Un rău necesar:

Politica privind armele nucleare din cadrul

Organizației Națiunilor Unite

Ștefani Evelyne-Gabriella

2014
 Introducere

În ultimii ani, securitatea nucleară a devenit subiectul tot mai principal al dezbaterilor
referitoare la securitatea internaţională. Câteva evoluţii stau mărturie în acest sens: numărul
tot mai mare al grupăriilor teroriste și mai nou al apariției acelor lupi singuratici ce pot avea
acces la această tehnologie, precum și diverși actori statali ce elaborează programe nucleare,
unele neconfirmate, deci imposibil de controlat.
Această cucerire făcută de către om a înfricoșătoarelor forțe din structura atomică a
materiei, a început în ajunul celui de-al doilea război mondial. A fost rezultatul științei pure,
iar apoi a urmat o serie lungă de dezvoltări ce au dus la crearea unei noi surse de energie,
energia nucleara. Odată descoperită, s-a trecut la ultima fază, încorporarea materiilor
fisionabile, într-o armă devastatoare, ce odată declanșată poate distruge orice. Aceasta este
cea mai puternică armă creată vreodată.
De atunci și până la sfârșitul lumii, omul va deține tehnologia care poate produce
dezastre comparabile cu cele mai mari catastrofe naturale. Așadar, nevoia unei politici comune
asupra pericolului ce deriva din aceste cercetări și posesiuni de tehnologie și arme, este mai
mare decât oricând. De aceea statele, cu atât mai mult, prin intermediul celor mai mari
organizații internaționale, pot conduce o politică de neproliferare a armelor atomice.
În acest eseu, voi prezenta atât rolul acestei organizații în domeniul nuclear, de la
creearea ei și până în prezent, cât și etapele desfășurării politicii de neproliferare începută
odată cu cel de-al doilea război mondial, dar care exista si în prezent.
 CUPRINS

INTRODUCERE

1. PĂCATUL NUCLEAR

2. ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE:

Politica de control asupra materialelor și armelor nucleare

3. Renunțările

4. Rolul NATO în Politica de Neproliferare Nucleară

5. CURSA ÎNARMĂRILOR ȘI ECHILIBRUL DE PUTERE

CONCLUZII

ANEXA
 PĂCATUL NUCLEAR

Totul a început odată cu descoperirea, la sfârșitul anului 1938, a faptului că una dintre
particulele fundamentale ale materiei, neutronul, poate provoca fisiunea atomului de uraniu,
fenomen însoțit de emisie de energie și de formare de substanțe radioactive.1
În anul următor, progresele făcute de britanici și francezi în acest domeniu, l-au făcut
pe Roosevelt, președintele Statelor Unite ale Americii, să ia decizia de a trece la etapa
elaborării bombei propriu zise, fără știrea publicului, a autorității parlamentare sau chiar a
serviciilor ministeriale implicate, doar un număr redus de miniștrii și colaboratori ai lor au
fost informați. În plus, dacă la începutul anului 1939, presa mondială, captivată de subiect,
emitea scenarii ce depășeau înțelegerea publicului, în curând întreaga activitate legată de acest
domeniu, a fost acoperită de secret, ajutând parcă la deschiderea unui nou capitol din istoria
umanității.
În anii ce au urmat, americanii, prin centrele de la Los Alamos (New Mexico), Hanford
(Washington) și Oak Ridge (în valea Tessessee), și-au dezvoltat și perfecționat procedeul prin
care se putea ajunge la declanșarea energiei atomice. În același timp, o bună parte dintre cei
mai renumiți cercetători din lume, printre care Albert Einstein, Leo Szilard și alții, au dat
dovadă de un simț al anticipării ieșit din comun. Au prevăzut uriașele efecte negative ce urmau
să apară după folosirea bombei, astfel că, au încercat în repetate rânduri să îi contacteze pe
liderii americani. Inițial au avut succes, tocmai de aceea Roosevelt a dispus imediat creearea
unei comisii care să analizeze problema efectelor adverse, dar după moartea acestuia,
eforturile lor de alarmare au fost în zadar, bomba era deja destinată Japoniei, ca răzbunare a
atacului de la Pearl Harbor și mai mult ca sigur arma ar fi fost folosită și împotriva Germaniei
dacă s-ar mai fi aflat în război.
În tot acest răstimp, savanții și inginerii germani nu au considerat o prioritate
cercetările asupra uraniului, ci s-au orientat asupra rachetelor balistice intercontinentale și de
croazieră, contribuind astfel, involuntar - odată cu preluarea acestora de către câștigătorii celui
de-al doilea război mondial - la armele atomice ale viitorului, prin asigurarea unui mijloc de
transport care face ca astăzi aceste arme să fie practic invulnerabile.
După utilizarea celor doua bombe împotriva Japoniei, în luna august a anului 1945,
soldată cu:
 distrugerea a două orașe, Hiroshima (figura nr. 1) și Nagasaki (figura nr.2);
 moartea a 200.000 de persoane și chiar mai multe după trecerea timpului, din
pricina expunerii victimelor rămase în viață la radiații;
 contaminarea apei și a solului;
 emiterea de radiații până în stratosferă și răspândirea acestora în întreaga lume
prin intermediul curenților de aer;
 distrugerea stratului de ozon, ș.a.

