3 căi:
 contra plată (prin stabilirea onorariului în contractul de asistenţă judiciară dintre părţi);
 gratuit (prin indicarea în contract a faptului că asistenţa judiciară se acordă gratuit sau prin simpla
înţelegere dintre părţi, fără a încheia un contract)
 din oficiu (acordare a asistenţei juridice garantate de stat).

Condiţiile, volumul şi modul de acordare de către avocaţi a asistenţei juridice garantate de stat se
stabilesc  prin Legea cu privire la asistenţa juridică garantată de stat.

4. Baroul. Organele de autoconducere ale Baroului: componenţa şi competenţa.

13
 Profesia de avocat este organizată în cadrul Baroului, care potrivit art.31 din Legea 1260-XV, reuneşte
toţi avocaţii din Republica Moldova. Activitatea Baroului se întemeiază pe principiile autoadministrării.
Baroul este persoană juridică, are ştampilă şi simbolică proprie.
Organele Baroului sînt:
a) Congresul;
b) Consiliul Baroului;
c) Comisia de licenţiere a profesiei de avocat;
d) Comisia pentru etică şi disciplină;
e) Comisia de cenzori.
Organele Baroului asigură acordarea de către avocaţi a asistenţei juridice calificate persoanelor fizice şi
juridice.
Congresul este organul suprem al Baroului, care se convoacă cel puţin o dată pe an.
Congresul extraordinar poate fi convocat din iniţiativa Consiliului Baroului, Comisiei de licenţiere a
profesiei de avocat, Comisiei pentru etică şi disciplină, Comisiei de cenzori sau la cererea a 1/3 din numărul
avocaţilor.
Congresul se consideră legal întrunit dacă la lucrările lui participă majoritatea avocaţilor. În lipsa
cvorumului, Consiliul Baroului, în termen de 15 zile, convoacă Congresul în mod repetat. La convocarea
repetată a Congresului, acesta se consideră legal întrunit dacă la lucrările lui participă cel puţin 1/3 din
numărul avocaţilor.
Hotărîrile Congresului se aprobă cu votul majorităţii avocaţilor prezenţi şi sînt executorii pentru toţi
avocaţii. Ele pot fi atacate în instanţa de judecată.
Congresul are următoarea competenţă:
a) alege şi revocă membrii Consiliului Baroului, avocaţii membri ai Comisiei de licenţiere a profesiei de
avocat şi ai Comisiei pentru etică şi disciplină,  membrii Comisiei de cenzori, alege, la prima sa şedinţă, noii
membri, după revocarea vechilor membri, în modul stabilit de prezenta lege;
b) adoptă şi modifică Codul deontologic al avocatului;
c) aprobă statele de funcţii şi bugetul Baroului;
d) stabileşte mărimea defalcărilor efectuate de către avocaţi în bugetul Baroului;
e) audiază şi aprobă rapoartele anuale privind activitatea Consiliului Baroului, Comisiei de licenţiere a
profesiei de avocat, Comisiei pentru etică şi disciplină şi Comisiei de cenzori;
f) examinează petiţiile avocaţilor referitoare la hotărîrile Consiliului Baroului, Comisiei de licenţiere a
profesiei de avocat şi ale Comisiei pentru etică şi disciplină;
g) adoptă hotărîri privind formarea structurilor teritoriale ale Baroului;
i) adoptă alte hotărîri referitoare la activitatea Baroului, precum şi hotărîri prevăzute de legea nr.1260.
Consiliul Baroului este organul de autoadministrare al avocaţilor, care reglementează şi ţine sub
control aspectele fundamentale ale raporturilor avocaturii cu autorităţile publice, instanţele judecătoreşti,
organele de drept, asociaţiile obşteşti şi alte organizaţii.
Consiliul Baroului se alege de către Congres, prin vot secret, din rîndul avocaţilor cu o vechime în
profesie de cel puţin 5 ani, pe un termen de 4 ani.
Consiliul Baroului este constituit din cel puţin 15 membri: preşedintele Consiliului Baroului, doi
vicepreşedinţi, un secretar şi membrii Consiliului. Activitatea de membru al Consiliului Baroului se consideră
o obligaţie de onoare şi se exercită în baza principiilor obşteşti.
Consiliul Baroului este condus de preşedinte, ales prin vot secret din numărul membrilor Consiliului.
Preşedintele Consiliului Baroului este ales pe un termen de 4ani. Una şi aceeaşi persoană poate fi aleasă
