Prin limbajul corpului înţelegem expresia energiei şi a informaţiei prin ţinută, mişcări, indici faciali etc


Cultura fiecărui popor include şi gesturile specifice acestei comunităţi.
Omul în formare îşi raportează gesturile la tradiţiile culturale şi este învăţat să creadă în valoarea bunului cultural, până când,
eventual, apar elemente de deviere în propria cultură sau până când intră în contact cu membrii altei culture

Subculturile: acestea generează un anumit impact asupra comportamentului şi în cadrul unui domeniu cultural. Este vorba
de membrii firmelor, cluburilor, asociaţiilor, precum şi ai altor comunităţi, care oferă posibilitatea unor oameni străini,
necunoscuţi între ei, să se identifice.
Grupurile de referinţă: sunt acelea faţă de care cineva este foarte apropiat, fără însă să le aparţină. Oamenii se orientează
către astfel de grupuri şi mimează apartenenţa la ele. Ei urmăresc comportamentul grupului de referinţă şi le copiază gesturile,
expresiile, vestimentaţia.
Grupurile restrânse: sunt unităţi restrânse cu care oamenii intră intens în contact (prieteni, vecini, colegi etc.). şi care
exercită o influenţă nemijlocită asupra gesturilor şi identităţii (de exemplu, în cazul alegerii unei mărci de autoturism sau a unei
vestimentaţii etc.).
Familia: formează fundamentele spirituale ale individului, de asemenea, pune bazele asupra modului de folosire a banilor, a
obiceiurilor alimentare, a relaţiilor cu alţi oameni. Modul de manifestare a corpului este, în permanenţă, subordonat unor factori
perturbatori externi. De exemplu, problemele cu dantura pot conduce la ducerea mâinii în faţa gurii atunci când vorbim sau
râdem.

Când se ţine un discurs în faţa unui auditoriu, trebuie să se ia în vedere anumite aspecte comportamentale:
Deplasaţi-vă spre locul de unde vă veţi adresa auditoriului, în pas măsurat şi liniştit sau vioi şi repede (în funcţie de distanţa pe
care trebuie să o parcurgeţi);
Realizaţi contactul vizual cu publicul şi începeţi să vorbiţi numai atunci când atât publicul, cât şi dumneavoastră sunteţi
pregătiţi;
Pentru a nu obosi cât staţi în picioare, spijiniţi-vă ambele picioare pe călcâie şi degete, nu apropiaţi genunchii, împingeţi putin
bazinul înainte, astfel încât corpul dvs. Să aibă o ţinută generală lejeră, dar nu foarte relaxată;
Daca doriţi să emanaţi siguranţă, veţi ţine picioarele depărtate la 10-15 cm unul de celălalt, astfel încât plecând de la şolduri,
de-a lungul piciorului, până jos, să se obţină linie verticală;
Dacă doriţi să comunicaţi nesiguranţă şi supunere, apropiaţi-vă mult calcâiele; când picioarele sunt mult prea depărtate, se lasă
impresia că doriţi să ocupaţi locul şi creaţi senzaţia de autoritate şi dominare copleşitoare;
Braţele le puteti lăsa în jos, pe lângă corp, puteţi îndoi un braţ deasupra liniei centurii sau puteţi îndoi ambele braţe şi aduce
lejer deasupra centurii mai spre interior; braţul îndoit în unghi drept, mâna lejeră în dreptul stomacului este o ţinută de bază;
relaxarea se poate exprima prin degetul mare adus în vecinătatea celorlalte şi prin cel arătător foarte puţin curbat;
Nu se recomandă ridicarea pumnului sau întinderea dreaptă a degetelor; este mai bine să aveţi mâna îndoită şi degetele uşor
îndepărtate, pentru a comunica acceptare şi deschidere;
Gesturile afirmative presupun mişcări orientate în sus ori spre corp, iar cele negative mişcări orientate în jos şi în afara
corpului;
Pentru a părea modest, folosiţi gesturi mici, lente şi deloc bruste;
Pentru a menţine interesul publicului cu privire la conţinutul comunicării, tineţi capul drept sau în aşa fel încât cei care vă
urmăresc să va poată vedea permanent faţa;
Atunci când folosiţi folii transparente, este recomandabil să prelungiţi degetul arătător cu o baghetă sau un obiect de scris;
Dacă folosiţi tabla, în momenul indicării este bine să folosiţi mâna stângă, cu palma în sus şi degetele strâns lipite, pentru a
comunica seriozitate şi modestie (subiectul spre care trimiteţi este mai important decât persoana); mâna dreaptă poate ramâne pe
lânga corp sau poate fi îndoită deasupra centurii, aprope de poziţia de scriere;
Schimbaţi-vă din când în când poziţia din care vorbiţi, dar nu vă deplasaţi nervos dintr-o parte în alta.