1
Goldschmidt, Bertrand(1985), Complexul atomic. O istorie politică a energiei nucleare, Editura Politică,
București;
 s-a pus problema controlului asupra materialelor fisionabile și armelor nucleare ce se
puteau creea, nemaivorbind despre păstrarea secretului tehnologic și al procedurilor de
îmbogățire a uraniului, secrete respectate încă de dinaintea efectuării testelor nucleare.
Acesta a fost contextul în care a apărut ideea unei politici de neproliferare a armelor
nucleare.

ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE

Politica de control asupra materialelor și armelor nucleare

Anul înființării Organizației Națiunilor Unite coincide cu anul în care au fost folosite
pentru prima dată bombele atomice, în anul 1945, împotriva Japoniei.
Ridicată pe „ruinele” Ligii Națiunilor, proiect idealist prin excelență, care a eșuat
tocmai prin izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Organizația Națiunilor Unite a
devenit prima organizație internațională guvernamentală postbelică.2
Cu toate că, teoretic, ONU, este o organizație independentă, practic, Consiliul de
Securitate, instituție executivă al acesteia, este condusă de statele ieșite victorioase din cel de-
al Doilea Război Mondial (Statele Unite ale Americii, Federația Rusă, Marea Britanie, Franța
și China), punându-i astfel independența la îndoială. Paradox sau nu, acest lucru și faptul că a
reușit să strângă laolaltă o sută nouă zeci și trei de state, îi asigură legitimitatea de care are
nevoie în promovarea păcii în lume, dar mai ales în continuarea Politicii de Neproliferare
Nucleară.
Invocând primul articol din Carta3 organizației, care precizează obiectivul fundamental
al acesteia, acela de a menține pacea și securitatea internațională4, dar prin rezolvare pașnică
a diferendelor5, Eisenhower, președintele Statelor Unite ale Americii, propune în primul an al
mandatului său, în anul 1953 - după ce a avut loc primul test al unei bombe termonucleare
sovietice (Bomba „H”) - să se ridice bariera izolaționismului atomic american, și să se
deschidă calea spre colaborare și control asupra materialelor fisionabile din partea unei
organizații, care ar funcționa ca o bancă nucleară, sub egida ONU. Așadar, încă din acei ani,
Washingtonul a acționat pe plan internațional pentru stabilirea unui control internațional în
vederea utilizării pașnice a energiei atomice și creearea unei organizații a cărei sarcina era să
efectueze acest control, agenție care se va numi Agenția Internațională pentru Energia
Atomică (AIEA), inaugurată în 1958, dar a cărei sistem de control nu a ajuns pe deplin aplicat
decât în 1963. Agenția funcționează și astăzi, sub sloganul: „Atomi pentru pace”.
În prezent, principalele obiective6 strategice ale AIEA, definite de noua Strategie pe
Termen Mediu (2012-2017), vizează:

