De-a lungul timpului mulți istorici au încercat să demonstreze romanitatea limbii române și să

facă o clasificare științifică a limbilor romanice, fără succes însă. Meyer-Lubke1, în ediția a doua din
Einfuhrung in das Studium der romanischen Sprachwissenschaft2 (1909), împarte limbile romanice în
cele nouă grupe cunoscute: română, dalmată, rectoromană, sardă, spaniolă, italiană, provențală, franceză
și portugheză dar clasificarea lui este lipsită de o bază științifică. Apoi, părintele filologiei romanice,
Friederich Diez, stabilește șase limbi romanice în funcție de independența statală și pe acestea le
grupează ,,folosind elementul geografic”3. Aceste grupe sunt: grupa estică, cuprinzând italiana și
româna, grupa sud-vestică, în care intră spaniola si portugheza, și grupa nord-vestică, cu provențala si
franceza. Alte încercări de clasificare au fost făcute și de către Ascoli, Bartoli sau G. Grober care, deși
nu au reușit să dea o dezlegare definitivă, au contribuit la formarea unor idei în legătură cu subiectul,
munca lor nefiind zadarnică.

Totuși, filologii indoeuropeni au reușit să stabilească fără prea multe date istorice, geografice sau
etnologice anumite relații de înrudire între anumite limbi. Sextil Pușcariu încearcă să împartă limbile
romanice concentrându-se asupra asemănărilor și deosebirilor dintre ele. Spre exemplu, acesta observă
asemănări foarte mari între limba română și cea italiană referitoare la ,,amuțirea consonantelor finale”4
(lat. florem, rom. floare, ital. fiore) sau la menținerea și răspândirea pluralului, asemănări pe care Diez
le pune pe seama localizării geografice5, numind limba română și cea italiană limbi romanice de est.

,,La voi totul e romanic. Dar altfel romanic decât în Italia, Spania sau Franța.”6. Acest citat scoate în
evidență originalitatea limbii române, chiar dacă se aseamănă din anumite puncte de vedere cu celelalte
limbi romanice. M. Bartoli7 a încercat să dovedească faptul că teritoriile izolate sau laterale păstrează
mai bine tradițiile și mențin elementele vechi. Astfel că din cauza izolării limbii române de restul
limbilor romanice, aceasta a păstrat anumite reguli de gramatică, fiind singura limbă care încă mai
menține un vocativ în –e la substantivele masculine și la adjective. Tot din această cauză aproximativ
6% din elementele latine ale românei s-au pierdut în limbile romanice de vest.

Deși la formarea limbii române au contribuit și alte limbi cum ar fi maghiara (arpacaș, vamă, hotar),
greaca (a economisi, pedeapsă, teatru), turca (tutun, acadea), bulgara (bujor), la baza vocabularului
român stă limba latină. Sextil Pușcariu afirmă că ,,o mare parte de îmbogățire a limbii noastre s-a facut
prin împrumuturi din limbi străine, dar în cea mai mare măsură îmbogățirea s-a creat din însuși stocul de
cuvinte existent” astfel că ,,putem exprima fraze întregi fără să întrebuințăm nici un cuvânt de obârșie
străină, dar cu greu vom putea construi o propoziție cât de scurtă care să fie compusă numai din vorbe
neromane”. Luând ca exemplu literatura română, putem găsi nenumărate strofe care constau numai din
cuvinte de origine romană(,,Mai am un singur dor/ În liniștea serii/ Să mă lăsați să mor/ La marginea

1
Wilhelm Meyer-Lubke(1861-1936) a fost un filolog elvețian al școlii de lingvistică neogramatică.
2
Se traduce prin „Introducere în studiul lingvisticii romanice”.
3
Citat preluat din ,,Cercetări și studii”, Editura Minerva, București 1974.
4
În ,,Cercetări și studii”, capitolul ,,Locul limbii române între limbile romanice”.
5
,,Cercetări și studii”,Editura Minerva, București 1978, pagina 135.
6
Impresia unui romanist german care a vizitat România.
7
Lingvist italian
mării”8) dar cu mare greutate vom găsi strofe care să cuprindă numai cuvinte împrumutate. Acest lucru
dovedește cât de puțin importante sunt împrumuturile din limbi străine. Tot acesta constată că limba
română nu e mai romanică, nici mai puțin romanică decât limba franceză, spaniolă sau oricare alta, ci
pur și simplu romanică fără comparativ, ,,căci noțiunea ,,romanic” e absolută, ea nu suferă gradație”9.

Chiar dacă mulți filologi încă au nelămuriri, condițiile în care s-a format poporul român explică
suficient locul pe care îl ocupă limba română între limbile romanice. Totul a început odată cu împăratul
Traian, conducătorul Imperiului Roman, care a observat frumusețile ținutului numit pe atunci Dacia, țară
condusă de Decebal la momentul respectiv. Acesta a dezvoltat un anume interes atât pentru pământurile
foarte fertile și pline de resurse care de care mai prețioase cât și pentru oamenii pe care îi considera a fi
loiali și vrednici. Astfel că după două războaie crâncene10, în 106 d. Hr. Dacia este cucerită de Traian si
începe fenomenul de romanizare. Dacii adoptă obiceiuri și tradiții de la romani, se adaptează dupa portul
și comportamentul lor, se leagă familii între cele două popoare și, în timp, atât sub influențele romanilor
cât și ale popoarelor migratoare, Dacia iși dezvoltă o civilizație nouă, creându-și totodată o altă limbă
decât cea vorbită inițial, limba română. În perioada ce a urmat, limba a continuat să se dezvolte și să se
diferențieze de celelalte limbi romanice formate tot prin expansiunea Imperiului Roman dar a păstrat un
,,șir de vulgarisme comune tuturor popoarelor romanice”11. De exemplu: cuvântul sat vine de la
latinescul fossatum care înseamnă ,,înconjurat jur împrejur de șanțuri de protecție”. S-au păstrat și alte
cuvinte cu referire la arme sau război (arma, sagitta, scutum, battualia) dar în special legate de munca
câmpului sau de păstorit (cuvântul latinesc pons trece de la sensul de pod la punte, adică mijloc de
trecere a apelor înguste de munte12).

Astfel că romanitatea limbii române nu mai este astăzi contestată de nimeni. Numai în privința
proporției în care prezintă elementul latin față de împrumuturile din alte limbi opiniile variază. Ca o
reacțiune împotriva pozitivismului generațiilor trecute și a atomismului în metodele de cercetare,
lingviștii de astăzi își îndreaptă atenția tot mai mult asupra structurii generale a limbii, potrivită ca o
totalitate. Numai cunoscând ,,întregul” putem înțelege bine amănuntul.

Într-o lucrare de sinteză asupra limbii române, Sextil Pușcariu arată că structura limbii se bazează
pe o admirabilă organizare, urmând anumite legi de natură economică. Limba română a menţinut
structura limbii latine, în structura gramaticală română s-au conservat din latină clasele de declinare ale
substantivului, pronumele personal, tipurile de adjective, numeralele de la 1 la 10, clasele de conjugare
ale verbelor, cele mai multe moduri şi timpuri, principalele conjuncţii şi prepoziţii. În vocabular sunt de
origine latină cuvinte care denumesc noţiuni, obiecte, acţiuni, însuşiri fundamentale (relaţii de rudenie,

8
Versuri din opera literară ,,Mai am un singur dor”, de Mihai Eminescu.
9
,, Cercetări și studii”, Editura Minerva, București 1974, pagina 166.
10
Primul război (101-102 d. Hr.) s-a încheiat prin capitularea dacilor în fața romanilor. Între cele două popoare s-a stabilit
pacea cu prețul ca dacii să predea orice armă de război și ca Decebal să devină rege clientelar al Romei. Pacea este încălcată
trei ani mai târziu și începe cel de-a doilea război daco-roman (105-106 d. Hr.) , încheiat cu sinuciderea conducătorului
Daciei și preluarea puterii asupra statului de către Traian.
11
,,Cercetări și studii”, Editura Minerva, pagina 351.
12
Obiceiul păstorilor de a urca pe timp de vară cu oile pe munte si a coborî când vine iarna se păstrează de pe vremea
populațiilor băștinașse care se urcau în munți în cazul invaziilor.
părţi ale corpului uman, elemente naturale, plasarea în timp şi spaţiu etc.) şi care sunt frecvente în
vorbire. Frazele prin care împărtășim altora gândurile noastre sunt clădite în jurul verbelor, astfel ca
elementele lor să răspundă în mod anticipativ la toate întrebările pe care ascultătorii sunt în drept să ni le
pună. Verbul-predicat are un subiect fiindcă înterlocutorul vrea să stie de cine e vorba; are de cele mai
multe ori un complement la acuzativ, căci cel ce ascultă e în drept să întrebe pe cine îl privește acțiunea
ș.a.m.d. Particolele interogative sunt deci însăși expresia curiozității cu care ascultătorul întâmpină
vorbitorul și pe care vorbitorul trebuie să o satisfacă pe deplin dacă vrea să fie înțeles. Întrebările unde?,
când?, a cui?, de ce?, etc. indică categoriile lingvistice și domină structura oricărei limbi. Toate aceste
întrebări la noi sunr de origine latină. Tot de origine latină sunt și cele mai multe adverbe cu care
răspundem la diferite întrebări: azi, mâine, acum, atunci, aici, acolo, jos, afară, departe, aproape etc.

