Anul XI ▪ Nr.

9 4-10 martie 2019

Preţ: 8 lei apare în fiecare joi

Săptămâna
Juridică
Jurisprudenţă ›› Studii ›› Comentarii
Nu spune puţin în vorbe multe, ci mult în vorbe puţine!

Director editorial Din cuprins

Adriana PENA
›› Construcţia unui imobil fără autorizaţie. Respingerea dobândirii
Consiliu ştiinţific: dreptului de proprietate asupra acesteia prin accesiune imobiliară
artificială
Prof. univ. dr.
Monna Lisa BELU MAGDO ›› Recurs declarat de o persoană pusă sub interdicţie. Sancţiune
Pavel PERJU ›› Autoritate de lucru judecat reţinută, deşi numărul pârâţilor este
diferit
Colegiul de redacţie:
Lector univ. dr. ›› Recuzare anulată ca netimbrată. Recurs prematur
Laura VLĂDUCĂ ›› Cererea de deschidere a procedurii simplificate de faliment formu-
Asist. univ. dr. lată de lichidatorul numit în procedura de lichidare prevăzută de
Andreia DOBRESCU art. 262-263 din Legea nr. 31/1990
Lector univ. dr. ›› Societate comercială. Retragere asociat. Condiţii
Mihai ŞTEFĂNOAIA
Lector univ. dr. ›› Constatarea raporturilor juridice de muncă. Condiţia prealabilă a
Loredana Manuela MUSCALU existenţei avizului de angajare în cazul cetăţenilor străini
›› Temeiul răspunderii disciplinare a procurorului
›› Calitatea de funcţionar public a notarului. Eroarea asupra normei
extrapenale. Abuz în serviciu. Desfiinţarea unui înscris în cazul
clasării

Litteris
e-publishing

1
 Cuprins
DREPT CIVIL
Construcţia unui imobil fără autorizaţie. Respin-
gerea dobândirii dreptului de proprietate asupra
acesteia prin accesiune imobiliară artificială
« ICCJ, secţia I civilă, decizia nr. 419 din 14 februarie
2018 ............................................................................. 4
DREPT PROCESUAL CIVIL
Recurs declarat de o persoană pusă sub inter-
dicţie. Sancţiune « ICCJ, secţia I civilă, decizia
nr. 503 din 16 februarie 2018 ...................................6
Autoritate de lucru judecat reţinută, deşi numărul
pârâţilor este diferit « I.C.C.J., secţia I civilă, decizia
nr. 459 din 15 februarie 2018 ...................................8
Recuzare anulată ca netimbrată. Recurs prematur
« I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 505 din 19 februarie
2018.........................................................................10
DREPT COMERCIAL
Cererea de deschidere a procedurii simplificate
de faliment formulată de lichidatorul numit în
procedura de lichidare prevăzută de art. 262-263
din Legea nr. 31/1990 « Curtea de Apel Bucureşti,
secţia a VI-a civilă, decizia nr. 918 din 8 mai 2018 ....11
Societate comercială. Retragere asociat. Condiţii
« Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, decizia
nr. 104 din 22 ianuarie 2018 .................................13
continuarea pe pagina următoare »
2
Index
A
Abatere disciplinară ................................................. 16
Abuz în serviciu ........................................................ 19
Accesiune imobiliară ...................................................4
Autoritate de lucru judecat .........................................8
Autorizație de construire ............................................4
Avertisment .............................................................. 16
Aviz de angajare ........................................................ 14
Aviz de demolare .........................................................4
B
Bună-credință ..............................................................4
C
Capacitate de exerițiu .................................................6
Cauză de neimputabilitate ....................................... 19
Cetățean străin ......................................................... 14
Clasare ...................................................................... 19
Contract de schimb .................................................. 19
Contract individual de muncă ................................. 14
D
Desființare înscris .................................................... 19
E
Eroare asupra normei extrapenale .......................... 19
F
Fals în înscrisuri ....................................................... 19
Funcționar public ..................................................... 19
continuarea pe pagina următoare »
 Cuprins (continuare)
I DREPTUL MUNCII
Insolvență ................................................................. 11 Constatarea raporturilor juridice de muncă. Con-
Interdicție judecătorească ...........................................6 diţia prealabilă a existenţei avizului de angajare în
cazul cetăţenilor străini « Curtea de Apel Bucureşti,
L secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale,
decizia nr. 1233 din 15 martie 2018 .......................14
Lichidare judiciară .................................................... 11
DREPT PENAL
N Temeiul răspunderii disciplinare a procurorului
« I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 31 din 19 februarie
Notar public .............................................................. 19
2018.........................................................................16
P Calitatea de funcţionar public a notarului.
Eroarea asupra normei extrapenale. Abuz în
Permis de ședere ....................................................... 14 serviciu. Desfiinţarea unui înscris în cazul clasării
Prematuritate ........................................................... 10 « I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 47/A din 1 martie
Procuror .................................................................... 16 2018.........................................................................19
Proprietate ...................................................................4

R
Raporturi de muncă ................................................. 14
Răspundere disciplinară ........................................... 16
Recurs ..........................................................................6
Recuzare .................................................................... 10
Retragere asociat ...................................................... 13

S
Societate comercială ................................................. 13

T
Taxa de timbru ......................................................... 10
Tutore ..........................................................................6

3
 Drept civil

DREPT CIVIL

Proprietate Construcţia unui imobil fără autorizaţie. Respin-

gerea dobândirii dreptului de proprietate asupra
ICCJ, secţia I civilă, acesteia prin accesiune imobiliară artificială
decizia nr. 419 din 14 februarie 2018

(cuvinte cheie: proprietate, accesiune imobiliară, autorizaţie NCC, art. 577

de construire, bună-credinţă, aviz de demolare)

În cadrul unei acţiuni având ca obiect  constatarea dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară
artificială, reclamanţii nu se pot prevala de buna-credinţă pentru a beneficia de recunoașterea dreptului de
proprietate, conform art. 577 și urm. NCC, câtă vreme nimeni nu se poate prevala de necunoașterea legii. În
speţă, reclamanţii au demolat o parte din construcţie, fără a solicita un aviz legal, au edificat lucrări noi și
fără a face niciun demers pentru reglementarea situaţiei juridice au promovat acţiune pentru constatarea
dreptului de proprietate în temeiul accesiunii imobiliare.  
Speţa: Prin cererea înregistrată la data de 26 iunie 2015 pe roiul Tribunalului București, secţia a V-a civilă, sub nr. x/3/2015,
reclamanţii A., B. și C. au solicitat, în temeiul accesiunii imobiliare artificiale, să se constate că sunt proprietarii construcţiei
D+P+4E+5 (retras) -imobil locuinţe colective, edificat de ei pe terenul proprietatea lor situat în București
Prin sentinţa civilă nr. 134 din 8 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul București, s-a respins acţiunea formulată de
reclamanţii A., B. și C. în contradictoriu cu pârâta D., ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 413A din 5 mai 2017, Curtea de Apel București, secţia a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,
a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A., B. și C., împotriva sentinţei civile nr. 134 din 8 februarie 2016,
pronunţată de Tribunalul București, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D.
Împotriva acestei din urmă decizii au formulat recurs reclamanţii.
Recursul nu este fondat.

Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat tehnice și nici parametrilor daţi de autorizaţia de
de o acţiune în constatarea dreptului de proprietate prin construire, astfel încât au fost nevoiţi să demoleze o parte
accesiune imobiliară artificială respectiv că, reclamanţii din construcţie și să o modifice.
sunt proprietarii construcţiei D+P+4E+5 (retras) - imobil
Preluând părţi ale construcţiei vechi și recuperând
locuinţe colective, edificat de ei pe terenul proprietatea lor
materialele, au fost nevoiţi să întocmească noi studii și
situat în București, sector 1.
un nou proiect de arhitectură, care să corespundă noii
În motivarea cererii reclamanţii au arătat ca au devenit realităţi.
proprietarii terenului în suprafaţă de 749 mp, situat în
Potrivit art. 555 alin. (1) C. civ., „proprietatea privată
București, sectorul 1, cu nr. cadastral x1, prin cumpărare
este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de
de la pârâtă, în baza Contractului de vânzare-cumpărare
un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele
autentificat la data de 13 martie 2013.
stabilite de lege.
Odată cu terenul, pârâta le-a transmis și o construcţie
Prin lege poate fi limitată exercitarea atributelor
în stadiul de structură S+P+2E.
dreptului de proprietate”.
Ulterior cumpărării terenului, au alipit terenului în
Potrivit art. 555 alin. (1) C. civ., „dreptul de proprietate
suprafaţă de 749 mp, și suprafaţa de 83 mp, cu număr
se poate dobândi, în condiţiile legii, prin convenţie,
cadastral x2 în CF, sectorul 1, proprietatea reclamantului
moștenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune,
A. (Contractul de vânzare-cumpărare autentificat la data de
ca efect al posesiei de bună-credinţă în cazul bunurilor
28 aprilie 2014, intabulat în CF nr. x3 din 29 aprilie 2014),
mobile și al fructelor, prin ocupaţiune, tradiţiune, precum
rezultând o suprafaţă totală de 832 mp, adresa fiind aceeași.
și prin hotărâre judecătorească, atunci când ea este
În încercarea de a finaliza construcţia preluată de la translativă de proprietate prin ea însăși”.
pârâtă, au realizat că aceasta nu corespundea exigenţelor

Săptămâna Juridică nr. 9/2019 » Litteris e-Publishing

4

Nu în ultimul rând, alin. (3) al art. 563 C. civ. arată
că „dreptul de proprietate dobândit cu bună-credinţă, în
condiţiile legii, este pe deplin recunoscut”.
De asemenea, Legea specială în materia autorizării
executării lucrărilor de construcţie, nr. 50/1991
republicată, prevede în cuprinsul art. 1 că (1) „Executarea
lucrărilor de construcţii este permisă numai pe baza unei
autorizaţii de construire sau de desfiinţare. Autorizaţia
de construire sau de desfiinţare se emite la solicitarea
destinatarului titlului de proprietate asupra unui imobil
-teren și/sau construcţii - ori a altui act care conferă dreptul
de construire sau de desfiinţare, în condiţiile prezentei
legi. (2) Construcţiile civile, industriale, inclusiv cele
pentru susţinerea instalaţiilor și utilajelor tehnologice,
agricole sau de orice altă natură se pot realiza numai cu
respectarea autorizaţiei de construire, emisă în condiţiile
prezentei legi”.
Prin urmare, reclamanţii fără a solicita un aviz legal,
din proprie iniţiativă, au demolat o parte din construcţie,
au edificat lucrări noi și fără a face niciun demers pentru
reglementarea situaţiei juridice au promovat prezenta
acţiune pentru constatarea dreptului de proprietate în
temeiul accesiunii imobiliare.
În speţă, reclamanţii nu se pot prevala de buna-
credinţă pentru a beneficia de recunoașterea dreptului de
proprietate, în condiţiile art. 577 și urm. C. proc. civ., câtă
vreme nimeni nu se poate prevala de necunoașterea legii.
O interpretare contrară ar lipsi de conţinut și de
finalitate dispoziţiile Legii nr. 50/1991 republicată, în
situaţia în care, fără nicio justificare obiectivă, ci doar
prin simpla manifestare unilaterală de voinţă, părţilor
le-ar fi permisă și recunoscută opţiunea între respectarea
procedurii autorizării prevăzute de lege sau, în caz contrar,
adresarea ulterior a unei acţiuni în justiţie.
De altfel, dispoziţiile art. 577 și urm. C. civ. reprezintă
doar dreptul comun în motivarea accesiunii imobiliare
Săptămâna Juridică nr. 9/2019 » Litteris e-Publishing
Drept civil
artificiale, însă, ori de câte ori legea specială (nr. 50/1991R)
impune condiţii derogatorii acestea trebuie respectate,
potrivit principiului „specialia generalibus derogant”.
Nefondată este și critica recurenţilor-reclamanţi referi-
toare la faptul că instanţa de apel, prin considerentele deci-
ziei atacate, a creat acestora o situaţie mai grea în propria
cale de atac, fiind încălcat principiul non reformatio in
peius, reţinând ca motiv pentru respingerea apelului
că, „în speţă, se tinde a se obţine prin pronunţarea unei
hotărâri judecătorești privind dobândirea dreptului de
proprietate asupra construcţiei prin accesiune imobiliară
artificială, de către instanţele judecătorești, în condiţii
de eludare a normelor privind autorizarea și disciplina
în construcţii emise de către legiuitor, spre a se intabula
ulterior titlul astfel obţinut în cartea funciară, în contra
prevederilor art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 care,
în mod expres, dispun că nu se consideră finalizate și
deci nu pot fi intabulate, construcţiile edificate fără auto-
rizaţia legală”.
Agravarea situaţiei în propria cale de atac nu poate fi
reţinută în cauză, deoarece acţiunea a fost respinsă în primă
instanţa, iar instanţa de apel nu a făcut decât să păstreze
această soluţie, completând motivarea cu noi argumente,
așa încât situaţia reclamanţilor a rămas neschimbată.
Nefondată este și critica potrivit căreia dispoziţiile
art. 494 C. civ. ar crea o discriminare evidentă între proprie-
tarul construcţiei și proprietarul terenului pe care este
edificată construcţia, de vreme ce aceasta se aplică în mod
egal tuturor persoanelor aflate în situaţia reglementată de
ipoteza normei juridice, fără nicio discriminare pe criterii
arbitrare.
În concluzie, reţinând că nu sunt aplicabile dispoziţiile
art. 35 C. proc. civ. și nici incidente dispoziţiile de
art. 577 și urm. C. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat
recursul formulat de reclamanţii-recurenţi.
5
 Drept procesual civil

DREPT PROCESUAL CIVIL

Capacitate procesuală Recurs declarat de o persoană pusă sub inter-

dicţie. Sancţiune
ICCJ, secţia I civilă,
decizia nr. 503 din 16 februarie 2018
NCPC, art. 32, art. 40, art. 56, art. 57
(cuvinte cheie: capacitate de exeriţiu, tutore, interdicţie NCC, art. 104, art. 106, art. 164, art. 166
judecătorească, recurs)

