UNIVERSITATEA “POLITEHNICA” BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ANTREPRENORIAT, INGINERIA SI MANAGEMENTUL AFACERILOR

Depunerea crustelor minerale în sistemele de

încălzire/răcire pe conducte din cupru

Student
Crăciun Ionuț-Aurelian
AN III, IEICM
Coordonator
Conf. dr. ing. MAIOR Ioana

1
 CUPRINS

1. Introducere....................................................pag. 3
2. Generalități...................................................pag. 4-6
3. Formarea depunerilor..................................pag. 6-8
4. Prevenirea și îndepărtarea depunerilor.....pag. 8-11
5. Bibliogragfie.................................................pag 12

2
 1.Introducere

Când apa dură este supusă modificărilor dinamicii fluidelor(temperatură, presiune,

viteză), mineralele dizolvate se precipită în afara soluției și migrează spre zona unde fluidul are
cea mai mică viteză - de obicei pereții (suprafețele interioare) țevilor și ai echipamentelor,
îngreunând curgerea fluidului.
Astfel se formează o crustă care acționează ca izolator, reducând drastic transferul de
căldură în schimbătoarele de căldură, având ca rezultat costuri ridicate cu energia.
Carbonatul de Calciu precipită în mod obișnuit sub formă de Calcar formând cruste
minerale.

Figura 1. Exemple de depuneri de cruste minerale pe suprafața interioară a țevilor ( sursă : http://www.eneconromania.ro)

3
 2.Generalități

Apa este una din cele mai raspândite substanţe în natură, mai ales în stare lichidă - formă
în care acoperă mai mult de 2/3 din suprafaţa globului terestru, alcătuind apele de suprafaţă.
Se poate observa un circuit al apei în natură. Căldura soarelui cauzează evaporarea apelor
de suprafaţă, iar vaporii formaţi se ridică în atmosferă. Dacă atmosfera este saturată în vapori de
apă intervine o scădere de temperatură, o parte din vapori se condensează şi iau forma de nori de
ceaţă, ploaie, zapadă sau grindină; în timpul noptilor răcoroase din anotimpurile călduroase se
depune roua, iar când temperatura solului este sub 0°C, se depune bruma. Toate acestea formează
apele meteorice.
Apele căzute pe pamant sau rezultate din topirea zăpezilor, în parte umplu din nou
lacurile, râurile, fluviile, mările şi oceanele, iar în parte străbat prin straturile de pământ la
adâncimi diferite, formând apele freatice. Dacă în calea lor întâlnesc un strat impermeabil, cum ar
fi un strat de argilă, ele se adună acolo şi formează apele subterane.
Dacă apele subterane, circulând prin diferite straturi, se apropie din nou la suprafaţă şi ies
din pământ, se formează izvoarele naturale.

punctul de topire 273,16 K

punctul de fierbere 100°C
densitatea la 0°C - solid = 0,9168
-lichid = 0,999868 g/cm3
la 4°C = 1,000
la 20°C = 0,998230
căldura specifică la 15°C 4,18 J/g
căldura de topire 6,0 kJ/mol
căldura de vaporizare 40,7 kJ/mol
presiunea de vapori, torr la - 10°C = 2,15
- 0°C = 4,68
- 20°C = 17,53
- 40°C = 55,1
- 80°C = 355,1
-100°C = 760
constanţa dielectrică la 25°C 78,54
momentul dielectric, D 1,84
conductivitatea, pentru apa pură 0,05 µS/cm
energia de disociere H2O = H + OH 492,8 kJ/mol
produsul ionic, la 25°C 1,008 x 10-14
Tabelul 1 – Caracteristicile fizice ale apei. (Sursa : http://www.edichim.com/ro/aplicatii.html )