2
Carpinschi, Anton; Mărgarit Diana (2011), în „Organizații internaționale”, Editura Polirom, Iași;
3
Carta ONU, disponibilă online la: http://www.dri.gov.ro/documents/Carta%20ONU.pdf;
4
Articolul 1 al Cartei ONU;
5
Capitolul 6 al Cartei ONU;
6
Potrivit site-ului Ministerului Afacerilor Externe: http://www.mae.ro/node/6227
  Facilitarea accesului statelor la energie nucleară în contextul renaşterii
nucleare de la început de mileniu;
 Promovarea ştiinţei nucleare, tehnologiei şi aplicaţiilor energiei nucleare;
 Îmbunătăţirea siguranţei şi securităţii nucleare;
 Consolidarea palierului privind cooperarea tehnică a AIEA cu statele membre.

Renunțările

După încheierea unui tratat de interzicere a experiențelor nucleare între cele două
superputeri din timpul Războiului Rece, Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii, s-a
pus problema limitării accesului altor țări la noile arme, astfel, în anul 1968, s-a ajuns la
Tratatul de Neproliferare Nucleară (Non Proliferation Treaty - NPT), conform căruia
abstinența nucleară se verifică prin sistemul de controale AIEA. Obiectivul tratatului fiind
prevenirea răspândirii armelor nucleare și a tehnologiilor de fabricare a acestora, promovarea
cooperării în domeniul utilizării pașnice a energiei nucleare și în final dezarmarea nucleară.
Intrat în vigoare în anul 1970, tratatul a fost semnat până în prezent de 190 de state,
inclusiv de cele cinci state deținătoare în mod oficial de arme nucleare.
În timpul semnării NPT-ului, s-a luat decizia de a trece și la negocieri privind limitarea
armamentelor strategice, așa s-a ajuns la SALT (I și mai târziu II), negocieri, care au fost fără
îndoială printre cele mai neobișnuite din istoria diplomației.

Rolul NATO în politica de neproliferare nucleară

NATO a fost prima alianță militară pe timp de pace din istoria americană. Impulsul pentru
crearea acesteia a fost dat de lovitura de stat comunistă din Cehoslovacia [...]Astfel, în aprilie
1948, mai multe țări vest-europene au format Pactul de la Bruxelles – un pact defensiv, proiectat
să respingă orice încercări de a răsturna prin forță guvernele democratice. Totuși, toate analizele
pozițiilor relative de putere indicau că Europa Occidentală pur și simplu nu avea suficientă forță
pentru a respinge un atac sovietic. Așadar, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord a luat
ființă ca un mod de a lega America de apărarea Europei Occidentale.7

Având la bază principiile Cartei ONU, NATO se diferențiază de celelalte organizații

guvernamentale regionale tocmai prin specificul politico-militar. Acesta presupune că, pe
lângă principiile ce figurează în Carta ONU, întâlnim și un alt principiu, ce reiese din
cunoscutul și controversatul articol 5 al tratatului NATO, care precizează datoria de a acționa
(dacă este considerat necesar) în cazul în care are loc un atac armat împotriva unuia sau mai
multor state aliate, dar nu înainte de a primi acordul Consiliului de Securitate al ONU, care va