Potrivit dispoziţiilor alin. (2) al art. 57 C.proc.civ., persoana pusă sub interdicţie, fiind lipsită de
capacitate de exerciţiu, nu poate sta personal în proces ci doar prin reprezentantul său legal, respectiv
tutorele desemnat în condiţiile art. 166 Cod civil, sau curatorul special. Prin urmare, în condiţiile în care
tutorele desemnat pe seama părţii recurente nu şi-a însuşit recursul declarat de aceasta, devin incidente
dispoziţiilor art.57 alin. (4) C.proc.civ., potrivit cărora actele de procedură îndeplinite de cel care nu are
exerciţiul drepturilor procedurale sunt anulabile.
Speţa: Prin decizia civilă nr.1962 din data de 15.10.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a fost anulat recursul
formulat de recurenta-reclamantă A., reprezentată de tutore B., împotriva sentinţei civile nr.5404 din 25.05.2015, pronunţate
de Tribunalul Bucureşti, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti, ca fiind declarat de o
persoană lipsită de capacitate de exerciţiu.
Decizia sus enunţată a fost atacată pe calea contestaţiei în anulare la 26.01.2016, de către A., fiind înregistrată pe rolul Curţii
de Apel Bucureşti, iar prin  decizia nr. 88 din 20.03.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti sociale s-a constatat perimată
contestaţia în anulare.
Împotriva deciziei nr. 88 din 20.03.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a declarat recurs contestatoarea A. la data
de 18.05.2017.
Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Secţia I civilă la data de 6.06.2017.           
Prin rezoluţia din data de 8.06.2017, instanţa a dispus emiterea unei adrese către tutorele B., cu menţiunea de a preciza dacă
îşi însuşeşte recursul declarat de recurenta-contestatoare A. împotriva deciziei civile nr. 88/2017, pronunţată de Curtea de Apel
Bucureşti, Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Potrivit dovezii de înmânare aflată la dosar, adresa prin care B., în calitate de tutore, a fost înştiinţată că are obligaţia de a
preciza dacă îşi însuşeşte recursul declarat de recurenta-contestatoare A. împotriva deciziei civile nr. 88/2017, pronunţată de
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost comunicată la data de
19.06.2016.
Tutorele B. nu a răspuns solicitării instanţei, în sensul de a preciza dacă îşi însuşeşte recursul declarat de recurenta-
contestatoare A.
Prin  rezoluţia din 11.10.2017 s-a dispus întocmirea  raportului  privind admisibilitatea în principiu a recursului formulat de
recurenta contestatoare.
Examinând cu prioritate excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu a recurentei-contestatoare, excepţie reţinută în raportul
privind admisibilitatea în principiu a recursului, Înalta Curte constată  următoarele:  

Prin dispoziţiile art.32 alin.(1) C.proc.civ., legiuitorul
a statuat că orice cerere poate fi formulată şi susţinută
numai dacă autorul acesteia îndeplineşte cumulativ patru
condiţii: are capacitate procesuală în condiţiile legii; are
calitate procesuală; formulează o pretenţie şi justifică un
interes.
Sancţiunea încălcării condiţiilor de exercitare a dreptu-
rilor civile procedurale este prevăzută de dispoziţiile art. 40
alin. (1) C.proc.civ., potrivit cărora cererile făcute de o
persoană care nu are capacitate procesuală sunt nule, sau,
după caz, anulabile.
Capacitatea procesuală, condiţie de exercitare a
cererilor în justiţie, reprezintă aptitudinea persoanelor
fizice şi juridice de a deveni părţi ale procesului civil, şi
constă în aptitudinea unei persoane de a-şi valorifica şi de
a-şi îndeplini singură drepturile şi obligaţiile procedurale,
de a sta în judecată. Condiţia capacităţii procesuale trebuie
să fie îndeplinită pe tot parcursul procesului civil, inclusiv

Săptămâna Juridică nr. 9/2019 » Litteris e-Publishing

6

în faza executării silite. Această capacitate procesuală este
constituită din capacitatea de folosinţă (ce reprezintă
aptitudinea generală şi abstractă a unei persoane fizice sau
juridice de a avea drepturi şi obligaţii de natură procesuală)
şi, respectiv, din capacitatea procesuală de exerciţiu (ce
reprezintă aptitudinea persoanei de a-şi exercita şi executa
singură drepturile şi respectiv, obligaţiile procedurale).
Regula este capacitatea, iar lipsa ei este excepţia. Lipsa
capacităţii procesuale poate fi invocată în cursul procesului
în temeiul art.56 C.proc.civ.
Din perspectiva capacităţii procesuale, condiţie sine qua
non pentru exercitarea drepturilor procedurale, dispoziţiile
art. 57 alin.(1) C.proc.civ. prevăd că cel care are calitatea
de parte îşi poate exercita drepturile procedurale în nume
propriu sau prin reprezentant, cu excepţia cazurilor în care
legea prevede altfel. Alin.(2) al aceluiaşi text legal prevede
că partea care nu are exerciţiul drepturilor procedurale nu
poate sta în judecată decât dacă este reprezentată, asistată
ori autorizată în condiţiile prevăzute de lege. Prin urmare,
reprezentarea intervine în privinţa persoanei fizice lipsite
de capacitate de exerciţiu. Lipsa capacităţii de exerciţiu
vizează printre altele şi persoanele puse sub interdicţie
judecătorească în condiţiile art.104, art.106 raportat la
art.164 Cod civil.
Punerea sub interdicţie produce două efecte şi anume:
lipsirea de capacitate civilă de exerciţiu a celui pus sub
interdicţie şi instituirea tutelei interzisului. Din această
perspectivă, persoana pusă sub interdicţie fiind lipsită
de capacitate de exerciţiu nu poate sta personal în proces
ci doar prin reprezentantul său legal, respectiv tutorele
desemnat în condiţiile art. 166 Cod civil, sau curatorul
special.
Reportând cele expuse la situaţia din litigiul pendinte,
Înalta Curte constată că, din dispoziţia nr. 108/2004 emisă
de Primăria Sectorului 6 Bucureşti, rezultă că urmare a
faptului că A. a fost pusă sub interdicţie judecătorească,
pe seama acesteia a fost desemnată în calitate de tutore,
B. Or, faţă de această situaţie, în condiţiile în care punerea
sub interdicţie are ca efect lipsirea de capacitate civilă de
exerciţiu a celui pus sub interdicţie, respectiv a  recurentei-
contestatoare din litigiul pendinte, Înalta Curte constată
că în cauză sunt incidente dispoziţiile art.57 alin. (2)  şi (4)
C.proc.civ. potrivit cărora partea care nu are exerciţiul
drepturilor procedurale nu poate sta în judecată decât
Săptămâna Juridică nr. 9/2019 » Litteris e-Publishing
Drept procesual civil
dacă este reprezentată, asistată sau autorizată în condiţiile
prevăzute de lege, că actele de procedură îndeplinite de
cel care nu are exerciţiul drepturilor procedurale sunt
anulabile.
Curtea Constituţională, prin decizia nr. 226/2003,
publicată în Monitorul Oficial nr.458 din 27.06.2003,
în ce priveşte faptul că actele de procedură îndeplinite
de cel care nu are exerciţiul drepturilor procedurale sunt
anulabile a statuat că exercitarea oricărui drept, deci şi a
celui privind accesul liber la justiţie şi, cu atât mai mult, a
celui de a dispune de propria persoană, ca şi valorificarea
oricărei libertăţi, deci şi a celei de exprimare, nu pot
avea loc în absenţa unei voinţe conştiente. În cazul în
care absenţa acesteia a fost constatată prealabil printr-o
hotărâre judecătorească, persoana în cauză fiind lipsită de
capacitate de exerciţiu, invocarea încălcării art. 21, art. 30
alin. (1) şi art. 26 alin. (2) din Constituţie este lipsită de
relevanţă.
În litigiul pendinte, având în vedere că  pe seama
recurentei contestatoare a fost numită tutore B., Înalta
Curte prin rezoluţia din 8.06.2017 a dispus emiterea unei
adrese către tutore, cu menţiunea de a preciza dacă îşi
însuşeşte recursul declarat de recurenta-contestatoare A.
împotriva deciziei civile nr. 88/2017, pronunţată de Curtea
de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a pentru cauze privind
conflicte de muncă şi asigurări sociale. Cu toate acestea,
nici până la 27.10.2017, data întocmirii raportului privind
admisibilitatea în principiu a recursului şi nici ulterior,
tutorele B. nu a răspuns  solicitării instanţei.
Faţă de această situaţie, în condiţiile în care tutorele
desemnat pe seama recurentei contestatoare nu şi-a
însuşit recursul declarat de persoana pusă sub interdicţie,
respectiv de recurenta contestatoare A., Înalta Curte
reţinând incidenţa dispoziţiilor art.57 alin. (3) şi (4)
C.proc.civ. potrivit cărora lipsa capacităţii de exerciţiu a
drepturilor procedurale poate fi invocată în orice stare a
procesului, că actele de procedură îndeplinite de cel care
nu are exerciţiul drepturilor procedurale sunt anulabile,
în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a anulat recursul
declarat de recurenta contestatoare A. împotriva deciziei
nr.88 din 20.03.2017, pronunţată de Curtea de Apel
Bucureşti, ca fiind formulat de o persoană fără capacitate
de exerciţiu.
7
 Drept procesual civil

DREPT PROCESUAL CIVIL

Autoritate de lucru judecat Autoritate de lucru judecat reţinută, deşi

numărul pârâţilor este diferit
I.C.C.J., secţia I civilă,
decizia nr. 459 din 15 februarie 2018  

(cuvinte cheie: autoritate de lucru judecat)

Scopul autorităţii de lucru judecat este acela de a împiedica să poată fi formulate, de aceleași părţi,
pretenţii cu același obiect și având aceeași cauză, pe calea unei noi cereri de chemare în judecată. În speţă,
deși în primul dosar au fost două părţi pârâte, iar în al doilea dosar trei părţi pârâte, instanţa supremă a
considerat că susţinerea recurentei cu privire identitatea de părţi nu poate fi primită, întrucât excepţia
autorităţii de lucru judecat a fost reţinută de ambele instanţe de fond numai cu privire la pârâţii Statul
Român, prin Ministerul Finanţelor Publice și Înalta Curte de Casaţie și Justiţie care au figurat ca părţi în
cele de două dosare. Așadar, nu se poate înlătura existenţa autorităţii de lucru judecat în privinţa acestor
doi pârâţi care au figurat și în primul litigiu, soluţionat deja irevocabil, neavând nicio relevanţă faptul că al
doilea proces a avut un pârât în plus (Tribunalul Alba) faţă de primul proces

Prin acţiunea înregistrată pe roiul Tribunalului Alba la
data de 8 ianuarie 2016, în urma declinării competenţei
de soluţionare a cauzei de către Curtea de Apel Alba lulia,
secţia de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A.
a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin
Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte de Casaţie și
Justiţie și Tribunalul Alba, obligarea acestora, în solidar, la
plata sumei de 2.000.000 RON, cu titlu de daune interese,
pentru prejudiciul moral suferit în perioada 2009-2015, ca
urmare a desfiinţării în mod ilegal a contractului comercial
nr. x/2009 de cesiune de creanţă, de către cele două instanţe.
Prin sentinţa nr. 640 din 12 aprilie 2016, Tribunalul
Alba, secţia I civilă a admis excepţia autorităţii de lucru
judecat, invocata de pârâţii Înalta Curte de Casaţie și
Justiţie și Statul Român, prin Ministerul Finanţelor
Publice, respingând acţiunea faţă de acești pârâţi, a
admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune,
invocată de către Tribunalul Alba, și a respins acţiunea faţă
de această instituţie.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă
a reţinut, în ceea ce privește excepţia autorităţii de lucru
judecat, că reclamanta a formulat anterior o acţiune
identică, în contradictoriu cu Înalta Curte de Casaţie
și Justiţie și Statul Român, prin Ministerul Finanţelor
Publice, care a făcut obiectul Dosarului civil nr. x/107/2014
al Tribunalului Alba, soluţionat definitiv prin Decizia civilă
nr. 119/2014 a Curţii de Apel Alba lulia.
Curtea de Apel Alba lulia, secţia I civilă, prin Decizia nr.
1382 din 18 octombrie 2016, a respins, ca nefondat, apelul
declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului.
În ceea ce privește critica vizând greșita admitere a
excepţiei autorităţii de lucru judecat, instanţa de apel
a reţinut, ca și tribunalul, că reclamanta a mai formulat
anterior o acţiune în despăgubiri, în contradictoriu cu
pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice și
Înalta Curte de Casaţie și Justiţie care a constituit obiectul
Dosarului nr. x/107/2014.
În urma analizei elementelor acţiunii de faţă și a
acţiunii ce a format obiectul Dosarului nr. x/107/2014,
instanţa de apel a reţinut că, reclamanta și pârâţii Statui
Român, prin Ministerul Finanţelor Publice și Înalta Curte
de Casaţie și Justiţie au figurat ca părţi în ambele cauze,
iar împrejurarea că în cel de-al doilea proces a fost chemat
și Tribunalul Alba, nu are nicio relevanţă cu privire la
autoritatea de lucru judecat, întrucât tribunalul a analizat
această excepţie numai cu privire la primii doi pârâţi.
Sub aspectul obiectului și a cauzei s-a constat că
ambele litigii au același obiect și aceeași cauză, respectiv
obligarea pârâţilor la despăgubiri pentru prejudiciul
suferit de reclamantă ca urmare a pronunţării sentinţei
nr. 76/COM/2QI1 de Tribunalul Aibă și a Deciziei
nr. 3641/2012 de către Înalta Curte de Casaţie și Justiţie,
iar faptul că diferă cuantumul celor două pretenţii
(500.000 RON în Dosarul nr. x/107/2014 și 2.000.000 RON
în dosarul de faţă) nu prezintă relevanţă juridică sub
aspectul calificării obiectului, întrucât chestiunea obligării
celor doi pârâţi la aceste despăgubiri a fost dezlegată
definitiv în Dosarul nr. x/107/2014.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel,
reclamanta A. a declarat recurs.