Proxemica se ocupă cu studiul perceperii şi utilizării spaţiului de către om. Ca obiect de studiu, proxemica studiază relaţiile
spaţiale ca mod de comunicare, modul diferit de a percepe spaţiul în diferite culturi, efectele simbolice ale organizării spaţiale şi
distanţele fizice.

Să abordăm aceste distanţe după cum urmează:

1. Distanţa intimă este împărţită în două subzone:

a) intimă apropiată (0 -15 cm), de exemplu, lupta, în care verbalizarea are un rol minim, fiind dominante alte coduri precum cele
tactil, olfactiv, termic etc.;

b) intimă îndepărtată (15 - 45 cm), distanţă a mirosului, a prfumului şi a vocii şoptite.

Zona intimă reprezintă distanţa dragostei, protecţiei, mângâierii, îmbrăţişării, dansului, dar şi a agresiunii, a încleştării violente;
permite atingerea interlocutorului, pătrunderea în spaţiul său. În această zonă nu sunt admişi decât partenerul de viaţă, copiii,
părinţii, prietenii. Întinderea zonei intime variază în conformitate de cultură, statutul şi dispoziţia individului. Cu cât cineva se
simte mai sigur pe sine, cu atât mai mult îi lasă pe ceilalţi să se apropie.

2. Distanţa personală (privată):

a) personală apropiată (46 - 75 cm), al parfumului, al vocii normale şi al relaţiilor familiare;

b) personală îndepărtată (76 – 1,22 cm), distanţa salutului, a strângerii de mână a conversaţiei amicale.

Această zonă reprezintă limita parfumului şi al contactului fizic cu celălalt, specific discuţiilor obişnuite, salutului de
sosire şi de rămas bun. Comunicarea olfactivă se diminuează deja, iar cea verbală şi privirea câştigă mult în
importanţă. Trăsăturile sunt uşor de perceput, iar vocea este moderată. Este zona preferată de persoanele implicate
într-o comunicare interpersonală. Este distanţa pe care o păstrează colegii de serviciu, amicii, vecinii, prietenii pentru
a conversa.

3. Distanţa socială:

a) socială apropiată (1,23 - 2,10 m), distanţa negocierilor şi a relaţiilor profesionale, permite comunicarea verbală fără contact
fizic;

b) socială îndepărtată (2,10 - 3,5 m) implică un coeficient ierarhic şi necesită voce mai puternică.
Zona socială este spaţiul rezervat contactelor sociale, întâlnirilor de afaceri, negocierilor, vânzărilor şi relaţiilor profesionale,
aflate în faza de început. Este locul potrivit pentru majoritatea colegilor, şefilor şi clienţilor. Este distanţa pe care o impunem între
noi şi necunoscuţi sau faţă de cunoştinţe superficiale, uneori şi faţă de interlocutori ocazionali sau chiar dezagreabili, atunci când
discutăm pentru prima dată. Adesea, distanţa socială este marcată de masă, ghişeu, tarabă etc. În cazul acesta, ne aflăm în zona
informărilor, a rapoartelor, când unul dintre interlocutori este în rol de ascultător. De cele mai multe ori, contactul vizual este
principala caracteristica a acestei zone, deoarece aceasta denotă interesul partenerului de conversaţie şi a modului în care cel care
comunică se face înţeles şi ascultat.

4. Distanţa publică:

a) publică apropiată (3,5 - 7,5 m), în care locutorul joacă un rol social; privirea nu mai fixează, iar comunicarea interpersonală se
diminuează;

b) publică îndepărtată (peste 7,5 m) este specific relaţiei între actor şi spectatori pasivi.
Zona publică se situează dincolo de zona socială. Este distanţa stabilită pentru o conferinţă, o lecţie publică, un discurs public (cu
caracter oficial, formal, ritual), un concert, un spectacol etc. Comunicarea facială este diminuată, în schimb se amplifică gesturile,
iar vocea trebuie supradimensionată.
Prin zona publică înţelegem şi intervalul care îl desparte pe un profesor de o grupă de studenţi, pe un şef - de participanţii la o
conferinţă, la fel şi distanţa dintre orator şi publicul său. În ceea ce priveşte marimea zonei publice, putem spune că ea se întinde
la „infinit”, adică până acolo de unde putem obţine imagini, fie chiar şi foto.

