Cultura reprezintă o moştenire ce se transmite cu ajutorul codurilor de comunicaţie specifice cum

ar fi: gesturile ori cuvintele, scrisul şi artele, mass-media (presa, radioul, televiziunea), media
interactivă (telefonul) etc. În acelaşi fel, se transmit ritualurile, cunoştinţele teoretice, normele
abstracte, religia.

A defini cultura înseamnă a defini însăşi condiţia umană, în unitatea şi varietatea ei, în încercările
nesfârşite de a crea, de a lăsa posterităţii valori inestimabile. Prin cultură, omul îşi depăşeşte mediul
de existenţă şi dă sens vieţii sale. Nu există o definiţie standard a culturii.
Cultura ne apare ca un ansamblu de limbaje, simboluri şi semnificaţii care sunt integrate într-un
amplu şi complex proces de comunicare. Cel care dă tonus şi culoare acestui ansamblu este omul,
mereu interesat de tot ceea ce-l înconjoară. Pentru om, cultura reprezintă mediul specific de existenţă.

Cultura ne apare ca un ansamblu de limbaje, simboluri şi semnificaţii care sunt integrate într-un amplu şi
complex proces de comunicare. Cel care dă tonus şi culoare acestui ansamblu este omul, mereu interesat de tot
ceea ce-l înconjoară. Pentru om, cultura reprezintă mediul specific de existenţă.
Cultura defineşte sintetic modul uman de existenţă şi este simbolul forţei creatoare a omului. Ea reprezintă un
adevărat sistem de valori.

Componenta materială a culturii, care este exprimată de obicei prin termenul de civilizaţie, cuprinde mijloacele
şi valorile care asigură reproducerea materială a vieţii sociale, adică procesele existenţei sociale.

Componenta spirituală a culturii cuprinde sistemele de valori în care se cristalizează eforturile de cunoaştere,
atitudinile şi reacţiile omului în contact cu ceea ce îl înconjoară. De obicei, acestea îmbracă forma unor sisteme
ca filozofia, arta, mitologia, religia, morala, dreptul etc.
un „ansamblu complex ce include cunoaşterea, credinţele, arta, morala, dreptul, tradiţiile şi orice
alte producţii şi modalităţi de viaţă create de omul ce trăieşte în societate”

Omul nu poate fi înţeles decât prin comunicare, ceea ce presupune:

baza existenţei în colectivitate, piatra de temelie fără de care nu se poate vorbi de societate, de
grupuri sociale bine organizate, ce respectă nişte legi şi reguli, inclusiv pe cele de comunicare;
condiţia primară a existenţei umane şi a vieţii sociale, emblema şi manifestarea spiritului uman,
liantul, factorul de legătură, ţesătura ce-i uneşte pe oameni în grupuri, comunităţi, etnii, societăţi,
state, naţiuni, culturi şi blocuri de civilizaţie, până la cel mai înalt nivel integrator, cel al umanităţii,
cu întreaga ei desfăşurare în spaţiu şi timp, atât de diversă şi totuşi unitară în datele sale
fundamentale;
un permanent schimb de informaţii, mesaje şi semnificaţii între indivizi şi grupuri, ceea ce dă
consistenţă şi bogăţie fenomenului cultural.

Comunicarea este deci un factor constitutiv al culturii, un factor definitoriu şi structural, fără de
care nu putem înţelege nici o formă de cultură.
Cultura şi comunicarea sunt o pereche conceptuală în toate ştiinţele care cercetează condiţia
umană. Ambele intervin în raporturile dintre indivizi şi societate, ambele au o funcţie majoră în
integrarea socială şi în transmiterea experienţei cognitive şi practice. Ele nu sunt identice, dar nici
separate, dacă înţelegem că viaţa în comun, adică viaţa socială, în datele sale elementare, nu este
posibilă fără comunicarea cotidiană.
limbajul desemnează orice sistem de semne simbolice folosite pentru intercomunicarea socială,
adică orice sistem de semne care serveşte pentru a exprima şi comunica idei şi sentimente sau
conţinuturi ale conştiinţei.