7
Kissinger, Henry (2008), „Diplomația”, Editura All, București, p. 401;
analiza raportul NATO, în vederea „adoptării măsurilor necesare pentru restabilirea și
menținerea păcii și securității internaționale”8.
Tratatul de neproliferare nucleară, reprezintă „piatra de temelie” a politicii NATO în
domeniul nuclear, aliații fiind membrii NPT9, ce sprijină universalizarea, respectarea şi
implementarea deplină a Tratatului, precum şi ale celorlalte instrumente internaţionale
relevante în domeniu. Politica Alianţei în domeniul nuclear se bazează îndeosebi pe ideea că
armele nucleare sunt considerate "garanţia supremă a securităţii Aliaţilor", dar rolul lor este
unul politic, nefiind îndreptate împotriva unor amenințări specifice.10
Adesea, se menționează „misiunile NATO”, fără să se precizeze faptul că NATO nu
poate acționa fără încuviințarea ONU. Așadar, NATO, devine în situații extreme, brațul armat
al ONU, prin care se trece de la politică la fapte, la acțiuni ce au o strategie militară bine
definită. În general, atitudinea organizației este mai degrabă prudentă decât ofensivă.
Intervențiile în state suspecte că dețin arma nucleară sunt un bun exemplu în ceea ce
privește NATO. Chiar dacă, de pildă, cazul Războiului din Irak, început în anul 2003, pe
fondul războiului contra terorismului, început de George Bush Jr., a reprezentat unul dintre
cele mai mari eșecuri din intelligence, fiind un război pornit din pricina dificultăților „de
înțelegere a psihologiei unui dictator, a simulării de către acesta a unui anumit tip de exercițiu
al puterii care presupunea crearea unor aparențe de autoritate, bazate pe capabilități
inexistente, dar a căror absență era bine disimulată11.

CURSA ÎNARMĂRILOR ȘI ECHILIBRUL DE PUTERE

Dezvoltarea tehnologiei nucleare a creat o importantă dimensiune a cursei înarmărilor,

o cursă de ordin psihologic, în care statele, din ambiția și dorința de a avea un statut superior
în cazul unui eventual conflict armat, au început să investească în zona de cercetare și
dezvoltare nucleară. (Figura nr.3 si 4)
În felul acesta, monopolul statelor învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial a
pălit. Astfel încât:
 Două dintre cele opt puteri nucleare confirmate, India şi Pakistan, au
întreprins teste nucleare înainte de anul 1999.
 În cazul Israelului, experții declară faptul că ar fi o putere militară atomică.
Însă, în anul 2010, cînd ţările arabe, puternic susţinute de Iran, au înaintat la AIEA o rezoluţie
prin care au cerut Israelului să semneze Tratatul de Neproliferare Nucleară, reprezentantul
SUA la AIEA s-a opus, motivând că demersul ar periclita negocierile de pace din Orientul

8
art. 5, Tratatul Atlanticului de Nord, disponibil online:
http://www.mae.ro/sites/default/files/file/pdf/TRATATUL%2520NORD-ATLANTIC.pdf
9
NPT - Tratatul de Neproliferare Nucleară (Non Proliferation Treaty )
10
Potrivit Ministerului Afacerilor Externe: http://nato.mae.ro/node/222
11
În Maior, George Cristian(2010): „Un război al minții- Intelligence, servicii de informații și cunoaștere
strategică în secolul XXI”, Editura Rao, București, p.37;
Mijlociu şi a cerut statelor arabe să-şi retragă rezoluţia.12 Acest fapt declanșând un precedent
periculos.
 Un alt caz este cel al Coreei de Nord, care a declarat că deţine arsenal nuclear
şi nu va ezita să îl folosească în cazul declanşării unui conflict cu sudul, ba chiar au anunţat
în repetate rânduri că au testat arma nucleară, acest lucru putând fi parțial confirmat de
cutremurele de mică intensitate resimţite în Coreea de Sud. Coreea de Nord a refuzat în mod
constant să semneze NPT.
 Un alt precedent periculos a fost Iranul, care în ciuda faptului că a semnat NPT
şi a lăsat AIEA să controleze proiectele oficiale pe care le conducea, acesta a dezvoltat şi alte
proiecte nucleare, potrivit declarațiilor oficiale ale UE și ale reprezentanților unor state, ce s-
a transformat într-un subiect mediatizat, mai ales după numeroasele sancţiuni aplicate
împotriva acestuia, ce au început să se intensifice după ce fostul preşedinte Ahmadinejad a
ameninţat că „va şterge de pe faţa pământului, statul evreu”.
Sancţiunile au determinat guvenul de la Teheran să ameninţe cu anularea acordului
cu AIEA, dar, după câţiva ani de negocieri şi sancţiuni, în data de 24 noiembrie 2013, prin
acordul interimar încheiat la Geneva, între Iran şi marile puteri (P5+1)13, dosarul nuclear
iranian era aproape rezolvat, acordul prevăzând limitarea timp de şase luni a producţiei de
uraniu slab îmbogăţit şi îngheţarea extinderii instalaţiilor de la Frodo, Natanz şi Arak14, în
schimbul relaxării sancţiunilor internaţionale impuse, inclusiv în industria petrolului.