preşedinte al Consiliului pentru cel mult două mandate consecutive. Preşedintele Consiliului Baroului conduce
şedinţele acestuia şi reprezintă Consiliul fără procură. În caz de boală sau de absenţă a preşedintelui
Consiliului, şedinţa este condusă de unul dintre
vicepreşedinţii acestuia. Preşedintele Consiliului Baroului este ordonator de credite în limitele devizului de
cheltuieli.
Vicepreşedinţii Consiliului Baroului sînt aleşi prin vot deschis, la propunerea preşedintelui, din
numărul membrilor Consiliului.
Secretarul Consiliului Baroului este ales prin vot deschis, la propunerea preşedintelui Consiliului, din
numărul membrilor acestuia.
14
 Secretarul Consiliului Baroului este responsabil pentru organizarea lucrărilor de secretariat şi a
activităţilor protocolare.
Şedinţele Consiliului Baroului sînt convocate de preşedintele acestuia ori de cîte ori este necesar, dar
cel puţin o dată în lună. În cadrul şedinţelor se întocmesc procese-verbale, care sînt semnate de preşedintele
şedinţei şi de secretar.
Şedinţele Consiliului Baroului sînt deliberative dacă la ele participă cel puţin 2/3 din numărul
membrilor acestuia. Hotărîrile Consiliului Baroului se adoptă cu simpla majoritate de voturi ale membrilor lui
şi sînt executorii pentru toţi avocaţii.
Consiliul Baroului decide independent asupra modului de desfăşurare a şedinţelor şi de votare a unor
chestiuni - prin vot secret sau deschis.
La şedinţele Consiliului Baroului pot fi invitaţi reprezentanţi ai birourilor şi asociaţiilor de avocaţi,
precum şi alte persoane.
Consiliul Baroului:
a) convoacă Congresul;
b) organizează îndeplinirea hotărîrilor Congresului;
c) aprobă contractele şi angajamentele semnate de preşedintele Consiliului Baroului;
d) desemnează membrii Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat, precum şi alte
persoane în vederea exercitării funcţiilor Baroului în domeniul asistenţei juridice garantate de stat;
f) organizează instruirea profesională continuă a avocaţilor;
g) ţine Lista avocaţilor care au dreptul de a exercita profesia de avocat;
h) înregistrează birourile de avocaţi şi ţine registrul birourilor de avocaţi;
i) stabileşte forma mandatului avocatului, care confirmă împuternicirile acestuia;
j) înregistrează contractele privind efectuarea stagiului profesional;
k) soluţionează conflictele şi litigiile ce ţin de efectuarea stagiului profesional;
l) soluţionează alte chestiuni atribuite de legea nr. 1260 în competenţa sa ori delegate de
Congres.Hotărîrile Consiliului Baroului pot fi atacate în instanţa de judecată.
Comisia de licenţiere a profesiei de avocat
Comisia de licenţiere a profesiei de avocat este compusă din 11 membri, cu un mandat de 4 ani, dintre
care:
a) 7 avocaţi sînt aleşi de Congres;
b) 4 membri sînt desemnaţi de ministrul justiţiei, doi dintre care sînt avocaţi şi doi sînt profesori titulari
de drept.
Comisia de licenţiere a profesiei de avocat:
a) adoptă hotărîrile privind admiterea la examenul de calificare;
b) organizează examenele de calificare;
c) adoptă hotărîrile privind susţinerea examenului de calificare.
Comisia pentru etică şi disciplină
Comisia pentru etică şi disciplină este aleasă în componenţa a cel puţin  11 avocaţi cu o vechime în
profesie de cel puţin 5 ani.
Comisia pentru etică şi disciplină:
a) examinează plîngerile privind acţiunile avocaţilor şi cazurile de încălcare de către avocaţi a disciplinei
şi a normelor de etică profesională;
b) intentează procedura disciplinară în privinţa avocaţilor şi adoptă hotărîrea corespunzătoare în această
procedură.
Membrii Comisiei pentru etică şi disciplină sînt obligaţi să păstreze secretul profesional şi să nu
divulge informaţia aflată în procesul procedurii disciplinare intentate în privinţa avocaţilor.
Comisia pentru etică şi disciplină exercită şi alte atribuţii delegate de Congres.
Comisia de cenzori este aleasă în componenţa a 5 avocaţi.
Comisia de cenzori exercită controlul activităţii economico-financiare a Baroului şi se subordonează
Congresului.