Limbajul comun.
Este rezultatul sedimentării unei experienţe milenare sub forma limbilor naturale, de la experienţa
pre-teoretică (magie, mitologie, folclor etc.) la experienţa teoretică (ştiinţe exacte, logico-
matematice, ştiinţe ale naturii, ştiinţe tehnice şi economice, ştiinţe socioumane sau umanitare) din
cuprinsul cărora face parte şi literatura, pe când limbajul literar nu reflectă realul sub forma unor
propoziţii enunţiative ce se rezumă la simple observaţii sau constatări.
Limbajul literar.

Este cel care corespunde normelor şi cerinţelor unei exprimări corecte, îngrijite; are un caracter
cult, elegant, fiind legat de viaţa socială, civilizaţie, dezvoltarea gândirii, artă etc.
Pentru a dezvălui mai precis pecetea inconfundabilă a limbajului literar, se impune să facem
următoarele precizări:
limbajul literar nu se caracterizează numai prin dimensiunea psihoafectivă, inteligibilă şi social-
culturală. El se constituie prin intricaţia indisociabilă dintre fiinţarea nemijlocită (senzaţii, imagini) şi
fiinţarea mijlocită (reprezentări şi expresii);
limbajul literar nu pune accentul pe cunoaştere prin percepere şi pricepere, ci pe valorizare şi
asumare, indiferent de zona de unde provin imaginile, din zona extralingvistică sau lumea civilizaţiei
şi culturii umane.
Limbajul colocvial.

Este numit şi familiar, popular, oral, conversaţional, afectiv, subiectiv, , argotic, chiar şi vulgar.
Este o realitate lingvistică invocată mult în ultimii 10–15 ani. Este remarcat, cel mai adesea, la
impactul funcţional al mijloacelor de comunicare în masă asupra limbii scrise şi vorbite. Termenul
românesc familiar circulă în literatura lingvistică în relaţie cu termenii: popular, oral, colocvial,
conversaţional, afectiv, subiectiv, familial, argotic, vulgar. Frecvent, familiarul este inclus noţiunii
corespunzătoare termenului popular.

Limbajul ştiinţific.
Limbajul științific se utilizează în lucrările care conţin informaţii asupra unor obiecte, fenomene,
fapte, investigaţii, cercetări, caractere tehnice etc. Comunicarea este lipsită de încărcătură afectivă.
accentul cade pe comunicare de notiuni, cunostinte, idei etc., astfel ca functia limbajului este
cognitiva. Scopul textelor științifice este: să exploreze, să explice, să argumenteze cunoștințe
factuale.
Caracteristici:
Este lipsită de încărcătură afectivă, în special fiind folosite cuvinte monosemantice, de figuri de
stil şi digresiuni, accentul fiind pus pe comunicare de noţiuni, cunoştinţe, idei etc., astfel că funcţia
limbajului este cognitivă. Astfel, textele ştiinţifice urmăresc să exploreze, să explice, să argumenteze
cunoştinţe factuale.
Mesajul se caracterizează prin claritatea exprimării (pusă în evidenţă printr-o structură adecvată a
propoziţiei/ frazei), prin precizie, corectitudine, prin utilizarea sensului propriu al cuvântului. În plus,
fiecare domeniu ştiinţific are propriul vocabular.
Limbajul ştiinţific include numeroase neologisme şi cuvinte derivate cu prefixe şi pseudoprefixe
(antebraţ, contraofensiă) sau compuse cu sufixoide şi prefixoide (biolog, geografie etc.) Acestora li
se adaugă utilizarea unor abrevieri, simboluri, semne convenţionale, formule stereotipe.
În compoziţiile pe baza textelor ştiinţifice se includ: analiza ştiinţifică (filozofică, economică,
politică, botanică etc.), studiul, comunicarea ştiinţifică, referatul, eseul. Tot de stilul ştiinţific ţine şi
limbajul tehnic (terminologie cu caracter orientat practic),
limbajul religios (terminologie arhaică, solemnă, conservatoare şi cu încărcătură emotivă), limbajul
poetic (terminologie accesibilă şi cu tehnici persuasive).
Limbajul ştiinţific conţine clişee specifice, care ajută la argumentare, descriere, informare, la
explicarea faptelor, tragerea concluziilor, elaborarea constatărilor etc.
Limbajul specializat.
Limbajul specializat constituie toate elementele lexicale care sunt, într-un mod sau altul, legate de o
activitate specifică, de un domeniu ştiinţifico-profesional şi care sunt folosite de un grup de
vorbitori în comunicarea lor scrisă sau orală, în cadrul unui domeniu al existenţei sociale,
profesionale şi culturale. El are o sferă de întrebuinţare limitată şi, în consecinţă, este înţeles doar
de un grup social strict determinat. Lexicul de specialitate îşi are originea în istoria procesului de
producţie, atunci când apar noi idei şi se creează obiecte noi, pentru care nu există încă denumiri. În
aceste condiţii, activitatea profesională este în permanenţă însoţită, în plan lingvistic, de apariţia
unor elemente lexicale formate prin intervenţia conştientă a omului în dezvoltarea naturală a limbii.

