CHIMIE

CURS NR. 7
 Stare Proprietăţi Proprietăţi
fizice chimice
naturală Soluţii
moleculare

Sisteme
APA Soluţii de
disperse electroliţi

Sisteme
disperse
Duritatea Purificarea Sorturi ale eterogene
apei
apei „apei”
 APA
Apa este o substanţă compusă cu formula
moleculară H2O.

Molecula apei este formată din doi atomi de

hidrogen şi un atom de oxigen. Conţinutul
procentual de hidrogen respectiv de oxigen din
apă este:
18g H 2O 2g hidrogen 16g oxigen
 
100g H 2O a b

a = 11,11% H şi b = 88,89% O
 Între atomul de oxigen şi fiecare atom de
hidrogen se stabileşte câte o legătură covalentă
polară iar unghiul dintre acestea este de 104,5o.
 Stare naturală
Apa se găseşte în natură atât în stare lichidă
cât şi în stare solidă şi gazoasă.

Din suprafaţa totală de 5,1.108 km2 a globului

pământesc, 71% respectiv 3,62.108 km2 este
acoperită de mări şi oceane.

Suprafaţa uscatului acoperită de gheţari

reprezintă 10,67% din totalul uscatului, adică
1,58.107 km2. Dacă toţi gheţarii s-ar topi, nivelul
oceanelor ar creşte cu cca. 80 m.
 Apa naturală nu este pură. În ea sunt
dizolvate o serie de substanţe care provin din
straturile permeabile (humus, săruri) străbătute
de apă sau sunt dizolvate gazele existente în
aer: dioxid de carbon, oxigen, azot, poluanţi
gazoşi.

Cel mai scăzut conţinut în substanţe dizolvate

îl are apa de ploaie. În apa naturală se mai
găsesc şi diferite impurităţi mecanice
(suspensii).
 Proprietăţi fizice

La temperatura obişnuită apa este un lichid fără

gust (insipid) şi fără miros (inodor), incolor în strat
subţire şi colorat în verde – albăstrui în strat gros.
 Temperatura de fierbere şi temperatura de topire
a apei la presiunea de 1 atmosferă definesc
unitatea de temperatură în scara Celsius.

Vâscozitatea apei este la 20oC de 1cP.

Unitatea de măsură pentru căldură, caloria, este

egală cu căldura specifică a apei la 15oC.

Pentru încălzirea apei se consumă o cantitate

mare de căldură care este cedată la răcirea sa. Pe
această proprietate se bazează utilizarea ei ca
agent termic.
 Apa are datorită acestei proprietăţi şi un rol
important în regularizarea climei: suprafeţele
uscate vecine cu întinderile mari de apă sunt
“încălzite” iarna de curenţii calzi care vin dinspre
apă şi “răcite” vara de “briză” – curenţii mai reci.

Densitatea apei se modifică cu creşterea

temperaturii, între 0oC şi 4oC creşte cu
temperatura, apoi scade astfel încât densitatea
maximă a apei este, la 4oC, de 1g/cm3.

Apa îşi măreşte volumul la solidificare, gheaţa

are densitate mai mică decât densitatea apei la
0oC.
 Densitate maxima la 3,98C

Densitatea apei [g/cm3]

1,0001

0,9997 Apă

0,9173 Gheaţă

0,9169
-4 -2 0 2 4 6 8
Temperatură [oC]

Dependenţa de temperatură a densităţii apei

lichide şi solide
 În reţeaua cristalină a gheţii fiecare moleculă de
apă este înconjurată tetraedric de alte patru
molecule.
H
O
H H
H
O O
H
H
O H
O
H
H H

Multiplicând la infinit această structură se obţine

o reţea hexagonală afânată, imprimând apei solide
o densitate mai mică decât a apei lichide.
Pe diagramă se pot identifica:
- punctul triplu, O, în care coexistă cele trei stări de agregare:
solidă (gheaţă), lichidă şi vapori;
- punctul critic, C, peste care vaporii de apă nu mai pot fi
condensaţi şi se transformă în gaze;
- temperatura normală de topire şi temperatura normală de
vaporizare, numită şi temperatură de fierbere, determinate prin
intersectarea izobarei de 1 atm cu diagrama de faze.