4
 Apa se utilizează în industrie în procesele tehnologice (industria chimică, alimentară etc.),
sau în industria electroenergetică pentru producerea aburului şi a apei calde din instalaţii de
termoficare), dar se utilizează şi ca agent de răcire în unităţile de răcire având avantaje
remarcabile faţă de alte substanţe datorită răspândirii sale în natură (70%), a preţului de cost
relativ scăzut, cât şi datorită însuşirilor ei fizico-chimice adecvate scopului urmărit).
Sursele de apă naturală pentru satisfacerea necesarului de apă industrială, potabilă sau
utilitară, au început să reprezinte în ultimile decenii o problemă serioasă pentru omenire; sunt în
curs de efectuare lucrări masive şi costisitoare pentru protejarea surselor de apă şi în acelasi timp
pentru prevenirea poluării. Se impune astfel tot mai stringent recircularea apelor industriale şi
uzate în vederea reducerii consumului de apă naturală.
Din punct de vedere chimic, o apa pură corespunde formulei cunoscute H2O. Însă apele
naturale folosite ca surse pentru apă potabilă sau industrială nu sunt curate. Ele conţin gaze
dizolvate sau substanţe minerale şi organice, insolubile în funcţie de impactul apei meteorice cu
atmosfera sau cu solul terestru în care se găsesc impuritîţile respective.
Apa se utilizează în industrie în procesele tehnologice (industria chimică, alimentară etc.),
sau în industria electroenergetică pentru producerea aburului şi a apei calde din instalaţii de
termoficare), dar se utilizează şi ca agent de răcire în unităţile de răcire având avantaje
remarcabile faţă de alte substanţe datorită răspândirii sale în natură (70%), a preţului de cost
relativ scăzut, cât şi datorită însuşirilor ei fizico-chimice adecvate scopului urmărit).
Din punct de vedere chimic, o apa pură corespunde formulei cunoscute H2O. Însă apele
naturale folosite ca surse pentru apă potabilă sau industrială nu sunt curate. Ele conţin gaze
dizolvate sau substanţe minerale şi organice, insolubile în funcţie de impactul apei meteorice cu
atmosfera sau cu solul terestru în care se găsesc impuritîţile respective.

Solidele solubile care impurifică apele naturale sunt:

Nr.
Substanţe solubile în apă mg/l.
Crt.
1. clorură de sodiu 5 - 20.000
2. clorură de calciu şi magneziu 5 - 250
3. sulfat de sodiu 5 - 20
4. sulfat de magneziu 5 - 250
5. sulfat de calciu 0,1 - 5
6. bicarbonat de sodiu 0,1 - 150
7. bicarbonat de calciu 0,1 - 500
8. carbonat de sodiu 0,1 - 50
Tabelul 2 – Componentele solide ale apei naturale exprimate în mg/L ( Sursa :
http://www.edichim.com/ro/aplicatii.html )

la care se mai adaugă cantităţi mici de săruri de fier, potasiu etc, respectiv materii prime organice.

5
 Trebuie menţionat în mod special că toate solidele minerale solubile, dat fiind
concentraţiile de mai sus amintite, sunt total disociate în anioni şi cationi; deci din punct de
vedere electrochimic se discută numai despre concentraţia ionilor respectivi şi nu a corpului
compus din care au rezultat prin disociere.
În functie de concentraţia apei în cloruri (ioni Cl- şi Na+), sulfaţi şi alte săruri, apele
naturale pot fi:
• ape dulci, cu conţinut în cloruri sub 250 mg/l, iar raportul Ca:Mg = 4:1.
• ape minerale carbogazoase folosite în alimentatie, cu un conţinut mare de bicarbonat de
calciu şi sodiu, CO2 etc.
• ape minerale sulfuroase
• ape sălcii, cu un conţinut mare de săruri de magneziu.
• ape sărate şi foarte sărate (lacuri, mări etc) cu conţinut de cloruri peste 500 mg/l până la
18.000 - 25.000 mg/l în apa de mare şi până la 33% în anumite lacuri sau mari închise.

