Institutul de

Relaţii Internaţionale ANUAR ŞTIINŢIFIC

PROTECŢIA DIPLOMATICĂ – DREPT SAU OBLIGAŢIE

A STATULUI NAŢIONAL?

Diana CUCOŞ, doctor în drept, AŞM

Recenzenţi:
Andrei SMOCHINĂ, doctor habilitat în drept, profesor universitar
Victoria ARHILIUC, doctor habilitat în drept, profesor cercetător

The State of nationality has the right to grant diplomatic protection to its citizens and to
choose the means of protection. In case of inability of the citizen to present an international
claim himself, the State of nationality has the legal duty to exercise diplomatic protection, if
the injury resulted from a grave breach of a jus cogens norm attributable to the territorial
State. Many contemporary States’ Constitutions have fixed the legal obligation of the State to
protect its citizens abroad.
Developments of international human rights law elevated the position of the individual
in international law.

Expresia juridică care desemnează dreptul statului de a proteja cetăţenii săi şi

drepturile acestora în statul de reşedinţă este aceea de „protecţie diplomatică” [1, p. 247-
248]. Dreptul internaţional a autorizat statul naţional să revendice drepturile cetăţenilor
săi prin metode diplomatice sau alte metode sancţionate de către dreptul internaţional.
La nivel doctrinar, cel mai controversat aspect al protecţiei diplomatice ţine de subiectul
apartenenţei drepturilor încălcate. Îşi apără statul naţional propriul drept, care a fost
încălcat în persoana cetăţeanului său sau nemijlocit dreptul cetăţeanului este contradicţia
la care un răspuns final şi unanim acceptat nu există în dreptul internaţional.
Conform concepţiei tradiţionale, la baza căreia se află ficţiunea lui Emerich de
Vattel, statul cetăţeanului prejudiciat acţionează în nume propriu, deoarece
prejudiciul cauzat cetăţeanului său este considerat prejudiciu adus însuşi statului.
Amplificând interesul lui Groţius pentru „cetăţeni”, precum şi justificând dreptul
statului de a cere respectarea drepturilor sale în relaţiile cu alte state, Emerich de
Vattel susţinea că: „Oricine are un comportament inadecvat faţă de cetăţeanul unui
stat, cauzează indirect un prejudiciu acelui stat care, în consecinţă, trebuie să apere
cetăţeanul respectiv” [25 p. 254-255]. Astfel, bazându-se pe premisa groţiană în
favoarea statului de a-şi apăra cetăţenii săi, Emerich de Vattel argumentează atât
justificarea protecţiei, cât şi obligaţia statului naţional de a proteja cetăţenii săi.
În decursul multor secole, invocarea „prejudiciului indirect” a constituit baza
protecţiei diplomatice. Deciziile tribunalelor internaţionale în nenumărate rânduri au
demonstrat interesul general al statului cu privire la tratamentul cetăţenilor săi aflaţi
peste hotare şi asigurarea respectării dreptului internaţional, ceea ce implicit califica
atentarea la un drept al cetăţeanului ca fiind o atentare la dreptul statului. Se poate de
afirmat că prin înaintarea unei reclamaţii internaţionale, statul îşi apăra propriul
drept. Acest principiu a fost exprimat de către Curtea Permanentă de Justiţie
Internaţională în hotărârile cu privire la cauza Mavrommatis şi cauza căii ferate
Panevezys-Saldutiskis, la fel şi de C.I.J. în hotărârea cu privire la cauza Nottebohm.
252
 Institutul de
VOLUMUL V Relaţii Internaţionale