Limbajul economic.
Apariţia şi formarea limbajului de specialitate economic se confundă cu istoria economică a
omenirii. De-a lungul timpului, autorii ideilor şi teoriilor economice au fost preocupaţi nu numai de
autonomizarea ştiinţei economice, ci şi de identitatea termenilor economici, fiind convinşi că o teorie
bună are nevoie şi de o bună comunicare.
Marii autori ai teoriilor economice s-au preocupat în scrierile lor şi de aspectele limbajului, îndeosebi
de rolul lui în comunicarea dintre economişti, dar şi în comunicarea rezultatelor ştiinţei economice.
În diversitatea tipurilor de limbaje (vorbit, scris, gestual, sonor etc.), cel mai important pentru
asimilarea şi aprofundarea cunoştinţelor despre economie, dar şi pentru comunicarea rezultatelor
ştiinţei economice, este limbajul economic academic scris şi vorbit.
Limbajul economic academic ne apare astăzi ca un amestec greu de separat între limbajul propriu
ştiinţei economice şi cel împrumutat. Limbajul propriu consacrat în termeni ca: cerere, ofertă, piaţă,
preţ, capital, bani, concurenţă, producător, consumator, utilitate, costuri, salariu, profit, consum,
economii, investiţii, inflaţie etc. s-a dovedit insuficient pentru a explica situaţii noi ale unui domeniu
de cercetare complex, cum este cel al economiei.

Pentru un lingvist, greşeală este orice abatere de la normele limbii literare, de la sistemul ei de
funcţionare.

Redundanţa.
O greşeală stilistică în limba română constă în abundenţa (inutilă) de expresii sau de cuvinte în
formularea unei idei - o formă specială de risipă a cuvintelor - numită redunanţă.


Calchierea eronată a verbelor.
Calcul lingvistic este fenomenul lexical aflat la intersecţia dintre împrumut şi mijloacele interne de
îmbogăţire a vocabularului, care constă în transpunerea dintr-un cuvânt străin, analizabil
semantic, a structurii, formei, a unor sensuri la cuvinte mai vechi (din aceeaşi sferă semantică)
din limba care împrumută sau în preluarea, ca model, a unor procedee morfologice, sintactice,
frazeologice din limba din care se împrumută.

Pleonasmul este o greşeală care constă în reluarea nejustificată a aceluiaşi sens într-un enunţ, iar
tautologia constă în repetarea aceluiaşi cuvânt sau a unor cuvinte sainonime.

Echivocul - noţiuni generale. Expresii echivoce din cauza topiciii şi a punctuaţiei defectuoase.
Echivocul este o inadvertenţă de stil, când enunţul expus are un caracter ambiguu şi poate fi
înţeles în mai multe feluri. Ambiguitatea este determinată de structura defectuoasă a frazei, de
polisemia unor lexeme sau de particularităţile semantice pe care le capătă anumite îmbinări de
cuvinte.

Contradicţia de sens (din limba latină, „contradictio in adiecto”).