P
Diagrama de faze a apei
C
lichid O: punct triplu
C: punct critic
1atm
O
solid
vapori

. Tt0 Tv0 =Tf T

Moleculele apei sunt polare, cu momentul de dipol
m=1,84 D, motiv pentru care apa se utilizează ca
solvent al electroliţilor.

Constanta dielectrică a apei este de 78,5 la 298K

fapt ce îi conferă un caracter de bun solvent chiar
şi pentru anumite combinaţii organice polare cu
masă moleculară mică.

În Tabelul următor sunt sintetizate principalele

proprietăţi fizice ale apei.
PROPRIETATE VALOARE

Unităţi tolerate Unităţi S.I.

Densitate, r (T= 4oC) 1 g.cm-3 1000 kg.m-3

Temperatură de topire, Tt (p=1atm) 0oC 273,15 K

Temperatură de fierbere, Tf (p=1atm) 100oC 373,15 K

Căldură de vaporizare, DVHo 583,3 kcal.kg-1 2442,8 kJ. kg-1

Punct critic: Temperatură critică, Tc 374,12oC 647,27 K

Presiune critică, Pc 225,51 at 225,51 .105 N.m-2

Punct triplu: Temperatură, TO 0,01oC 273,16 K

Presiune, PO 4,58 mmHg 6,02.10-8 N.m-2

Căldură specifică, cp 1 cal.g-1grad-1 4182 J. kg-1K-1

Viscozitate dinamică, h (T=20oC) 1,005 cP 1,005.10-5 kg.m-1.s-1

Moment de dipol 1,84 D

Constantă dielectrică, e (T=25oC) 78,5

Indice de refracţie, nD20 (T=20oC) 1,3330

Conductivitate, k (T=25oC) 6.10-8 W-1.cm-1 6.10-6 W-1.m-1

Produs ionic, Pw (T=25OC) 10-14

Tensiune superficială, g (T= 25oC) 71,96 erg.cm-2 71,96 .10-3N.m-1

(dyne.cm-1)
 Duritatea apei

Proprietăţile conferite apei de prezenţa ionilor de

Ca2+, Mg2+ şi Fe2+ poartă numele de duritate.

În funcţie de natura anionilor care neutralizează

ionii de Ca2+, Mg2+ şi Fe2+ duritatea apei poate fi
temporară sau duritate permanentă.

Suma dintre duritatea temporară, Dt, şi duritatea

permanentă, Dp, este numită duritate totală, DT.
Dt + Dp = DT
 Pentru a exprima duritatea apei, compuşii de
calciu, magneziu şi fier divalent se echivalează în
oxid de calciu sau în carbonat de calciu.

În funcţie de ţară, duritatea apei se exprimă în

grade de duritate germane, franceze, engleze sau
în milivali.

O apă are duritatea egală cu un grad german,

1od, dacă conţinutul de compuşi ai Ca2+, Mg2+ şi
Fe2+ din 1000 de ml de apă dură este echivalent cu
10mg CaO.
 Săruri care conferă apei duritate

Tip de Anioni Compuşi

duritate

Temporară, Dt HCO3- Ca(HCO3)2, Mg(HCO3)2, Fe(HCO3)2

Permanentă, Dp Cl- CaCl2, MgCl2, FeCl2

NO3- Ca(NO3)2, Mg(NO3)2, Fe(NO3)2
SO42- CaSO4, MgSO4, FeSO4
şi alţii ………………
 În funcţie de valoarea durităţii lor totale, apele
se clasifică în:
0……...…4…...…8…….12………….18….…30 [od]
foarte moi moi slab dure mediu dure dure foarte dure

Apa dură nu face spumă cu săpunul ci formează

cu acesta precipitate, nu fierbe legumele şi prin
şedere sau fierbere depune cruste de calcar pe
pereţii vaselor:
Ca(HCO3)2 CaCO3  + CO2 + H2O
Dacă apa este utilizată ca agent termic, crustele depuse
împiedică transmiterea căldurii, mărind consumul de
combustibil necesar vaporizării.