În hotărârea cu privire la cauza Mavrommatis, Curtea Permanentă de Justiţie

Internaţională a declarat că: „Acţionând în scopul protecţiei unui cetăţean [...] statul,
în fond, îşi apără propriul drept – dreptul de a asigura respectarea normelor
internaţionale cu privire la cetăţenii săi. În aşa fel, din acest punct de vedere, nu
există nici o îndoială că la baza reclamaţiei se află interesul statului […]. Din
momentul participării statului în favoarea cetăţeanului său, instanţa de judecată
internaţională va considera doar statul în calitate de parte” [17, p. 12]. După multe
opinii critice ale teoreticienilor, bazate pe exemple de tentative abuzive din practica
statelor, în anul 1955, acest principiu a fost reexpus de către C.I.J. în hotărârea cu
privire la cauza Nottebohm: „Protecţia diplomatică şi protecţia prin intermediul
procedurilor juridice internaţionale reprezintă metode de protecţie ale drepturilor
statului” [18, p. 24]. Ulterior, acest principiu îşi regăseşte expresia sa şi în practica
statelor.
Institutul de Drept Internaţional, la sesiunea de la Varşovia, din anul 1965, a
enunţat că reclamaţia internaţională, înaintată în legătură cu cauzarea unui prejudiciu
persoanei fizice, poartă caracterul naţional al statului atunci când persoana fizică
este cetăţean al acestui stat sau persoană care, conform dreptului internaţional, statul
este împuternicit să o asimileze propriei populaţii în scopul protecţiei diplomatice
[16, art. 3 (a)].
Concepţia tradiţională conduce către concluzia că, în final, la nivel internaţional
statul este singurul deţinător al dreptului material atunci când naţionalului său i-a
fost cauzat un prejudiciu, iar în cazul apatrizilor, aceştia sunt privaţi de minimum de
drepturi materiale.
Profesorul J. L. Brierly consideră că teoria conform căreia prejudiciul adus unui
cetăţean este un prejudiciu adus statului naţional, nu implică introducerea ficţiunii în
drept, aşa cum este uneori sugerat. Această calificare „reflectă adevărul real, paguba
survenită ca rezultat al denegării de dreptate nu este limitată sau, în orice caz, nu
priveşte un individ în parte ori familia acestuia, dar include aşa consecinţe, cum sunt
„neîncrederea sau lipsa siguranţei” la care sunt supuşi şi alţi străini aflaţi în situaţii
similare.[...] Un anume guvern are frecvent interesul deosebit în respectarea
principiilor dreptului internaţional, şi nu cel al obţinerii despăgubirilor pentru dauna
cauzată unui cetăţean într-o situaţie concretă [...]” [5, p. 48]. Argumentele lui J. L.
Brierly susţin că persoana fizică nu are dreptul de a înainta o reclamaţie internaţională.
Atât timp cât statele nu acceptă statutul internaţional al individului [3, p. 143-144],
lipsa dreptului procesual de a urmări drepturile sale la nivel internaţional nu reprezintă
un deficit anacronic. Astfel, doctrina tradiţională cu privire la protecţia diplomatică
este o consecinţă inevitabilă a inexistenţei la nivel internaţional a dreptului material al
indivizilor lezaţi. Ulterior, această idee a fost susţinută de către W. K. Geck în
Enciclopedia de drept internaţional public, unde el afirmă că: „statele nu au recunoscut
şi au refuzat să aplice conceptul” conform căruia „statele de reşedinţă sunt deţinătoare
ale drepturilor oferite străinilor de standardele internaţionale.” [12, p. 1057].
Hotărârile instanţelor de judecată nu susţin în mod continuu concepţia
tradiţională a protecţiei diplomatice [10, punctul 64]. Deşi multe decizii ale Curţii
Permanente de Justiţie Internaţională, ale C.I.J. şi ale tribunalelor internaţionale sunt
citate ca exemple în susţinerea concepţiei tradiţionale (cauzele Mavrommatis,
253
 Institutul de
Relaţii Internaţionale ANUAR ŞTIINŢIFIC