4.Formarea depunerilor

Piatra de cazan este formată din substanţele minerale, greu solubile, din apă, mai ales
carbonaţi de calciu şi de magneziu şi sulfat de calciu, care, în timpul vaporizării apei din cazane,
se depun pe pereţii acestora sub forma unor incrustaţii. Piatra depusă împiedică transmiterea
căldurii şi de aceea măreşte consumul de combustibil necesar vaporizării apei. (de exemplu, un
strat de piatră de cazan de 3 mm grosime necesită un consum de combustibil mărit cu 20%.). De
asemenea, încălzirea cazanului nemaifiind uniformă, pereţii nu se dilată uniform, ceea ce poate
provoca fisuri sau chiar explozia cazanului.
Depunerile pot fi de diferite feluri: formate din substanţe dizolvate în mod natural în apă
ca de exemplu carbonatul de calciu, din suspensiile solide, cum ar fi argila sau praful de cărbune,
sau microorganisme vegetale sau animale.
Carbonatul de calciu se depune în locurile cele mai calde ale circuitului de răcire, deci în
schimbătoarele de caldură. Depunerea de carbonat de calciu înrăutăţeşte transferul de caldură, iar
stratul de apă neturbulent, de lângă peretele metalic se încălzeşte mai mult, ceea ce intensifică
precipitarea carbonatului de calciu. În final, pot apare, din această cauză, grave neajunsuri în
exploatare.
Suspensiile solide, mai ales nisipul, cenuşa volantă etc pătrund în circuitul de răcire prin
aerul atmosferic la turnurile de răcire, canale deschise, bazine etc. Depuse pe suprafaţa metalică,
aceste particule generează elemente de aeraţie, provocând coroziuni punctiforme. Transmiterea
căldurii este şi ea stânjenită de către impurităţile depuse pe suprafeţele de schimb de caldură,
fenomen nedorit în orice exploatare.

6
 Depunerile tari se formează prin precipitare pe pereţii conductelor circuitului şi a
agregatelor răcite, a unor compuşi chimici conţinuţi în mod natural în apă. Precipitarea este
datorată depăşirii solubilităţii, provocată fie de mărirea concentraţiei ionilor similari sau "străini",
fie de creşterea temperaturii.
De regulă precipită săruri de calciu şi de magneziu, acestea sunt substanţe foarte
răspândite în natură şi cele mai multe au o solubilitate relativ redusă, care scade cu temperatura şi
în prezenta unor anumiti ioni în soluţie. Uneori şi silicea din apă are condiţii de a precipita sau a
fi înglobată în precipitatele care se formează.
Bicarbonaţii de calciu şi magneziu se pot elimina din apă prin mijloace simple şi
economice, spre deosebire de sulfatul de calciu care, având o solubilitate relativ mică, contribuie
la formarea depunerilor tari. Solubilitatea lui în apa din circuit nu trebuie depăşită.
Compuşii de magneziu au o solubilitate mai mare decât compuşii de calciu şi aportul lor
la formarea depunerilor tari este mai redus, mai ales că în apele naturale din ţara noastră (şi în
general din Europa) concentraţia lor relativă faţă de sărurile de calciu este mică.
Polifosfaţii folosiţi la condiţionarea circuitului dau nastere prin hidroliză la ortofosfaţi,
care pot forma depuneri tari de fosfaţi de calciu sau de magneziu.
Suspensiile solide din apă, de la procesul de coagulare şi produsele coroziunii din circuit
contribuie la formarea depunerilor tari. Fierul dizolvat, în combinaţie cu unele din substanţele
prezente în apă dau naştere la săruri de fier greu solubile, care se depun.
În condiţiile de umezire şi de uscare alternativă, de concentraţie mare şi de prezenţa unor
substanţe solide, chiar sărurile de sodiu pot forma depuneri tari.
Factorii principali care contribuie la formarea depunerilor tari sunt:
• temperatura, care modifică, pozitiv sau negativ, solubilitatea substanţelor dizolvate
în apă;
• pH-ul - o valoare mare intensifică de regulă formarea depunerilor tari, solubilitatea
mai multor compusi scăzând în domeniul alcalin. Scăderea pH-ului provoacă
tendinţa formării de depuneri a acelor substanţe care se dizolvă în acizi.
Dintre neajunsurile provocate de depunerile tari în circuitele de răcire sunt de relevat în
special următoarele:
• producerea de coroziuni sub depuneri, prin efectul aerării diferenţiale (Evans), şi
ca urmare murdărirea intensă a suprafeţelor schimbătoarelor de caldură, iar în
final, distrugerea lor;
• necesitatea curăţirii periodice a echipamentului, legat de indisponibilităţi şi de
cheltuieli.