Pe lângă toate aceste documente, studii și repere istorice care să ateste latinitatea limbii române,
sunt scrise nenumărate opere lirice în versuri care fac referire la această idee. Un scriitor care și-a arătat
intersul pe această latură este Gheorghe Asachi13 cu ,,La Italia”, ,,Dochia și Traian” şi în poezia „La
patrie”, integrată volumului „Poesie”, unde, scriitorul îi prezintă pe români ca moştenitorii Romei şi ai
Daciei : „O, români, români ai Daciei, ce purtaţi un mîndru semn/ De-origină, istoria acum fie-ni
îndemn! / În vechime maica Roma, ce-a fost doamnă-n toată lume, / Ne-a lăsat legi şi pămînturi, vorba
sa şi naltul nume. / Oare darul ce de timpuri şi barbari s-a pastrat,/ Cînd senină soarta luce, fi-va astăzi
defăimat? / Nu, prin muze ş-a virtutei dorul dulce şi fierbinte, / În noi lumea să cunoască strănepoţi
romanei ginte.”

„Dochia și Traian” reprezintă una dintre cele mai cunoscute legende din vremea dacilor și romanilor.
Considerată de către George Călinescu mitul etnogenezei, legenda populară românească „Dochia și
Traian” descrie legenda Dochiei, fiica lui Decebal, care, sub amenințarea romană, pentru a nu își părăsi
pământul și neamul se transformă alături de "a ei popor" în stâncă. Personajul Dochiei este asociat cu
legenda Traian și Dochia, culeasă de Gheorghe Asachi. Despre Traian și Dochia celebrul critic
literar George Călinescu spunea că este "rezultatul unei întregi experiențe de viață a poporului român".
Legenda spune că Dochia ar fi fost fiica regelui dac Decebal. Traian, cuceritorul Daciei se îndrăgostește
de Dochia. Aceasta refuză să i se alăture și se refugiază împreună cu "a ei popor" pe muntele considerat
sacru de către daci, Ceahlău. Dându-și seama că nu poate scăpa de patima lui Traian îi cere ajutor zeului
suprem Zamolxes, care o transformă împreună cu turma sa în stâncă. Popular legenda este plasată în
Moldova, în zona masivului Ceahlău, „între Piatra Detunată, ș-al Sahastrului Picior”, unde există
formațiuni stâncoase cu un aspect deosebit.

O altă variantă povestește despre Baba Dochia care a avut un fiu, pe numele său Dragobete care s-
a căsătorit împotriva dorinței ei. Pentru a-și necăji nora, într-o zi rece de iarnă, i-a dat acesteia un ghem
de lână neagră și a trimis-o la râu să-l spele, spunându-i să nu se întoarcă până când lâna nu devine albă.

13
Gheorghe Asachi- poet, dramaturg și prozator român, a fost unul dintre întemeietorii nuvelei istorice la noi. În poeziile
sale abordează toate speciile: ode, elegii, sonete, imnuri, fabule, meditații, balade. A fost o personalitate complexă,
îndrumător și animator al vietii artistice și culturale, organizator al școlilor naționale din Moldova, unul din pionierii picturii
românești și inițiatorul învățământului artistic în școlile moldovenești.
Fata a încercat să spele lâna, dar chiar dacă degetele sale au început să sângereze, culoarea lânii rămânea
tot neagră. De disperare, pentru că nu se putea întoarce acasă la soțul iubit, a început să plângă.
Impresionat de durerea fetei, Domnul Iisus Hristos i-a apărut în cale și i-a dat o floare roșie, spunându-i
să spele lăna cu ea. Mulțumindu-i, fata a pus floarea în apă, a spălat lâna și a constatat cu uimire că lâna
s-a albit. Fericită că a reușit să ducă la bun sfârșit această sarcină grea fata se întoarce acasă. Auzind
povestea fetei, Baba Dochia se înfurie crezând că este primăvară, deoarece Mărțișor îi putuse oferi o
floare fetei. Pornește îmbrăcată în nouă cojoace (unele variante povestesc de 12) în căutarea primăverii.
Pe parcursul călătoriei soarele puternic o face să își scoată rând pe rând, cele nouă cojoace pe care le
purta, până rămâne fără nici unul. Vremea se schimbă brusc și Baba Dochia îngheață.

Dochia este eroina unei legende româneşti. Păstoriţa, fiică a lui Decebal, este urmărită de Traian
şi, împreună cu oile sale s-a prefăcut în stâncă. Stânca pietroasă ca o icoană, nu încetează însă a iubi,
ceea ce face ca din al ei plâns “să se nască ploaie, Tunet din al ei suspin”. Având ursita ei care o
priveghează, adeseori, Dochia „Preste nouri luminează / Ca o stea pentru păstori”. 14 Revenind, prin
versurile sale acesta susține neîdoielnic că românii se trag din daci și romani: ,,Ca un turn de fier
întreagă stă colona lui Traian;/ Pre ea văd: Istrul se pleacă Iasienei legioane,/ Cum cu patria sa pere-a
Decebalului oștean/ Și cum în deșarta Dacie popor nou se-ntemeiază,/ De-unde limba, legi și nume a
rom`nilor derează.”15. De asemenea, aduce un omagiu străbunilor noștrii, le arată recunoștința pentru
faptele eroice săvârșite cu multă trudă, dibăcie și inteligență militară: ,,Plini de dorul amirărei, de la nord
și de l-apus,/ Un roman a Daciei vine la străbuni, ca să sărute/ Țărna de pe-a lor mormânturi și să-nvețe-
a lor virtute!”16.

Un rol important în propagarea miturilor despre geto-daci l-au jucat și studiile istoricilor și
arheologilor mai serioș, precum „Getica”(1926) a lui Vasile Pârvan. Cartea este foarte instructive, prin
felul subtil, cel mai adesea inconștient, prin care autorul construiește mitul grandorii geto-dacilor.
Concepţia lui Vasile Pârvan asupra istoriei depăşeşte cadrul precis delimitat al filozofiei istoriei cum a
fost de pildă dezvoltat de A.D. Xenopol, lucrarea fiind recunoscută prin valoare monumentală, atât
datorită dimensiunilor considerabile cât şi prin aportul de noi idei, noi tipuri de abordare şi mai ales prin
modul de gândire istorică relevat. Manipularea faptelor are loc în multe feluri. Ea pornește în primul
rând de la convingerea initial, care pentru Pârvan nu are nevoie să fie demonstrată, că „dacii” și „geții”
sunt doar nume alternative pentru același popor, care era unit, numerous, prosper, vorbea o limbă
comună și reprezintă strămoșii direcți ai românilor.

Culturii geto-dacilor îi este consacrat al treilea capitol al lucrării, capitol marcat de analiza
riguroasă, proprie autorului, care investighează o paletă largă de căi de accedere la informaţie, de la
examinarea aspectelor culturale şi tipologice şi până la investigarea manifestărilor de ordin spiritual.
Întregul tablou întregind o imagine complexă a acestei culturi permiţându-ne să concluzionăm că
civilizaţia geto-dacilor a fost o civilizaţie a lemnului, una a fierului şi în acelaşi timp una a ceramicii,
depăşind astfel limitele impuse de autor. Pe plan spiritual Pârvan atribuie dacilor o mentalitate nordică,

14
http://www.voci.ro/dochia-literatura-mitologica-si-istoriografica/
15
Gheorghe Asachi, ,,La Italia”, Editura Minerva, 1970, ,,Poezia română clasică (de la Dosoftei la Octavian Goga)”.
16
Gheorghe Asachi, ,,La Italia”, Editura Minerva, 1970, „Poezia romană clasică (de la Dosoftei la Octavian Goga)”.
de evidentă origine indo-europeană, mentalitate de concepţie uranică, bazată pe o populaţie agrară şi o
aristocraţie militară totul rezumându-se într-o religie exclusiv henoteistă17. Continuitatea culturii geto-
dacilor este urmărită prin toate formele de manifestare: aşezări, locuinţe, inventar casnic, ocupaţii,
alimentaţie, meşteşuguri, artă, cunoştinţe, religie, arme, organizare militară, obiceiuri, mitologie,
credinţe, rituri, ritualuri, viaţa de familie. Cumularea tuturor datelor venind dintr-un spectru atât de larg
au făcut posibilă teza privitoare la sedentarismul geto-dacilor, caracter reflectat şi în aspectele privitoare
la instituţiile militare. Chiar dacă unii autori moderni au amendat întrucâtva această concepţie, faptul că
a fost primul care a cules şi analizat o zonă largă de pătrundere în investigarea culturii şi spiritualităţii
geto-dacilor, orice nouă abordare a citirii izvoarelor antice, sau o nouă descoperire trebuie să ţină seama
de ipotezele formulate în acest capitol şi să se raporteze la reperele acestuia.

În studiul său, Pârvan analizează mai multe momente istorice printre care și expediția lui
Alexandru Macedon împotriva geților de pe Dunăre. Ptolomaeus Lagi spune că tânărul Alexandru, care
era la începutul campaniilor sale, trece Dunărea noaptea cu un numar de ordinul miilor de soldați,
trecând neobservat „pe unde erau lanuri înalte de grâu, ca să nu poată fi văzuți”. Geții sunt astfel atacați
și fug în pustietate, abandonându-și orașul. Alexandru ia prada din oraș, pe care îl distruge din temelii
toți se întorc peste Dunăre, sănătoși și teferi. Din toate acestea, Pârvan ajunge la concluzia că această
mica operațiune de tâlhărie asupra unui sătuc se sintetizează astfel: „Prin urmare, geții din stânga
Dunării sunt o națiune numeroasă și bogată, de la care Alexandru poate ridica o însemnată pradă, după
cucerirea numai a uneia singure dintre cetățile lor”.18

De asemenea, acesta amintește expediția generalului bizantin Priscus, la sfârșitul secolului VI

după Hristos, împotriva slavilor din Bărăgan, slavi pe care acesta îi numește, potrivit tradiției istorice
grecești. „geți”. Pârvan nu uită însă să precizeze acolo că generalul bizantin înțelegea prin „geți” slavii
din Bărăgan, așezați acolo înainte de a trece Dunărea pentru a se instala în Balcani. De nenumărate ori,
Pârvan înlocuiește termenii de „scitic” sau „sarmatic” cu „getic”, inclusive în citate din Ovidiu.
Arheologul își presară textul, altminteri serios și erudite, cu remarci care caută cu orice preț să arate o
continuitate, precum: „cu toată vitejia și biruințele lor, geții, ca și urmașii lor românii, nu se îmbată de
izbânzile avute, ci sunt mai bucuroși să cadă la înțelegere cu dușmanul”; „geto-dacii au fost un popor de
țărani: așezați, statornici, supuși și cu frică de Zeul lor, amărâți de vecini cu nesfârșite războaie și
prădăciuni, totuși veseli și glumeți la vreme de pace, dar mânioși și cruzi numai la război”.