Panevezys-Saldutiskis, Nottebohm, Barcelona Traction) sau cel puţin exemple care

afirmă dreptul procesual exclusiv al statelor de a decide asupra dreptului material la
nivel internaţional, alte decizii, totuşi, pot fi interpretate ca afirmând dreptul material
al individului pe lângă dreptul material al statului naţional. În mod special, în cauza
Interhandel C.I.J. a indicat că statul declarant „a adoptat cauza naţionalului său a
cărui drepturi au fost încălcate pe teritoriul unui stat terţ contrar dreptului
internaţional” [14, p. 27]. Atunci când statul iniţiază un proces din numele
cetăţenilor săi, deseori, în calitate de reclamant este indicat nemijlocit cetăţeanul
prejudiciat.
Dezvoltarea contemporană a standardelor internaţionale din domeniul
drepturilor omului şi a normelor juridice care reglementează investiţiile
internaţionale au influenţat şi modificat concepţia tradiţională a protecţiei
diplomatice. Cadrul juridic internaţional actual permite indivizilor de a-şi apăra
drepturile sale prin înaintarea reclamaţiilor împotriva statului naţional sau împotriva
unui stat terţ. Bazându-ne atât pe actualele standarde din domeniul drepturilor
omului, cât şi pe practica statelor, este greu de afirmat că tradiţionala concepţie a
protecţiei diplomatice (care susţine că prejudiciul cauzat individului este prejudiciu
direct adus statului naţional) nu constituie doar o ficţiune. Nimeni nici nu
intenţionează să justifice orientarea tradiţională, inclusiv şi J. L. Brierly, în lucrarea
sa „The Law of Nations”, a indicat că: „Este o exagerare de a susţine că ori de câte
ori un cetăţean este prejudiciat pe teritoriul unui stat străin, statul naţional este
prejudiciat în ansamblu”[4, p. 275]. Cu toate acestea, este mai important de a analiza
avantajele concepţiei tradiţionale a protecţiei diplomatice, iar fundamentarea ei
logică urmează a fi lăsată pe locul doi. Ideea eliminării protecţiei diplomatice, în
calitate de mecanism al dreptului internaţional, nu pare a fi rezonabilă în prezent,
deoarece aceasta ar plasa mulţi indivizi în afara oricărei protecţii. Deşi confruntările
de opinie mai predomină cu privire la ficţiunea juridică introdusă de protecţia
diplomatică, problema cheie se referă, totuşi, la soluţia alternativă pentru cerinţele
tradiţionale ale protecţiei diplomatice. În scopul înlăturării caracterului fictiv al
protecţiei diplomatice, teoreticienii preocupaţi de această problemă au înaintat
diferite soluţii şi explicaţii. Astfel, ţinând cont de toate exemplele sus-menţionate,
unii savanţi afirmă că exercitând protecţia diplomatică, statul acţionează în calitate
de reprezentant al individului prejudiciat şi asigură realizarea dreptului individului
[11, p. 413-420]. Alţi autori încearcă să fundamenteze poziţia individului şi să
depăşească caracterul artificial al concepţiei tradiţionale [12, p. 1058; 14, p. 878]. Ei
consideră că este cel puţin la fel de logic afirmarea existenţei paralele pe de o parte a
unui drept material al individului, conform unui tratat internaţional, şi pe de altă
parte, existenţa unui drept material al statului de a vedea naţionalii săi asiguraţi cu
drepturile prevăzute de tratate. Adiţional, ei susţin că la nivel internaţional statul
posedă dreptul procesual exclusiv de a aplica drepturile materiale.
Profesorul P. C. Jessup consideră că dreptul de a înainta o reclamaţie
internaţională aparţine atât persoanei fizice, cât şi statului naţional, ultimul având
totuşi prioritate. În continuare P. C. Jessup afirmă că persoana fizică va putea
recurge la procedurile internaţionale doar după ce statul naţional s-a pronunţat
asupra neintervenţiei sale [15, p. 116-118]. Bennouna a ocupat o poziţie categorică
254
 Institutul de
VOLUMUL V Relaţii Internaţionale

şi nu tolerează concepţia tradiţională, calificând-o drept simplă ficţiune [2, p. 245]. F