Membrii comisiilor Baroului sînt aleşi de Congres, prin vot secret, pe un termen de 4 ani.
Comisiile Baroului convoacă şedinţe ori de cîte ori este necesar, dar cel puţin o dată în lună.
15
 Comisiile Baroului decid independent asupra modului de desfăşurare a şedinţelor - şedinţe deschise sau
închise.
Activitatea comisiilor Baroului este organizată de preşedinţii acestora, aleşi prin vot secret la şedinţele
comisiilor, pe un termen de 2 ani. Una şi aceeaşi persoană poate fi aleasă preşedinte al comisiei pentru cel mult
două mandate consecutive.
La şedinţele comisiilor Baroului pot fi invitaţi reprezentanţi ai birourilor şi asociaţiilor de avocaţi,
precum şi alte persoane.
Hotărîrile comisiilor Baroului se adoptă cu votul majorităţii simple a membrilor săi şi sînt executorii
pentru toţi avocaţii.

Organele Baroului de avocaţi îşi desfăşoară activitatea în baza mijloacelor acumulate din:
a) defalcările efectuate de avocaţi în mărimea stabilită prin hotărîre a Congresului;
b) taxele pentru examenele de calificare;
c) alte plăţi neinterzise de lege.

5. Formele de organizare a profesiei de avocat.

Profesia de avocat se exercită, la discreţia fiecărui avocat, în una din următoarele forme:
a) birou individual de avocaţi;
b) birou asociat de avocaţi.
Avocatul poate fi fondator doar al unui birou de avocaţi.
Avocatul trebuie să dispună de spaţiu pentru acordarea asistenţei juridice.
Biroul de avocaţi poate avea denumire.
Biroul de avocaţi îşi începe activitatea la data înregistrării acestuia de către Consiliul Baroului.
Dizolvarea biroului de avocaţi se efectuează în conformitate cu legislaţia civilă.
Biroul individual de avocaţi
În biroul individual de avocaţi îşi exercită profesia un singur avocat  (fondatorul biroului).
Biroul individual de avocaţi activează şi se prezintă în raporturile juridice ca persoană fizică.
Biroul asociat de avocaţi
Biroul asociat de avocaţi este fondat de doi şi mai mulţi avocaţi (fondatori ai biroului). Avocaţii îşi
exercită profesia de sine stătător.
Biroul asociat de avocaţi este persoana juridică.
Biroul asociat  de avocaţi dispune de conturi în bancă, de ştampilă, pe care este imprimată denumirea
completă a biroului, numărul sub care este înscris în registrul birourilor de avocaţi şi data înregistrării.
Raporturile dintre avocaţii biroului asociat de avocaţi sînt reglementate în bază de contract.
Biroul asociat de avocaţi este condus de un avocat ales de membrii biroului.

Înregistrarea birourilor de avocaţi

Birourile individuale şi birourile asociate de avocaţi se înregistrează de către Consiliul Baroului în
termen de cel mult o lună de la data prezentării următoarelor acte şi informaţii:
a) cererii de înregistrare;
b) declaraţiei de fondare a biroului individual sau a biroului asociat de avocaţi. Forma declaraţiei se
aprobă de către  Consiliul Baroului;
c) copiilor licenţelor pentru exercitarea profesiei de avocat;
d) copiilor actelor care confirmă adresa sediului biroului de avocaţi;
e) datelor despre legătura telefonică, electronică, poştală sau de alt gen dintre Consiliul Baroului şi
avocat.
Înregistrarea birourilor de avocaţi se efectuează prin introducerea datelor în registrul birourilor de
avocaţi, a cărui formă este aprobată de către Consiliul Baroului. Biroului de avocaţi i se eliberează un extras
din registru, care serveşte drept temei pentru punerea biroului la evidenţa fiscală, pentru confecţionarea
ştampilei şi deschiderea conturilor bancare.
Refuzul de înregistrare a biroului de avocaţi poate fi atacat în instanţa de judecată.

16
 Avocatul este în drept să modifice forma de organizare a activităţii de avocat în condiţiile prezentei
legi.
Reînregistrarea biroului de avocaţi (în caz de modificare a formei de organizare a activităţii de avocat,
a numărului de avocaţi, în caz de schimbare a denumirii, a sediului biroului) se efectuează în condiţiile
prezentului articol.
În cazul fuziunii, divizării sau lichidării biroului de avocaţi, informaţia referitoare la acest birou se
exclude din Registrul birourilor de avocaţi.