Săptămâna Juridică nr. 9/2019 » Litteris e-Publishing

8

Prin Decizia civilă nr. 1320 din data de 22 septembrie
2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie,
secţia I civilă, în Dosarul nr. x/57/2015*, s-a respins, ca
nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva
Deciziei nr. 1382 din 18 octombrie 2016 a Curţii de Apel
Alba Iulia, secţia I civilă. Considerentele Înaltei Curţi
asupra recursului au avut în vedere următoarele aspecte:
Referitor la criticile care vizează greșita reţinere în
cauză a excepţiei autorităţii de lucru judecat, pe motiv
că nu ar fi întrunite elementele triplei identităţi de părţi,
obiect și cauză, s-a reţinut că, atât tribunalul, cât și
instanţa de apel, au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor
art. 430 și următoarele din C. proc. civ. care reglementează
autoritatea de lucru judecat.
Susţinerea recurentei cu privire la identitatea de părţi,
s-a considerat că nu poate fi primită, întrucât excepţia
autorităţii de lucru judecat a fost reţinută de ambele
instanţe de fond numai cu privire la pârâţii Statul Român,
prin Ministerul Finanţelor
Publice și Înalta Curte de Casaţie și Justiţie care au
figurat ca părţi, atât în Dosarul nr. x/107/2014, cât și în
dosarul de faţă.
Chiar dacă în cel de al doilea proces a fost chemat în
judecată, în calitate de pârât, și Tribunalul Alba, contrar
susţinerilor recurentei-reclamante, acest fapt nu are nicio
relevanţă, întrucât excepţia autorităţii de lucru judecat a
fost reţinută numai și cu privire la pârâţii Statul Român,
prin Ministerul Finanţelor Publice și Înalta Curte de
Casaţie și Justiţie, neputându-se, astfel, înlătura existenţa
autorităţii de lucru judecat în privinţa acestor pârâţi care
au figurat și în primul litigiu, soluţionat deja irevocabil
De altfel, scopul acestei reglementări este acela de a
împiedica ca între aceleiași părţi să poată fi formulate
pretenţii cu același obiect și având aceeași cauză, pe calea
unei noi cereri de chemare în judecată.
Referitor la celelalte două elemente esenţiale ale
autorităţii de lucru judecat care vizează identitatea
de obiect și de cauză, s-a reţinut că cerinţa identităţii
obiectului nu implică în mod necesar formularea în același
mod a obiectului cererii în ambele acţiuni, fiind suficient
ca din cuprinsul cererilor să rezulte că scopul final urmărit
de parte este identic.
Săptămâna Juridică nr. 9/2019 » Litteris e-Publishing
Drept procesual civil
În principiu, identitatea de obiect presupune
reclamarea aceluiași beneficiu juridic imediat cu cei dedus
judecaţii anterior, formularea aceleiași pretenţii, nu numai
cu referire la obiectul material, ci și la dreptul subiectiv
care poartă asupra acestuia. Pentru a se stabili existenţa
identităţii de obiect, trebuie să se analizeze comparativ
acest element din cea de-a doua cerere de chemare în
judecată cu ceea ce a hotărât instanţa anterior.
În cauză, s-a constatat că prin cele două acţiuni promo-
vate, reclamanta a urmărit obligarea pârâţilor la despăgubiri
pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă ca urmare
a modului de interpretare a clauzelor contractului de
cesiune prin Decizia nr. 3641/2012 de către Înalta Curte
de Casaţie și Justiţie, prin care a fost menţinută sentinţa
nr. 76/COM/2011 a Tribunalului Alba, astfel ca, în mod
corect instanţa de apel. a confirmat hotărârea tribunalului
prin care s-a reţinut identitatea de obiect a celor două dosare.
Așa cum în mod corect a reţinut și instanţa de apel,
chiar dacă în primul litigiu reclamanta a solicitat obligarea
pârâţilor la plata sumei de 500-000 RON, iar în prezenta
acţiune aceasta a solicitat despăgubiri în sumă de
2.000.000 RON, acest fapt nu este de natură să înlăture
excepţia luciului judecat, deoarece chestiunea neîntrunirii
condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru faptă
proprie în persoana acelorași persoane juridice, respectiv a
pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice,
și Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, a fost dezlegată
definitiv în primul Dosar, respectiv nr. x/107/2014.
Or, pentru a exista autoritate de lucru judecat, nu este
necesar ca obiectul să fie formulat în ambele acţiuni în
același mod, fiind suficient ca din cuprinsul cererilor să
rezulte că scopul final urmărit de parte, este identic.
În ceea ce privește cauza, s-a constatat că, în mod corect
a fost reţinută de către instanţele de fond identitatea
acesteia.
Contrar susţinerilor recurentei reclamante, cauza celor
două acţiuni, chiar îmbrăcată în altă formă, este identică,
întrucât noţiunea juridică de cauză trebuie raportată la
starea de fapt calificată juridic și nu doar la temeiul de
drept indicat în cerere.
9
 Drept procesual civil

DREPT PROCESUAL CIVIL

Recuzare Recuzare anulată ca netimbrată. Recurs

prematur
I.C.C.J., secţia I civilă,
decizia nr. 505 din 19 februarie 2018

(cuvinte cheie: recuzare, taxa de timbru, prematuritate) NCPC, art. 53

În cauză, se impune anularea recursului ca prematur în condiţiile atacării încheierii prin care s-a respins
ca netimbrată cererea de recuzare formulată într-un dosar având ca obiect apelul declarat împotriva unei
hotărâri pronunţate de tribunal într-un litigiu de muncă, întrucât calea de atac a fost declarată anterior
soluţionării dosarului, conform art. 53 alin. 1 C. proc. civ. (Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate
fi atacată numai de părţi, odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza. Când această din urmă hotărâre
este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile
de la comunicarea acestei hotărâri.)
Speţa: Asupra cauzei de faţă, prin raportare la dispoziţiile art. 499 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură
civilă, constată următoarele:
Curtea de Apel București, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin încheierea din
27 noiembrie 2017, a anulat cererea de recuzare formulată de petentul A., ca netimbrată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs A.
Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, secţia I civilă, a procedat, la data de 17 ianuarie
2018, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Completul de filtru C3, la 17 ianuarie 2018, constatând că raportul întrunește condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a
dispus comunicarea acestuia părţilor, pentru depunerea punctelor de vedere, în acord cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din cod.
Nu s-au depus puncte de vedere la raport.
Constatându-se încheiată această etapă a procedurii de filtru, prin rezoluţia din 13 februarie 2018, s-a stabilit termen pentru
soluţionarea recursului la data de 19 februarie 2018, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., fără citarea părţilor.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că este prematur, în considerarea argumentelor ce succed:

Potrivit art. 53 alin. (1) C. proc. civ. „încheierea prin
care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi,
odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza. Când
această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va
putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară,
în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri”.
În speţă, recurentul supune căii extraordinare de atac
o încheiere prin care s-a anulat, ca netimbrată, o cerere de
recuzare formulată în cadrul unui dosar având ca obiect
apelul declarat împotriva unei hotărâri pronunţate de
tribunal într-un litigiu de muncă.
Cum hotărârea prin care se va soluţiona apelul este
definitivă, rezultă că în cauză este incidenţă teza a doua
a art. 53 alin. (1) C. proc. civ. mai sus citat, respectiv calea
de atac împotriva unei astfel de încheieri este recursul
la instanţa ierarhic superioară, și anume Înalta Curte de
Casaţie și Justiţie.
În cauză însă, calea de atac a fost declarată anterior
soluţionării pe fond a dosarului, aflat în curs de judecată
pe rolul Curţii de Apel București cu termen la 21 februarie
2018, astfel că faţă de dispoziţiile art. 53 alin. (1) teza
ultimă din cod, aceasta apare ca prematură.
Faţă de toate cele de mai sus, recursul declarat în cauză
apare ca prematur, urmând a fi respins ca atare.

Săptămâna Juridică nr. 9/2019 » Litteris e-Publishing

10
 Drept comercial

DREPT COMERCIAL

Insolvenţă Cererea de deschidere a procedurii simplificate

de faliment formulată de lichidatorul numit în
Curtea de Apel București, secţia a VI-a civilă, procedura de lichidare prevăzută de art. 262-263
decizia nr. 918 din 8 mai 2018 din Legea nr. 31/1990

(cuvinte cheie: insolvenţă, lichidare judiciară) Legea nr. 85/2014, art. 67

Legea nr. 31/1990, art. 262-263

Dispoziţiile ce privesc lichidarea societăţilor cu răspundere limitată reglementate de articolul 262 - 263
din Legea nr. 31/1990 nu fac trimitere la dispoziţiile articolului 270/1 din Legea nr. 31/1990, însă Legea
nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei și de insolvenţă, cu modificările și completările
ulterioare nu interzice lichidatorului numit prin rezoluţia ONRC să solicite deschiderea procedurii
simplificate de faliment a societăţii cu răspundere limitată. Potrivit dispoziţiilor art. 67 alin. 2 din Legea
85/2014, lichidatorul numit în procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 31/1990, este exceptat de la
depunerea documentelor prevăzute de art. 67 alin. 1 lit. a)-g), k), 1), și m) din Legea nr. 85/2014.
Speţa: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 29.01.2018, debitoarea V S SRL prin lichidator F I
IPURL a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună deschiderea procedurii simplificate de faliment și confirmarea
în calitate de lichidator judiciar a F I IPURL. 
În motivare s-a învederat că prin Rezoluţia nr. 20382/31.07.2017 pronunţată de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului
de pe lângă Tribunalul Ilfov privind societatea V S SRL s-a dispus dizolvarea și lichidarea societăţii în conformitate cu dispoziţiile
art. 227 din Legea 31/1990 și numirea în calitate de lichidator al practicianului în insolvenţă FI IPURL. S-a menţionat faptul că
debitoarea figurează înregistrată la AJFP Ilfov, cu o creanţă de 207.542 RON. 
Prin încheierea civilă nr.108 din 15.02.2018, Tribunalul Ilfov a respins ca neîntemeiată cererea. 
Tribunalul a constatat următoarele: 
Prin rezoluţia nr. 28.07.2017,  s-a dispus  efectuarea menţiunilor legate de dizolvarea societăţii debitoare, fiind desemnat
lichidator judiciar  F I  IPURL. 
Deși procedura de lichidare voluntară a unei societăţi comerciale nu împiedică deschiderea procedurii insolvenţei, aceasta din
urmă nu este obligatorie, ci ea poate fi dispusă doar în ipoteza în care condiţiile pretinse de actul normativ care disciplinează
procedura de executare colectivă sunt îndeplinite. Câtă vreme lichidatorul desemnat de judecătorul delegat la oficiul teritorial al
registrului comerţului de pe lângă tribunal  face dovada faptului că societatea comercială dizolvată în condiţiile Legii nr. 31/1990
se află în stare de insolvenţă, judecătorul-sindic  poate dispune deschiderea procedurii concursuale, dacă exista vreun pasiv care să
justifice declanșarea procedurii reglementate de Legea nr. 85/2014, modificată, numai insolvenţa  fiind cea care poate determina
aplicarea acestei proceduri judiciare. 
Potrivit art. 66 în referire la art. 5 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei și de insolvenţă
debitorul aflat în stare de insolvenţă, sau în cazul căreia apariţia stării de insolvenţă este iminentă, este obligat să adreseze
tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi. 
Potrivit art. 5 alin. 1 pct. 29 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei și de insolvenţă, „insolvenţa
este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor bănești disponibile pentru plata
datoriilor exigibile:a) insolvenţa este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadenţă, nu a plătit
datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori; b) insolvenţa este iminentă atunci când se dovedește că debitorul nu va putea plăti
la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile bănești disponibile la data scadenţei”. 
Cu privire la creanţa invocata de organul fiscal, debitorul, prin lichidator, nu a arătat dacă a verificat și declaraţiile fiscale
depuse de societate sau deciziile de impunere emise de organul fiscal, care reprezintă, potrivit dispoziţiilor art. 110 alin. 3 din OG
92/2003, republicată si art. 141 alin.1 din același act normativ, titluri  de creanţă  ce pot da naștere obligaţiilor de plata fiscale.
Astfel, actele de executare silită nu reprezintă titluri de creanţă. 
Este adevărat că art. 2701 din Legea 31/1990 prevede că: „În cazul în care societatea aflată în lichidare este în stare de
insolvenţă, lichidatorul este obligat să ceară deschiderea procedurii insolvenţei.”, dar aceasta nu înseamnă că lichidatorul este
scutit de obligaţia de a face dovada insolvenţei, adică a datoriei debitorului faţă de creditorul bugetar. Mai mult decât atât,

Săptămâna Juridică nr. 9/2019 » Litteris e-Publishing

11
 Drept comercial

aplicabilitatea acestui articol la societăţile cu răspundere limitată  este discutabila, având în vedere că norma respectivă este
trecută în „Capitolul III – Lichidare societăţilor pe acţiuni și în comandită pe acţiuni” al Legii 31/1990, și cu alte cuvinte se aplică
numai acestor societăţi. Mai mult decât atât dispoziţiile ce privesc lichidarea societăţilor cu răspundere limitată reglementate
de articolul 262 - 263 din Legea nr. 31/1990 nu fac trimitere la dispoziţiile articolului 2701 din Legea nr. 31/1990, rezultă că
acestea nu pot fi aplicate prin analogie și la societatea cu răspundere limitată. 
Pe de altă parte, dacă creditorul bugetar  ar fi avut o creanţă certă, lichidă și exigibilă împotriva debitorului era posibila
exercitarea  acţiunii în declanșarea procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2014, în temeiul art. 2701, teza ultimă, din Legea
31/1990: „În condiţiile legislaţiei insolvenţei, creditorii vor putea cere deschiderea procedurii insolvenţei faţă de societatea aflată
în curs de lichidare.” 
De asemenea, procedura falimentului este, potrivit art. 5 alin. 1 pct. 45 din lege, o procedură concursuală colectivă, în care
creditorii recunoscuţi participă împreună la urmărirea și recuperarea creanţelor lor, or,  lichidatorul afirmă că doar un creditor
deţine creanţe împotriva debitorului, astfel că recuperarea creanţei acestuia, în situaţia în care ar fi certă, lichidă și exigibilă, se
poate face în condiţiile Legii 31/1990, republicată și modificată. De asemenea, potrivit articolului 5 pct. 20 din aceeași lege: „prin
creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei se înţelege creditorul a cărui creanţă împotriva patrimoniului
debitorului este certă, lichidă și exigibilă de mai mult de 60  de zile.” 
Din cele două texte de lege rezultă că aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 85/2014 presupune ca și premise necesare existenţa
unei creanţe certe lichide și exigibile precum și dovada stării de insolvenţă a debitoarei. Chiar dacă în cauza de faţă cererea este
formulată de debitoare, prin lichidatorul numit în condiţiile Legii nr. 31/1990, aceasta nu înseamnă că principiile dovedirii stării
de insolvenţă a debitoarei nu se mai aplică. Lichidatorul debitoarei nu a produs dovezi din care să rezulte existenţa creanţei  fiscale
și caracterul cert, lichid și exigibil al acesteia. 
În continuare, se constata ca în conformitate cu art. 260 alin.4 din Legea nr. 31/1990,  în termen de 60 de zile de la numire,
lichidatorul trebuie să depună la oficiul registrului comerţului, pentru menţionare în registrul comerţului, un raport privind
situaţia economică a societăţii. Dacă, potrivit raportului, debitorul îndeplinește condiţiile pentru deschiderea procedurii
simplificate de insolvenţă, lichidatorul are obligaţia de a solicita deschiderea acestei proceduri în termen de 15 zile de la data
depunerii raportului. În cauza, lichidatorul nu a făcut dovada depunerii acestui raport in termenul legal. De asemenea, se constată
că s-a mai formulat anterior o cerere cu privire la același debitor  si aceasta a fost respinsa  in dosarul nr. 1848/93/2017. 
Împotriva acestei încheieri, a declarat apel VS SRL prin lichidator FI IPURL.
Apelul este fondat.

