CUPRINS

LISTĂ DE FIGURI

Figura I. 1 Izvor limnocren................................................................................................................... 11

Figura I. 2 Izvor reocren....................................................................................................................... 12

Figura I. 3 Cumpenele apelor unui bazin............................................................................................. 15

Figura II.2.1. Localizarea Bazinului hidrografic al râului Teleorman ................................................... 40

Figura II.2.2 Rețeaua hidrografică a județului Teleorman.................................................................. 42

Figura III. 1 Stația Buzoiești................................................................................................................. 52

Figura III.2 Stația Vulpești................................................................................................................... 53

Figura III.3 Stația Tătărăști................................................................................................................... 54

Figura III. 4 Stația Măgura.................................................................................................................. 55

Figura IV.1 Ponderea densității numerice pe grupe taxonomice-august 2016...................................... 73

Figura IV.2. Ponderea densității numerice pe grupe taxonomice-........................................................ 74

noiembrie 2016..................................................................................................................................... 74

Figura IV.3 Ponderea densității numerice pe grupe taxonomice-martie 2017 ...................................... 76

1
 LISTĂ DE TABELE

Tabelul I. 1. Schimbarea densității apei (g/m) în funcție de compoziția în săruri ...................................5

Tabelul II. 1 Alimentarea cu apă în sistem centralizat a populației din Bazinul hidrografic Vedea ......38
Tabelul II. 2 : Situația rețelelor de canalizare și a stațiilor de epurare existente în Bazinul hidrografic
Vedea................................................................................................................................................... 39
Tabelul II.3 Debite maxime.................................................................................................................. 45
Tabelul II.4. Lucrări hidrotehnice cu rol de apărare ............................................................................ 45
Tabelul II.5 .Situația de canalizare și a stațiilor de epurare existente în Teleorman ..............................47
Tabelul III.1 Valoarea specifică a indicilor de saprobitate pentru fiecare clasă de calitate ...................58
Tabelul III. 2. Scara de valori a frecvenţei h......................................................................................... 59
Tabelul III. 3. Clasele de calitate pentru apele curgătoare şi caracterizarea ecologică a acestora .........60
Tabelul IV. 1 Structura biocenozei fitobentonice în stația Buzoiești-august 2016 ................................62
Tabelul IV. 2 Structura biocenozei fitobentonice în stația Vulpești-august 2016 .................................63
Tabelul IV. 3 Structura biocenozei fitobentonice în stația Tătărăști–august 2016 ...............................65
Tabelul IV. 4 Structura biocenozei fitobentonice în stația Măgura – august 2016 ................................ 66
Tabelul IV.5. Structura biocenozei fitobentonice în stația Buzoiești – noiembrie 2016 ......................67
Tabelul IV. 6. Structura biocenozei fitobentonice în stația Vulpeșți– noiembrie 2016 .........................68
Tabelul IV. 7 Structura biocenozei fitobentonice în stația Tătărăști – noiembrie 2016 ........................69
Tabelul IV. 8 Structura biocenozei fitobentonice în stația Măgura – noiembrie 2016 ..........................70
Tabelul IV. 9 Structura biocenozei fitobentonice în stația Buzoiești–martie 2017 ...............................70
Tabelul IV. 10 Structura biocenozei fitobentonice în stația Vulpeșți – martie 20017 ..........................71
Tabelul IV.11 Structura biocenozei fitobentonice în stația Tătărăști – martie 2017 ............................ 72
Tabelul IV. 12 Structura biocenozei fitobentonice în stația Măgura–martie 2017 ................................ 72

2
 INTRODUCERE

Cel mai capricios și cel mai ciudat lichid...este apa, dar tocmai
ciudățeniile ei au făciut posibilă viața.
Cu toții cunoaștem importanța apei, acest lichid aparent nesemnificativ
reprezintă elementul indispensabil vieții, factor esențial în procesul existenței
noastre și un subiect foarte dezbătut în multe domenii ale științei.
Auzind că o echipă de cercetători condusă de Domnul Mânzatu a studiat
timp de 10 ani apa, mi-am pus întrebarea, cum să studiezi atâți ani apa? Oare
ce poate fi atât de interesant la acest lichid banal?
Datorită proprietăților sale, apa rămâne un lichid unic în univers și un
mare mister al naturii. Să ne uităm puțin cum arată planetele fără apă, oare cum
ar fi Pământul fără apă? Oare florile ar fi la fel de frumoase? Ne-am mai putea
bucura de frumusețea arborilor și a miilor de animale?
Singurul loc din Univers în care apa apare cert în stare lichidă, este
reprezentat de Pământ fiind rezultatul întâlnirii mai multor factori, mici
modificări putând duce la dispariția acesteia și impicit, a vieții.
Originea apei pe Terra este destul de controversată, se consideră că apa
există de la începutul formării planetei, dar nu în formă lichidă și nici în stare
gazoasă în atmosferă, ci legată de roci, fiind eliberată treptat ca vapori împreună
cu bioxidul de carbon, înlocuind treptat atmosfera primitivă, format din heliu și
hidrogen.
Însăși ființa umană conține în jur 60% apă, iar creierul, unic prin
performanțele sale, înglobează mai mult de 85%. Consider că subiectul „apa”
nu este epuizat, ci unul care ne va mai oferi foarte multe surprize.
În ceea ce privește viața subacvatică, aceasta este cu adevărat o „lume”
minunată.
Comunitățile de nevertebrate bentonice, cât și speciile fitoplanctonice
reprezintă subiectul multor cercetări de hidrobiologie și ecologie datorită
importanței lor în hrana peștilor.
3
 În concluzie, prin prezența sau absența unor grupe fitoplanctonice,
densitatea și abundența acestora, ni se oferă informații importante în
biomonitorizarea unui ecosistem acvatic.