7
 Impurităţile din apă de natura coloidală arată o tendinţă marcată de a adsorbi inhibitorii
adăugaţi în circuit, anihilând astfel acţiunea lor utilă.
La oţelurile aliate pot apare, sub depuneri, coroziuni transcristaline sub tensiune,
favorizate de o concentraţie locală de ioni Cl- din apă şi de creştere locală a temperaturii.
În circuitul apei de răcire se pot dezvolta, favorizate de prezenta impurităţilor, foarte
multe specii de microorganisme care, pe lângă alte neajunsuri, pot provoca şi coroziuni.

5.Prevenirea și îndepartarea depunerilor.

CONDITIONAREA APELOR IMPOTRIVA DEPUNERILOR TARI

Metodele aplicate depind de felul substanţelor din apă care formează depuneri şi de
caracteristicile instalaţiei. În principiu se aplică acele măsuri care să permită concentrarea
sărurilor din apa recirculată, în vederea economisirii apei; fie eliminând anumite săruri greu
solubile, fie transformându-le în altele mai solubile, fie menţinându-le în mod artificial în soluţie.
În considerare vin următoarele procedee de conditionare:
• decarbonatarea apei, cu var;
• decarbonatarea apei cu schimbători cationici carboxilici;
• dedurizarea apei cu schimbători cationici în ciclul Na;
• dedurizarea cu schimbători cationici în ciclul Na - H;
• transformarea durităţii temporare în duritate permanentă;
• dozare de polifosfaţi;
• stabilizare cu produse speciale.
Metoda "recarbonatării" este prea complicată pentru practică şi poate provoca, în anumite
zone ale circuitului, coroziuni datorate bioxidului de carbon liber.Deci este necesar a combina
unele din aceste metode pentru a obţine un rezultat satisfacator.
Nu trebuie neglijaţi nici factorii economici în alegerea procedeului care trebuie aplicat, cu
condiţia ca factorii tehnici să precizeze în prealabil solutia cea mai indicata.

DECARBONATAREA APEI CU VAR

Este folosită de regulă pentru debite mari de apă, reactivul fiind ieftin sau când apa brută
conţine materii în suspensie.
Se foloseşte o soluţie de hidroxid de calciu, ca lapte de var (cu conţinut în CaO de
0,8÷13% ) sau hidroxid de calciu praf.
Se elimină bicarbonaţii de calciu şi de magneziu, carbonatul de magneziu şi CO2 liber.

8
 Eficienţa eliminării bicarbonaţilor depinde, în ultimă instanţă, de solubilitatea în apă, în
condiţiile date a compuşilor care au luat naştere.

Apa decarbonatată, chiar lipsită de un exces de reactiv, conservă o oarecare capacitate de

a neutraliza o slabă aciditate. Bicarbonatul de sodiu nu poate fi eliminat prin acest procedeu.

Instalaţia de decarbonatare trebuie să funcţioneze continuu şi, în caz de scurtă durată,

trebuie curaţată înainte de repornire. Se lucrează la temperatură cât mai scazută, în reactoare
rapide (cu turbulenţă); se produc cristale hexagonale de calcit, care constituie "germenii" de
cristalizare şi contribuie la eficienţa decarbonatării. La temperaturi mai ridicate ia naştere
aragonit rombic, mai solubil, care înrăutăţeşte eliminarea durităţii temporare. Controlul
decarbonatării se execută titrând alcalinităţile «p» şi «m» în probe de apă tratată, filtrată.

Relatia 2p-m reprezintă alcalinitatea dată de ionii OH-; relatia 2p = m corespunde la un

minim al concentraţiei în ioni de Ca2+ şi la un maxim al concentraţiei de ioni CO32-,
reprezentând cazul optim al decarbonatării, adică la un dozaj corect de var.

Procesul decarbonatarii nu se poate controla pe baza masurării indicelui de pH, deoarece

nu este prezent un sistem pur H2O - CaO - CO2, în care relaţiile dintre p, m, 2p-m şi pH sa fie
univoce, ci este vorba de ape naturale care conţin săruri de magneziu, săruri ale acizilor tari etc,
ceea ce introduce surse de erori.