Prin titlurile executorii depuse la dosar s-a dovedit
existenţa unei creanţe de 207.542 RON, aceasta având
caracter cert, lichid și exigibil, iar cuantumul său depășind
valoarea - prag impusa de lege - 40.000 RON.  de insolventa.
Este adevărat că dispoziţiile ce privesc lichidarea
societăţilor cu răspundere limitată reglementate de
articolul 262 - 263 din Legea nr. 31/1990 nu fac trimitere
la dispoziţiile articolului 270/1 din Legea nr. 31/1990,
însă Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a
insolvenţei și de insolvenţă, cu modificările și completările
ulterioare nu interzice lichidatorului numit prin rezoluţia
ONRC să solicite deschiderea procedurii simplificate de
faliment a societăţii cu răspundere limitată. 
Potrivit dispoziţiilor art. 67 alin. 2 din Legea 85/2014,
lichidatorul numit în procedura de lichidare prevăzuta de
art. 31/1990, este exceptat de la depunerea documentelor
prevăzute de art. 67 alin. 1 lit. a)-g), k), 1), si m) din Legea
85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei si
 
Prin încheierea civilă nr. 412 din 29.06.2017 cererea de
deschidere a procedurii simplificate de faliment a aceleiași
societăţi a fost respinsă pentru considerentul că nu au fost
depuse alte documente prevăzute de art. 76 alin. 1 din
lege, decât cele reţinute în prezenta cauză. 
Concluzionând, Curtea a constatat că în cauză sunt
îndeplinite cerinţele prevăzute de Legea nr. 85/2014,
astfel încât, în temeiul art. 480 C.pr.civ. și art. 43 alin. 7
din Legea nr. 85/2014, a admis apelul, a anulat sentinţa
atacată și a trimis cauza judecătorului sindic în vederea
deschiderii procedurii insolvenţei împotriva debitoarei. 

Săptămâna Juridică nr. 9/2019 » Litteris e-Publishing

12
 Drept comercial

DREPT COMERCIAL

Funcţionarea societăţilor comerciale Societate comercială. Retragere asociat. Condiţii

Curtea de Apel București, secţia a VI-a civilă,

decizia nr. 104 din 22 ianuarie 2018
Legea nr. 31/1990, art. 226 alin. (1) lit. c)
(cuvinte cheie: retragere asociat)

Pentru a se putea dispune retragerea asociatului, reţinând caracterul imperativ al dispoziţiilor legislaţiei
speciale, instanţa reţine că partea trebuia să dovedească, în concret, existenţa unor motive temeinice.
În cauză, însă, susţinerile apelantului nu reprezintă un motiv pentru retragerea sa, în condiţiile în care
afirmaţiile sale nu au fost întemeiate pe nici un mijloc probator, iar condiţiile de retragere sunt prevăzute în
mod limitativ și imperativ de legea societăţilor sociale. 
Speţa: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 05.02.2016 reclamantul D.C. a chemat în judecată
pârâtul MP SRL, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună retragerea reclamantului din societatea comercială
MP SRL.
Prin sentinţa civilă nr. 2632/26.06.2017 acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, reţinându-se următoarele: 
Împotriva sentinţei civile nr. 2632 din 26.06.2017 a declarat apel reclamantul D.C.
Apelul nu este fondat.

În conformitate cu dispoziţiile art. 226 alin. (1) din
Legea nr. 31/1990, se poate retrage un asociat din societatea
în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere
limitată, în lipsa unor prevederi în actul constitutiv sau,
când nu se realizează acordul unanim, pentru motive
temeinice, în baza unei hotărâri a tribunalului. 
În speţă, apelantul reclamant a solicitat retragerea din
societatea M P SRL, motivând acţiunea pe neînţelegerile
intervenite între asociaţi legate de luarea unor decizii
privind funcţionarea societăţii. Acesta a invocat, ca
motive, neconvocarea adunării generale a asociaţilor,
precum și refuzul pârâtei de a colabora cu reclamantul la
luarea deciziilor legate de funcţionarea societăţii.  a prevăzut posibilitatea retragerii, după administrarea de
Curtea a luat act, cu prioritate, că reclamantul apelant
solicită retragerea sa din societate prin raportare la
dispoziţiile art. 226 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990.
Însă, pentru a se putea dispune retragerea asociatului,
reţinând caracterul imperativ al dispoziţiilor legislaţiei
speciale, instanţa reţine că partea trebuia să dovedească,
în concret, existenţa unor motive temeinice. În cauză, însă,
susţinerile apelantului nu reprezintă un motiv pentru
retragerea sa, în condiţiile în care afirmaţiile sale nu au
fost întemeiate pe nici un mijloc probator, iar condiţiile de
retragere sunt prevăzute în mod limitativ și imperativ de
legea societăţilor sociale.
Reclamantul nu a dovedit motivele susţinute în
faţa primei instanţe, respectiv că pârâta nu i-ar fi pus la
dispoziţie informaţiile menţionate, respectiv că nu a fost
convocată întrunirea adunării generale. Singura probă
solicitată în acest sens este interogatoriul pârâtei, la a
cărui administrare reclamantul apelant a renunţat, astfel
cum rezultă din menţiunile încheierii de ședinţă din
19.06.2017 care nu a răspuns.
Nici în faţa primei instanţe, dar nici în apel, reclamantul
nu a făcut dovada formulării vreunei cereri de convocare a
adunării generale a asociaţilor, cu atât mai puţin a refuzului
administratorului de a da curs solicitării sale. Invocarea
prevederilor art. 226 nu atrage automat retragerea
asociatului, întrucât legiuitorul nu a înţeles să instituie
o prezumţie legală de temeinicie a motivelor invocate, ci
dovezi. Pentru neînţelegerile intervenite între asociaţi
pe parcursul funcţionării societăţii, legislaţia specială
a prevăzut alte sancţiuni, capăt de cerere cu care însă
instanţa nu a fost învestit. Affectio societatis presupune o
colaborare, o comunicare între asociaţi pentru funcţionarea
societăţii. Implicit, lipsa acestuia presupune neînţelegeri
grave, care face imposibilă desfășurarea activităţii. 
Sub alt aspect, în lipsa unei sesizări exprese, în cadrul
unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 226 Legea
nr. 31/1990 nu pot fi analizate cauze care să conducă la
excluderea unui asociat sau o acţiune în răspundere a
administratorului, respectiv o acţiune în anulare de acte
frauduloase. 
Pentru considerentele expuse, Curtea a respins apelul
ca nefondat.

Săptămâna Juridică nr. 9/2019 » Litteris e-Publishing

13
 Dreptul muncii
Raporturi juridice de muncă
Curtea de Apel București, secţia a VII-a
conflicte de muncă și asigurări sociale,
decizia nr. 1233 din 15 martie 2018
(cuvinte cheie: raporturi de muncă, aviz de angajare,
cetăţean străin, permis de şedere)
Potrivit art. 36 Codul muncii cetăţenii străini și apatrizii pot fi angajaţi prin contract individual de muncă
în baza autorizaţiei de muncă sau a permisului de ședere în scop de muncă, eliberată/eliberat potrivit legii.
Prin aceste sintagme vom înţelege, în condiţiile legislaţiei actuale avizul de angajat, aviz necesar reclamantei
care este cetăţean străin. 
Prin apelul formulat, reclamanta SL a arătat că în data
de 23.03.2017 a chemat în judecată intimata pentru a
constata existenţa relaţiilor de muncă, pentru obligarea
pârâtei la plata drepturilor salariale și obligarea acesteia la
plata unor daune morale.  cazul unui contract de muncă pe durată determinată sau
Analizând pretenţiile reclamantei, prin prisma probelor
administrate și a normelor legale incidente, Tribunalul
legal a apreciat că sunt neîntemeiate. 
Astfel, potrivit art. 16 Codul muncii în forma în vigoare
la data sesizării instanţei: „(1) Contractul individual de
muncă se încheie în baza consimţământului părţilor, în
formă scrisă, în limba română. Obligaţia de încheiere a
contractului individual de muncă în formă scrisă revine
angajatorului. Forma scrisă este obligatorie pentru înche-
ierea valabilă a contractului.
(2) Anterior începerii activităţii, contractul individual
de muncă se înregistrează în registrul general de evidenţă
a salariaţilor, care se transmite inspectoratului teritorial
de muncă.
(3) Angajatorul este obligat ca, anterior începerii activi-
tăţii, să înmâneze salariatului un exemplar din contractul
individual de muncă. (4) Munca prestată în temeiul
unui contract individual de muncă constituie vechime în
muncă.”  din Legea nr.62/2011, art.35 din Codul de procedură
Analizând aceste dispoziţii legale, rezultă că, pentru
a fi încheiat în mod valabil și pentru a naște drepturi
și obligaţii în patrimoniul angajatorului, respectiv
salariatului, contractul individual de muncă trebuie să
îmbrace forma scrisă.  Pe de altă parte, potrivit art. 17
alin. 3 și 4, contractul de muncă trebuie să cuprindă în mod
obligatoriu următoarele elemente: a) identitatea părţilor;
b) locul de muncă sau, în lipsa unui loc de muncă fix,
posibilitatea ca salariatul să muncească în diverse locuri;
c) sediul sau, după caz, domiciliul angajatorului; d) funcţia/
ocupaţia conform specificaţiei Clasificării ocupaţiilor din
România sau altor acte normative, precum și fișa postului,
14
DREPTUL MUNCII
Constatarea raporturilor juridice de muncă.
Condiţia prealabilă a existenţei avizului de
angajare în cazul cetăţenilor străini
C. muncii, art. 36
cu specificarea atribuţiilor postului; e) criteriile de evaluare
a activităţii profesionale a salariatului aplicabile la nivelul
angajatorului; f) riscurile specifice postului; g) data de
la care contractul urmează să își producă efectele; h) în
al unui contract de muncă temporară, durata acestora;
i) durata concediului de odihnă la care salariatul are
dreptul; j) condiţiile de acordare a preavizului de către
părţile contractante și durata acestuia; k) salariul de
bază, alte elemente constitutive ale veniturilor salariale,
precum și periodicitatea plăţii salariului la care salariatul
are dreptul; l)durata normală a muncii, exprimată în ore/
zi și ore/săpt.; m) indicarea contractului colectiv de muncă
ce reglementează condiţiile de muncă ale salariatului;
n) durata perioadei de probă. 
În speţa de faţă, între părţi nu a fost încheiat în
formă scrisă niciun contract de muncă, care să cuprindă
menţiunile obligatorii impuse de lege. 
Cu toate acestea, după cum corect a statuat tribunalul,
Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a statuat prin Decizia
nr.37/2016 publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I nr.114/10.02.2017 următoarele: “În interpretarea
și aplicarea dispoziţiilor art.16 alin.(1) și art.57 alin.(5)
și (6) din Codul muncii, combinat cu art.211 lit.b)
civilă și art.6 din Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului, în ipoteza neîndeplinirii de către părţi
a obligaţiei de încheiere a contractului individual de muncă
în formă scrisă, persoana fizică care a prestat muncă
pentru și sub autoritatea celeilalte părţi are deschisă
calea acţiunii în constatarea raportului de muncă și a
efectelor acestuia și în situaţia în care respectivul raport
de muncă a încetat anterior sesizării instanţei”. Potrivit
art.521 alin.3 din Codul de procedură civilă, dezlegarea
dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţe
de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al
României, Partea I. Drept urmare, în aplicarea deciziei în
Săptămâna Juridică nr. 9/2019 » Litteris e-Publishing
 Dreptul muncii