În această atmosferă a fost lansată „teoria imigraţionistă” a lui Franz Sulzer19, din Istoria Daciei
Transalpine, potrivit căreia românii nu se trag din coloniştii romani din Dacia, aceasta fiind părăsită în
întregime odată cu retragerea aureliană. Prin urmare, românii s-au născut ca popor la sud de Dunăre,
undeva între bulgari şi albanezi, de la care au preluat influenţe în limbă, precum şi credinţa ortodoxă. De
aici, ei au emigrat către mijlocul secolului al XIII-lea din sudul Dunării în Transilvania, unde îi vor găsi

17
Henoteismul este o formă primitivă de religie, care face trecerea de la politeism la monoteism; în care una dintre
divinitățile adorate devine principalul obiect de cult.
18
„Getica”, Vasile Pârvan, pagina 35.
19
Franz Josef Sulzer (1727-1792) a fost un militar, publicist, scriitor, istoric și muzicolog elvețian. În baza studiilor de drept a
fost numit în 1759 ca auditor în regimentul de infanterie Lattermann care a staționat o perioadă în Transilvania.
stabiliţi pe unguri şi pe saşi. Prin teoria sa, Sulzer sfida părerea unanimă din cultura şi ştiinţa istorică
europeană care îi considera pe români urmaşi ai romanilor lui Traian. Netemeinicia afirmaţiilor lui
Sulzer a fost reliefată de reprezentanţii Şcolii Ardelene20 (Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior,
Ion Budai-Deleanu), dar şi de cărturarii saşi (Laurentius Toppeltinus, Jean Troster).

În contradicție cu cele prezentate mai sus, în studiul „Revolta fondului nostru nelatin”, Lucian
Blaga exprimă părerile sale despre importanța fondului nelatin in formarea limbii române. Articolul
21

„Revolta fondului nostru nelati”, apărut in revista „Gândire” in 1921, se încadrează în viziunea
tradiționalistă a acestei reviste, fiind scris de Lucian Blaga pentru a contracara exclusivismul latin în
configurarea componenței spirituale a poporului roman („Un prieten îmi vorbea despre înrâurirea slavă
asupra literaturii române; închinator îndârjit la altarul latinității - clare si măsurate - el nu îngăduia nici
cea mai mică alterare sau spălăcire a acestuia prin «maximalismul» slav” 22).

Se ajunge, în felul acesta, la un „exclusivism latin”, prin care mulți împărtășesc convingerea că
există spirite naționale si culturi superioare si inferioare, de pilda părerea lui Anatole France despre
opera lui Dostoievski, aceea că ar fi „o monstruoasă ciudațenie”. Moștenirea acestei atitudini despre
latinitate este expresia unor timpuri mai vechi, „când a trebuit să suferim râsul batjocoritor al vecinilor,
care cu orice preț ne voiau subjugate”.

În momentul apariției studiului, această atitudine nu este decât dovada unor vremuri zbuciumate ale
istoriei, în care lumea se supune unor reguli ale dezvoltării organice in spirit meliorist. Textul lui Blaga
este un fel de „ nebuloasă din care se vor desprinde printre altele ideile filosofului despre relația
civilizație-cultură”23. În simplitatea și aspectul său particular, articolul lui Blaga este un simptom al unei
probleme ideologice mult mai complexe ce se impune în dezbaterea de idei de după Marea Unire.
Relația latin/nelatin este un aspect particular al marii probleme a societății românești interbelice:
alegerea modernității occidentale (latin) sau a conservatorismului (nelatin). Alegerea implică și
concepția cu privire la raportul civilizație/cultură. Blaga privește tot complexul de idei și frământări de
la înălțimea generalizatoare și interogatoare a filosofiei culturii. Pentru acesta cultura e modalitatea
specific umană de a crea valori valori spiritual. Cultura și civilizația nu se confundă, dar există numai
împreună. Opoziția mutual cultură/civilizație se transformă în conflict atunci când valorile civilizației
sunt suprasolicitate și transformate în mod aberrant în valori culturale tinzând să le înlocuiască pe cele
autentice sau să le anuleze specificul: „Prin cultură omul se afirmă în fața Destinului. Prin civilizație
numai față de partea lui de animalitate”24.

20
Școala Ardeleană a fost o mișcare de emancipare politico-socială din Transilvania. Reprezentanții Școlii Ardelene au adus
argumente istorice și filologice în sprijinul tezei că românii transilvăneni sunt descendenții direcți ai coloniștilor romani din
Dacia. Această teză este cunoscută și sub numele de latinism.
21
Lucian Blaga( 1895-1961) a fost un filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, academician și
diplomat român. A debutat în ziarele arădene „Tribuna” cu poezia „Pe țărm”(1910), și în „Românul”, cu studiul „Reflecții
asupra intuiției lui Bergson”(1914). În anul 1911 călătorește în Italia, unde își petrece timpul în librării, căutând cărți de
filosofie, și vizitând vestigiile istorice ale acestei tări.
22
„Revolta fondului nostru nelatin”, de Lucian Blaga.
23
„ „Revolta fondului nostru nelatin”-la o nouă lectură-”, eseistul filozof, pagina 3.
24
„„Revolta fodului nostru nelatin- la o nouă lectură-”, eseistul filozof.
 Pentru a-și argumenta poziția despre „însemnatul procent de sânge slav si trac, ce clocotește in
ființa noastră”, Lucian Blaga supune analizei un experiment biologic semnificativ: „Cunoaștem
experimentul incrucișării unei flori albe cu o floare roșie a aceiași varietăți. Biologii vorbesc despre așa
numitele dominante. Într-o indepărtată analogie cu experimentul acesta biologic - atât de convingător în
simplitatea sa - se poate spune că în spiritul românesc este dominantă latinitatea, liniștită și culturală.
Avem însa și un bogat fond slavo-trac, exuberant și vital, care, oricât ne-am împotrivi, se desprinde
uneori din corola necunoscutului răsărind puternic în conștiințe. Simetria și armonia latina ne e adeseori
sfârticată de furtuna care fulgeră monoton în adâncimile oarecum metafizice ale sufletului românesc. E o
revoltă a fondului nostrum nelatin”. Blaga recurge la o comparație cu genetică, care explică cum, prin
încrucișarea unei flori albe cu una roșie din aceeași varietate, pot ieși, pe lângă exemplarele care îmbină
cele două culori, și flori care păstrează caracterele pure ale celor de la care s-a pornit. Acest lucru se
întâmplă și la oameni, dar și in cadrul fenomenului social care este în continuă transformare, limba unui
popor. Deși, în mare parte ne simțim latini, din când în când, iese la iveală fondul dac „exuberant si
vital”. Aceasta exuberantă răbufnire este, de fapt, „revolta fondului nostru nelatin”, așa cum este
denumită de marele exeget, Lucian Blaga.

Pentru a trezi interesul cititorului, dar și al cercetătorului, începutul studiului este o mărturisire
abordată in stil colocvial. Exagerarea influenței slave era de neconceput de către persoana întâlnita, care
maximaliza influența pur latina. Prietenul căruia i se adresează autorul studiului, participant la un dialog
imaginar, face trimitere, desigur, la „altarul latinității”, la care au slujit, desigur si alți cercetători.

Dimpotrivă, Lucian Blaga se revoltă spunând: „Se exagerează”, in privința latinității, „Si nu știm
de ce.” El susține importanța fondului autohton in formarea limbii române, dar recunoaște deopotrivă
stratul latin care s-a suprapus substratului geto-dac. De-a lungul secolelor, in fața vicisitudinilor străine,
ne-am considerat numai latini, poate pentru a avea, totuși, o fărâmă de respect. Generația tânără are
menirea de a corecta această mentalitate și de a deschide ochii celorlalți spre elementul geto-dac,
deoarece, vrând-nevrând, nu suntem doar latini, ci suntem mult mai mult.

Din respect pentru cultul strămoșilor, națiunea română ar trebui să acorde considerația necesară
tuturor componentelor spirituale etnice din care a rezultat sinteza actuală: „Nu e un lucru nou: suntem
morminte vii ale strămoșilor. Între ei sunt de aceia pe care îi ocrotim și-i îmbrățisăm cu toată căldura,
din motive istorice si politice; dar avem și strămoși pe care îi tratăm ca pe niște copii vitregi ai noștri.”.
Lucian Blaga dezavuează cu argumente convingătoare o asemenea opinie: „Atitudine lipsită de
înțelepciune, deoarece cu cât îi ținem mai mult in frâul întunericului, cu atât răscoala va fi mai aspra,
mai tumultuoasă - putând să fie fatală «privilegiaților» de astăzi. Istoria noastră se proiectează mai mult
în viitor decât în trecut. E bine să ne dăm seama de puterile potențiale care ne zac în suflete - vulcani în
fundul mărilor.".