Orrego Vicuña este de părerea că mecanismul protecţiei diplomatice este activat
doar atunci când persoana fizică lezată nu are acces direct la procedurile
internaţionale. El admite, totuşi, un paralelism în situaţia când statul naţional susţine
reclamaţia înaintată de către persoana fizică prin intermediul metodelor juridice
disponibile, dar această alternativă va genera diferite interferenţe în procesul ordonat
al procedurii internaţionale, iar consecinţele se vor răsfrânge şi asupra deciziei finale
[19].
În unele situaţii, însă, încălcarea drepturilor străinilor va atinge şi interesele
statului naţional, de exemplu, încălcarea sistematică a drepturilor cetăţenilor unui
stat concret, fapt care confirmă o politică de discriminare faţă de cetăţeni. În acest
caz, noţiunea de prejudiciu cauzat statului îşi are explicaţie.
Compararea practicii actuale a statelor permite de a examina evoluţia legislaţiei
cu privire la naţionalitatea reclamaţiilor şi fixarea limitelor admise ale noilor
principii şi abordări în acest sens. Protecţia diplomatică nu este reglementată de
tratatele cu privire la drepturile omului. Deşi această instituţie poate fi definită ca
fiind un instrument de consolidare a protecţiei drepturilor omului, în final, protecţia
diplomatică nu poate fi calificată în calitate de un drept ce aparţine indivizilor.
Această concluzie rezultă din prevederile unor acte internaţionale. De exemplu,
Convenţia internaţionala privind drepturile tuturor lucrătorilor migranţi si a
membrilor familiilor lor prevede dreptul străinului de a se adresa reprezentanţelor
diplomatice sau consulare cu o solicitare de protecţie, dar nu obligă statul naţional
de a acorda protecţie ca rezultat al solicitării [24, p. 1004]. Unii membri ai
comunităţii juridice internaţionale consideră, totuşi, că indivizii trebuie să se bucure
de dreptul la protecţie diplomatică în calitatea lor de persoane fizice. Este de
menţionat şi îngrijorarea statelor de faptul că statul naţional nu poate să discrimineze
neîntemeiat anumite categorii de cetăţeni, el fiind obligat să protejeze toţi cetăţenii
săi.
Stipularea unei obligaţii concrete a statelor de a acorda protecţie diplomatică
naţionalilor săi se reflectă în textele diferitor constituţii. Este adevărat, totuşi, că
organele competente se bucură de discreţie în ceea ce priveşte alegerea metodei
antrenate şi momentul acordării protecţiei. Felul în care se va decide este în funcţie
de politica externă a statului, care constituie o problemă de mare sensibilitate.
Probabil, prin acordarea protecţiei diplomatice în acest sens, legiuitorul a avut în
vedere acordarea protecţiei în sens larg. Solicitarea protecţiei diplomatice, însă, nu
poate fi refuzată în mod arbitrar. Toţi cetăţenii unui stat se bucură în măsură egală de
drepturile, beneficiile şi privilegiile cetăţeniei. Dacă conform legislaţiei unui stat
acordarea protecţiei diplomatice nu reprezintă o obligaţie de natură constituţională,
atunci ea va fi considerată, cel puţin, ca fiind un beneficiu ce rezultă din posesia
cetăţeniei acelui stat. Constituţia Republicii Moldova prevede: „Cetăţenii Republicii
Moldova beneficiază de protecţia statului atât în ţară, cât şi în străinătate” [6, art. 18
(1)]. În Constituţia Federaţiei Ruse este stipulat: „Federaţia Rusă garantează
cetăţenilor săi apărare şi protecţie peste hotarele sale” [8, art. 61 (2)]. Prevederi cu
acelaşi conţinut întâlnim şi în Constituţiile Ucrainei [9], Poloniei [7], Ungariei [21]
ş.a. Constituţiile Spaniei, Italiei şi Turciei limitează această protecţie doar la
255
 Institutul de
Relaţii Internaţionale ANUAR ŞTIINŢIFIC

