CHIMIE

CURSUL NR. 5
 Teoria covalenţei

G. N. Lewis (1916) este cel care a

introdus conceptul de legătură
covalentă, conform căruia o legătură
chimică se stabileşte între doi atomi,
identici sau diferiţi, care pun în comun
unul sau mai mulţi electroni astfel încât
în învelişul electronic periferic (de
valenţă) al fiecăruia să se formeze
configuraţii stabile de octet (sau
dublet).
Diferenţa de electronegativitate dintre
cei doi atomi este nulă sau relativ mică.

Majoritatea legăturilor covalente

implică punerea în comun a doi, patru
sau şase electroni, formând astfel
legături simple, duble sau triple.

Numărul de covalenţe este determinat

de numărul de electroni pe care atomii
îi pun în comun pentru obţinerea
configuraţiei stabile.
Cea mai simplă moleculă cu legătură
covalentă este molecula de hidrogen.

H· + H· → H··H H–H

Din punct de vedere energetic,

molecula de hidrogen este mai stabilă
decât amestecul de atomi individuali.
• Şi atomii altor elemente pot pune în
comun electroni cu formare de legături
covalente: azotul, oxigenul, clorul etc.

• Legătura covalentă se formează şi între

atomi diferiţi. Molecula de apă (H2O) se
obţine prin punerea în comun a doi
electroni aparţinând celor doi atomi de
hidrogen, deci molecula de apă are
două legături covalente simple.
 În afară de legături covalente simple, unele
elemente au particularitatea de a forma
legături covalente multiple.

• La formarea moleculei de oxigen (O2), atomii

dobândesc configuraţii stabile de octet
formate din câte două perechi de electroni
participanţi la legătură şi câte două perechi
de electroni neparticipanţi.
• La formarea moleculei de azot (N2),
atomii prezintă tot octete formate din
câte trei perechi de electroni de
legătură şi o pereche de electroni
neparticipanţi.
După natura chimică a atomilor
implicaţi în legătură se disting
următoarele tipuri de legături
covalente:

a) Legătura covalentă nepolară, se

stabileşte între atomi identici, perechea
de electroni de legătură repartizându-se
uniform între atomii participanţi (ex. H2,
Cl2, O2);
b) Legătura covalentă polară, se
stabileşte între atomi diferiţi, perechea
de electroni de legătură fiind mai
apropiată de nucleul atomului mai
electronegativ, ceea ce conduce la
apariţia unor sarcini parţiale negative
şi pozitive la atomii participanţi (ex.
HCl, NH3, H2O);
 Legatura polara

Apa
Triflurura de bor

Amoniac
c) Legătura covalent-coordinativă, în
care perechea de electroni ce
constituie legătura provine doar de la
unul dintre atomii implicaţi la legătură,
numit donor.

Celălalt atom, numit acceptor, pune la

dispoziţia perechii de electroni de la
atomul donor un orbital neocupat (ex.
N2O, CO, [NH4]+, [BF4]-).
Gruparea Hem
Structura hemoglobinei. Proteinele sunt
reprezentate in rosu si albastru si gruparea
hem cu verde.
 Caracteristicile legăturii covalente sunt
date de modul de formare al acesteia:

- este rigidă (atomii ocupă poziţii fixe chiar şi la

schimbarea stării de agregare a
substanţei);
- prezintă orientare în spaţiu (caracteristică
dată de unghiurile covalenţei);
- prezintă fenomenul de saturaţie (număr limitat
de covalenţe);
- este puternică (de ordinul a 418 kJ);
- se polarizează.
 Substanţele formate din molecule covalente
prezintă următoarele caracteristici:

- ca stare de agregare pot fi solide, lichide şi

gazoase (multe sunt gaze sau lichide uşor
volatile, iar cele solide sunt cristale cu
duritate mare);
- pentru substanţele solide, punctele de topire
sunt mai mici decât ale substanţelor ionice;
- punctele de fierbere ale substanţelor lichide
sunt şi ele mai scăzute;
- se dizolvă uşor în solvenţi organici nepolari şi
sunt puţin solubile în solvenţi polari;
- în stare solidă şi topituri, sunt izolatori electrici.
Electroni delocalizati
Tratarea cuantică a legăturii metalice, prin aplicarea teoriei
orbitalilor moleculari a fost realizată de Sommerfeld (1927),
Fermi şi Bloch (1929), Brillouin şi Pauling (1938) şi alţii.

Conform acestei teorii, electronii dintr-o reţea metalică nu

sunt perfect liberi ci sunt supuşi unui câmp electric existent
în reţea.

Într-o bucată compactă de metal distribuţia electronilor este

diferită de cea din atomii individuali liberi cum ar fi cei în
stare de gaz. Diferenţele sunt mai mici pentru nivelele mai
apropiate de nucleu dar sunt semnificative pentru cele mai
îndepărtate.
În atomii individuali, electronii sunt distribuiţi într-un număr
limitat de nivele de energie.

În metalul compact fiecare nivel energetic se multiplică într-

un număr de nivele egal cu numărul atomilor din reţea,
lărgindu-se astfel zonele în care electronii au acces, respectiv
în reţeaua cristalină electronii se vor găsi în zone (benzi) de
energie permisă separate de zone (benzi) interzise.
Nivelele interioare pot fi părăsite de electroni doar dacă
metalul este iradiat cu raze X.

Banda corespunzătoare nivelului ultim este cea care este

extinsă în întreg cristalul metalic. În general ultima bandă de
energie ocupată cu electroni se numeşte bandă de valenţă iar
banda permisă, liberă, imediat superioară benzii de valenţă,
se numeşte bandă de conducţie.

Prin aplicarea unei diferenţe de potenţial, electronii vor trece

pe nivelele superioare ale aceleiaşi benzi, cazul metalelor
alcaline, sau din banda de valenţă în cea de conducţie,
asigurând conducţia electrică a metalelor.
Conductibilitatea unui metal se defineşte ca inversul
rezistivităţii lui, r, fiind constantă pentru un metal dat, la
temperatură constantă.

Ţinând seama de relaţia de calcul a rezistenţei, R, a unui

conductor, conductibilitatea, k, se defineşte ca fiind inversul
rezistenţei, opuse la trecerea curentului electric, de către un
conductor cu lungime, l, şi arie , A, unitare. Metalele alcaline
sunt unii dintre cei mai buni conductori electrici.
Tratarea cuantică a stării solide explică comportarea de
conductor, de izolator sau de semiconductor a reţelelor,
comportare determinată de valoarea DE a diferenţei dintre
energia benzii de valenţă şi cea a benzii de conducţie.

Această energie defineşte o zonă numită bandă interzisă.

Dacă valoarea este nulă, materialul este conductor, dacă este

până în 3 eV, comportamentul este al unui semiconductor iar
dacă banda interzisă depăşeşte 3eV materialul este izolator.
 Suprapunere

Banda de
Energia electronilor

conductie

Banda
Nivel Fermi interzisa

Banda de
valenta

Metal Semiconductor Izolator