Un strat de “piatră de cazan” de 3mm grosime, conduce

la un consum de combustibil cu circa 20% mai mare.

Prin formarea crustei, încălzirea şi dilatarea pereţilor

cazanelor nu mai este uniformă, se pot produce
supraîncălziri în anumite zone, care pot provoca fisuri
sau chiar explozii ale acestora.

Îndepărtarea mecanică a crustei dăunează cazanelor,

operaţia fiind dificilă pentru conducte.

Pentru a evita aceste fenomene apa se purifică prin

dedurizare şi / sau demineralizare.
 Purificarea apei

Purificarea apei se realizează prin diferite

procedee în funcţie de destinaţia ei finală.

Din apa potabilă, impurităţile mecanice se

îndepărtează prin sedimentare, etapă în care se
adaugă şi substanţe chimice cu proprietăţi
coagulante ca de exemplu Al2(SO4)3 care prin
hidroliză se transformă în Al(OH)3, sub formă de
gel ce înglobează o parte din impurităţi:

Al2(SO4)3 + 6H2O 2 Al(OH)3  + 3H2SO4

 După sedimentare apa se filtrează prin straturi de nisip
din ce în ce mai fin şi în final se sterilizează cu diferiţi
agenţi oxidanţi: ozon, hipoclorit de natriu, clor, radiaţii
ultraviolete.

Apa pură din laboratoare se obţine prin distilarea apei

potabile. Apă de înaltă puritate se poate obţine prin
distilare dublă (apă bidistilată), triplă etc.

Apa industrială, utilizată ca agent termic sau ca materie

primă în sinteze, se purifică prin dedurizare şi
demineralizare.

Dedurizarea este operaţia de îndepărtare a ionilor de

Ca2+, Mg2+ şi Fe2+ din apa dură. Operaţia se realizează
prin precipitarea acestor ioni sau prin reţinerea lor pe
schimbători de ioni.
 Duritatea temporară se poate îndepărta prin:

a) fierberea apei dure:

o
t C
Ca(HCO3)2 nH2O 
.  CaCO3  + CO2  + (n+1) H2O

b) tratarea apei dure cu lapte de var:

Ca(HCO3)2.nH2O + Ca(OH)2 = 2CaCO3  + (n+2) H2O

c) tratarea apei dure cu hidroxid de natriu (sodă caustică):

Ca(HCO3)2.nH2O + 2NaOH = CaCO3  + Na2CO3 + (n+2) H2O

 Duritatea totală se poate înlătura prin:

a) tratarea apei dure cu carbonat de natriu (sodă de rufe):

CaCl2 nH2O + Na2CO3 = CaCO3  + (nH2O + 2NaCl)
.

b) tratarea apei dure cu fosfat trisodic sau cu polimetafosfat

de sodiu:

3CaCl2.nH2O + 2Na3PO4 = Ca3(PO4)3  + (3nH2O + 6NaCl)

mCaCl2.nH2O + 2(NaPO3)m = mCa(PO3)2  + (mnH2O + 2mNaCl)
 c) trecerea apei dure peste schimbători de ioni.
Schimbătorii de ioni sunt substanţe macromoleculare
naturale (zeoliţi), artificiale (permutiţi) sau sintetice (răşini)
care au proprietatea de a schimba ionii lor cu ionii din soluţiile
cu care intră în contact şi în care nu se dizolvă.

Zeoliţii se notează Z-Na, unde Z este un rest

macromolecular; ei sunt silicaţi hidrataţi care conţin ioni de
aluminiu şi ioni ai metalelor alcaline.
 Permutiţii, se notează P-Na unde P este un rest
macromolecular; ei sunt silicaţi dubli de aluminiu şi sodiu,
obţinuţi prin topirea cuarţului cu caolin, cu carbonat de sodiu
sau cu sulfură de sodiu şi cărbune.