DECARBONATAREA APEI CU SCHIMBĂTORI CATIONICI CARBOXILICI

Se lucrează în ciclul H+, în mod similar demineralizării apei bogate în bicarbonaţi. În

cazul apelor bogate în bicarbonat de sodiu, eficienţa schimbătorului carboxilic este redusă, ceea
ce ar putea modifica esenţial aspectul economic al procedeului.

Salinitatea apei tratate este mai mică decât a apei brute cu valoarea bicarbonatilor
eliminaţi; în consecinţă circuitul de răcire poate funcţiona cu purje mici. Procedeul cere ca apa de
tratat să fie limpede, ceea ce uneori impune o filtrare mecanică, prealabilă, iar uneori o floculare-
coagulare urmată de o filtrare. Eliminarea CO2 rezultat se execută fie într-un degazator, fie într-
un turn de răcire. Economic este de a folosi pentru regenerare un acid "deseu" recurepat de la
regenerarea filtrelor cationice ale instalaţiei de demineralizarea apei pentru scopuri tehnologice
sau pentru cazane.

9
DEDURIZAREA APEI CU SCHIMBĂTORI CATIONICI ÎN CICLUL Na

Procedeul este foarte cunoscut. Salinitatea apei tratate variază faţă de salinitatea apei brute
în raportul 100 (Na) / [a(Ca) + b(Mg) + C(Na)], în care a, b, c sunt concentraţiile relative,
exprimate în procente, ale cationilor Ca, Mg şi Na din apa brută.

Sărurile de sodiu având o solubilitate mare, concentrarea lor în circuit poate fi destul de
mare, ceea ce conduce la o economie de apa.

Prin acest procedeu se evită depunerile tari în circuit; prezenta sulfaţilor, clorurilor şi
bioxidului de carbon (provenit din descompunerea termică a bicarbonatului) impun însă o
condiţionare atentă a circuitului.

DEDURIZAREA APEI CU SCHIMBĂTORI CATIONICI ÎN CICLUL Na - H

Se pot folosi mai multe scheme. Cea mai simplă şi mai sigură este shema cu filtrele
cationice legate în paralel; reglarea dedurizării se face în punctul de amestecare a curenţilor
parţiali de apă, prin raportul volumic reciproc al acestora. Un degazor prin insuflare elimină
excesul de bioxid de carbon din apă. Filtrul Na - cationic prezintă siguranţă împotriva prezenţei
acizilor liberi în apa dedurizată.

TRANSFORMAREA DURITĂŢII TEMPORARE ÎN DURITATE PERMANENTĂ

Metoda aceasta mai este denumită impropriu "vaccinare". Se folosesc acizi minerali, mai
ales acid sulfuric şi acid clorhidric; folosirea unuia sau altuia se face de regulă pe baza unor
considerente economice sau de opotunitate.
Totuşi, în cazul anumitor ape, alegerea acidului se face pe baza unor considerente tehnice:
• ape bogate în cloruri şi bicarbonaţi, se vor trata cu acid sulfuric
• ape bogate în sulfaţi şi bicarbonaţi se vor trata cu acid clorhidric

O atenţie deosebită trebuie acordată concentraţiei în circuit a sulfatului de calciu, pentru a nu

depăşi solubilitatea sa la temperatura dată.
Configuraţia circuitului, predominarea părţilor metalice sau a celor din materiale de
construcţie, caracteristicile tehnice ale lor pot influenta alegera acidului cu scopul de a elimina
orice sursă de neajunsuri în exploatare.

10
 Adaosul de acid se face în cantităţi echivalente cu duritatea temporară care trebuie
transformată în duritate permanentă. Consumul specific de acid este mai redus decât în schema
decarbonatării cu schimbător cationic carboxilic. Ca masură de precauţie, duritatea temporară nu
este transformata toată în duritate permanentă. Eliminarea CO2 rezultat din reacţie se poate
executa în turnul de răcire, în care scop adaosul de apă se face fie în rezervorul de apă caldă, fie
direct în turn.

11
 6.Bibliografie

• http://www.edichim.com/ro/aplicatii.html
Accesat 04/01/2020
• http://www.eneconromania.ro/wp-content/uploads/ENEFLOW-
Brochure_RO.pdf
Accesat 04/01/2020

12