Claritatea latină se poate îmbogăți și diversifica, consideră autorul complexei teorii a "spațiului
mioritic", prin resuscitarea fondului traco-dac: "De ce să ne mărginim numai la un ideal cultural latin,
care nu e croit în asemănare desăvârșită cu firea noastră mult mai bogată. Să ne siluim propria natură -
un aluat în care se dospesc atâtea virtualități? Să ne ucidem corsetându-ne într-o formulă de claritate
latină, când cuprindem în plus atâtea alte posibilități de dezvoltare? Întrebarea va neliniști multe inimi.
Din partea noastră, ne bucură când auzim câte un chiot ridicat din acel subconștient barbar, care nu place
deloc unora. Așa o înțelegem noi - într-adevăr nu ne-ar strica puțina barbarie.".

Pe plan lingvistic avem mai mulți strămoși. Dar pe unii îi apreciem mai mult si îi simțim mai
aproape de noi decât pe ceilalți. Acești „ceilalți” se vor revolta la un moment dat cu atât mai puternic, cu
cât îi împingem mai departe de noi. Lucian Blaga face referire la „puterile potențiale care ne zac pe
fundul mărilor”. El reliefează, prin mai multe exemple, cum neglijăm fondul „barbaric” geto-dac, pe
care îl avem in adâncul sufletului, pentru a face loc celui latin.

,, În spiritul fiecărui popor găsim atât liniște, cât și furtună, atât măsură, cât și exuberanță”25. Șirul
de antiteze este motivat de faptul că la originea acestor spirite si limbi stau mai mulți strămoși cu
caractere, obiceiuri si limbi diferite. Scepticii vor afirma că Blaga, crezând toate acestea, este un
romantic. Autorul recunoaște că da, este un romantic, întrucât are convingerea „că adevărul trebuie să fie
expresiv si că miturile sunt, prin urmare, mai adevărate decât realitatea”26.

Strict formal, “Creanga de aur”27 este un roman istoric, de mai mică întindere, încadrabil lângă
Zodia Cancerului, Nunta domnitei Ruxanda, Fratii Jderi, ș.a. .În fondul său, se constituie ca roman
filosofic pigmentat cu o tragică poveste de dragoste. O definiție adecvată ar fi aceea de roman-basm,
sugerată de autorul însuși atunci cand se referă la o creație similară.După ce publică un fragment în
„Adevărul literar și artistic" din aprilie 1933, Mihail Sadoveanu definitivează romanul în câteva luni.
Este dat la tipar în decembrie, același an, și se difuzează abia în februarie 1934, fără ecouri deosebite în
presa vremii.

Cu o arhitectură tradițională ,”Creanga de aur” se structurează în 17 capitole, dintre care cel

introductiv îndeplinește funcția prologului, cu timpul fixat în contemporaneitatea autorului. Acțiunea se
petrece în Dacia prefeudală și se desfașoară între 780 - 797, mutându-și locul în funcție de avatarurile
personajului central: pe Muntele Ascuns (cap. II - III), în Bizant (cap. IV - XVI) și din nou la Munte
(cap. XVII).

Primul capitol reprezintă efectiv o introducere în ideologia romanului și în concepția

sadoveniană , asociată cu o convenție literară renascentistă . Autorul prezumtiv al „ficțiunii poetice" se
face cunoscut în persoana batrânului profesor Stamatin care, in 1926, conduce un grup de studenți într-o
expediție speologică spre inima Carpaților, „în țara necunoscută — o regiune neviolată" cu aspect
paradisiac. După moartea „mentorului", în altă expediție din 1930, se gasește în biroul său un manuscris
adresat naratorului care va transcrie în continuare această poveste de dragoste „cu toate ciudațeniile pe
care domnu’ Stamatin le-a întrețesut în ea" .

Speologul Stamatin - reprezentând vocea autorului în narațiune - nu cercetează rocile, cum

marturisește, ci caută peștera Magului, exponentul civilizației dacice. Civilizația arhaică, așa cum o
înțelege Sadoveanu, este cea primordială nedegradată și recuperarea ei nu înseamnă paseism, ci tentativa

25
Citat din ,,IN MEMORIAM: DR. AL TOSA ,,REVOLTA FODULUI NOSTRU NELATIN”,28.10.2009, nr. 406 ”.
26
,, Revolta fondului nostru nelatin”,de Lucian Blaga.
27
Operă scrisă de Mihail Sadoveanu
de regăsire a modelului arhetipal: „Nostalgia arhetipurilor este în fond o anamnesis platoniciana și
presupune mitul eternei reîntoarceri. Sadoveanu nu poate fi înțeles fără mitul eternei reîntoarceri"
(ibidem). Ar fi de adăugat că ideologia romanului s-a sedimentat deopotrivă sub influența elementelor
de filosofie a istoriei de la Vasile Pârvan28 și de filosofie a culturii de la Lucian Blaga. În viziunea lui
Stamatin - expusă într-un lung monolog -, magul pe care îl caută practică grafia sacră a cunoașterilor
spiritual pe vremea regilor daci: „Bătrânul mi-a deschis înțelegerea eresurilor, a datinelor, a
descântecelor, a vieții intime a poporului nostru, așa de deosebită de civilizația orășenească. Acest neam
trăiește încă în trecut”29 . El este ultimul Decheneu, păstrător al credinței în Zamolxis . Povestea istorică
începe în anul 780 d.Hr., când „bătrânii legii vechi", „monahii lui Zamolxis", urcă pe „muntele cel
ascuns" spre peștera Magului. Locul este sacru și nimeni, în afara monahilor aleși, nu poate pătrunde în
aria lui. Bătrânul mag nu se arăta pământenilor de la câmpie decât la cinci sau șapte ani o dată. Spre a
întreține magia locului, Sadoveanu nu denumește muntele, dar este vorba, evident, de Kogaionon,
muntele sacru din mitologia geto-dacică, unde se află sanctuarul lui Zamolxis30. Muntele Ascuns a fost
identificat de unii cercetători în masivul Omul, și prozatorul însuși face o trimitere fugară, în finalul
poveștii: “Egipteanul, după porecla lui cea nouă, era din neamul oamenilor bălani de sub muntele Om".

Mâhnit de înlocuirea religiei vechi cu creștinismul, bătrânul preot păgân îl alege dintre ucenicii
săi pe Kesarion Breb spre a-l trimite într-o expediție inițiatică. Mai întai, trebuia să petreacă șapte ani în
Egipt, spre a se iniția în filosofia egipteană, dupa care trebuia să se oprească în Bizant, de unde se
propaga „noua lege" a ortodoxiei: “Aș dori să aflu dacă popoarele lor sunt mai fericite și dacă preoții
legii nouă au sporit c-un dram înțelepciunea”.

Partea cea mai substanțială a romanului se referă la cunoașterea vieții din Bizant, unde Kesarion
trăieste aproape zece ani. Secretul inițierii sale în misterele egiptene rămâne intact, întrucât romancierul
păstrează convențional taina, nerelatând cei șapte ani petrecuți in Egipt. La începutul capitolului al
patrulea, Kesarion Breb al anului 787 intră în Bizant, însoțit de slujitorul său, munteanul Constantin, și
de asinul ințelept Santabarenos . Bizantul se înfățișează „Egipteanului" ca un paradis, chiar dacă
înșelător: „Între cerul ca o boltă de peruzea și între lucirea de oglinzi a Propontidei toate erau întocmite
să pară un paradis. Însă toate cele omenești sub lumină viermuiesc putreziciunile".

Capitolele următoare ale istoriei bizantine (V-IX) stau sub semnul cautării miresei. Pentru a-și
ține fiul departe de prigonitorii iconoclaști", împărăteasă îi cere episcopului Platon să-i caute „o soție nu
numai cea mai frumoasă și cea mai dorită, dar și cea mai binecredincioasă întru ortodoxie". Episcopul,
înzestrat cu har divin, iluminat de Sfanta Maria, are previziunea fecioarei alese, care s-ar afla printre
nepoatele cuviosului Filaret. Kesarion Breb îi promite episcopului, cu care se împrietenise, că va pleca
în căutarea miresei". „Eu mă voi duce să caut mireasa. Ajuns la curtea lui Filaret, Egipteanul - cum îl
denumesc localnicii care „îi atribuiau în taină puteri împrumutate de la Demon" - o cunoaște pe nepoata
acestuia, Maria, care îl face să exclame admirativ: „O! vedenie a frumuseții eterne". Este momentul
declanșator al iubirii interzise. În acest punct, prozatorul introduce motivul Cenușăresei, într-o formă

28
Istoric și arheologist român
29
Citat preluat din “ Creanga de aur “ de Mihail Sadoveanu
30
Zeul tracilor
contaminată de povestea bizantină. Kesarion probeaza condurul adus cu sine care se mulează perfect pe
piciorul Mariei. Dar spre Bizant se vor îndrepta douazeci de tinere alese dupa aceeași probă. Cea
preferată, în cele din urmă, este tot Maria din visul lui Platon, portretizată de autor ca o zeiță: “Era prin
urmare un dar al cerului. Era o armonie mlădioasa. Erau ochii plini de adancimea placerilor. Constantin
cunoscu fi el că aceasta trebuie sa fie aleasa și o dori numaidecât, ca pe o jucărie”.După nunta
împărătească, însă, se ivesc semnele infernale in Bizant. Sub strălucirea aparentă a vieții bizantine „se
vădesc lucruri nu tocmai bine mirositoare". Constantin iși părăsește adesea soția, petrece nopțile în
desfrâu și complotează cu polemarhul Alexie. Împărăteasa Irina află de complotul acestora, îl amenință
pe Constantin cu moartea și îl obligă să se căiască, în timp ce complicele lui se refugiază în Armenia.
Totuși , conflictul nu se stinge. Bătrânul Lahonodracon, fostul strateg al lui Leu-împarat, rătăcitor prin
Tracia, se răzvrătește contra împărătesei și, împreună cu Alexie, pregătesc oștile să ocupe Bizantul.
Auzind vestea, gărzile imperiale conduse de căpitanul Carol si bătrânul Arnulf o detronează pe Irina, îl
surghiunesc pe Stavrikie și îl instalează pe tron pe desfrânatul Constantin. Maria, ajunsă împărăteasă, iși
înfruntă soțul și îl refuză când ,Împăratul se întoarce la dânsa".După un an, Constantin o iartă pe mama
sa și o reprimește cu onoruri împărătești în palatul său din Augusteon.

