- De ce nu v-aţi dus în oraş?

- Vântul l-a spulberat.

-Cum aşa?

-A ajuns în ruine.

-De ce să ajungă în ruine?

-Pentru că totul este în ruine, totul este degradat, dar aş putea spune că au ruinat şi au degradat totul.
Pentru că nu este vreun fel de cataclism, care are loc cu aşa numitul ajutor nevinovat al oamenilor.
Dimpotrivă...Este vorba despre propria judecată a omului, judecata lui despre propriul sine, la care
desigur şi Dumnezeu are contribuţia sa, sau aş îndrăzni să spun, chiar că ia parte la ea.Şi ca la orice lucru
la care ia El parte,are loc cea mai îngrozitoare creaţie pe care ţi-o poţi imagina. Pentru că vezi tu, lumea
fost coruptă. Aşa că nu mai contează ce spun eu, pentru că tot ceea ce au obţinut ei a fost pângărit,şi
pentru că, de vreme ce au obţinut totul într-o luptă, ascunsă şi nedreaptă, au pângărit absolut totul.
Pentru că tot ceea ce ating, iar ei ating totul, este pângărit. Aşa a fost până la bătălia finală. Până la
triumful final. Dobândire, pângărire, pângărire, dobândire. Sau pot să pun altfel problema, dacă doreşti,
Să atingi, să pângăreşti deci să dobândeşti, sau să atingi, să dobândeşti şi deci să pângăreşti. Aşa au
funcţionat lucrurile vreme de secole, din nou şi din nou. Aşa şi numai aşa, câteodată pe ascuns,
câteodată pe faţă,câteodată fin, altă dată brutal, dar aşa au mers lucrurile mereu.Şi totuşi într-un singur
fel, ca un atac al şobolanilor dintr-o ambuscadă.Pentru că pentru victoria aceasta perfectă, era de
asemenea vital ca cealălaltă parte, adică, tot ceea ce era extraordinar, măreţ într-un anumit fel şi nobil,
nu trebuia să se angajeze în nici un fel de luptă.Nu trebuia să existe nici un fel de încleştare, Numai
brusca dispariţie a unei dintre părţi, însemnând dispariţia celor extraordinari,măreţi şi nobili.Aşa că
acum învingătorii care au câştigat prin atacarea prin ambuscadă, acum conduc pământul, şi nu mai
există un singur loc pe pâmânt unde să mai poţi ascunde ceva de ei, Pentru că pe tot ce pun mâna ei le
aparţine.Chiar şi lucrurile pe care credem că nu le pot atinge, dar pe care ei le ating,Sunt tot ale lor.
Cerurile sunt deja ale lor, şi ale lor sunt şi toate visele noastre. A lor este clipa, natura, tăcerea infinită.
Până şi nemurirea este tot a lor, înţelegi? Totul, totul este pierdut pentru totdeauna! Şi toţi aceşti
oameni nobili, grandioşi şi extraordinari au stat pur şi simplu nemişcaţi acolo, dacă aş putea să spun aşa.
S-au oprit în acest punct, şi au trebuit să înţeleagă şi să accepte că nu există nici Dumnezeu şi nici
Dumnezei. Şi extraordinarii, măreţii şi nobilii au trebuit să înţeleagă şi să accepte asta încă de la început.
Dar, desigur, erau mai degrabă incapabili să înţeleagă asta. Credeau asta, acceptau asta dar nu
înţelegeau asta.Pur şi simplu stăteau acolo, dezorientaţi dar neresemnaţi, până când ceva, o scânteie a
minţii, în sfârşit i-a iluminat. Şi într-o clipă şi-au dat seama că nu există nici Dumnezeu şi nici Dumnezei.
Într-o clipă şi-au dat seama că nu există nici bine şi nici rău. Apoi au văzut şi au înţeles că, că dacă aşa
stăteau lucrurile atunci nici ei nu existau! Vezi tu, după mine acela ar fi putut fi momentul în care am
putea spune că au fost exterminaţi, s-au stins. Exterminaţi, ştinşi precum focul lăsat să pălească în
câmpie. Unul pierdea mereu, altul câştiga mereu. Înfrângere, victorie, înfrângere, victorie. Şi într-o zi,
aici în împrejurimi, a trebuit să-mi dau seama, şi mi-am dat seama, că mă înşelasem, chiar mă înşelasem
când mă gândisem că nu a mai existat niciodată şi nu ar putea exista niciodată nici o schimbare aici pe
Pământ. Pentru că, te rog să mă crezi, acum ştiu că această schimbare chiar a avut loc.