interesul legii sus precizate,reclamanta avea deschisă calea Reglementările privind angajarea străinilor continuă
acţiunii în constatarea raportului de muncă și a efectelor să diferenţieze diferitele categorii de lucrători: lucrători
acestuia,acţiune promovată în cauză.  permanenţi, lucrători stagiari, lucrători sezonieri, lucrători
transfrontalieri, lucrători înalt calificaţi prevăzând în
În speţă, nu au fost dovedite însă cele patru elemente
cazul fiecăreia dintre aceste categorii conditiile speciale de
ce caracterizează contractul individual de muncă și anume:
dobândire a avizului de angajare.
prestarea muncii de către reclamantă în favoarea societăţii
pârâte, salariul –lunar,  subordonarea salariatei faţă de Exista însă câteva reguli cu caracter general, între care
angajator și elementul temporar – respectiv prestarea aceea ca cererea pentru obţinerea avizului de angajare se
muncii cu continuitate,cum legal s-a concluzionat prin depune de catre angajator, nu de către lucrătorul străin.
hotărârea apelată.  Tot angajatorul este cel care trebuie sa probeze faptul că
desfășoară activităţi compatibile cu funcţia pentru care
Nu trebuie neglijat că potrivit art. 36 Codul muncii
solicită încadrarea în muncă a străinului, ca are achitate
cetăţenii străini și apatrizii pot fi angajaţi prin contract
obligaţiile catre bugetul de stat și că nu a fost condamnat
individual de muncă în baza autorizaţiei de muncă sau a
definitiv pentru o infracţiune prevăzută de Codul muncii
permisului de ședere în scop de muncă, eliberată/eliberat
ori pentru o infracţiune contra persoanei săvârșita cu
potrivit legii. Prin aceste sintagme vom înţelege, în
intenţie, prevăzută de Codul penal. În plus, Inspectoratul
condiţiile legislaţiei actuale avizul de angajat, aviz necesar
General pentru Imigrări va verifica și că angajatorul nu a
reclamantei care este cetăţean străin conform înscrisului
fost sancţionat pentru săvârșirea anumitor contravenţii
anexat la dosarul de fond. 
(cum ar fi cea de primire la muncă a unor persoane fără
La data promovării cererii de chemare în judecată, forme legale), precum și că străinul îndeplinește conditiile
avizul de angajare este reglementat prin Ordonanţa de viză pe teritoriul României.
Guvernului nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă
Pentru angajarea unui străin este de asemenea necesar
și detașarea străinilor pe teritoriul României și pentru
sa nu se fi epuizat contingentul anual pe tipuri de lucrători
modificarea si completarea unor acte normative privind
nou-admiși pe piaţa forţei de muncă.  Pentru anul în
regimul străinilor in România, publicată în Monitorul
discuţie, de exemplu acest contingent a fost de 5.500 per-
Oficial nr. 640 din 30 august 2014, recent modificată prin
soane, potrivit Hotărârii Guvernului nr.105/2016, publi-
Ordonanţa Guvernului nr. 25/2016 pentru modificarea
cată în Monitorul Oficial ne.158 din data de 1 martie 2016. 
si completarea unor acte normative în domeniul
străinilor. Or, la data în raport cu care pretinde reclamanta Raportat la acest aspect, respectiv lipsa avizului
că ar fi început derularea raporturilor de muncă cu pârâta, de angajat al reclamantei conform prevederilor legale
aceasta nu deţinea  avizul de angajat conform prevederilor incidente în materie, celelalte critici ale sentinţei apelate
legale sus  precizate, respectiv acel documentul oficial nu mai pot fi primite. 
eliberat de către Inspectoratul General pentru Imigrări,
Pentru aceste considerente apelul a fost respins ca
care atestă dreptul unui angajator de a încadra în muncă
nefondat.
un străin pe o anumită funcţie. 

Săptămâna Juridică nr. 9/2019 » Litteris e-Publishing

15
 Drept penal

DREPT PENAL

Magistraţi Temeiul răspunderii disciplinare a procurorului

 
I.C.C.J., secţia penală,
decizia nr. 31 din 19 februarie 2018
Legea nr. 303/2004
(cuvinte cheie: procuror, răspundere disciplinară,
abatere disciplinară, avertisment)

Răspunderea disciplinară a procurorului derivă din exigenţa de care acesta trebuie să dea dovadă, prin
comportamentul său, atât în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cât și în afara acestora, respectiva exigenţă
fiind stabilită în temeiul unor aspecte obiective, și nu pe baza evaluărilor personale. În speţă,  instanţa
supremă a constatat că recurentul procuror nu a justificat, credibil, nerespectarea planificărilor de serviciu,
omisiunea informării conducerii instanţei asupra acestui aspect sau cauzele pentru care nu a putut fi
contactat, constatând  lipsa de suport rezonabil a argumentelor invocate de recurent pentru care acesta
consideră că nu-i poate fi atrasă răspunderea disciplinară. Așadar,  Înalta Curtea a menţinut hotărârea
Secţiei pentru procurori în materie disciplinară de sancţionare cu avertisment a recurentului procuror.      
Speţa: Prin acţiunea disciplinară înregistrată pe rolul secţiei pentru procurori în materie disciplinară, procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună aplicarea
uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată,
cu modificările și completările ulterioare, pârâtului A. - procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Urziceni, pentru
săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzută de art. 99 lit. m), k), h) și t) teza a doua din Legea nr. 303/2004 privind statutul
judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constând în: nerespectarea dispoziţiilor sau
deciziilor cu caracter administrativ dispuse în conformitate cu legea de conducătorul instanţei sau parchetului ori a altor obligaţii
cu caracter administrativ prevăzute de lege sau regulamente; absenţe nemotivate de la serviciu, în mod repetat; nerespectarea,
în mod repetat și din motive imputabile, a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea
repetată în efectuarea lucrărilor și exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă.
Prin Hotărârea nr. 4P din 26 aprilie 2017, pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori
în materie disciplinară în Dosarul nr. x/2017, s-a admis în parte acţiunea disciplinară și, în baza art. 100 lit. a) din Legea
nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, s-a aplicat
pârâtului A. - procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Urziceni, sancţiunea disciplinară avertisment, pentru
săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) și k) din același act normativ.
Totodată, s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea disciplinară exercitată pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de
art. 99 lit. h) și t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările
ulterioare.
Împotriva Hotărârii nr. 4P din 26 aprilie 2017, pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori în
materie disciplinară, a declarat recurs pârâtul procuror A.
Recursul nu este fondat.

Referitor la fapta prevăzută de art. 99 lit. k) din
Legea nr. 303/2004, republicată, legiuitorul a stabilit că
reprezintă abatere disciplinară „absenţe nemotivate de la
serviciu, în mod repetat sau care afectează în mod direct
activitatea instanţei sau a parchetului”.
În ceea ce privește existenţa elementelor constitutive
ale abaterii disciplinare prevăzute de acest text de lege,
Înalta Curte constată că susţinerile recurentului sunt
contrazise de actele și lucrările dosarului.
Din interpretarea gramaticală și logică a textului legal
în discuţie, rezultă că legiuitorul nu a înţeles să incrimineze
doar absenţele consecutive sau acea conduită care să fie
specifică magistratului, raportat la o anume frecvenţă sau
un număr de acte materiale, cum propune recurentul.
În condiţiile în care, în speţă, este pe deplin stabilit
că recurentul procuror A. nu numai că a absentat de la
serviciu de mai multe ori, respectiv în zilele de 1 aprilie
2015, 30 aprilie 2015 și 3 martie 2016, dar, de fiecare dată,
nici nu a anunţat conducerea unităţii și nici nu a răspuns

Săptămâna Juridică nr. 9/2019 » Litteris e-Publishing

16
 Drept penal

la telefon, se constată caracterul eronat al susţinerii din De asemenea, potrivit art. 12 din Codul deontologic al
recurs, în sensul că nu este întrunită situaţia premisă judecătorilor și procurorilor, adoptat prin Hotărârea nr.
referitoare la caracterul repetat, ce ţine de latura obiectivă 328 din 24 august 2005 a Plenului Consiliului Superior al
a acestei abateri. Magistraturii „Judecătorii și procurorii sunt obligaţi să-și
îndeplinească cu competenţă și corectitudine îndatoririle
Relevant din perspectiva examinată este și faptul că
profesionale, să respecte îndatoririle cu caracter adminis-
magistratul nu neagă săvârșirea faptei în materialitatea sa.
trativ stabilite prin legi, regulamente și ordine de serviciu”.
Și sub aspectul laturii subiective, trebuie reţinută
Raportat la dispoziţiile legale citate, se constată că,
vinovăţia pârâtului procuror, deoarece acesta cunoștea
în speţă, programarea dispusă de conducerea Parchetului
că are obligaţia de a se prezenta la unitatea de parchet,
de pe lângă Judecătoria Urziceni privind asigurarea
nejustificând în niciun mod lipsa de la serviciu și, chiar
serviciului pe unitate/instanţă constituie o decizie cu
dacă nu a urmărit să afecteze activitatea instituţiei, a
caracter administrativ, dată în conformitate cu dispoziţiile
avut reprezentarea faptului că acest comportament este
legale și regulamentare care îi conferă prim-procurorului
inadecvat și neconform regulilor de disciplină a muncii.
atribuţii de organizare a activităţii parchetului.
Înalta Curte constată că motivele pentru care recu-
Instanţa de disciplină a dedus în mod just, din inter-
rentul s-a considerat îndreptăţit să absenteze de la serviciu,
pretarea întregului context factual conturat de probele
incluzând cele fundamentate pe dispoziţiile Regula-
administrate, că această nesocotire a obligaţiilor s-a concre-
mentului privind concediile judecătorilor și procurorilor
tizat în lipsa nejustificată de la serviciu a magistratului, în
și Regulamentului privind modul de desfășurarea a
intervalul 800 - 1230, în data de 15 decembrie 2015, când
cursurilor de formare profesională continuă a judecătorilor
era programat de serviciu pe unitate și când un petent
și procurorilor sau pe propriile opinii privind caracterul
sosit la sediul unităţii de parchet la ora 9:45 a fost nevoit să
mai relaxat al activităţii în zilele în care a absentat, nu
aștepte până la ora 12:30 sosirea procurorului, pentru a i
au relevanţa ce li se atribuie prin criticile aduse, acestea
se da curs cererii de prelungire a dreptului de a conduce, în
fiind inapte să-l exonereze pe magistrat de răspundere
cadrul dosarului în care era cercetat, aflat spre soluţionare
disciplinară
la acesta.
Lipsa de fundament a susţinerilor recurentului este
De asemenea, sustragerea recurentului de la îndepli-
relevată de faptul că deși magistratul afirmă că avea de
nirea atribuţiilor stabilite de conducerea unităţii de
recuperat mai multe zile din concediul de odihnă, acesta nu
parchet în aplicarea Regulamentului de ordine interioară al
a demonstrat o minimă diligenţă în a anunţa conducerea
parchetelor s-a manifestat și în data de 21 decembrie 2015,
unităţii de parchet despre o eventuală imposibilitate de a
când era planificat să asigure serviciul de permanenţă
se prezenta, nu a probat credibil respectiva imposibilitate
în cazul judecării măsurilor preventive la Judecătoria
și nu a făcut dovada că pentru acele zile i se aprobase
Urziceni și când acesta s-a prezentat la unitatea de parchet
efectuarea concediului de odihnă.
abia la ora 12:20, astfel încât, pentru participarea la
Tot lipsit de relevanţă din perspectiva examinată este și judecarea unui dosar aflat pe rolul instanţei menţionate,
faptul că recurentului i s-au reţinut din indemnizaţie sumele având ca obiect verificare măsuri preventive, s-a impus
corespunzătoare perioadelor în care a lipsit, întrucât aceste desemnarea intempestivă a unui alt procuror, care nu avea
reţineri nu au avut caracterul unei sancţiuni pecuniare, suficient timp pentru a studia în profunzime dosarul.
ci au fost impuse de reducerea timpului efectiv lucrat de
Conduita culpabilă a recurentului, care a fost sancţionată
către procuror, faţă de totalul de opt ore pe zi, în raport cu
în contextul acestei abateri disciplinare, este obiectivată
care se calculează indemnizaţia integrală. Ca atare, cu just
și de încălcarea obligaţiilor impuse de prevederile
temei, s-a reţinut de către instanţa de disciplină întrunirea
art. 97 din Regulamentul de ordine interioară al parche-
cumulativă a elementelor constitutive ale acestei abateri
telor, conform cărora procurorii din cadrul parchetelor
disciplinare.
de pe lângă judecătorii au următoarele atribuţii: lit. g)
Referitor la fapta prevăzută de art. 99 lit. m) din „participă la judecarea cauzelor penale și civile, potrivit
Legea nr. 303/2004, republicată, legiuitorul a stabilit legii; lit. 1) exercită orice alte atribuţii prevăzute de lege și
că „nerespectarea în mod nejustificat a dispoziţiilor sau regulamente sau stabilite de procurorul ierarhic superior”,
deciziilor cu caracter administrativ dispuse în conformitate precum și de dispoziţiile art. 200 din același regulament,
cu legea de conducătorul instanţei sau parchetului ori care stipulează:
a altor obligaţii cu caracter administrativ prevăzute de
„Programul administrativ de lucru al parchetelor este
lege sau regulamente” constituie abatere disciplinară.
de 8 ore zilnic, timp de 5 zile pe săptămână și se desfășoară
Aceste dispoziţii se completează cu ale art. 62 din Legea
în intervalul orar 8:00 - 16:00. În cazul procurorilor,
nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, conform
programul începe, de regulă, la ora 8:00 și se încheie,
cărora: „procurorii își desfășoară activitatea potrivit princi-
de regulă, la ora 16:00. Aceștia sunt însă obligaţi să fie
piilor legalităţii, imparţialităţii și controlului ierarhic”.