Nu întâmplător, sintagma titulară, „creanga de aur", apare o singură dată în corpul romanului,
conținută în replica de despărțire a eroului adresată Mariei: “Iată, ne vom despărți. Se va desface și
amăgirea care se numește trup. Dar ceea ce e între noi acum, lămurit în foc, e o creangă de aur care va
luci în sine, în afară de timp.” .

Creanga, cum se vede, desemnează iubirea imaterială și eternă, contopirea spirituală dintre două
ființe cărora le e interzisă iubirea trupească prin destinul lor de excepție. Drumurile lor se despart
fiindcă o împărăteasă rămasă fără soț se refugiază în insula Principilor, iar el, inițiatul, trebuie să
respecte legământul sacru și să primească învestitura Magului.

În romanul lui Sadoveanu coabitează vechile cărți populare de înțelepciune cu elemente ale
umnismului bizantin. Cu ajutorul expresiei stilizate, îndelung elaborate, prozatorul recreează atmosfera
arhaica a Daciei. Personajele se exprimă in fraze ornamentate si ceremonioase, uzând de „o vorbă
înflorită și dulce" - cum o caracterizează Platon, completat, mai apoi, de Kesarion: „Putem să vorbim
deci cu dulceața de ceea ce este al nostru, lasând pe oamenii neluminați să se certe pentru vorbe".

Există cărţi care te incită la dialog dar există şi cărţi care te provoacă la tăcere, la „acest grai al
lumii ce va să vie” 31.

Cartea scriitorului V. Horia32 mărturiseşte această devenire aducându-ne în actualitate tema

exilului, cu teribila noastră spaimă de a fi nimeni dublată de omeneasca vanitate de a fi cineva. Exilul
horian dobândeşte valoare de simbol a condiţiei umane, a omului care şi-a rupt legăturile cu mediul său
originar adică cu copilăria, candoarea şi natura, descoperindu-1 pe Dumnezeu.În „Dumnezeu s-a născut
în exil” autorul depăşeşte criza exilatului (cu suferinţele şi nostalgiile sale tragice, dar în acelaşi timp şi

31
Citatul lui Isaac Sirul
32
Vintilă Horia – scriitor român
cu puternica sa forţă de purificare) într-un spaţiu geografic prin descoperirea unicului spaţiu important –
cel al sufletului.

Cartea se vrea a fi jurnalul ultimilor opt ani de viaţă ai poetului Publius Ovidius Naso exilat în
Pontul Euxin, la marginea răsăriteană a Imperiului roman în urma unei decizii imperiale ale cărei motive
au rămas învăluite în taină.

“Romanul lui Vintilă Horia explorează curiozitatea spirituală a poetului latin, chinuit de misterul
destinului omenesc şi frământat de căutarea încordată a luminii lumii de dincolo. În acelaşi timp
stabileşte punţi de legătură între învăţăturile lui Pitagora33 şi doctrinele daco – tracice pe care poetul le
descoperă treptat de-a lungul exilului şi care par să constituie cea mai bună pregătire pentru primirea
mesajului creştin” . (Monica Nedelcu)

Fiecare dintre cele opt capitole reprezintă fiecare an petrecut de Ovidiu la Tomis cu întreaga
încărcătură de sentimente extreme. Întâlnirile şi cele două călătorii în ţara dacilor primesc o valoare
iniţiatică pentru poet, o continuă apropiere de „limină”, a cărei revelaţie o va avea la întoarcerea din a
doua călătorie când medicul grec Theodor îi povesteşte naşterea lui Iisus. Descrierile pe care autorul le
face sunt pline de culoare şi de fineţe surprinzând spectaculos „acest spaţiu mioritic” de influenţă
blagiană pătruns de bucuria luminii şi a speranţei în aşteptarea Fiului lui Dumnezeu ce se naşte în
Betleemul Efratei.

Introducerea pe care o face doamna Monica Nedelcu ne convinge peste măsură de valoarea
autorului şi de profunzimea temei iar postfaţa semnată de Daniel Rops, membru al Academiei Franceze,
completează cu date biografice datele autorului demonstrând motivaţia subiectului.Este un roman de o
curăţenie tulburătoare care ne dispune ontologic către Eshaton34 prin percepţia umană a existenţei
chemată la îndumnezeire.

Exilul, ca îndepărtare de cerul şi pământul natal, îşi pierde dramatismul în faţa descoperirii
universalităţii condiţiei umane şi a importanţei sufletului în drumul său spre mântuire. Exodul în acest
context nu e decât o pregătire pentru viaţa de apoi. Această perspectivă modifică conceptul de suferinţă
a cărui adevărată semnificaţie o va descoperi Ovidiu când medicul grec Theodor îi va povesti istoria cu
totul deosebită a găsirii şi pierderii lui Dumnezeu. Această istorie este o recreere a episoadelor
evanghelice ale naşterii lui Iisus, a sosirii celor Trei Crai de la Răsărit şi a persecuţiilor lui Irod, făcută
într-o manieră emoţională.

„Dumnezeu s-a născut în exil” este o altă definire a chenozei Fiului lui Dumnezeu care a acceptat
acest „exil în timp” pentru mântuirea noastră. „Metamorfoza” poetului îndeplineşte un interes universal,
poate de aceea cartea e la fel de actuală şi azi ca şi atunci când a văzut lumina tiparului. Prin apariţia ei,
Vintilă Horia îşi ia revanşa în faţa „destinului de blestem” acceptându-şi exilul ca pe o provocare în
credinţă. Răspunsul său e magistral şi adună în esenţa lui toate neliniştile omeneşti posibile găsindu-le
remediul în speranţă căci şi Dumnezeu s-a născut în exil.
33
Filosof și matematician grec
34
Învățătura despre mântuire
 “Fântâna Blanduziei ” piesă scrisă în anul 1883, a fost publicată în anul următor în „Convorbiri
literare", în trei numere consecutive, inclusă în același an în volumul al X-lea al ediției Opere Complete
și, tot în 1884, la 22 martie, a avut loc și premiera.

Vasile Alecsandri afirmă: „El m-au mângâiet, m-au fermecat, m-au scăpat de descurajare și m-au
pus la lucru. Lui i se cuvine să consacru cele dintâi roduri ale anului în care intrasem și dar am compus,
în timp de două luni necurmate, comedia antică Fântâna Blanduziei. Horațiu figurează în acea piesă,
având rolul principal. Nimerit-am a desina un portret asemănător? “.

Acest succes literar ar fi realizarea celei mai mari ambiții a poetului. Mai multe persoane
competente, precum Maiorescu, Ion Ghica etc, l-au asigurat că este cea mai bună operă din repertoriul
lui. Scriind-o, afirma George Călinescu, „ Alecsandri a crezut că scrie drama sa" sau, „Horatiu este, de
fapt, Alecsandri ".

Fântâna Blanduziei care „îndeamnă la răcoare" și la poezie pe poetul ce „minuni improvizând"

stă adesea la izvoarele ei și compune, stă în centrul acțiunii dramatice, ca loc de întâlnire și despărțire a
personajelor. Aici are loc prima întâlnire a celor doi tineri, Getta și Gallus, și tot aici Horațiu, tulburat de
apariția fetei, se simte pătruns de un sentiment tânăr, uitat, dar repede cenzurat de luciditatea care-i
dictează că șansa sa este aceea a poetului admirat și iubit, și mai puțin a omului: „Poetu-n veci e tânăr
când omu-mbătrânește/Și geniul, nu fruntea încântă și răpește".

Nostalgia tinereții este motivul pentru care iși îndreaptă atenția mai mult spre natura din jur care-
l îmbie și-l inspiră, întocmai ca și pe poetul român. Acesta este de fapt și motivul principal al retragerii
sale din viața publică a Romei și în al doilea rând cel bănuit de Mecena, anume ca reacție la refuzul lui
August de a anula exilul lui Ovidiu și de a-l readuce la Roma. Cerând-o pe Getta stăpânului ei Scaur, ca
urmare a unui fel de pariu ce avea drept miză talentul lui Horațiu, Alecsandri celebrează momentul de
triumfal poeziei asupra agresiunii și stupidității. Pe de altă parte, creează prilejul de a pune în valoare
sentimentele fetei pentru salvator , Getta prețuind în Horațiu „cât e de bun și nobil, mareț, îndurător",
nutrindu-i „recunoștința vie", în contrast cu sentimentele acestuia. Suferința lui („Poet sunt, și poetul nu
e scutit de chin, / De tot ce-i omenire nimic nu-i e strain"35) se arată a fi pana la urmă neautentică,
aparținând unui suflet netragic, hrănit din splendor și nu din durerile vieții.