Contradicţia de sens sau, tradus ad litteram, este contradicţia în ceea ce se adaugă sau contradicţie
în adaos. Această greşeală constă în alăturarea unor cuvinte cu sens contrar, incompatibile între ele.


Clişeele lingvistice sau construcţiile fixe.
Clişeele respective sunt prezente în mod special în limbajul administrativ, ceea ce se explică prin aria
mai restrânsă a situaţiilor în care se întrebuinţează acesta şi prin necesităţile de comunicare cât mai
clare şi mai precise (îmbinările de cuvinte stereotipe fiind utilizate şi în stilul ştiinţific).

Cacofonia (din grecescul kakophonia, unde kako înseamnă „urât”, iar phone – sunet).
Deşi este uşor de sesizat, foarte multă lume o comite fie din neştiinţă, fie din neglijenţă sau cu
bună-ştiinţă. Şi chiar de-a dreptul nepotrivită pentru o limbă literară. Noțiunea de cacofonie,
numită uneori şi disonanţă, se foloseşte în lingvistică şi în muzică pentru a denumi orice fel de
asociaţii neplăcute de sunete. Termenul antonim este eufonie.

Retorica include în noțiunea de cacofonie orice succesiuni neplăcute de sunete din discurs,
supărătoare fie prin dificultatea de pronunțare sau înțelegere a mesajului rostit, fie prin formarea
accidentală de cuvinte cu sensuri nepotrivite sau dezagreabile.

Limbajul comun+ Limbaje specializate (profesionale) =Vocabularul unei limbi

Vocabular activ •totalitatea cuvintelor folosite în mod efectiv de cineva în exprimare și care variază de la o
categorie de vorbitori la alta. Vocabular pasiv •totalitatea cuvintelor specifice unei limbi pe care vorbitorii le
înțeleg, dar nu le utilizează (decât accidental).
Vocabularde bază (sau fundamental) •fondul principalde cuvinte.
Vocabular secundar •masa vocabularului (90%);
•cuprinde arhaisme, regionalisme,elemente de jargon și de argou, neologisme, termeni tehnici și științifici.

Limbajul economic, fiind o varietate a limbajelor specializate, cu o pondere impunătoare în cadrul

acestora, este conceput ca un ansamblu de mijloace de limbă (cuvinte, termeni, îmbinări şi
expresii, mai mult sau mai puţin fixe etc.), folosite în exprimarea tuturor grupurilor de persoane
care activează în diferite domenii ale economiei naţionale: management, marketing, contabilitate,
în domeniul financiar-bancar, inclusiv în comerţ.
Terminologia ca atare „contribuie activ la producerea, acumularea, sinteza şi generalizarea
cunoştinţelor despre esenţa lucrurilor, a fenomenelor şi a proceselor din natură, societate şi
gandire.”
Cuvântul definiţie (din limba latină definitio – „a mărgini”, „a stabili”, „a pune hotar”) semnifică
operaţia logică prin care se determină/ se precizează conţinutul unei noţiuni, notele ei esenţiale,
indicându-se genul ei proxim şi difirenţa specifică, sau se precizează înţelesul unui cuvânt ori al
unui simbol.
Indiferent de contextul în care survine şi de intenţiile cu care este formulată, o definiţie exprimă o
relaţie între doi termeni.
Definitorul nu reprezintă el însuşi înţelesul definitului, ci doar exprimă acelaşi înţeles ca acesta.
Presupunând că ştim ce înseamnă definitorul, ne propunem să înţelegem sensul definitului.
Definitul reprezintă forma lingvistică mult mai concisă a definitorului.
C. Reguli de corectitudine în definire.