Asociaţiile de avocaţi
În scopul apărării drepturilor şi intereselor lor, avocaţii sînt în drept să se asocieze, pe principii
benevole, conform legislaţiei cu privire la organizaţiile necomerciale, în asociaţii profesionale locale, centrale
şi internaţionale, în baza calităţii de membru individual sau colectiv, şi să se înregistreze în modul stabilit.
Asociaţiile de avocaţi, specificate la alin.(1), pot acorda asistenţă materială  avocaţilor din cadrul
acestor asociaţii şi membrilor familiilor acestora.
Asociaţiile de avocaţi centrale şi cele internaţionale pot avea structuri regionale.

6. Dobândirea şi încetarea calităţii de avocat.

Dobândirea calităţii de avocat.

În conformitate cu art.8 din Legea 1260-XV avocat poate fi:
 cetăţeanul Republicii Moldova,
 cu capacitate deplină de exerciţiu,
 licenţiat în drept,
 care se bucură de o reputaţie ireproşabilă,
 a efectuat stagiul professional,
 a susţinut examenul de calificare.
Sînt scutite  de  efectuarea stagiului  profesional şi de examenul de calificare persoanele care au  cel
puţin 10 ani vechime în muncă în funcţia de judecător sau procuror dacă, în termen de 6 luni după demisia din
funcţiile respective, au solicitat eliberarea licenţei pentru exercitarea profesiei de avocat. De aceleaşi drepturi
şi în aceleaşi condiţii beneficiază şi persoanele care, după demisia din funcţia de judecător şi procuror, au
continuat să activeze în domeniul dreptului.

Persoana care a depus cerere de eliberare a licenţei pentru exercitarea profesiei de avocat nu se
consideră persoană cu reputaţie ireproşabilă şi cererea ei nu se admite în cazul în care:
a) a fost condamnată anterior pentru infracţiuni grave, deosebit de grave, excepţional de grave
săvîrşite cu intenţie, chiar dacă au fost stinse antecedentele penale;
b) nu au fost stinse antecedentele penale pentru comiterea altor infracţiuni;
c) anterior a fost exclusă din avocatură sau i s-a retras licenţa pentru acordarea asistenţei juridice din
motive compromiţătoare;
d) a fost concediată din cadrul organelor de drept din motive compromiţătoare sau a fost eliberată, din
aceleaşi motive, din funcţia de judecător, notar, consultant juridic sau funcţionar public;
e) comportamentul sau activitatea ei este incompatibilă cu normele Codului deontologic al avocatului;
f) prin hotărîrea instanţei judecătoreşti, s-a stabilit un abuz prin care ea a încălcat drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului.Aceste prevederi se aplică şi avocaţilor stagiari.
Potrivit art.9 al Legii 1260-XV profesia de avocat este incompatibilă cu:
 oricare funcţie retribuită, cu excepţia funcţiilor legate de activitatea ştiinţifică şi didactică,
precum şi de activitatea în calitate de arbitru al judecăţii arbitrale (arbitrajului);
 activitatea de întreprinzător;
 activitatea de notar.

17
 Stagiul profesional durează un an. Consiliul Baroului poate reduce acest termen, în conformitate cu
criteriile stabilite în Regulamentul privind condiţiile stagiului profesional, la cererea avocatului stagiar şi la
demersul avocatului care asigură efectuarea stagiului, depuse după expirarea a 3 luni de stagiere.
Regulamentul privind condiţiile de efectuare a stagiului profesional este aprobat de Congres, la
propunerea Consiliului Baroului.
Stagiul profesional se desfăşoară în baza contractului încheiat între avocatul stagiar şi avocatul care
asigură efectuarea stagiului, înregistrat la Consiliul Baroului.
Avocatul care asigură efectuarea stagiului profesional trebuie să aibă o vechime în profesia de avocat
de cel puţin 5 ani.
Avocatul poate avea concomitent cel mult 2 avocaţi stagiari.
Avocat stagiar poate fi cetăţeanul Republicii Moldova, licenţiat în drept, care are capacitate deplină de
exerciţiu şi o reputaţie ireproşabilă şi care a încheiat cu unul dintre avocaţi contract de
efectuare a stagiului profesional.
Avocatul stagiar activează sub îndrumarea avocatului care asigură efectuarea stagiului profesional,
acesta fiind în drept să corecteze poziţia avocatului stagiar în procesul reprezentării
intereselor clientului.
Avocatului stagiar i se permite să acorde asistenţă juridică clientului în cadrul judecătoriilor municipale
şi de sector în cauzele civile şi administrative, în judecătoriile economice de circumscripţie şi în cadrul
autorităţilor publice.
Admiterea în profesia de avocat
Admiterea în profesia de avocat se efectuează în baza examenului de calificare susţinut în faţa Comisiei
de licenţiere a profesiei de avocat, precum şi în condiţiile art.8 alin.(3). Regulamentul privind modul de
susţinere a examenului de calificare se aprobă de către Congres, după coordonarea  lui cu Ministerul Justiţiei.
Hotărîrea privind susţinerea examenului de calificare se adoptă şi se comunică persoanei care a susţinut
examenul de calificare în termen de cel mult 10 zile de la data susţinerii.
Rezultatele examenelor de calificare sînt aprobate prin hotărîre de către Comisia de licenţiere a
profesiei de avocat.
Hotărîrile Comisiei de licenţiere a profesiei de avocat pot fi contestate în instanţa de judecată.