Săptămâna Juridică nr. 9/2019 » Litteris e-Publishing

17
 Drept penal
prezenţi la ora stabilită pentru îndeplinirea activităţilor
în care sunt planificaţi ori pe care și le-au stabilit sau care
impun prezenţa lor, ca efect al unor dispoziţii legale sau
regulamentare, ori pentru ședinţele de judecată în care
au fost desemnaţi. Programarea în ședinţele de judecată
a procurorilor se face în raport cu nevoile instanţei și ale
parchetului, asigurându-se acestora și timpul necesar
pregătirii profesionale”.
Semnificativă este, în contextul examinat, lipsa de
suport rezonabil a argumentelor invocate de recurent
pentru care acesta consideră că nu-i poate fi atrasă
răspunderea disciplinară pentru această abatere, fără
a justifica propriu-zis, în mod credibil, nerespectarea
planificărilor de serviciu, omisiunea informării conducerii
instanţei asupra acestui aspect sau cauzele pentru care nu
a putut fi contactat.
Astfel, în considerarea caracterului personal și imperativ
al sarcinilor de serviciu stabilite în sarcina procurorului
recurent și în condiţiile în care acesta nu a anunţat și nu a
probat o imposibilitate obiectivă de prezentare la parchet/
instanţă în cadrul intervalului orar legal impus, nu se poate
reţine că, în temeiul principiului bunei-credinţe, la data de
15 decembrie 2015, colegii procurori ar fi avut îndatorirea
să înregistreze și să soluţioneze solicitarea petentului
până la sosirea sa sau că, la data de 21 decembrie 2015,
în temeiul unor aprecieri pur subiective privind lipsa
dosarelor de pe rolul judecătoriei, nu trebuia să se prezinte
la instanţă, deși era planificat în acest sens. Ca atare, se
impune a se considera că fapta în discuţie, sub aspectul
laturii obiective, întrunește cerinţele prevăzute de textul
legal incriminator mai sus menţionat.
Nici în privinţa concluziei existenţei laturii subiective,
criticile recurentului nu sunt fondate.
Semnificativ în contextul examinat este, în primul
rând, faptul că, deși cunoștea sau trebuia să cunoască
obligaţiile ce-i reveneau potrivit planificării întocmite,
nici în acest caz, magistratul nu a demonstrat o minimă
diligenţă în a anunţa conducerea parchetului despre o
eventuală întârziere sau imposibilitate de a se prezenta la
18
parchet/instanţă unde era programat pentru îndeplinirea
anumitor îndatoriri de serviciu. Ca atare, și în ceea ce
privește latura subiectivă, se constată că secţia pentru
procurori în materie disciplinară a reţinut corect vinovăţia
recurentului pârât, fiind dovedită existenţa elementului
intenţional, volitiv, de natură a atrage răspunderea
disciplinară.
Consecinţa imediată și directă a acestei conduite, pe
care recurentul încearcă să o minimalizeze, constă în aceea
că, prin comportamentul inadecvat și neconform regulilor
care reglementează activitatea Ministerului Public, acesta
a perturbat atât activitatea unităţii de parchet, cât și pe cea
a instanţei de judecată.
Aprecierile personale ale procurorului recurent, cu
privire la lipsa urmărilor imediate ale conduitei sale sau
a legăturii dintre faptă și rezultatul produs, sunt, pe de o
parte, în contradicţie cu susţinerile explicite și concordante
ale martorilor (procurori și grefieri) ascultaţi în cursul
cercetării disciplinare.
Pe de altă parte, aceste aprecieri sunt irelevante,
întrucât răspunderea disciplinară a procurorului derivă
din exigenţa de care acesta trebuie să dea dovadă prin
comportamentul său, atât în exercitarea atribuţiilor de
serviciu, cât și în afara acestora, respectiva exigenţă fiind
stabilită în temeiul unor aspecte obiective și nu pe baza
evaluărilor personale.
Se constată, așadar, că faptele reproșate recurentului
procuror intră în sfera de reglementare a dispoziţiilor
art. 99 lit. k) și m) din Legea nr. 303/2004, republicată,
cu modificările și completările ulterioare, după cum în
mod just a fost reţinut de către instanţa de disciplină, prin
hotărârea atacată fiind reliefate corect existenţa faptelor, a
conduitei ilicite, a vinovăţiei, a urmărilor prejudiciabile și
a legăturilor de cauzalitate dintre faptele ilicite și rezultatele
produse, ceea ce susţine legalitatea încadrării lor în abaterile
disciplinare prevăzute de textele legale menţionate.
Prin urmare, se va respinge, ca nefondat, prezentul
recurs.
Săptămâna Juridică nr. 9/2019 » Litteris e-Publishing
 Drept penal

DREPT PENAL

Infracţiuni în legătură cu serviciul Calitatea de funcţionar public a notarului.

Eroarea asupra normei extrapenale. Abuz în
I.C.C.J., secţia penală, serviciu. Desfiinţarea unui înscris în cazul clasării
decizia nr. 47/A din 1 martie 2018

(cuvinte cheie: eroare asupra normei extrapenale, abuz în

serviciu, clasare, desfiinţare înscris, fals în înscrisuri, C. proc. pen., 5491
contract de schimb, funcţionar public, cauză de C. pen., art. 30 alin. (4), art. 297, art. 308
neimputabilitate, notar public)

1) Eroarea asupra normei extrapenale, cauză de neimputabilitate prevăzută în art. 30 alin. (4) C. pen.,
implică necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a normei extrapenale de care depinde caracterul penal al
faptei. Îndoiala nu echivalează cu eroarea asupra normei extrapenale, ci determină obligaţia subiectului
activ de a nu acţiona în condiţiile unei cunoaşteri incerte a normei extrapenale.   
2) Persoana care are calitatea de membru al consiliului director al unei asociaţii constituite în baza O. G.
nr. 26/2000 are calitatea de persoană prevăzută în art. 308 alin. (1) C. pen. şi, în consecinţă, poate fi subiect
activ al infracţiunii de abuz în serviciu. Fapta persoanei, care are calitatea de membru al consiliului director
al unei asociaţii, de a încheia acte juridice în numele şi pe seama asociaţiei - atribuţie reglementată expres în
art. 24 alin. (2) lit. b) din O. G. nr. 26/2000 - prin încălcarea unei dispoziţii prevăzute în legislaţia primară ce
reglementează o interdicţie de înstrăinare, cauzând o pagubă asociaţiei, întruneşte elementele constitutive
ale infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută în art. 297 C. pen. raportat la art. 308 C. pen.
3) În ipoteza în care, prin rechizitoriu, procurorul a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor numai
pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu şi a dispus clasarea cu privire la infracţiunile de fals
în înscrisuri sub semnătură privată, desfiinţarea înscrisurilor nu se poate realiza în procesul penal care
are ca obiect infracţiunile de abuz în serviciu, ci în procedura de desfiinţare a unui înscris în cazul clasării,
reglementată în art. 5491 C. proc. pen.    

(…) Apelurile declarate în cauză sunt nefondate pentru
următoarele considerente:
Constatând ca fiind corecte împrejurările faptice
stabilite de prima instanţă, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, în baza propriului examen al mijloacelor de probă
administrate la urmărire penală şi în faza de judecată,
reţine, în esenţă, că inculpaţii D., C. şi E., în calitate de
preşedinte, secretar, respectiv administrator ai Asociaţiei
F., dar şi de componenţi ai consiliului director/comitetului
de conducere al asociaţiei, au semnat la datele de 19 august
2008, 23 octombrie 2008 şi 26 martie 2009, prin încălcarea
dispoziţiilor art. 26 alin. (1) şi ale art. 28 alin. (6) şi (7) din
Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulteriore,
trei contracte de schimb, autentificate de inculpatul B. cu
nesocotirea atribuţiilor ce-i reveneau în virtutea funcţiei
de notar public conform dispoziţiilor Legii nr. 36/1995,
cu modificările şi completările ulteriore, prin care au fost
scoase din patrimoniul composesoratului suprafeţele de
93,0989 ha, 82,6123 ha şi 6 ha păşune/teren neagricol în
favoarea soţilor H. şi I., respectiv a numitului H., persoane
care nu erau membri/asociaţi în cadrul formei asociative
de proprietate, primind la schimb terenuri arabile în
suprafaţă de 0,98 ha, 0,58 ha, respectiv 0,079 ha şi sulte
în cuantum de câte 337.750 lei (95.674 euro), 337.750 lei
(97.357 euro) şi 25.000 lei, pentru ca la aceleaşi date
(19 august 2008 şi 23 octombrie 2008), coschimbaşii
persoane fizice să transmită dreptul de proprietate
dobândit asupra păşunilor în suprafaţă de 93,0989 ha
şi 82,6123 ha către cumpărătorul societatea J., în baza a
două contracte de vânzare-cumpărare, autentificate tot de
inculpatul B., contra sumelor de 775.913 lei (214.127, 47
euro) şi 687.962 lei (190.008 euro).
De asemenea, inculpatul A., în calitate de preşedinte
al Asociaţiei G., a semnat la data de 30 aprilie 2009, prin
încălcarea dispoziţiilor art. 26 alin. (1) şi ale art. 28 alin. (6)
şi (7) din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările
ulteriore, un contract de vânzare-cumpărare, autentificat
de inculpatul B. cu nesocotirea atribuţiilor ce-i reveneau
în virtutea funcţiei de notar public conform dispoziţiilor
Legii nr. 36/1995, cu modificările şi completările ulteriore,
prin care s-au înstrăinat din patrimoniul composesoratului
199,8103 ha păşune, la preţul de 501.180,75 lei (119.813,71
euro) către soţii H. şi I., care nu erau membri/asociaţi în
cadrul formei asociative de proprietate, iar, la rândul lor,
aceştia, la data de 29 mai 2009, au transmis dreptul de
proprietate asupra suprafeţei de teren cumpărătorului
societatea K., în baza contractului de vânzare-cumpărare
autentificat tot de inculpatul B., pentru suma de 1.673.200
lei (400.000 euro).

Săptămâna Juridică nr. 9/2019 » Litteris e-Publishing

19
 Drept penal
1) Deşi inculpatul B. a susţinut că nu are calitatea
cerută de lege pentru a fi subiect activ al infracţiunii de
abuz în serviciu, întrucât fapta incriminată în art. 297
C. pen. vizează doar persoanele care se află într-un raport
guvernat de dreptul muncii, se apreciază că, în mod corect,
prima instanţă a stabilit că notarul public este funcţionar
public, în sensul dispoziţiilor art. 175 alin. (2) C. pen.
Indiferent dacă semnificaţia penală a conceptului
de funcţionar public este dată de codificarea anterioară
(art. 147) sau de reglementarea în vigoare (art. 175),
se observă, contrar susţinerilor apelantului, că aceasta
nu coincide cu înţelesul pe care aceeaşi noţiune o are în
alte domenii de drept, inclusiv în dreptul muncii, care
implică pentru angajaţi sau salariaţi raporturi de serviciu
guvernate de contractul de muncă încheiat.
Ca urmare, potrivit legii penale, pentru a avea calitatea
de funcţionar public şi a fi, deci, subiect activ al infracţiunii
de abuz în serviciu, persoana acuzată de comiterea faptei
trebuie să se încadreze în una dintre categoriile la care
face referire art. 147 C. pen. anterior, respectiv art. 175
C. pen., neavând relevanţă statutul profesional al acesteia,
şi anume dacă îşi exercită demnitatea, funcţia, profesia,
ocupaţia sau însărcinarea în baza unei legi generale
(Codul muncii) ori a unei legi speciale (în speţă Legea
nr. 36/1995), titlul sau modul în care a fost învestită,
respectiv dacă a fost numită sau aleasă, durata mandatului,
funcţiei ori însărcinării ori dacă beneficiază sau nu de
remuneraţie (salariu ori indemnizaţie).
În cauză, aşa cum a reţinut şi judecătorul fondului,
inculpatul B. a fost numit notar public prin ordin al
ministrului justiţiei, exercitându-şi funcţia în cadrul
unui birou notarial, fiind învestit să îndeplinească un
serviciu de interes public şi având statutul unei funcţii
autonome, conform dispoziţiilor art. 3, art. 4 şi art. 27
din Legea nr. 36/1995, republicată, motiv pentru care este
funcţionar public în înţelesul dispoziţiilor art. 175 alin. (2)
C. pen., întrucât în cadrul activităţii desfăşurate potrivit
competenţelor conferite prin legea specială „exercită un
serviciu de interes public pentru care a fost învestit de o
autoritate publică.”
Ca nefondate sunt apreciate de Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie şi apărările aceluiaşi inculpat referitoare la
neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de
abuz în serviciu sub aspectul laturii subiective, generată
de lipsa de claritate, predictibilitate şi previzibilitate a
legislaţiei în materia reconstituirii dreptului de proprietate
asupra terenurilor, motiv pentru care a fost în eroare la
momentul autentificării contractelor de schimb şi a celor
de vânzare-cumpărare.
Într-adevăr, eroarea cu privire la o normă extrapenală
are, potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (4) C. pen., aceleaşi
efecte ca eroarea de fapt, sens în care înlătură caracterul
infracţional al faptei, întrucât comiterea acesteia
se realizează fără forma de vinovăţie cerută de lege
pentru a fi infracţiune. Astfel, pentru a opera cauza de
20
neimputabilitate invocată de inculpat, se constată că era
obligatoriu ca la momentul autentificării contractelor
acesta să fi avut o reprezentare greşită asupra realităţii,
materializată în necunoaşterea sau cunoaşterea eronată
a normelor juridice extrapenale care reglementau regimul
juridic al păşunilor aflate în patrimoniul formelor
asociative de proprietate, aşa cum o stabilesc dispoziţiile
art. 30 alin. (1) C. pen. Or, în cauză, o asemenea împre-
jurare nu a fost probată de către apelantul B. şi nici nu
a fost identificată de către instanţă, cu atât mai mult cu
cât, în concret, acesta s-a prevalat de lipsa de claritate şi
precizie a prevederilor art. 28 din Legea nr. 1/2000, cu
modificările şi completările ulterioare, determinată de
modificările succesive ale actului normativ, care au condus
la interpretări diferite în ceea ce priveşte sfera de aplicare a
interdicţiei de înstrăinare a diferitelor categorii de terenuri
ce aparţin formelor asociative enumerate de lege.
Într-o atare situaţie, în care nici inculpatul nu a susţinut
necunoaşterea modificărilor aduse dispoziţiilor art. 26
alin. (1) şi ale art. 28 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 1/2000,
cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea
nr. 247/2005, sau cunoaşterea lor eronată, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie apreciază că notarul public nu s-a
aflat într-o eroare cu privire la existenţa normelor de drept
extrapenale când a comis infracţiunea de abuz în serviciu
în formă continuată; mai mult, orice îndoială avută în
acest sens, ca urmare a abrogării prevederilor art. 39 din
actul normativ menţionat care stabileau regimul juridic
al terenurilor agricole, păşunilor şi fâneţelor proprietatea
formelor asociative, nu atrăgea incidenţa cauzei de
neimputabilitate, întrucât, implicit, acesta era conştient
că nu poate să-şi reprezinte realitatea, situaţie în care nu
ar fi trebuit să autentifice actele, în caz contrar, acţionând
cu vinovăţie în forma intenţiei indirecte, deoarece accepta
producerea unui rezultat socialmente periculos.
Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
constată că pregătirea şi experienţa sa profesională,
precum şi îndeplinirea obligaţiilor ce-i incumbau în
exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei de notar public,
inclusiv de a verifica conformitatea cu legea a scopului
pe care îl urmăresc părţile prin încheierea actelor juridice
(art. 80 alin. 1 din Legea nr. 36/1995, republicată), i-ar fi
permis inculpatului B. să cunoască şi să înţeleagă exact care
este cadrul legal în care trebuia să îşi desfăşoare activitatea
notarială la momentul autentificării contractelor de
schimb din 19 august 2008, din 23 octombrie 2008 şi
din 26 martie 2009 şi a celui de vânzare-cumpărare din
30 aprilie 2009, având în vedere că dispoziţiile art. 28
alin. (6) şi (7) din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi
completările ulterioare, care reglementau interdicţia de
înstrăinare a terenurilor ce aparţin formelor asociative
erau clare, iar modificarea lor nu intervenise recent, ci cu
trei ani înainte, respectiv la data intrării în vigoare a Legii
nr. 247/2005.
Ca atare, la momentul autentificării contractelor de
către inculpatul B., era în vigoarea forma Legii nr. 1/2000,
Săptămâna Juridică nr. 9/2019 » Litteris e-Publishing