situaţiile în care au fost încălcate drepturile lucrătorilor aflaţi pe teritoriul statelor

terţe. Articolul 42 al Constituţiei spaniole prevede că statul: „[…] se preocupă de
protecţia drepturilor economice şi sociale ale lucrătorilor spanioli aflaţi peste hotare”
[22]. Într-o manieră puţin diferită, articolul 108 al Constituţiei Greciei prevede
obligaţia statului de a garanta condiţii de trai pentru diaspora grecească, precum şi
menţinerea legăturii cu ţara mamă [20]. Constituţia mai obligă statul grec să asigure
învăţământul şi promovarea socială a grecilor care au stabilit relaţii de muncă în
afara teritoriului naţional.
Dispoziţiile constituţionale ale Republicii Populare Democrate Coreene, însă,
fixează „obligaţia” statului de a proteja cetăţenii săi aflaţi în străinătate. Se pare că
unele state, îndeosebi cele ale Europei Centrale şi de Est, agreează şi acceptă în mod
special protecţia diplomatică a cetăţenilor săi aflaţi peste hotare. Cu toate că
dispoziţiile constituţionale prevăd reglementări cu privire la protecţia diplomatică,
fie prevăzute ca obligaţie a statului ori drept al cetăţenilor, totuşi, nu este clar în ce
măsură acest drept este asigurat prin sancţiuni interne. Observăm că textul unui
număr impunător de constituţii contemporane fixează obligaţia juridică a statului de
a acorda protecţie diplomatică cetăţenilor săi, ceea ce demonstrează tendinţa actuală
a dreptului internaţional de a fundamenta drepturile indivizilor (pe când concepţia
tradiţională susţine dreptul suveran al statului de a acorda protecţie diplomatică).
Din acest motiv, problema apartenenţei drepturilor lezate trebuie privită din unghiul
dezvoltării progresive.
Practica statelor nu este uniformă în acest sens. Legislaţia naţională a Austriei
nu fixează obligaţia statului de a acorda protecţie diplomatică sau de a compensa
cetăţenii austrieci care au fost expropriaţi pe teritoriul unui stat terţ.
În cauza Manderlier, reclamaţia cetăţeanului belgian a fost respinsă atât în prima
instanţă, cât şi în instanţa de apel, deoarece nu există o obligaţie generală din partea
statului de a exercita dreptul la protecţie diplomatică în numele naţionalilor săi [23,
p. 59]. Această soluţie este general acceptată de către autorităţile belgiene.
Mulţi cetăţeni ai ţărilor Europei de Vest şi-au revendicat dreptul la protecţie
diplomatică în instanţele de judecată naţională. Deşi cazurile au fost soluţionate în
defavoarea cetăţenilor, faptul înaintării reclamaţiilor certifică presupunerea că ei
aveau temei să se considere beneficiari ai dreptului la protecţie diplomatică.
Atât actuala practică internaţională a statelor, cât şi prevederile constituţionale
contemporane susţin că statele au nu doar dreptul, dar şi obligaţia juridică de a
proteja naţionalii săi care se află pe teritoriul statelor terţe. Această concepţie, deşi
contravine modului tradiţional de definire a protecţiei diplomatice, nu poate fi
negată, deoarece ea se aliniază scopului dreptului internaţional contemporan, şi
anume consolidarea drepturilor omului. În procesul de codificare a domeniului
protecţiei diplomatice, aceste tendinţe contemporane au fost luate în considerare de
către C.D.I. Nedeviind de la concepţia tradiţională, care califică protecţia
diplomatică prerogativă a statului naţional, dar cu alinierea la actualele tendinţe
progresive de dezvoltare ale dreptului internaţional, articolul 4 al proiectului C.D.I.
limitează obligaţia statelor de a acorda protecţie diplomatică doar la anumite cazuri
de o importanţă majoră. Articolul 4 (1) al proiectului de articole prevede că în lipsa
altor căi disponibile de înaintare a reclamaţiei şi la cererea cetăţeanului, statul
256
 Institutul de
VOLUMUL V Relaţii Internaţionale