Concluzii

12
Extras din http://www.gandul.info/international/cele-sapte-plus-trei-puteri-nucleare-ale-momentului-ce-
arme-detine-in-realitate-iranul-9030014
13
P5+1: este un grup de şase mari puteri ale lumii, care în anul 2006 au început negocierile cu Iranul asupra
programului său nuclear, printre aceste ţări fac parte cele cinci state permamente în Consiliul de Securitate al
ONU, plus Germania;
14
Potrivit Ager Press;
 Anul 1945 a reprezentat momentul în care s-a conturat politica internațională privind
neproliferarea nucleară. A fost anul în care lumea a văzut efectele devastatoare ale armei
atomice. Totodată a fost anul în care monopolul asupra cunoașterii existenței unei asemenea
arme s-a încheiat. Astfel că, statele ieșite învingatoare din cel de-al Doilea Război Mondial,
deși începuseră cercetările asupra îmbogățirii uraniului, nu testaseră arma, abia după ce SUA
au testat-o și folosit-o în război, s-a început proliferarea armelor și materialelor nucleare.
Din acel moment, s-a pus problema controlului asupra lor și singura metodă eficientă
era crearea unei agenții internaționale, aflată sub tutela Organizației Națiunilor Unite, ce avea
să controleze și să coordoneze proiectele nucleare desfășurate de către state. Prin aceste
acțiuni, ONU, implicit statele cu drept permanent în cadrul Consiliului Executiv al acesteia,
au început politica de neproliferare nucleară, o politică menită să descurajeze cercetările
ilegale în acest domeniu, singurii care aveau dreptul să dețină tehnica și arma nucleară, fiind
cei care la momentul încheierii celui de-al doilea Război Mondial cunoașteau secretul atomic.
Așadar, această politică de neproliferare nucleară s-a desfășurat în trei etape:
Inițial s-a creat Organizația Națiunilor Unite de către marile puteri din aceea vreme, ca
apoi, sub tutela acesteia, să fie creată Agenția Internațională pentru Energia Atomică (AIEA).
Ulterior, după ce Uniunea Sovietică și SUA au încheiat diferite acorduri și tratate de limitare
a testelor nucleare, s-a extins discuția și asupra celorlalte state ce ar fi putut să cerceteze, să
dezvolte, iar apoi să creeze o armă, așa s-a ajuns la Tratatul de Neproliferare Nucleară (Non
Proliferation Treaty - NPT), reprezentând cea de-a doua fază a implementării politicii,
conform căruia abstinența nucleară se verifică prin sistemul de controale AIEA. Obiectivul
tratatului fiind prevenirea răspândirii armelor nucleare și a tehnologiilor de fabricare a
acestora, promovarea cooperării în domeniul utilizării pașnice a energiei nucleare și în final
dezarmarea nucleară.
Ultima fază a implementării politicii de neproliferare nucleară, a fost și este aplicarea
sancțiunilor AIEA asupra statelor ce nu au respectat nici organizația din care făceau parte
(ONU), prin desfașurarea în secret a unor proiecte nucleare, ce reprezintă o amenințare la
adresa securității internaționale, dar nici Tratatul de Neproliferare Nucleară, pe care unele
dintre ele l-au semnat, luându-și angajamentul supunerii controlului AIEA.
Începând cu 11/9 2001, anul în care au avut loc atentatele teroriste ce au zguduit lumea,
s-a ajuns la acțiuni militare prin intermediul NATO, organizație ce lucrează sub încuviințarea
ONU, desfășurate împotriva celor ce reprezintă o amenințare internațională, pe fondul
deținerii arsenalului nuclear, cum a fost cazul războiului din Irak, chiar daca în acest caz s-a
dovedit că agențiile de informații din SUA au interpretat greșit informațiile deținute.
Așadar, în această lume caracterizată de amenințări asimetrice, în acest continent
european postmodern, cum îl numește Cooper în cartea sa, apariția unor Lebede Negre15 este
ultimul lucru de care avem nevoie. Gestionarea unor astfel de evenimente neprevazute, mai
ales de natură nucleară, este total neclară, autoritățiile, nefiind deocamdată capabile să
răspundă rapid și eficient în fața lor. Din acest motiv, singurul lucru care rămâne de facut este
ca instituțiile specializate să prevină apariția lor și să sprijine politicile internaționale comune
ce vizează pacea și securitatea internațională, mai ales cand ne referim la arme nucleare.
15
Concept inventat de Nassim NicholasTaleb, dezvoltat în cartea sa intitulată Lebada Neagră - Impactul foarte
puțin probabilului, apărută în anul 2010, la Editura Curtea Veche, București;
Totodată, consider că aceste precedente periculoase create vor fi oferite drept exemplu de către
alte state care își vor dezvolta proiecte nucleare în viitor. Statele emergente, ce se află sub
auspicii economice favorabile dezvoltării lor, vor dori la un moment dat să dețină și secretul
atomic pentru a își proteja frontierele, în ciuda apartenenței la o așa zisă lume globalizată (care
este doar în anumite privințe globalizată).