Încetarea exercitării profesiei de avocat.

Activitatea de avocat încetează:
a) prin renunţare în scris la exerciţiul profesiei;
b) în cazul retragerii licenţei;
c) în caz de deces;
d) în cazul în care avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală şi
incompatibilă cu normele deontologice ale activităţii de avocat.
Avocatul a cărui activitate a încetat este obligat să restituie Consiliului Baroului, în termen de 10 zile,
licenţa şi legitimaţia de avocat.
Consiliul Baroului este obligat, în termen de 10 zile de la data încetării activităţii de avocat, să
consemneze acest fapt în Lista avocaţilor care au dreptul de a exercita profesia de avocat şi să publice această
informaţie în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

7. Statutul juridic al avocatului. Garanţiile exercitării profesiei de avocat.

În exercitarea profesiei sale, avocatul este independent şi se conduce numai de lege. Avocatul este liber
în alegerea poziţiei sale şi nu este obligat să coordoneze această poziţie cu nimeni, în afară de client.
Drepturile avocatului:
Avocatul are dreptul:
a. să reprezinte interesele legitime ale clientului în instanţele de judecată, în organele de drept, în
autorităţile publice, în alte organizaţii;
b. să ia cunoştinţă de toate materialele cauzei încredinţate din momentul încheierii contractului de
acordare a asistenţei juridice, să facă notiţe şi copii;
18
 c. să colecteze independent, să fixeze şi să prezinte informaţii referitoare la circumstanţele cauzei;
d. să solicite informaţii, referinţe şi copii ale actelor necesare pentru acordarea asistenţei juridice
instanţelor judecătoreşti, organelor de drept, autorităţilor publice, altor organizaţii, care sînt obligate
să elibereze actele solicitate;
e. să solicite, cu acordul clientului, concluziile specialiştilor în soluţionarea problemelor care au apărut
în legătură cu acordarea asistenţei juridice şi care necesită cunoştinţe speciale în diferite domenii de
activitate;
f. să prezinte organelor competente şi mass-mediei cereri şi demersuri, să depună în modul stabilit
contestaţii şi petiţii privind acţiunile şi deciziile prin care se încalcă drepturile clientului şi drepturile
avocatului în exercitarea profesiei sale.
La acordarea asistenţei juridice unei persoane reţinute, deţinute în stare de arest sau condamnate,
avocatului i se asigură, la orice etapă a procesului penal sau administrativ, condiţiile necesare pentru
întrevederi şi consultaţii, cu respectarea confidenţialităţii, fără a limita durata şi numărul întrevederilor şi
consultaţiilor.
Persoanele cu funcţie de răspundere ale organelor abilitate cu supravegherea persoanelor reţinute,
deţinute în stare de arest sau condamnate sînt obligate să permită accesul liber al avocatului la aceste persoane
în temeiul contractului de acordare a asistenţei juridice.
Avocatul poate să se specializeze în anumite ramuri ale dreptului şi să-şi exercite profesia conform
specializării.
În cadrul Baroului, avocatul este în drept:
 să aleagă şi să fie ales în organele Baroului în condiţiile prezentei legi;
 să prezinte organelor Baroului spre examinare demersuri referitor la activitatea Baroului, să înainteze
propuneri referitor la îmbunătăţirea condiţiilor pentru exercitarea profesiei sale şi să participe la
examinarea lor;
 să participe personal la şedinţele organelor Baroului în cazurile cînd se examinează activitatea sau
comportamentul său;
 să primească de la organele Baroului asistenţa metodologică şi juridică necesară pentru exercitarea
profesiei.
Pentru activitatea sa profesională, avocatul are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor
suportate în interesul clientului.
Ca şi clientul, avocatul are dreptul să rezilieze unilateral contractul de asistenţă juridică.