El nu are pasiunea romantică a lui Tasso din drama lui Goethe Torquato Tasso, la care conflictul
atinge registre grave, tragice, ci este mai mult victima propriei închipuiri. Aflând că Getta îl iubește pe
notarul său Gallus, tot un sclav ca și ea, Horațiu este pentru un moment orbit de gelozie, dar găsirea de
către cei doi a manuscrisului Artei poetice, pierdut in împrejurimile fântânii. Lui îi rămâne în schimb
gloria poetică și șansa salvării lui Ovidiu („Din bunurile vieții cu tine mă aleg./ O! glorie, Horațiu nu va
pieri întreg !").

Interesant este că piesa a fost simțită mai mult ca o comedie decât ca o dramă („O comedie
melancolică" după G. Călinescu, sau „o comedie a iubirii crepusculare", după Al. Piru), avându-se în

35
Citat din “ Fântâna Blanduziei “
vedere natura optimistă a lui Alecsandri , structura sa funciarmente netragică și concepția umanist-
clasicistă care animă intregul . Critica a mai apreciat-o drept capodoperă a teatrului lui Alecsandri, chiar
a întregii creații a scriitorului și a privit-o din nou ca un reflex autobiografic, „un autoportret pe
dimensiuni ideale, o autocontemplare" (Elvira Sorohan).

Pentru Horațiu, poezia rămâne ca o consolare resemnată și senină. Antinomia genialitate-

umanitate face din el un mare caracter tragic.

“Cânticul gintei latine” compusă tot de Vasile Alecsandri, este o poezie scrisă spre sfârşitul
toamnei 1877, pentru a participa la concursul organizat de o Societate a limbilor romanice din Provenţa
(Franţa), în conducerea căreia se aflau figuri proeminente ale filologiei europene, ca Gaston Paris36,
Michel Breal37, Paul Mayer, Ascoli38, poetul Frederic Mistral şi alţii.Premierea acestei poezii de către
juriul de la Montpelier, la cererea lui Frederic Mistral însuşi, fu considerată de întreaga presă şi de
opinia publică românească a vremii ca o victorie naţională.Cânticul gintei latine a cunoscut o publicitate
şi o răspândire greu de egalat, fiind tipărită, comentată, elogiată, deopotrivă cu autorul ei, fără rezerve, în
toate ziarele, revistele din capitala, din întreaga veche Românie şi din Transilvania. Se pare că pentru
prima oară poezia a fost publicată în revista „Timpul” nr. 108 din 18 mai 1878.

Studiul “ Istoria civilizației române moderne “ scris de Eugen Lovinescu definește trăsături
fundamentale pentru spiritualitatea românească, recurgând la o seducătoare analiză de situații,
evenimente istorice, mentalități și opere literare.

Studiul acesta, pe lângă faptul că reprezintă o captivantă analiză asupra civilizației românești,
impune câteva idei care fundamentează modernismul în literatura noastră. Lovinescu este de părere ca
literatura unui popor izvorăște din natura specifică a sensibilitații sale și de aceea fenomenul constituie
totodată și un eșantion de psihologie etnică. În perioada în care a fost scrisă această lucrare , curentul
tradiționalist era destul de puternic și considerat fundamental în creșterea gradului de civilizație. Forțele
revoluționare, despre care se vorbește în primul volum, constituie o dimensiune esențială a spiritualității
românești, în ciuda condițiilor existențiale. Deși ortodoxismul a însemnat pentru nația noastră cel mai
activ ferment al orientalizării, atitudinea religioasă a ortodoxului este contemplativă, în opoziție cu cea
activă a catolicului, și de aceea orice contact cu latura activă a spiritualității creștine a creat un impuls
pentru români. Din perspectiva lui Lovinescu, evoluția istorică a determinat o structură socială
revoluționară a neamului, desi spiritul românesc este în mod fundamental reacționar.

După ce prezintă dezvoltarea anevoioasă a statului român, țintuit de condițiile istorice și de

ortodoxism, Lovinescu fixează începutul civilizației române după 1829, după Pacea de la Adrianopol.
Tinerimea română începe să-și facă studiile în Occident, iar acest lucru constituie un serios factor de
progres. Structuri ale civilizației sociale pătrund năvalnic, ceea ce va bulversa evoluția societății
românești. Lovinescu explică tendințele literare din această epocă prin schimbarea aceasta bruscă în plan

36
Scriitor francez care a câștigat Premiul Nobel Pentru Literatură în 1901 , 1902 și 1903
37
Psiholog francez
38
Italian
social. Radiografia pe care o face asupra epocilor de tranziție este nu doar justă, ci și actuala: o societate
dislocată din vechea sa așezare și aruncată pe povârnișul prefacerilor vertiginoase ; oamenii sunt
azvârliți în situații nepotrivite. Între formă și fond se sapă un contrast din care literatura iși scoate
elemente prețioase de observație.

Astfel, prin generația de la 1848 se deschide drumul Junimii39 și calea curentelor înnoitoare.
Aceștia stabilesc prin ideologia culturală avântul revoluționar al societății, tocmai pentru că aduc
principii solide. Dar, cum formele se prefac revoluționare, iar sufletele se transformă evolutiv, marea
literatură se opune progresului: expresie a sufletului colectiv în latura lui cea mai intimă și mai
permanentă, literatura nu putea reprezenta decât o forță reacționară.

Volumul al doilea al studiului este dedicat acestei tendințe, al cărei punct originar este inerția
spiritului omenesc. De aceea, obsesiva respingere a ideilor și a formelor revoluționare, menținută
constant din veacul al XVII-lea până în pragul secolului al XX-lea, a conservat spiritul românesc,
estompând evoluția istorică. Moldovenii, mai cu seamă prin spiritul criticist al Junimii, fac opoziție
forțelor revoluționare. Pentru Lovinescu, atitudinea reacționară reprezintă un mod de apărare specific
atât existenței istorice precare, cât și tuturor epocilor de tranziție.

Fondul ideologic pe care îl creează Lovinescu dizolvă pe nesimțite polemicile numeroase din
epoca sa despre tradiționalism și modernism ori despre orientalizare și occidentalizare. Este evident că
prin invaziunea grabită a ideologiei apusene în suflete cu totul nepregătite, prin răsturnarea bruscă a
formelor și a valorilor sociale, prin schimbarea condițiilor de viată morală și materială, s-a produs și la
noi adanca perturbare a epocilor de tranziție; pe un fond oriental s-a altoit o civilizație occidentală, din
acest amestec a ieșit o civilizație hibridă, pe care criticii și istoricii culturali au condamnat-o. Ieșirea la
liman înseamna occidentalizarea pe baze de normalitate. Meritul capital al criticului literar îl constituie
instituirea unor legi de dezvoltare, înca de o subliniată actualitate: sincronismul, imitația si mutațiile.

Prin sincronism, Lovinescu definește nevoia oricărei civilizații de a se raporta în permanență la

modelele pe care timpul le impune; literatura română, de pildă, trebuia să se sincronizeze cu literatura
franceză, punctul cel mai înalt al literaturii universale în acel moment, prin imitație. Din punctul său de
vedere, popoarele civilizate practică o imitație selective aflată într-un proces revolutiv. De interes este
minuțioasa analiză pe care o face fenomenului, criticul aducând argumente pro și contra, ilustrând cu
extrem de diverse cazuri și momente ale civilizației universale. Cât privește legea imitației, situată la
baza sincronismului, ea acționează de sus în jos, de la aristocrație la plebe, de la orașele mari către
provincii. Valorile circulă și sunt imitate, dar imitația nu se produce în mod egal. Și aici exemplele sunt
numeroase, iar conexiunile ideologice trădează suplețea spirituală a criticului. Între acestea se numară și
romantismul românesc, preluat din literatura occidentală .

Mereu în față cu modelul dinamismului de tip francez sau german, eseistul concepe un
rechizitoriu în care foarte des revin termenii: resemnare, scepticism, mediocritate, auto-denigrare,
incapacitatea de asumare, fatalism, inconsecvență, frivolitate. Aceste cuvinte se regăsesc cel mai des in

39
Revistă literară
opera “Schimbarea la față a României” scrisă de Emil Cioran. Verdictul este grav și se referă în speță, la
o veche și mutilantă coordonată națională, aceea a auto-ințelegerii.

Deficiențele de tot felul , printr-o bizară metamorfoză ,au dus la conturarea unui set de avantaje
specifice doar nouă, in sânul cărora s-au născut ceea ce se numește astăzi “băscălia românească”. Cum
niciodată nu a suportat mitologizarea unui subiect, Cioran demontează și acum templul unde se
adăpostesc virtuțile care, în logica acceptată, expusa, ne-au garantat supraviețuirea în condiții istorice
vitrege. Răsturnându-se măgulitoarea imagine națională, se afirmă că echilibrul nostru mult elogiat nu
presupune atingerea armoniei, ci blazarea "unui suflet nerealizat", că înțelepciunea de expresie
costiniană ("Nu e vremea subt om, ci bietul om subt vremi"40) dă rezultate catastrofale când este valabilă
pentru un neam, căci îi confirmă inerția "Poporul românesc este cel mai întelept popor din Europa; dar
nu din spirit, ci din lipsa de curaj și de afirmare (...). Orice proverb, orice reflecție populară românească
exprimă aceeași timiditate în fața vieții, aceeași nehotărâre și resemnare"41.

Dacă paremiologia ne este fatalistă, paralizantă, atunci a ne defini prin ea echivalează cu o

jignire. Faptul că suntem dispuși să explicăm totul prin ideea de destin ne face extrem de vulnerabili in
fata mersului istoriei, care se realizează politic. Ceva ne împiedică să acordăm credit politicului, forței
ascensionale a unei nații, care sa ne individualizeze chiar in virtutea unui potențial de agresivitate, doar
cei puternici sunt stimați, susține întreaga carte a lui Cioran, care dorește țării sale statutul pe care crede
că-l merită. Nu constituie o rușine ci, dimpotrivă, o mândrie istorică și politică să ai instinct dominator,
să propagi cultul forței.