Definiţia este foarte importantă pentru cunoaşterea umană. O condiţie necesară pentru a defini în
mod corect un anumit lucru este aceea de a şti realmente ce este acel lucru. De aici rezultă că nici o
definiţie nu este absolută, în sensul de a fi dată odată pentru totdeauna. Întrucât definiţia exprimă
un raport de identitate între noţiuni, spunem că o definiţie este corectă numai dacă relaţia de
definire coincide cu un raport de identitate dintre A (definit) şi B (definitor).
1. Regula adecvării. Definiţia trebuie să fie caracteristică, altfel spus definitorul trebuie să fie
alcătuit astfel încât să corespundă întregului definit şi numai lui (definiţia nu trebuie să fie nici
prea generală/ largă, nici prea specială/ îngustă); definitorul şi definitul trebuie să fie termeni
identici.
Regula corelată a exprimării esenţei. Definiţia trebuie să exprime proprietăţile esenţiale/
fundamentale ale obiectului la care se referă termenul.

concluzii
Cuvântul cultură este de origine engleză, după autorul Edward B. Tylor, fiind cel dintâi care a
văzut-o ca un ansamblu complex ce include cunoaşterea, credinţele, arta, morala, dreptul,
tradiţiile şi orice alte producţii şi modalităţi de viaţă create de omul ce trăieşte în societate.

În raport cu personalitatea umană, cultura reprezintă totalitatea cunoştinţelor din diverse domenii
pe care le poseda cineva şi pe care le-a achiziţionat prin studiu şi experienţă. Cultura este un
sistem de idei, de obiceiuri, habitudini, modele comportamentale şi reacţii caracteristice pentru
modul de viaţă al unei societăţi.
 Comunicarea este relaţia findamentală între indivizii aceleiaşi societăţi, realizată cu ajutorul
limbajului şi al altor coduri şi semne, în care au loc schimburi de informaţii, idei, opinii etc. şi care
constituie prima şi cea mai largă formă de coexistenţă socială.

Comunicarea este privită ca o structură ce cuprinde orice formă de relaţie a omului cu lumea
naturală şi socială. De aceea, ea joacă un rol fundamental în modelarea vieţii şi în consacrarea
unor tipare culturale dominante în cadrul societăţilor.
Comunicarea este un factor constitutiv al culturii, un factor definitoriu şi structural, fără de
care nu putem înţelege nici o formă de cultură.
Cultura comunicării constituie totalitatea cunoştinţelor din domeniul comunicării pe care la
posedă cineva (de a vorbi şi a asculta) şi pe care le-a achiziţionat prin studiu şi experienţă.

Cultura şi comunicarea sunt o pereche conceptuală în toate ştiinţele care cercetează condiţia
umană, ambele intervinind în raporturile dintre indivizi şi societate, ambele având o funcţie majoră
în integrarea socială şi în transmiterea experienţei cognitive şi practice.
Limbajul desemnează orice sistem de semne simbolice folosite pentru intercomunicarea
socială, adică orice sistem de semne care serveşte pentru a exprima şi comunica idei şi
sentimente sau conţinuturi ale conştiinţei.

Limbajul literar este cel care corespunde normelor şi cerinţelor unei exprimări corecte, îngrijite;
are un caracter cult, elegant, fiind legat de viaţa socială, civilizaţie, dezvoltarea gândirii, artă etc.
Varianta literară a oricărei limbi este aspectul cel mai îngrijit al limbii naţionale, fiind definită
prin caracterul ei normat, care asigură corectitudinea de natură: fonetică-fonologică, ortografică,
ortoepică, lexicală, semantică, etimologică, morfologică, sintactică, stilistică.

Limbajul colocvial, numit şi familiar, popular, oral, conversaţional, afectiv, subiectiv, argotic,
chiar şi vulgar, se situează la nivelul limbii vorbite/ orale, fiind folosit în funcţie de situaţie şi de
nivelul de instruire al celor care comunică; conţine regionalisme, cuvinte populare, familiare,
neatestate în limba literară.

Limbajul ştiinţific este lipsit de încărcătură afectivă, de figuri de stil şi digresiuni, în special
incluzând cuvinte monosemantice, accentul fiind pus pe comunicare de noţiuni, cunoştinţe, idei
etc., astfel că funcţia limbajului este cognitivă.
Limbajul ştiinţific include numeroase neologisme şi cuvinte derivate cu prefixe şi pseudoprefixe
(antebraţ, contraofensivă) sau compuse cu sufixoide şi prefixoide (biolog, geografie etc.) Acestora
li se adaugă utilizarea unor abrevieri, simboluri, semne convenţionale, formule stereotipe.
Mesajul se caracterizează prin claritatea exprimării (pusă în evidenţă printr-o structură adecvată
a propoziţiei/ frazei), prin precizie, corectitudine, prin utilizarea sensului propriu al cuvântului.