Rezumat:
Prin limbajul corpului înţelegem expresia energiei şi a informaţiei prin ţinută, mişcări, indici faciali etc. Cunoaşterea
limbajul corpului face posibilă atât utilizarea corectă a mişcărilor propriului corp, cât şi interpretarea comportării interlocutorilor,
a clienţilor şi a partenerilor de afaceri, având astfel posibilitatea de a reacţiona eficient în relaţiile cu aceştia.
În comunicarea nonverbală se folosesc seturi de semne, coduri care, prin combinare, dau o anumită structură. Din punct de
vedere al tipologiei generale a semnelor, în limbajul corporal ne putem confrunta cu: indici (semne neintenționate, adesea
nonconştiente), simboluri (semne cu semnificație socio-culturală, adesea normate sau chiar ritualizate), semne corporale (gesturi
făcute cu intenţie comunicativă).

Paul Ekman şi Wallace V. Friesen propun, în 1969, un sistem de categorii pentru clasificarea comportamentelor nonverbale
format din: embleme, ilustratori, gesturi de reglaj, expresii faciale afective, mişcări adaptatorii, posturi.
Factorii de influenţă asupra limbajului corpului sunt înzestrarea ereditară şi mediul înconjurător.

Criteriile de influenţă asupra formării gesturilor sunt: cultura, subcultura, grupurile de referinţă, grupurile mici, familia.
Din cauza multitudinii de sisteme semnificante (1) care traversează corpul şi a gradelor diferite de intenţionalitate
conştientă (2), interpretarea limbajului corporal este dificilă. De aceea, pentru a evita polisemia limbajului corporal cauzată de
cei doi factori menţionaţi, trebuie să recurgem în interpretare nu numai la semiotică, ci şi la hermeneutică. Regulile hermeneutice
generale trebuie să fie prealabile formulării regulilor specifice interpretării limbajului corporal: înţelegerea lui se bazează pe
mişcarea de la parte la întreg, el trebuie raportat la context, iar gesturile trebuie privite ca răspunzând la o întrebare. Or,
principiul general al interpretării lor este acela că mişcările corporale nu pot fi înţelese decât în funcţie de context şi de secvenţa
comunicaţională din care fac parte: nu există „chei (absolute) ale gesturilor”.
La generarea şi producerea mişcărilor participă întotdeauna lumea înconjurătoare. Astfel, distingem următoarele tipuri de
mişcări ale corpului: mişcări rotungite (ample), mişcări nervoase, mişcări îndreptate spre exterior, mişcări îndreptate spre
propriul corp, mişcări ritmice