Singura condiție este ca agresiunea sa aibă stil, în rest, spirala istoriei se bazează pe forță.
"Destinul năvalnic al marilor culturi depașește toate valorile eticului (...). Până acum nimeni n-a vorbit
de națiuni morale și imorale. Există numai națiuni puternice și națiuni slabe".Recunoaștem cu ușurință
impactul ideilor lui Friedrich Nietzsche42, maestru mărturisit, ale cărui reflecții din "Așa grăita
Zarathustra" și "Dincolo de bine și de rau" au creat mitul supraomului, amoral, dionisiac, liber de
prejudecati blocante.

Subintitulată „Mister păgaân", opera “Zamolxe” de Lucian Blaga a fost scrisă între 1920 şi
1921, deschizând seria celor zece piese care alcătuiesc opera dramatică blagiană. Tabloul I din actul 1
(Monologul lui Zamolxe) şi tabloul I din actul III au fost publicate iniţial în revista „Gândirea", în nr. 11,
1 octombrie şi nr. 13, 1 noiembrie . Volumul apare în cursul aceluiaşi an la Editura Institutului de Arte
Grafice „Ardealul" din Cluj, însoţit de şase desene de G. Serban.

În fundalul filosofic al piesei se înfruntă două principii divine, două religii: politeismul
clasic propovăduit de către Magul-Preot şi monoteismul panteist profetizat de către Zamolxe. Din nou,
marile modele pentru acest conflict nu lipsesc, de la Bacantele lui Euripide43 , unde venirea lui Dionysos

40
Citat preluat din „Schimbarea la față a României”
41
Citat preluat din „Schimbarea la față a României”
42
Filosof german
43
Euripide (în greacă Εὐριπίδης; n. 480 î.Hr. - d. 406 î.Hr.) a fost un poet tragic grec. Alături de Eschil și Sofocle, Euripide
face parte din celebra triadă a poeților dramatici eleni, care au pus bazele tragediei clasice.
în Theba distruge tragic ordinea preexistentă reprezentată de Penteu, până la Aşa grăit-a Zarathustra a lui
Nietzsche44 , unde profetul „supra-omului" vine să zdruncine temeliile civilizaţiei burgheze moderne.
Opoziţia dintre panteonul clasic al dacilor şi Marele Orb zamolxian reflectă în plus şi alte scheme ale
filosofiei „iraţionaliste" din prima jumatate a secolului XX.

În spiritul distincţiilor făcute de Bergson45 , zeii poliadici46 sunt asimilaţi cu ceea ce filosoful
francez definea drept „noţiuni moarte", idei osificate, concepte sterile, în timp ce Marele Orb aminteşte
de conceptul de durată vitală, de energie creatoare, de elan vital.

De asemenea, opoziţia se luminează şi prin conceptele psihanalizei freudiene, zeii apolinici47

şi preoţii lor trimiţând la dimensiunea conştientă a psihicului uman, în timp ce divinitatea dionisiacă pe
cale de a se trezi în cultura dacilor prin revelaţiile lui Zamolxe simbolizează impulsurile inconştiente
refulate. Marele Orb din Zamolxe, zeul Pan din Paşii profetului, divinităţi ce premerg Marelui Anonim48
din sistemul filosofic de mai tarziu, sunt personificări ale unui principiu primordial al universului. În
opoziţie cu teologia si filosofia tradiţională, care considerau principiul ultim ca fiind de natură raţională,
intelectivă, hiperconştientă, dar în acord cu filosofia iraţionalistă de la Schopenhauer si Nietzsche la
Bergson si Ludwig Klagcs, Lucian Blaga consideră că divinitatea are o natură instinctuală, vitalistă,
inconştientă. Marele Orb este marele principiu vital care animă lumea, care dă viaţă tuturor făpturilor,
care insuflă oamenilor energia frenetică a dorinţei de a trăi, de a simţi, de a se implica afectiv în ceea ce
îi înconjoară.

El funcţionează ca un suflet orb al lumii, o anima mundi, sau ca Duhul Pământului din Faustul
lui Goethe49 . Într-un eseu intitulat Minciunile lui Dumnezeu, Lucian Blaga dă drept sursă a divinităţii
sale panteiste o legendă românească culeasă de Tudor Pamfile, în care Dumnezeu „greşeşte" planurile
arhitectonice dupa care creeaza lumea şi are nevoie de sfatul ariciului pentru a îndrepta lucrurile.

În rolul acestui Dumnezeu păgân care bâjbâie parcă în întuneric, piesa îl distribuie pe Marele
Orb, iar în rolul sfetnicului, care îl duce de mână şi îi arată calea, pe profetul său Zamolxe. De fapt, ni se
sugerează că în fiecare dintre noi se află un „orb" şi un „sfetnic", un inconştient magic şi un intelect
luminator. Atunci când omul este dominat de intelect, când trăieşte excesiv în lumea ideilor, el suferă o
devitalizare, o pierdere a energiei de viaţă.

44
Friedrich Wilhelm Nietzsche (n. 15 octombrie 1844, Röcken - d. 25 august 1900, Weimar) este cel mai important filosof al
secolului al XIX-lea, care a exercitat o influență remarcabilă, adesea controversată, asupra gândirii filosofice a generațiilor ce
i-au urmat
45
Henri-Louis Bergson (n. 18 octombrie 1859 — d. 4 ianuarie 1941) a fost scriitor și filosof evreu francez ale cărui idei au
pătruns și în literatură, prin intermediul operei lui Proust, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1927
46
Zei care patronează o anumită regiune
47
Care este orientat spre ordine, măsură și armonie, caracterizat printr-o contemplare senină, detașată; lucid, rațional
48
MARELE ANONIM este conceptul central al Sistemului blagiandefinit ontologic drept “cadrul metafizic al existenţei” care
asigură echilibrul cosmic
49
Johann Wolfgang Goethe, înnobilat în anul 1782 (n. 28 august 1749, Frankfurt am Main – d. 22 martie 1832, Weimar) a
fost un poet german, ilustru gânditor și om de știință, una dintre cele mai de seamă personalități ale culturii universale.
 Acesta este stadiul societăţii dacilor atunci când Zamolxe îşi aduce mesajul. Credinţa s-a stins,
zeii au murit, sunt „mucegăiţi de veşnicie", au devenit simpli idoli pe care Magul îi foloseşte pentru a
domina mulţimea. Zamolxe propovăduieşte o reformă prin care dacii să redescopere, prin figura Marelui
Orb, forţa vieţii.

În fapt, Zamolxe aduce, la un interval mare de timp, nu doar o revelaţie asupra Marelui Orb, ci
două. De fiecare dată, propovăduirea sa sfârşeşte tragic, prima oară el este alungat din cetate, iar a doua
oară este ucis, dar de fiecare dată sămânţa sădită de el rămâne să lucreze în suflete şi să-i metamorfozeze
interior pe oameni. Sunt deci două posibilităţi de a reda artistic absolutul: linişte şi mişcare. Se ştie că
extazul se exprimă fiziologic si fizionomic fie în absoluta nemişcare contemplativă, fie în învârtire, joc,
goană, strigăte dionisice. Aceste efecte şi expresii ale extazului, în aparenţă opuse, au în fond acelaşi
raport cu absolutul, scrie Lucian Blaga într-un eseu din Probleme estetice.

Acestea sunt şi cele două moduri prin care Zamolxe, în cele două veniri ale sale, propune
refacerea contactului mistic dintre individ şi divinitate.

Primul Zamolxe este un profet dionysiac, care se manifestă stihial: A fost o vreme când urlam.
Voiam să răzvrătesc şi munţii împotriva ta şi le strigam: rostogoliţi-vă cerurile, nebunia şi apele.

Adepţii săi, orbii, se comportă ca menadele care intră în starea de entuziasm în cadrul ritualurilor
extraordinare ale lui Dionysos. Zemora seamănă şi ea cu bacantele decrise de Homer, alergând singură
pe munte, prin pădure, cu ciulini în părul despletit. Figura cea mai emblematică pentru nebunia sacră pe
care zeul o induce oamenilor este Ciobanul. Acesta se vrea reprezentantul ordinii civice şi îl refuză pe
zeu, alungându-l pe profet cu pietre. Dar pedeapsa pe care o aplică Dionysos lui Penteu, în piesa lui
Euripide, şi Marele Orb Ciobanului, în cea a lui Lucian Blaga, este ca acesta să devină un bacant fără de
voie, un posedat, un epileptic. Noaptea, el se simte locuit de către un altul şi se transformă în lup, semn
că viaţa instinctelor propovăduită de Zamolxe, dar refuzată de Cioban, se razbună şi îl transformă într-o
bestie. Cel de-al doilea Zamolxe este un profet orfic. După ce a fost alungat din cetate, el se închide într-
o peşteră în munte, unde intră într-o stare de meditaţie cataleptică. El experimentează astfel cealaltă
formă de invocare a sacrului, extazul mistic.

Asemeni zeului Pan din Paşii profetului, personajul se identifică ritmurilor naturii, se confundă
cu firea însăşi. Aşa cum nebunia dionysiacă fusese întrupată de Cioban, şi contopirea panteistă cu
universul are un corelativ într-un alt personaj, Ghebosul. Acesta, singurul care îl recunoaşte pe Zamolxe
la a doua sa venire, îngroapă cadavre la rădăcina viţei de vie, susţinând că morţii îşi încălzesc la soare
sângele/ urcându-se-n lăstarii viei mele.