astfel cum fusese modificată prin Legea nr. 247/2005, care
reglementa, în continuare, acelaşi regim juridic atât pentru
terenurile cu vegetaţie forestieră cât şi pentru suprafeţele
de păşuni şi fâneţe, diferenţa faţă de legiferarea anterioară
fiind doar cu privire la procedeul de tehnică legislativă
utilizat de legiuitor.
Astfel, din analiza sistematică a dispoziţiilor art. 26
- art. 28 din Legea nr. 1/2000, în vigoare la momentul
desfăşurării activităţii infracţionale, rezultă cu certitudine
şi fără a lăsa loc la interpretări că interdicţia de înstrăinare
a terenurilor priveşte atât terenurile cu vegetaţie forestieră
proprietatea formelor asociative prevăzute iniţial în
art. 26 alin. (1), cât şi păşunile şi fâneţele acestor asociaţii,
categorii de terenuri introduse, prin Legea nr. 247/2005,
în cuprinsul textului menţionat, având în vedere că
reglementările din alin. (7) al art. 28 fac referire la
terenurile formelor asociative, fără să individualizeze vreo
categorie anume, situaţie în care dacă legea nu distinge
nici interpretul nu o poate face.
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în
acord cu judecătorul fondului, nu poate primi apărările
inculpatului B., întrucât prin simpla parcurgere a
dispoziţiilor art. 26 - art. 28 din Legea nr. 1/2000, cu
modificările şi completările ulterioare, se constată că
destinatarul legii îşi poate conforma conduita cu rigorile
acesteia, inclusiv să prevadă consecinţele nerespectării
sale, dată fiind claritatea normei de reglementare, motiv
pentru care, cu atât mai mult, inculpatul avea posibilitatea
să realizeze acest lucru în raport cu pregătirea sa
profesională, respectiv jurist de formaţie, care îi permitea
să înţeleagă cu uşurinţă regimul juridic instituit pentru
terenurile cu păşuni şi fâneţe, care, aşa cum s-a arătat
anterior, a fost acelaşi ca pentru suprafeţele cu vegetaţie
forestieră, indiferent de modificările şi completările aduse
de-a lungul timpului Legii nr. 1/2000, chiar dacă au existat
diferenţe cu privire la procedeul de tehnică legislativă
folosit sub acest aspect.
Inculpatul B., în exercitarea corespunzătoare a atri-
buţiilor de serviciu, trebuia să constate dacă contractele
de schimb şi cel de vânzare-cumpărare erau încheiate
cu respectarea normelor de ordine publică şi să refuze
autentificarea acestora cu încălcarea dispoziţiilor legale
care reglementau interdicţia de înstrăinare a terenurilor
din categoria păşunilor sau a celor neagricole ce aparţi-
neau formelor asociative de proprietate constituite în
condiţiile art. 26 din Legea nr. 1/2000, cu modificările
şi completările ulterioare, având în vedere că, în raport
cu considerentele anterior dezvoltate, nu a fost în eroare
cu privire la existenţa unor prevederi legale extrapenale;
mai mult, a cunoscut categoria de folosinţă a suprafeţelor
de tren care au făcut obiectul înstrăinării, modul de
reconstituire a dreptului de proprietate asupra acestora,
titularul dreptului de proprietate, precum şi modalitatea
de organizare şi autorizare a formelor asociative.
Succesiunea evenimentelor dovedeşte dincolo de orice
îndoială că inculpatul B. a acţionat cu forma de vinovăţie
Săptămâna Juridică nr. 9/2019 » Litteris e-Publishing
Drept penal
prevăzută de lege când a autentificat cele trei contracte
de schimb şi contractul de vânzare-cumpărare prin
care Asociaţia F. şi, respectiv, Asociaţia G. au înstrăinat
suprafeţe de terenuri care nu se aflau în circuitul civil.
Concluzionând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine
că cele două infracţiunii de abuz în serviciu prevăzute
în art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 132 din Legea
nr. 78/2000 au fost comise de inculpatul B. cu forma de
vinovăţie cerută de lege - intenţie directă, întrucât acesta,
prin autentificarea contractelor de schimb din 19 august
2008, din 23 octombrie 2008 şi din 26 martie 2009 şi a
contractului de vânzare-cumpărare din 30 aprilie 2009, cu
nesocotirea interdicţiei de înstrăinare care viza păşunile şi
terenurile nearabile ale formelor asociative de proprietate,
instituită de art. 28 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 1/2000,
cu modificările şi completările ulterioare, exercitându-şi
atribuţiile specifice funcţiei de notar cu încălcarea
dispoziţiilor art. 43 alin. (2) şi art. 45 alin. (1) din Legea
nr. 36/1995, a prevăzut rezultatul faptelor sale, respectiv
scoaterea din patrimoniul celor două composesorate a
unor imobile ce nu se aflau în circuitul civil, corelativ cu
obţinerea unui folos necuvenit în favoarea soţilor H. şi I.,
urmărind producerea lui.
2) Deşi pe întreg parcursul procedurii judiciare
inculpatul A. a susţinut că fapta de care este acuzat nu
se înscrie în tiparul normelor de incriminare a abuzului
în serviciu prevăzut în art. 132  din Legea nr. 78/2000
raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., art. 308 C. pen. şi
art. 309 C. pen., reţinut în sarcina sa, Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie apreciază că, în mod corect, prima instanţă a
stabilit că sunt îndeplinite, în cauză, toate elementele de
conţinut ale acestei infracţiuni, nefiind întemeiate criticile
invocate sub acest aspect de apelant.
În acest sens, în acord cu judecătorul fondului, se
constată că deşi prevederile art. 28 alin. (7) din Legea
nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare,
stabileau că terenurile formelor asociative nu pot fi
înstrăinate în niciun mod, în întregime sau în parte,
inculpatul A., în calitate de preşedinte al Asociaţiei G.,
persoană juridică de drept privat fără scop lucrativ,
constituită şi autorizată conform dispoziţiilor art. 26 din
acelaşi act normativ pentru administrarea în comun şi
exploatarea exclusiv în cadrul asociaţiei a imobilelor aflate
într-o perpetuă indiviziune forţată, în exercitarea atribuţiei
prevăzute în art. 24 alin. (2) lit. b) din O. G. nr. 26/2000
cu privire la asociaţii şi fundaţii, care permitea consiliului
director să încheie, în condiţiile legii, acte în numele şi
pe seama asociaţiei, a semnat contractul de vânzare-
cumpărare din 30 aprilie 2009, cu încălcarea interdicţiei
de înstrăinare ce viza păşunile şi terenurile neagricole ale
composesoratului, prevalându-se de două hotărâri A.G.A.
falsificate din datele de 28 februarie 2009 şi 28 aprilie
2009. Astfel, inculpatul şi-a îndeplinit competenţele ce-i
reveneau în virtutea funcţie de preşedinte al asociaţiei
cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor legii în baza căreia
se constituise forma asociativă de proprietate, prin
21
 Drept penal
faptele sale aducând atingere chiar scopului avut în
vedere de legiuitor când a readus în viaţa socială aceste
forme străvechi de organizare, respectiv administrarea şi
exploatarea în comun a terenurilor care aveau un regim
juridic special anterior trecerii în proprietatea statului,
caracterizat printr-o perpetuă indiviziune forţată,
motiv pentru care nu putea să vândă bunuri inalienabile
prin eludarea dispoziţiilor imperative care interziceau
înstrăinarea acestora, prevederi legale despre care a avut
cunoştinţă, nefiind în eroare, aşa cum a invocat.
Având în vedere că eroarea ce poartă asupra dispozi-
ţiilor legale extrapenale constituie, astfel cum s-a arătat
în dezvoltările anterioare, o cauză care înlătură vinovăţia,
întrucât se referă la o cunoaştere deformată pe care
făptuitorul o are asupra realităţii, împrejurare care
conduce la pierderea caracterului penal al faptei imputate,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că inculpatul A.
a acţionat în deplină cunoştinţă de cauză când a semnat
contractul de vânzare-cumpărare, având reprezentarea
clară că, prin faptele sale, cauzează un prejudiciu în
patrimoniul părţii civile Asociaţia G., realizând, totodată,
un folos material necuvenit pentru cumpărători, aspect ce
rezultă din circumstanţele care caracterizează activitatea
infracţională desfăşurată.
Relevantă sub acest aspect este hotărârea A.G.A din
28 februarie 2009, în cuprinsul căreia au fost inserate,
contrar realităţii, prevederi care nu au fost supuse
dezbaterii, aşa cum rezultă din procesul-verbal de şedinţă,
semnat şi de inculpatul A., precum şi din declaraţiile
testimoniale ale martorilor participanţi la şedinţă. Astfel,
având o opoziţie clar definită împotriva înstrăinării
terenurilor, inculpatul i-a solicitat coinculpatei C. să
întocmească în fals hotărârea din 28 februarie 2009, sens în
care s-a menţionat că adunarea generală a decis reducerea
numărul asociaţilor, constituirea consiliului director doar
dintr-o sigură persoană, adică din preşedintele A., precum
şi posibilitatea de a fi vândute/schimbate parţial sau total
imobilele composesoratului. Mai mult, inculpatul a fost cel
care a depus la Judecătoria Ineu cerere pentru modificarea
statutului în sensul celor menţionate în fals în hotărâre, deşi
cunoştea că nu se aprobase înstrăinarea unor suprafeţe de
teren din patrimoniul composesoratului, obţinând, astfel,
schimbarea actelor constitutive ale asociaţiei în scopul
urmărit, respectiv crearea unei aparenţe de legalitate în
legătură cu transmiterea dreptului de proprietate asupra
unor terenuri inalienabile către persoane străine de forma
asociativă.
Tot pentru a eluda interdicţia de înstrăinare, inculpatul
A. i-a solicitat coinculpatei C. să plăsmuiască hotărârea
A.G.A. din 28 aprilie 2009, pe care a semnat-o, deşi la acea
dată nu a avut loc nicio şedinţă a membrilor coposesori,
înscris prin care s-a atestat în mod necorespunzător
adevărului că asociaţii cu drept de vot au aprobat vânzarea
păşunii Asociaţiei G., iar, la o dată ulterioară (30 aprilie
2009), a semnat contractul de vânzare-cumpărare, cu
încălcarea dispoziţiilor O. G. nr. 26/2000, care permiteau
22
încheierea de acte juridice în numele şi pe seama asociaţiei
în baza hotărârilor adunării generale a asociaţilor date în
limitele legii, cu atât mai mult cu cât titlul de proprietate
din 10 aprilie 2009 emis pe numele asociaţiei le-a fost
predat reprezentanţilor săi, pe bază de proces-verbal, abia
la data de 4 mai 2009, de către preşedintele Comisiei locale
de fond funciar.
Ca atare, se constată că activitatea inculpatului A. nu s-a
limitat doar la simpla semnare a contractului de vânzare-
cumpărare, ci s-a concretizat într-o serie de demersuri
menite să înlesnească înstrăinarea terenurilor care nu se
aflau în circuitul civil, respectiv de la reducerea frauduloasă
a numărul membrilor coposesori în registrul special ţinut
de instanţă, la stabilirea componenţei consiliului director
doar dintr-o singură persoană, până la obţinerea unei
hotărâri A.G.A. contrafăcută în integralitate cu scopul de
a atesta în fals aprobarea vânzării suprafeţelor de păşune
de către membrii asociaţiei, acţiuni care dovedesc dincolo
de orice dubiu că acesta nu s-a aflat într-o eroare când
s-a prezentat la biroul notarial pentru încheierea actului
translativ de proprietate; mai mult, comportamentul său
demonstrează că a prevăzut rezultatul faptei comise, pe
care, de altfel, l-a urmărit să se producă.
Activitatea inculpatului A., care în exercitarea atribu-
ţiilor specifice funcţiei de preşedinte al formei asociative
de proprietate şi de unic membru al comitetului director,
cum atesta în fals hotărârea A.G.A. din 28 februarie 2009, a
semnat în numele şi pe seama composesoratului contractul
de vânzare-cumpărare, cu încălcarea dispoziţiilor impera-
tive prevăzute în art. 28 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 1/2000,
cu modificările şi completările ulterioare, nesocotind
dispoziţiile art. 23 alin. (1) şi ale art. 24 alin. (2) lit. b)
din O. G. nr. 26/2000, care îi permiteau încheierea de acte
juridice doar în limitele legii, reprezintă o conduită abuzivă
care în raport cu gravitatea şi circumstanţele concrete de
săvârşire se situează în sfera ilicitului penal, subsumându-
se laturii obiective a infracţiunii ce i-a fost imputată.
3) Referitor la susţinerile inculpaţilor D., C. şi E. potrivit
cărora faptele ce le sunt imputate nu realizează toate
elementele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu,
având în vedere că nu le-au comis cu vinovăţie, întrucât
au fost în eroare cu privire la dispoziţiile art. 28 alin. (6)
şi (7) din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările
ulterioare, precum şi că au avut consimţământul părţii
civile pentru încheierea celor trei contracte de schimb,
iar prin semnarea acestora nu au cauzat un prejudiciu în
dauna Asociaţiei F., corelativ cu obţinerea unor foloase
necuvenite pentru familia H. şi I., Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie apreciază că, în mod corect, prima instanţă a
stabilit că acţiunile celor trei inculpaţi se înscriu în tiparul
normelor de incriminare ale infracţiunii prevăzute în
art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1)
C. pen. cu referire la art. 308 C. pen., nefiind incidente
cauzele justificative şi de neimputabilitate invocate.
Astfel, se constată că deşi prevederile art. 28 alin. (7)
din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările
Săptămâna Juridică nr. 9/2019 » Litteris e-Publishing