Bibliografie selectivă

 Cărți:
 1. Carpinschi, Anton; Margarit Diana (2011), in „Organizatii internationale”, Editura
Polirom, Iasi;
2. Goldschmidt, Bertrand (1985), „Complexul atomic. O istorie politica a energiei
nucleare”, Editura Politica, Bucuresti;
3. Iosipescu, Vasile (1981), „Carușelul Violenței”, Editura Militară, București;
4. Kissinger, Henry (2008), „Diplomația”, Editura All, București.
5. Maior, George Cristian(2010): „Un război al minții- Intelligence, servicii de informații
și cunoaștere strategică în secolul XXI”, Editura Rao, București

 Articole; documente; tratate:

1. Carta ONU (1945), disponibila online la:

http://www.dri.gov.ro/documents/Carta%20ONU.pdf

2. Tratatul Atlanticului de Nord, disponibil online la:

http://www.mae.ro/sites/default/files/file/pdf/TRATATUL%2520NORD-ATLANTIC.pdf

 Site-uri:

1. http://www.mae.ro
2. http://wikipedia.com

ANEXA

Figura nr.1: Hiroshima după atacul nuclear;

 Sursa: http://www.boston.com/bigpicture/2009/08/hiroshima_64_years_ago.html

Figura nr. 2: Nagasaki distrusă de bomba atomică

Sursa: http://busanhaps.com/article/dispatches-nagasakis-atomic-bomb-museum
Figura nr.3: Exploziile nucleare începând cu anul 1945;
Sursa: http://www.radicalcartography.net/index.html?nuclear
 Figura nr. 4: Marile puteri și primele teste nucleare confirmate.

Anul SUA UK FRANȚA URSS CHINA INDIA PAKISTAN

Testează
pentru prima

1945 dată în lume

o armă
nucleară;
testeaza

1949 prima
bomba A
detonează testează

1952 prima bombă bomba

H (hidrogen) A.
testează

1953 prima
bombă H
Are loc testul

1954 de la Bikini

testează

1957 prima
bombă H
testează

1960 prima bombă

A
testează prima

1964 bombă A

testează prima

1967 bombă H

detonează

1974 prima
bombă A
testează cinci

1998 dispozitive
nucleare