naţional este obligat să preia cauza cetăţeanului său şi să acorde protecţie

diplomatică dacă au fost violate normele jus cogens. Aceste circumstanţe sunt în
conformitate cu tendinţele progresive de dezvoltare: pe de o parte obligaţia statului
este limitată doar la cazuri de o importanţă deosebită, în prezenţa cărora
neintervenţia statului ar însemna lipsa pentru cetăţean a oricărei şanse de a obţine
dreptate şi repararea prejudiciului, iar pe de altă parte cetăţenii prejudiciaţi în
asemenea circumstanţe se bucură de protecţia statului său.
În prezenţa anumitor împrejurări, statul naţional va fi scutit de obligaţia sus-
menţionată, şi anume dacă: „a) exercitarea protecţiei diplomatice va pune sub
pericol iminent interesele majore ale statului şi/sau ale populaţiei sale; b) alte state
realizează protecţia diplomatică în interesul persoanei lezate; c) persoana lezată nu
posedă cetăţenia efectivă şi predominantă a statului respectiv”[10, art. 4 (2)].
Dacă statul parte la o convenţie cu privire la drepturile omului trebuie să asigure
protecţia eficientă a oricărei persoane care se află sub jurisdicţia sa de la orice
încălcare a drepturilor prevăzute de convenţie şi să asigure metode de recompensă
adecvate, atunci nu există nici un temei care ar scuti statul naţional al individului
lezat de obligaţia de a acorda protecţie cetăţeanului propriu ale cărui drepturi
fundamentale au fost lezate pe teritoriul statului terţ [10, punctul 89].
Este necesar de a respecta concepţia tradiţională a protecţiei diplomatice privită,
totuşi, cu luarea în vedere a tendinţelor progresive ale dreptului internaţional, şi de a
califica protecţia drept prerogativă a statului, iar în exercitarea acestui drept, statele
vor lua în considerare drepturile şi interesele cetăţenilor care solicită protecţie, fără a
aduce atingere intereselor predominante ale politicii externe a statului. Astfel,
legislaţia naţională a statelor nu ar trebui să prevadă obligaţia generală a statului de a
interveni în favoarea cetăţenilor săi. Prevederile interne trebuie să fie de o aşa
natură, încât din dispoziţiile acestora să rezulte obligativitatea acordării protecţiei
diplomatice în cazurile în care cetăţenii lezaţi nu dispun de alte mijloace eficiente,
sau în cazurile în care prejudiciul cauzat este rezultatul încălcării normelor jus
cogens. Totuşi, dreptul discreţionar de a exercita protecţia diplomatică nu împiedică
statelor de a-şi lua obligaţia generală de exercitare a acestui drept în faţa cetăţenilor.
Regulile tradiţionale ale protecţiei diplomatice se confruntă în acest context cu
accesul sporit al indivizilor la mecanismele internaţionale de soluţionare a diferendelor.
Statul naţional este abilitat cu dreptul de a înainta o reclamaţie internaţională în cazul
când acţiunile ilegale ale statului terţ au atins drepturile proprii ale statului sau cetăţeanul
său a fost victima unui proces de expropriere în condiţii dezavantajoase sau
discriminatorii. Statul va acţiona pe cale diplomatică sau juridică în scopul apărării
intereselor şi drepturilor cetăţenilor săi afectate în rezultatul unor atentări sistematice şi
de mari proporţii. Nici o prevedere internaţională nu interzice statului naţional dreptul de
a se asocia cetăţeanului său în scopul protecţiei dreptului încălcat. Aceste două
instrumente, procedurile internaţionale şi protecţia diplomatică, se completează reciproc.