ulterioare, stabileau că terenurile formelor asociative
nu pot fi înstrăinate în niciun mod, în întregime sau
în parte, inculpaţii D., C. şi E., în calitate de preşedinte,
secretar, respectiv administrator, precum şi de membri în
consiliului director al Asociaţiei F., persoană juridică de
drept privat fără scop lucrativ, constituită şi autorizată
conform dispoziţiilor art. 26 din acelaşi act normativ
pentru administrarea în comun şi exploatarea exclusiv
în cadrul formei asociative a imobilelor aflate într-o
perpetuă indiviziune forţată, în exercitarea atribuţiei
prevăzute în art. 24 alin. (2) lit. b) din O. G. nr. 26/2000,
au semnat contractele de schimb din 19 august 2008, din
23 octombrie 2008 şi din 26 martie 2009, cu încălcarea
interdicţiei de înstrăinare ce viza păşunile şi terenurile
neagricole ale composesoratului, prevalându-se de acte false
care, în realitate, nu reflectau voinţa societară a părţii civile.
Cu toate că apelanţii D., C. şi E. s-au apărat în faţa
instanţei arătând că au semnat contractele de schimb în
baza mandatului special dat de membrii composesoratului,
prin procuri autentificate, neavând atribuţii de serviciu
în acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate
reţine aceste argumente ca împrejurări apte să conducă
la exonerarea de răspundere penală a acestora, întrucât
nu sunt de natură să modifice concluzia la care a ajuns
judecătorul fondului cu privire la întrunirea elementelor
de conţinut ale infracţiunii de abuz în serviciu, inclusiv sub
aspectul cerinţei esenţiale ataşată elementului material al
laturii obiective, astfel cum a fost reconfigurat prin Decizia
nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale, adică
îndeplinirea atribuţiilor de serviciu prin încălcarea legii.
În acest sens, se reţine că potrivit dispoziţiilor
art. 24 alin. (2) lit. b) din O. G. nr. 26/2000, în exercitarea
competenţelor sale, consiliul director încheie acte juridice
în numele şi pe seama asociaţiei, ţinând seama de hotărârile
luate de adunarea generală, în limitele legii, aşa cum o cer
prevederile art. 23 alin. (1) din acelaşi act normativ. Or, cei
trei inculpaţii şi-au îndeplinit competenţele ce le reveneau
în virtutea funcţiilor deţinute (preşedinte, secretar,
administrator şi membri în consiliul director al asociaţiei),
constând în încheierea de acte juridice în numele şi pe
seama asociaţiei, cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor
legii în baza căreia se constituise şi se organizase forma
asociativă de proprietate (art. 26 şi art. 28 alin. 6 şi 7
din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările
ulterioare), în condiţiile în care prin faptele lor au
adus atingere tocmai scopul avut în vedere de legiuitor
când a readus în viaţa socială aceste forme străvechi de
organizare, respectiv administrarea şi exploatarea în
comun a terenurilor care aveau un regim juridic special
anterior trecerii în proprietatea statului, caracterizat
printr-o perpetuă indiviziune forţată, motiv pentru care
nu puteau să transmită, prin contracte de schimb, dreptul
de proprietate asupra unor bunuri inalienabile, eludând,
astfel, dispoziţiile imperative care interziceau înstrăinarea
acestora, prevederi legale despre care au avut cunoştinţă,
nefiind în eroare, aşa cum au invocat.
Săptămâna Juridică nr. 9/2019 » Litteris e-Publishing
Drept penal
Într-adevăr, pentru a opera cauza de neimputabilitate
prevăzută în art. 30 alin. (4) C. pen., era obligatoriu ca
inculpaţii D., C. şi E. să fi avut la momentul semnării celor
trei contracte de schimb o reprezentare greşită asupra
realităţii, materializată în necunoaşterea sau cunoaşterea
eronată a normelor juridice extrapenale care reglementau
regimul juridic al păşunilor aflate în patrimoniul formelor
asociative de proprietate. Însă, în cauză, probatoriul
administrat dovedeşte că niciunul dintre cei trei inculpaţi
nu s-a aflat într-o eroare cu privire la existenţa normei
de drept extrapenale când a semnat actele juridice în
numele şi pe seama asociaţiei, fiind lipsit de relevanţă
faptul că nu aveau pregătire juridică, în condiţiile în care
din conduita adoptată anterior încheierii contractelor
de schimb rezultă că au avut cunoştinţă de interdicţia de
înstrăinare prevăzută în art. 28 alin. (6) şi (7) din Legea
nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare,
care viza terenurile formelor asociative de proprietate.
Mai mult, dacă inculpaţii ar fi avut cea mai mică îndoială
cu privire la norma juridică extrapenală generată de lipsa
sa de claritate şi care ar fi putut conduce la o cunoaştere
eronată a acesteia, împrejurare pe care au invocat-o în
apărare, ar fi trebuit să nu semneze cele trei contracte de
schimb, întrucât, implicit, erau conştienţi că nu pot să-şi
reprezinte realitatea, în caz contrar, acţionând cel puţin cu
vinovăţie în forma intenţiei indirecte, deoarece acceptau
producerea unui rezultat socialmente periculos.
În acest context, este de menţionat că acţiunile celor
trei inculpaţi nu s-au limitat la semnarea actelor juridice
translative de proprietate, ci s-au concretizat într-o
serie de demersuri care au facilitat încheierea celor trei
contracte de schimb cu eludarea interdicţiei de înstrăinare
prevăzute în art. 28 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 1/2000, cu
modificările şi completările ulterioare, relevantă sub acest
aspect fiind plăsmuirea în integralitate a hotărârii A.G.A.
din 5 iunie 2008, în baza căreia s-a obţinut modificarea
statutului şi a actului constitutiv al asociaţiei, în sensul
reducerii numărului de membri coposesori.
Mai mult, hotărârea A.G.A. din 17 august 2008 şi
procesul-verbal de şedinţă, acte autentificate, conţin
menţiuni diferite de cele consemnate în registrul de
procese-verbale pentru şedinţa din 17 august 2008.
Tocmai aceste discrepanţe dovedesc că inculpaţii D., C.
şi E. au acţionat în cunoştinţă de cauză când au semnat
contractele de schimb cu nesocotirea interdicţiei de
înstrăinare, având reprezentarea clară că prin faptele lor
cauzează o pagubă în patrimoniul Asociaţiei F., realizând,
totodată, un folos material necuvenit pentru coschimbaşi,
în condiţiile în care au participat la şedinţa din 17 august
2008; inculpatul D. a fost cel care a solicitat instanţei
încuviinţarea modificării statutului şi actului constitutiv
al asociaţiei, în baza unei hotărâri false.
Totodată, contrar susţinerilor celor trei inculpaţi,
se constată că, în raport cu cele prezentate anterior, nu
este incidentă nici cauza justificativă prevăzută în art. 22
23
 Drept penal
C. pen., în condiţiile în care partea civilă Asociaţia F. nu
şi-a dat consimţământul pentru înstrăinarea terenurilor.
Astfel, pentru ca consimţământul persoanei vătămate
să conducă la înlăturarea caracterului penal al faptei este
obligatoriu ca acesta să fie valabil exprimat; or, în speţă,
decizia de încheiere a contractelor de schimb nu a fost
luată în condiţiile legii; mai mult, hotărârile A.G.A. care
au fost avute în vedere la înstrăinarea terenurilor ce nu se
aflau în circuitul civil, deşi cuprind dispoziţii de aprobare a
unor asemenea tranzacţii, aşa cum s-a arătat, nu concordă
cu realitatea, fiind necorespunzătoare adevărului.
Chiar dacă persoana vătămată şi-ar fi dat acordul
ulterior săvârşirii infracţiunii, astfel cum au încercat incul-
paţii să acrediteze ideea, caracterul nejustificat al faptei
nu este înlăturat şi, ca atare, participanţii la activitatea
infracţională nu sunt exoneraţi de răspundere penală.
Astfel, acceptarea de către unii dintre membrii compo-
sesoratului, după perfectarea primului contract de schimb,
a unor sume de bani nu echivalează cu un consimţământ
neviciat exprimat în sensul încheierii contractelor de
schimb. Nici semnarea de o parte dintre asociaţi a acordului
privind înstrăinarea, obţinută, în mod individual, de
inculpata C. care s-a deplasat la domiciliul fiecăruia dintre
aceştia ulterior încheierii actului juridic translativ de
proprietate, nu poate fi calificată ca reprezentând voinţa
reală a asociaţiei în sensul scoaterii din patrimoniul său a
terenurilor predate la schimb.
În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine
că inculpaţii D., C. şi E. au comis infracţiunile de abuz
în serviciu ce le-au fost imputate cu forma de vinovăţie
cerută de lege - intenţie directă, întrucât, în exercitarea
atribuţiilor specifice funcţiilor deţinute (preşedinte,
secretar, administrator şi membri în consiliul director
al asociaţiei) prevăzute în art. 24 alin. (2) lit. b) din
O. G. nr. 26/2000, semnând contractele de schimb din
19 august 2008, din 23 octombrie 2008 şi din 26 martie
2009, deşi cunoşteau interdicţia de înstrăinare care viza
păşunile şi terenurile nearabile ale formelor asociative de
proprietate, instituită de art. 28 alin. (6) şi (7) din Legea
nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare, au
prevăzut rezultatul propriilor fapte, respectiv scoaterea
din patrimoniul Asociaţiei F. a păşunilor ce nu se aflau în
circuitul civil, corelativ cu obţinerea unui folos necuvenit
în favoarea soţilor H. şi I., urmărind producerea lui
şi, ca atare, nu s-au aflat în eroare cu privire la norma
juridică extrapenală invocată şi, mai mult, nu au avut
24
nici consimţământul părţii civile de a acţiona în acest
sens, motiv pentru care nu se poate constata că a fost
înlăturat caracterul penal al faptelor pentru care au fost
condamnaţi de judecătorul fondului, prin incidenţa
cauzelor justificative şi de neimputabilitate prevăzute în
art. 22 C. pen. şi art. 30 alin. (4) C. pen.
Conduita abuzivă avută de cei trei inculpaţi în exerci-
tarea atribuţiilor de serviciu prevăzute de lege, ce a constat
în semnarea actelor juridice cu nesocotirea dispoziţiilor
legale imperative care interzic înstrăinarea, în orice mod,
în întregime sau în parte, a terenurile formelor asociative
sau a propriilor cote-părţi de către membrii acestora unor
persoane din afara asociaţiilor composesorale, a condus
la crearea unor pagube în dauna Asociaţiei F., întrucât
patrimoniul său a fost diminuat cu suprafeţele de teren
oferite la schimb, în timp ce familia H. şi I. a obţinut
foloase necuvenite, constând în diferenţa dintre preţul
obţinut din vânzarea terenurilor dobândite prin încheierea
contractelor de schimb/valoarea la care era evaluat terenul
la moment încheierii celui de-al treilea contract de schimb
şi sumele plătite cu titlu de sultă, cuantumul total al
acestor foloase fiind de 212.138 euro, sumă ce reprezintă
valoarea prejudiciului suferit de partea civilă.
Contrar celor susţinute de inculpatul D., activitatea
infracţională a avut ca rezultat producerea unui prejudiciu
în patrimoniul părţii civile, întrucât reconstituirea
dreptului de proprietate s-a făcut în favoarea acestei
forme asociative, a cărei existenţă este condiţionată de
respectarea regimul juridic special al terenurilor care se
află într-o perpetuă indiviziune forţată, în condiţiile în
care obiectul cotei indivize de proprietate a unui membru
poate fi substituit doar cu un alt teren ce apare în titlul de
proprietate, fiind interzisă înstrăinarea către persoane din
afara composesoratului.
În acest context, este de menţionat că plata unor
sume de bani către membrii coposesori după încheierea
primului contract de schimb nu echivalează cu acoperirea
prejudiciului, întrucât paguba s-a produs în patrimoniul
persoanei juridice de drept privat fără scop lucrativ,
constituită pentru a asigura exploatarea şi folosinţa tere-
nurilor cu un regim juridic special, devenite inalienabile
prin voinţa legiuitorului.
În consecinţă, se constată că niciuna dintre apărările
formulate de inculpaţii D., C. şi E. nu este de natura a con-
duce la pronunţarea unei soluţii de achitare a lor, în temeiul
dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) şi d) C. proc. pen.
Săptămâna Juridică nr. 9/2019 » Litteris e-Publishing
Săptămâna Juridică
Litteris
e-publishing

INFORMAŢII GENERALE:
Număr de exemplare pe an: 44
Număr de pagini: 24 / exemplar
Frecvenţa: săptămânală
În luna Iulie şi în luna August va apărea câte un singur număr

Litteris e-publishing
Str. Teiul Doamnei nr. 6, bl. 22, ap. 10
Cod 23581, Sector 2, Bucureşti
Tel 021.242.01.61
Mobil: 0745.327.443
Email: comenzi@saptamana-juridica.ro
redactie@saptamana-juridica.ro