CHIMIE

CURSUL NR. 6
LEGĂTURI ŞI FORŢE INTERMOLECULARE

Polaritatea şi polarizabilitatea
moleculelor determină formarea unor
legături intermoleculare care explică
coeziunea, stabilitatea precum şi unele
proprietăţi speciale ale compuşilor
moleculari.
 După tăria lor forţele intermoleculare se
clasifică în:
- forţe van der Waals;
- forţe (legături) de hidrogen.

Forţele van der Waals

Forţele van der Waals sunt interacţiuni
atractive de natură electrostatică care
se manifestă între molecule cu înveliş
complet.
 Comparativ cu legătura covalentă,
forţele van der Waals sunt slabe,
caracterizate prin energii de legătură
mici.

Aceste forţe se manifestă uniform în

jurul moleculei, nu sunt dirijate în
spaţiu, nu pot fi saturate şi se resimt la
distanţe mici. Raza de acţiune a acestor
forţe este foarte mică (2-3 diametre
moleculare) şi scade brusc cu
creşterea distanţei dintre particule.
 Forţele de coeziune van der Waals
sunt de trei tipuri:

- forţe de orientare ( de tip Keesom);

- forţe de inducţie (interacţiuni Debye);
- forţe de dispersie (interacţiuni London).
a) Forţele de orientare se manifestă
între molecule care au dipol permanent
(interacţiuni dipol-dipol).

Moleculele polare prezintă un pol

parţial pozitiv un pol parţial negativ.
Polul pozitiv va fi atras electrostatic de
polul negativ al altei molecule ş.a.m.d.

Această atracţie electrostatică

constituie forţele intermoleculare
numite forţe dipol-dipol.
Energia componentei de orientare a
forţei van der Waals este dată de
relaţia:

2 4
EK   6
3k BTr
unde
kB - reprezintă constanta Boltzman,
T - temperatura absolută,
r - distanţa dintre molecule.
b) Forţele de inducţie (Debye) se
manifestă între molecule polare şi
nepolare datorită acţiunii polarizante a
dipolilor permanenţi care determină
dipoli induşi în moleculele nepolare
vecine.

Energia componentei de inducţie a

forţei van der Waals este dată de relaţia:
2 2
ED   6 unde α reprezintă polarizabilitatea
r moleculei nepolare.
c) Forţele de dispersie (London) se
manifestă numai între molecule
nepolare.

Ele sunt determinate de oscilaţii ale

învelişurilor electronice faţă de
nucleu, ceea ce determină apariţia
unor dipoli temporari.

Aceste forţe mai poartă numele de

forţe dipol indus-dipol indus.
 Energia acestui tip de interacţiune se
calculează cu relaţiile:

- pentru particule de acelaşi fel:

3 h
2
3 I 2
EL   6
 6
4r 4r
- pentru particule diferite:

31 2 I1I 2
EL   6
2r I1  I 2 
α - reprezintă polarizabilitatea
electronică a particulelor;
 – frecvenţa oscilaţiilor sincrone a
atomilor în moleculă şi se poate calcula
din variaţia indicelui de refracţie
moleculară cu lungimea de undă a
luminii, deci pe baza fenomenului de
dispersie a luminii;
I – reprezintă potenţialul de ionizare;
r – distanţa dintre particule;
h – constanta lui Planck.
Legăturile van der Waals pot conduce la
compuşi de incluziune sau inserţie şi la
unii complecşi moleculari.

Prezenţa legăturilor van der Waals

determină toate proprietăţile care depind
de energia de coeziune: volatilitate,
solubilitatea, vâscozitate, tensiune
superficială, plasticitate.
Metan şi H2 în oxizi metalici

Metan şi H2 în oxizi metalici

Legătura de hidrogen

Legătura de hidrogen se realizează între

un atom de hidrogen legat covalent de un
atom puternic electronegativ şi un alt
atom puternic electronegativ din altă
moleculă.

Interacţiunile se realizează datorită

polarizării de către proton (atomul de
hidrogen) a perechilor de electroni
neparticipanţi ai elementelor
electronegative de la moleculele vecine.
Acest tip de legătură apare numai
între moleculele substanţelor care
conţin şi atomi ai elementelor cu
electronegativitate mai mare de trei:
O, F, Cl etc.

Legăturile de hidrogen sunt prezente

în numeroase substanţe chimice: apă,
amoniac, hidracizi, oxoacizi, acizi
organici, alcooli, fenoli, proteine etc.
 Legătura de hidrogen nu este o
legătură pur electrostatică ci are şi
caracter de legătură covalentă fiind
dirijată în spaţiu (prezintă unghiuri şi
distanţe intermoleculare constante) şi
se saturează.

Legături de hidrogen între moleculele de de acid fluorhidric

 Legături de hidrogen
între moleculele de apă în
forma lichidă şi solidă
Legăturile de hidrogen se formează în cazul
oricărei substanţe care are caracteristici
polare, cum sunt proteinele şi hidraţii de
carbon, prin intermediul diverselor grupări
hidrofile.

C O S NH C=O

O H H H OH
……

……
……

……
H O O ……
O O

H H H H H H H H H
În afară de legături de hidrogen
intermoleculare se pot stabili şi legături
de hidrogen intramoleculare.

Acestea se formează între atomii a

două grupări funcţionale ce aparţin
aceleiaşi molecule. În urma formării
acestei legături se formează cicluri ce
conferă structurilor respective o
stabilitate deosebită.
 Astfel de legături se formează în
proteine, ortonitrofenol, acid
salicilic etc.
C
O
C
C
O
HO
C
N
O C N
HO
H N C
C O
O
N H
N

HH
NN
NN
ADN AMIDON
Substanţele care prezintă legături de
hidrogen au o serie de proprietăţi
caracteristice:

a) proprietăţi fizice aparent anormale:

punctele de topire, fierbere, densităţile,
căldurile specifice, constantele
dielectrice mai mari comparativ cu
hidrurile vecine;
b) formează asociaţii moleculare de
tipul (H2O)n, (HF)n, (NH3)n etc.;

c) împiedică procesul de ionizare în

soluţie apoasă (HF);

d) prezenţa unui număr mare de

legături de hidrogen micşorează
solubilitatea substanţelor (celuloza este
insolubilă în apă deşi prezintă grupări
hidroxil).
CELULOZA