Limbajul specializat include toate elementele lexicale care sunt, într-un mod sau altul, legate de o
activitate specifică, de un domeniu ştiinţifico-profesional şi care sunt folosite de un grup de
vorbitori în comunicarea lor scrisă sau orală, în cadrul unui domeniu al existenţei sociale,
profesionale şi culturale.
În diversitatea tipurilor de limbaje (vorbit, scris, gestual, sonor etc.), cel mai important pentru
asimilarea şi aprofundarea cunoştinţelor despre economie, dar şi pentru comunicarea rezultatelor
ştiinţei economice, este limbajul economic academic scris şi vorbit.
Limbajul economic academic ne apare astăzi ca un amestec greu de separat între limbajul
propriu ştiinţei economice şi cel împrumutat.
Greşeală lingvistică este abaterea de la normele limbii literare, de la sistemul ei de funcţionare.
Cele mai întâlnite greşeli de ordin ortoepic, morfologic, lexical, sintactic şi stilistic se referă la:
- pronunţarea dialectală a unor sunete din cuvânt;
- pronunţarea greşită a cuvintelor din fondul de bază al limbii, a termenilor şi neologismelor
împrumutate din alte limbi;
- utilizarea incorectă a cuvintelor polisemantice;
- utilizarea incorectă a substantivelor epicene, a substantivelor cu două forme de plural;
- utilizarea şirurilor de senonime şi a paronimelor;
- calcurile lingvistice, pleonasmele, echivocurile, contradicţiile de sens.

Limbajul economic - varietate a limbajelor specializate, cu o pondere impunătoare în cadrul

acestora - este conceput ca un ansamblu de mijloace de limbă (cuvinte, termeni, îmbinări şi
expresii, mai mult sau mai puţin fixe etc.), folosite în exprimarea tuturor grupurilor de persoane
care activează în diferite domenii ale economiei naţionale: management, marketing, contabilitate,
în domeniul financiar-bancar, inclusiv în comerţ.
Distingem patru forme de vocabular: activ, pasiv, de bază şi secundar.
Terminologia contribuie activ la producerea, acumularea, sinteza şi generalizarea
cunoştinţelor despre esenţa lucrurilor, a fenomenelor şi a proceselor din natură, societate şi
gandire.
Elementele din cadrul oricarui sistem terminologic, inclusiv al celui economic, asemenea
celorlalte unităţi din vocabularul limbii, apar pe două cai fundamentale: externă (calea ce constă
din împrumuturi din alte limbi) şi internă (calea ce cuprinde un întreg arsenal de procedee de
formare a cuvintelor: derivarea, compunerea, conversiunea, îmbinarea de cuvinte etc. specifice
limbii).

Cuvântul definiţie (lat. definitio – „a mărgini”, „a stabili”, „a pune hotar”) semnifică operaţia
logică prin care se determină/ se precizează conţinutul unei noţiuni, notele ei esenţiale, indicându-
se genul ei proxim şi difirenţa specifică, sau se precizează înţelesul unui cuvânt ori al unui simbol.
Întrucât definiţia exprimă un raport de identitate între noţiuni, spunem că o definiţie este corectă
numai dacă relaţia de definire coincide cu un raport de identitate dintre A (definit) şi B
(definitor). Astfel,
1. Definiţia trebuie să corespundă întregului definit şi numai lui (definitul şi definitorul să fie
termeni identici).
2. Definiţia nu trebuie să fie circulară (definitul să nu-l conţină pe definitor).
3. Definiţia nu trebuie să fie negativă dacă poate fi afirmativă.
4. Definiţia trebuie să fie clară, adică să nu conţină:
a) figuri de stil, termeni echivoci;
b) însuşiri întâmplătoare;
c) însuşiri de prisos;
d) noţiuni necunoscute în definitor.
5. Definiţia nu trebuie să conţină contradicţii logice şi nici să intre în contradicţie cu alte definiţii.