Referinţe

257
 Institutul de
Relaţii Internaţionale ANUAR ŞTIINŢIFIC

1. Anghel, I. M., Dreptul diplomatic şi consular, ediţia a II-a, volumul I, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2002, 688 p.
2. Bennouna, M., La protection diplomatique, un droit de l’état?, în: Boutras Boutras-
Ghali: Amicorum Discipulorumque Liber: paix, développement, démocratie, Bruylant,
Bruxelles, 1998, vol. I, 843 p.
3. Bolintineanu, A., Năstase, A., Aurescu, B., Drept internaţional contemporan, ediţia a
II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, 464 p. Deşi problema se pune cu o mare acuitate atât
în teoria cât şi practica dreptului internaţional, astăzi individului nu îi este atribuită calitatea
de subiect de drept internaţional.
4. Brierly, J. L., The Law of Nations; an introduction to the international law of peace,
6th ed., Humphrey Waldock, Clarendon Press, Oxford, 1963, 442 p.
5. Brierly, J. L., The Theory of Implied State Complicity in International Claims,
B.Y.I.L., 1928, vol. 9.
6. Constituţia Republicii Moldova, 29 iulie 1994, Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, nr. 1 din 12 august 1994 (articolul 18 în redacţia Legii 1469-XV din 21 noiembrie
2002, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 169/1290, 12 decembrie 2002).
7. Constitution of the Republic of Poland, 1997, http://www.sejm.gov.pl/english/
konstytucja/kon1.htm.
8. Constitution of the Russian Federation, 1993, http://www.departments.bucknell.edu/
russian/const/constit.html.
9. Constitution of Ukraine, 1996, http://www.rada.kiev.ua/const/conengl.htm.
10. Dugard, J. R., First Report on Diplomatic Protection, United Nations, Document
A/CN.4/506 (7 March 2000), http://www.un.org/law/ilc/index.htm
11. Garcia Amador, F. V., State Responsibility: Some New Problems, R.C.A.D.I., 1958-
II, vol. 94.
12. Geck, W. K., “Diplomatic Protection”, în: R. Bernhardt (ed.), Encyclopedia of
Public International Law, 1992, vol. I.
13. Guha Roy, S. N., Is the Law of Responsibility of States for Injures to Aliens a Part
of Universal International Law?, A.J.I.L, 1961, vol. 55.
14. Interhandel case, I.C.J., Reports, 1959.
15. Jessup, P. C., A Modern Law of Nations: An Itroduction, Archon Books, 1952,
(reprint 1968), 236 p.
16. Le caractère national d'une réclamation internationale présentée par un Etat en raison
d'un dommage subi par un individu, Session de Varsovie, 1965,
http://www.idi-iil.org/idiF/resolutionsF/1965_var_01_fr.pdf.
17. Mavrommatis Palestine Concessions case (Greece v. U.K.), P.C.I.J., Reports, 1924,
Series A, No. 2, 93 p.
18. Nottebohm case, I.C.J., Reports, 1955.
19. Orrego Vicuña, F., Final Report The Changing Law of Nationality of Claims,
International Law Association, London conference, (2000), Committee on Diplomatic
Protection of Persons and Property, http://www.ila-hq.org.
20. The Constitution of Greece, 1975, http://www.hri.org/MFA/syntagma.
21. The Constitution of the Republic of Hungary, 1997, http://www.constitution.org/
cons/hungary.txt.
22. The Spanish Constitution, 1978, http://www.spainemb.org/information/constitucionin.htm.
23. Waelbroeck, M., „Belgium”, în: E. Lauterpacht and J.G. Gollier (eds.), Individual
Rights and the State in Foreign Affairs: An International Compendium, Praeger Publishers,
New York – London, 1977, 473 p.

258
 Institutul de
VOLUMUL V Relaţii Internaţionale

24. Warbrick, C., Protection of Nationals Abroad: Current Legal Problems, I.C.L.Q.,
1988, vol. 37.
25. Ваттель, Э. Де., Право народов или принципы естественного права, применяе-
мые к поведению и делам нации и суверенов, Государственное издательство юридиче-
ской литературы, Москва, 1960, 719 c.

Prezentat la 05.12.2007

259