La finalul perioadei de recluziune, trei apariţii vizionare (care aduc aminte de Socrate, de Isus si
de Giordano Bruno) îi sugerează lui Zamolxe că trebuie să ducă revelaţia în cetate, chiar dacă va plăti cu
viaţa pentru aceasta. Într-adevăr, între timp Magul si Vrajitorul, speriaţi că doctrina lui Zamolxe se
propagă tot mai mult între daci, pun la cale un plan diabolic, şi anume acela de a-l diviniza pe Zamolxe
însuşi, de a-l transforma într-o statuie de aşezat între toate celelalte statui din templu. Simbolismul este
transparent, prin zeificare Zamolxe ar fi metamorfozat, dintr-un profet al elanului vital, al principiului
inconştient, într-o imagine abstractă, într-o idee moartă. Aceasta i-ar ucide mesajul şi ar stinge puterea
de fascinaţie pe care predicile sale despre Marele Orb cosmic le exercită asupra dacilor. Înţelegând
acestea, Zamolxe, întors incognito în cetate, sparge statuia care îl reprezintă ca zeu în chiar ceremonialul
consacrării, şi este ucis ca profanator de mulţimea furioasă. El devine astfel un simbol al iluminatului
care se sacrifică pe sine pentru a-şi transmite nepervertit revelaţia.

Poemul “Rugăciunea unui dac “ , publicat în “Convorbiri literare” la 1 septembrie 1879,

alături de alte texte cu care face nota discordantă (De câte ori iubito... şi Atât de fragedă), era parte din
Gemenii. Călinescu i-a dat prea puţină atenţie, socotindu-l declamatoriu. E vorba, însă, despre cel mai
dureros dintre poemele eminesciene pe tema morţii. Tema numită se combină cu aceea a demonismului.

Glasul dacului e încărcat de revolta împotriva unei divinităţi care şi-a abandonat creaţia.
Zamolxe, zeu peste toţi zeii, anterior tuturor zeilor, este moartea morţii şi învierea vieţii. În seria de
superlative ce evocă atotputernicia zeului cărui plecăm a noastre inemi e prea puţin voalată ironia
muritorului care se simte supus şi creaţia neîmplinită, incompletă a divinităţii. Metafora e figura cea mai
expresivă în realizarea profilului divinităţii: El singur zeu statut-au nainte de-a fi zeii/ Si din noian de
ape puteri au dat scânteii, /El zeilor da suflet şi lumii fericire,/ El este-al omenimei isvor de mântuire... .
Acestui zeu impasibil şi rece i se adresează dacul în ruga sa: Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul
repaos!/Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă, /Să binecuvânteze pe cel ce mă impilă,/ S-asculte
orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă...

Mortificarea pe care o solicită cel care se roagă aici se naşte dintr-o veche si grea ură faţă de zeul
care şi-a abandonat creaţia, a lăsat-o la îndemâna soartei aleatorii.

Aspiraţia spre nefiinţă - vis luminos în concepţie dacică - a devenit o iluzie, calea spre nemurire
rămânând închisă, rezervată doar divinităţii înseşi. Constatând că legea universală pusă la temelia
alcătuirii lumii umane e voinţa de a fi, dacul ştie, implicit, că imperiul infinit al morţii îi va rămâne
interzis. Dincolo de pragul existenţei telurice, moartea se identifică, în schimb, perpetuului izvor,
generator de vieţi. O durere iremediabilă, congenitală, alungă fiinţa din spaţiul lumii create de zeul
egoist. Şi un refuz absolut, dus până la nevoia de autoflagelare, o răsturnare a gestului demiurgic dătător
de viaţă presupune negarea divinităţii: Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,/ Să simt că de
suflarea-ţi, suflarea mea se curmă/ Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă.

Eminescu nu e numai poet al grandiosului cosmic, dar şi nu mai puţin un extraordinar evocator al
grandiosului istoric. El nu e, altfel zis, interesat doar de spectacolul cosmogoniilor, dar şi de viziunea

naşterii, dezvoltării şi declinului civilizaţiilor, aşa cum această viziune apare în acele ample panorame
pe care Tudor Vianu50 le-a numit foarte exact sociogonii51 .

50
Tudor Vianu (n. 27 decembrie 1897/8 ianuarie 1898, Giurgiu - d. 21 mai 1964, București) a fost un estetician, critic și
istoric literar, poet, eseist, filosof și traducător român.
51
sociogoníe, s. f. Totalitatea miturilor, teoriilor etc. privitoare la apariția civilizațiilor umane
 Una dintre acestea este şi vastul poem eminescian “ Memento mori “, cel mai întins din întreaga
operă a autorului său şi, în acelaşi timp, unul dintre cele mai complexe şi mai tulburătoare. Alcătuit din
217 strofe de câte şase versuri lungi de 15-l6 silabe fiecare, el se organizează în zece tablouri de mărime
variabilă, dintre care primul este o meditaţie generală asupra devenirii istorice, iar celelalte
impresionante evocări ale câtorva epoci şi evenimente cruciale din viaţa umanităţii, încheiate prin
rememorarea figurii lui Napoleon, pornind de la care ultimele strofe se reîntorc la meditaţia asupra
timpului şi a universalei zadarnicii.

Meditaţia inaugurală cuprinde şapte strofe dominate de convingerea în supremaţia imaginaţiei

care face cu putinţă două lucruri capitale: călătoria fără oprelişti prin timp şi evaziunea din realitate prin
vis şi chiar printr-un somn anestezic („Las' să dorm. să nu ştiu lumea ce dureri îmi mai pastrează"), spre
a scăpa puterii răului etern („Eu să văd numai dulceaţa unde alţii văd necaz"), raţiunea lucidă nefiind
câtuşi de puţin preferabilă

Căci şi-aşa ar fi degeabă ca să văd cu ochiul bine;

De văd răul sau de nu-l văd, el pe lume tot rămâne

Şi nimic nu-mi foloseşte de-oi cerca să rămân treaz

Încât poetul se încredinţează aripilor fanteziei şi porneşte să întoarcă „uriaşa roat-a vremei",
pentru a o opri din când în când „La vo piatra ce însamnă istoriei notară".

Urmează şapte strofe închinate Romei, văzută în splendoarea măreţiei şi puterii sale care au lăsat
urme nemuritoare în istoria lumii, toate popoarele conducându-se şi acum După cai prescrise-odată de
gândirea-astui popor al Romei antice, biruitoare în atâtea confruntări militare şi incendiată de Nero. A
şaptea secvenţă din Panorama deşertăciunilor52 este compusă din nu mai puţin decât cincizeci şi trei de
strofe, deţinând, astfel, recordul de lungime, fapt explicabil pentru că aici poetul ne invită să
contemplăm o magistrală şi luxuriantă imagine a Daciei, a unei Dacii transfigurate fantastic şi
mitofolcloric, într-o viziune de paradis terestru aproape. Iară pereche în întreaga creaţie a lui Eminescu
încleştarea puternicei Rome imperiale cu acest teritoriu al miracolelor ocupă şi ea un spaţiu la fel de
întins (cincizeci şi una de strofe). Ne găsim acum în faţa impresionantului tablou al momentului auroral,
dramatic, dar şi binecuvaântat, al declansării procesului de etnogeneză al neamului românesc: legiunile
romane trec Dunărea şi se angajează o cumplită bătălie, surprinsă patetic si extrem de sugestiv cu
mijloace care amintesc de acelea din similara scena a Scrisorii I, fără a ajunge însă la desăvârşita lor
calitate. Cceea ce e diferit aici şi conferă confruntării o notă de maximă spectaculozitate e faptul că la ea
participă, întocmai ca în epopeile antichităţii, şi zeii înşişi. Zeus si Marte îl vor înfrânge în cele din urmă
pe Zamolxe, iar Traian va privi cum unul după altul „ducii daci" îşi vor pune capăt vieţii otrăvindu-se,
pentru ca în final regele lor, Decebal, să rostească o teribilă şi cam excesivă tiradă retorică, prevestind
blasfematoriu inevitabila decadenţă a trufaşei Rome, prilej pentru împăratul victorios de a se întreba şi el

52
Alt titlu al operei agreat de M. Eminescu
în legătură cu îndreptăţirea şi temeinicia oricărei măriri, spre a conchide prin obişnuita notă de pesimism
poetic eminescian:

Sâmburele crud al morţii e-n viaţă

Şi-n mărire afli germenii caderei.

Astfel toate sunt în fire.

Poetul introduce aici frecventa lui antiteză dintre Roma si urmaşii ei, în defavoarea acestora
ca de fiecare dată, dar şi cu nuanţa că lecţia cetăţii eterne poate fi încă vie dacă i se păstrează spiritul: ne
simţim mari, puternici, numai de-i gândim pe ei.

În peisajul absolut al zădărniciei umane, numai poezia şi gândirea conţin „o picătura" din
eternitate.

Ideile ţin mai mult ca altele, spune poetul, dar vor pieri şi ele toate, Căci eternă-i numai moartea,
ce-i viaţa-i trecător", iar gândirile-s fantome, când viaţa este vis. Avea deci perfectă dreptate Tudor
Vianu să considere Memento mori rezultatul extrem al interpretării pesimiste a istoriei, o expresie,a
viziunii despre lume a lui Eminescu, din care se vor desprinde atâtea şi atâtea drumuri ale creaţiei lui
viitoare.

Poemul n-a fost desăvârşit de autorul lui şi a rămas printre postume. Memento mori este o
genială simfonie provizorie şi imperfectă, care anunţă absolut spectaculos şi, în acelaşi timp, şi absolut
convingător definitivele cristalizări de mai târziu.