Musculatura frunţii, în comportamentul dinamic, are rolul de funcţie ajutătoare pe lângă expresia ochilor. Observăm cute:
verticale, orizontale, încreţite, sprâncene cuplate şi fiecare cu semnificaţia sa.
Expresiile faciale au semnificaţii multiple şi pot fi identificate corect numai la observarea unui număr mare de detalii. Expresii de
genul: „ochii sunt oglinda sufletului”, „ochii - zălogul credinţei”, „ochii - craterul urii” etc. sunt, de regulă, legate de stările
sufleteşti pe care le exprimă ochii. Nu întâmplător, ochii sunt importanţi sub aspectul mesajelor pe care le transmit: blândeţe,
furie, răutate, absenţă, prietenie, drăgoste, înşelăciune, delicateţe etc.
Privirea poate fi mobilă, fixă, coborâtă, laterală etc. Privirea poate însufleţi, dar şi distruge. Privirea semnifică, de regulă, una
din principalele forme de expresie, servind la stabilirea unui contact, cu scopul de a produce o anumită impresie asupra
interlocutorului.
Limbajul nasului ne aminteşte de expresia „se vede după vârful nasului”, fundamentată de faptul că pălirea şi înroşirea nasului
se produc relativ repede, dezvăluind astfel gândurile.
Limbajul gurii este strâns legată de expresiile feţei, fiind cea mai mobilă zonă a feţei, este centrul bucuriei şi al durerii.
Zâmbetul, din punct de vedere social, are rolul de a linişti. Cercetătorii limbajului nonverbal, printre care şi Paul Ekman, au
studiat diferite zâmbete şi au ajuns la concluzia că există 18 tipuri de zâmbete din punct de vedere social, rolul zâmbetului fiind
acela de a linişti. Chiar şi cuvintele neplăcute, dacă sunt însoţite de un zâmbet, pot acţiona dezarmant. Astfel, putem recunoaşte
zâmbete: fabricat, dulceag, depreciativ, relaxat etc.
Analiza sonoră a râsului a indicat faptul că râsul poate să conţină una din vocalele: a, e, i, o, u. Tipul de vocală folositră în timpul
răsului dă informaţii suplimentare asupra conţinutului acestuia.
Modalităţile de exprimare cu ajutorul capului le folosim pentru a controla sau sincroniza discuţia cu alte persoane.
Braţele şi mâinile sunt uneltele negocierilor. Mâinile sunt cel mai des folosite în limbajul corpului, îndeplinind nenumărate
funcţii. Efectuarea corectă a gesturilor cu ajutorul mâinilor face comunicarea mai sugestivă, mai emotivă şi mai uşor înţeleasă de
către receptor. Înţelegerea semnificaţiilor mesajelor suplimentare legate de ţinerea şi mişcarea mâinilor determină interlocutorul
să reacţioneze corect în procesul comunicării. Contactele cu ajutorul mâinilor, printre care şi tipul strângerii de mână, semnalează
tipurile de relaţii între persoane.
Poziţia picioarelor, conform cercetătorilor limbajului nonverbal, sunt mai „sincere” decât orice parte a corpului. Ţinuta
picioarelor reflectă diverse stări sufleteşti. Aşadar, orice contact corporal dezvăluie o dorinţă sau chiar o legătură.
Ipostazele comunicării nonverbale în relaţiile oficiale pot fi recunoscute în baza anumitor criterii şi elemente după care se
apreciază că este vorba de o discuţie sau de o negociere. Mimica şi gesturile celor care participă la asemenea întâlniri ne
înlesnesc înţelegerea manifestărilor nonverbale ale participanţilor (fie că sunt adversari, fie că sunt parteneri).
Limbajul corpului la discursuri şi prelegeri este corect manifestat şi interpretat dacă se iau în considerare anumite aspecte
comportamentale. Pe scurt, un orator trebuie să-şi gestioneze eficient emoţiile din interior în aşa fel încât acestea să nu-i inhibe
totalmente gesturile şi mimica, dar nici să facă abuz de ele. Or, nimic mai caraghios nu poate fi decât atunci când cel care ţine un
discurs în faţa publicului fie îşi pendulează corpul, lasând impresia de nesiguranţă, fie gesticulează în abundenţă şi „debusolează”
întreaga audienţă.
Limbajul corpului la interviuri de angajare este decisiv pentru orice candidat. De aceea, un zâmbet prietenos, o salutare
sinceră şi o strângere de mână fermă vor „sparge gheaţa” şi vor destinde atmosfera de conversaţie, iar postura corporală corectă
în timpul interviului va adăuga numai valoare şi siguranţă de sine candidatului.
Proxemica se ocupă cu studiul perceperii şi utilizării spaţiului de către om. Ca obiect de studiu, proxemica studiază
relaţiile spaţiale ca mod de comunicare, modul diferit de a percepe spaţiul în diferite culturi, efectele simbolice ale organizării
spaţiale şi distanţele fizice.
Studiile de proxemică analizează limbajul spaţiului prin raportarea la cinci dimensiuni: a) amplitudine, b) înălţime, c)
apropiere-depărtare, e) înăuntru-în afară, f) grad de intimitate. Astfel, dimensiunea spaţială a comunicării este interpretată în
funcţie de patru distanţe interpersonale: intimă (0-15 cm; 15-45 cm ), personală (46-75 cm; 76-1,22 cm), socială (1,23-2,10 m;
2,10-3,5m) şi publică (peste 3,5m).

Plasamentele la masa negocierilor pot fi: interpersonale (cu doi sau trei participanţi de discuţie) şi pe echipe. Fiecare plasament
induce avantajele şi dezavantajele sale în funcţie de situaţie.
Forma şi dimensiunile mesei - pătrată, dreptunghiulară, rotundă, ovală, în „U”, în „V”, în „T”, înaltă, joasă, îngustă, lată etc.,
precum şi schema de plasament a negociatorilor la masa tratativelor - comportă alte subtilităţi şi secrete. Iar o simplă privire
aruncată asupra meselor de familie oferă o idee despre tipul de relaţii existente şi distribuţia puterii între membrii familiei.