Obligaţiile avocatului:
Avocatul este obligat:
Obligaţiile avocatului
    (1) Avocatul este obligat:
    a) să acorde asistenţă juridică calificată conform contractului încheiat cu clientul sau cu oficiile teritoriale
ale Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat;
    b) să aplice, în exercitarea profesiei sale, mijloacele şi metodele prevăzute de lege pentru apărarea
drepturilor şi intereselor legitime ale clientului;
    c) să respecte normele Codului deontologic al avocatului.
    (2) Avocatul nu este în drept să acorde asistenţă juridică persoanei dacă:
    a) în cauza dată, el acordă sau a acordat asistenţă juridică unor persoane ale căror interese vin în contradicţie
cu interesele persoanei în cauză;
    b) în cauza dată, el a participat în calitate de judecător, procuror, persoană care efectuează urmărirea penală,
expert, specialist, traducător, martor sau martor asistent;
    c) la urmărirea penală sau la examinarea cauzei date, a participat o persoană cu care avocatul se află în
raporturi de familie, de rudenie sau care îi este afin.
   (3) Avocatul nu are dreptul să acţioneze contrar intereselor legitime ale clientului, să ocupe o poziţie juridică
fără a o coordona cu acesta (cu excepţia cazurilor cînd clientul îşi recunoaşte vina), să refuze, fără motive
întemeiate, apărarea bănuitului, învinuitului, inculpatului sau a condamnatului, la care s-a obligat.

19
    (4) Avocatul nu este în drept să declare vinovat clientul dacă acesta nu-şi recunoaşte vinovăţia.
Recunoaşterea de către client a vinovăţiei nu privează avocatul de dreptul de a contesta acuzaţia şi de a cere
achitarea clientului.
    (5) Avocatului i se interzice să participe la proces fără a lua cunoştinţă în prealabil de materialele dosarului.
    (6) În cadrul Baroului, avocatul:
    a) participă la lucrările Congresului;
    b) efectuează la timp defalcările în bugetul Baroului;
    c) îndeplineşte unele misiuni ale organelor Baroului, dacă aceasta nu prejudiciază exercitarea profesiei sale.
   Secretul professional:
    (1) Avocatul nu este în drept să divulge informaţiile confidenţiale ce i-au fost comunicate în timpul acordării
asistenţei juridice, precum şi să transmită, fără acordul clientului, unor terţi documentele legate de exercitarea
delegaţiei.
    (2) Obligaţia de a păstra secretul profesional nu este limitată în timp.

Art.44 al Legii 1260-XV prevede următoarele garanţii ale exercitării profesiei de avocat:
Se interzice imixtiunea în exercitarea profesiei de avocat.
Percheziţionarea domiciliului sau a spaţiului în care avocatul acordă asistenţă juridică, a transportului
utilizat de acesta, ridicarea obiectelor şi documentelor ce aparţin avocatului, controlul şi ridicarea
corespondenţei poştale şi telegrafice, interceptarea convorbirilor telefonice şi de alt gen nu pot fi făcute decît
cu sancţiunea Procurorului General, adjuncţilor lui sau prin hotărîre a instanţei de judecată.
Avocatul nu poate fi supus percheziţiei corporale sau controlului personal în timpul exercitării
atribuţiilor profesionale, cu excepţia cazurilor de infracţiune flagrantă.
În caz de reţinere a avocatului sau de tragere la răspundere penală, organul care a efectuat măsurile
în cauză este obligat să informeze Ministerul Justiţiei şi Consiliul Baroului în decurs de 6 ore din momentul
reţinerii sau tragerii la răspundere penală.
Insultarea, calomnierea avocatului, ameninţările la adresa acestuia, actele de violenţă comise împotriva
lui în timpul exercitării atribuţiilor profesionale şi în legătură cu aceasta se pedepsesc conform legii.
Avocatul nu poate fi interogat referitor la esenţa raporturilor sale cu persoana căreia îi acordă sau i-a
acordat asistenţă juridică.
Instanţa de judecată îi asigură avocatului spaţii pentru exercitarea atribuţiilor profesionale în cauzele în
care el s-a angajat în instanţa respectivă.
Nici o autoritate publică nu poate influenţa direct sau indirect şi nu poate controla contractul dintre
avocat şi client.

20