Răşinile sintetice, conţin un rest organic, R, care este un

produs reticulat de copolimerizare, de tip stiren-divinilbenzen.
Pe acesta se află grefate grupe active acide (carboxil, -COOH,
sulfonice, -SO3H sau fenolice -OH) sau bazice (amine, -NH2,
sau amine N-substituite).

Răşinile acide şi sărurile lor cu metale alcaline (uzual cu

sodiu) au proprietatea de a schimba cationii pe care îi conţin,
inclusiv H+ cu cationi din soluţiile cu care vin în contact. Aceste
răşini sunt cation-active şi se numesc cationiţi. În reacţiile de
schimb ele se simbolizează R-H respectiv R-Na.
 Răşinile cu caracter bazic sunt anion-active, se numesc
anioniţi şi au proprietatea de a reţine anionii din soluţiile cu care
vin în contact. În reacţiile de schimb ionic se simbolizează R-
OH sau R-Cl funcţie de anionul ce poate fi schimbat (hidroxid,
respectiv clorură).

Sortimente de răşini schimbătoare de ioni, fabricate sunt de

tip Virolite, Amberlite, Wolfatite, Dowex, Sephadex, Duolite etc.

Pentru dedurizarea apei, schimbătorii de ioni sunt încărcaţi în

coloane de dimensiuni corespunzătoare cu debitul de apă care
se tratează. Schimbul ionic se realizează de obicei în două
coloane – una de cationit, cealaltă de anionit – care
funcţionează în paralel cu alte două coloane în care se face
regenerarea schimbătorilor uzaţi.
Dacă se consideră că duritatea este imprimată de prezenţa
CaCl2, schimbul ionic care duce la dedurizarea apei poate fi
reprezentat prin ecuaţiile:
Z-Na + (CaCl2.nH2O)  Z2Ca + (nH2O + 2NaCl)
P-Na + (CaCl2.nH2O)  P2Ca + (nH2O + 2NaCl)
apă dedurizată
Reacţiile care au loc la trecerea peste un cationit sintetic
conduc la obţinerea de apă dedurizată, cu caracter acid:

R-COOH(s) + (CaCl2.nH2O)(l)  (R-COO)2Ca(s) + (nH2O + 2HCl)(l)

2R-COOH(s) + (Na2SO4.nH2O)(l)  2RCOONa(s) + (nH2O + H2SO4)(l)
Prin trecerea apei rezultate peste un anionit se obţine apă în
care nu se mai găsesc nici un fel de ioni străini, numită apă
demineraliazată:
R-NH2(s) + (nH2O + HCl)(l)  R-NH3]+Cl-(s) + nH2O(l)

Dacă se utilizează răşini schimbătoare de ioni, apa dură

este trecută întâi peste un cationit apoi peste un anionit.

Pentru regenerarea schimbătorilor de ioni se folosesc

soluţii concentrate de clorură de sodiu (saramură), soluţii
concentrate de acizi (de obicei HCl 4n) respectiv soluţii
concentrate de hidroxid de sodiu sau soluţii de concentraţii
medii de carbonat de sodiu:
P2Ca + 2NaCl  2 P-Na + CaCl2
(R-COO)2Ca + 2HCl  2R-COOH + CaCl2
2[R-NH3]]+Cl- + Na2CO3  2R-NH2 + 2NaCl + CO2 + H2O
[R-NH3]]+Cl- + NaOH  R-NH2 + NaCl + H2O
Apă dură care conţine ioni de Na+, Ca2+, Cl-, SO42-
Schema procesului
de demineralizare a apei cu
schimbători de ioni
C
COOH C
C NH2
C
C
cationit COOH
C C NH2 anionit
COOH C
C C NH2

H+, Cl-, SO42-

Apă dedurizată Apă deionizată
(apă
Apă “demi”)
demineralizată
 Vă
mulţumesc pentru
atenţie!