Obiectivele cercetărilor prezentate în lucrarea de față au fost următoarele:

 Identificarea structurii biocenozelor fitobentonice în punctele de
monitorizare;
 Stabilirea ponderii fiecărui taxon identificat din punct de vedere al
densității numerice;
 Stabilirea indicilor de saprobitate pentru fiecare specie identificată
în lucrarea „Cercetări hidrobiologice asupra râului Teleorman” în
perioada 2016-2017 ce au fost întocmită pe baza materialului
bibliografic referitor la acestă temă și a cercetărilor proprii intâlnite
pe teren în perioada august 2016-martie 2017;

4
 CAPITOLUL I
GENERALITĂȚI PRIVIND ECOSISTEMELE LOTICE

Persoana care a stabilit pentru prima dată formula chimică a apei a fost
Lavoisier. Aceasta este foarte simplă, iar datorită așezării moleculelor de oxigen
și hidrogen, sarcinile negative nu se vor amesteca cu cele pozitive: H2
0
(H-O-H).

Datorită compoziției sale chimice, apa se poate afla în trei stări de agregare:
lichidă, solidă și gazoasă. Modificarea dintr-o formă într-alta se realizează la
anumite temperaturi ( 0o îngheață, iar la 100
o fierbe).

Principalele caracteristici ale ei sunt: creșterea volumului de înghețare,

densitatea (0,9999 g/ml) la + 3,98o C, temperatura de încălzire foarte mare,
capacitate de dizolvare rapidă, constanta electrică mare și forța ionizantă
accentuată, calitatea de a se combina, însușiri oxidante, capacitatea de
conductibiliate foarte crescută. Alături de toate aceste trăsături, mai există și
proprietățile mecanice, electrice, magnetice.
Valoarea maximă a densității apei se întâlnește la temperatura la 3.98
o C
fiind de 1,0g/ml. Aceasta se micșorează și la temperaturi mici cuprinse între

0−4 o C, dar și mai mari de 4 o C.

5
Tabelul I. 1. Schimbarea densității apei (g/m) în funcție de compoziția în săruri (după
Ion Pișota, 1970)
Salinitate 0% Densitate (la 4
o C)

0 1,00000
1 1,00085
2 1,00169
3 1,00251
10 1,00818
35 (medie, apă de mare) 1,02822

Una dintre trăsăturile importante ale apei naturale este aceea de a dizolva
anumite elemente, precum gazele și substanțele organice. Pe lângă hidrogen și
oxigen, ea mai conține și alte elemente. În alcătuirea chimică a ei intră: nutrienți
( N O3 , COD, PO3−¿ ¿ , N H + ¿ ), ioni majori (Cl, M g2+¿¿ , S O2−¿ ¿ , H C O− ¿ , CO2−¿ ¿ ,
3 4 4 3 3
Ca
2+¿¿ ) și

oligoelemente (As, Cd, Fe, Cu, Mn, Al).

Căldura specifică reprezintă cantitatea de căldură care se măsoară în
calorii având rolul de a mări cu 1
0 C temperatura unui gram dintr-o anumită
substanță. Căldura specifică apei este ridicată (1cal/g), fiind întrecută doar
valorile anumitor substanțe: litiu, hidrogen lichid (3,4) și amoniac lichid (1,23).
Această trăsătură combinată cu conductibilitatea termică ridicată condiționează
rezerva mare de căldură a hidrosferei, în comparație cu cea a litosferei și în
special cu cea a atmosferei care sunt mai scăzute.
Temperatura latentă de vaporizare și de topire a gheții sunt două
neregularități ale apei. Cele două tipuri de temperaturi sunt mai accentuate decât
la alte substanțe.

6
 Temperatura de solidificare a apei este mai mare decât alți compuși
asemănători. La 00 C nu pot avea loc procese care, la alte temperaturi, nu se pot
realiza.
Mărirea volumului apei înainte de solidificare este influențată de
combinarea moleculelor de apă. Având o greutate mai scăzută, gheața,
plutetește deasupra apei fiind un bun izolator termic în cazul ecosistemelor
acvatice.
Vâscozitatea este o trăsătură fizică specifică fluidelor de a opune
rezistență mișcării unor pături adiacente. Este invers proporțională cu
temperatura. Deoarece vâscozitatea apei este mai mică decât în situația altor
lichide, hidrobionții se pot deplasa mult mai ușor.
Apa-solvent universal. Calitatea de solvent a apei poate fi stabilită prin
modul de alcătuire a moleculelor. De obicei, sunt solubili în apă doar compușii
care au în structura lor grupări polarizate, precum: OH, S O3
H
, COOH, N H2 ,

acestea având rolul de a atrage moleculele de apă. Substanța solvită nu se

amestecă cu solventul, ci între ele sunt determinate anumite relații, care depind
de însușirile și structura solvitului.
Tensiunea superficială a apei este mai mare decât a oricărui alt lichid,
excepție făcând mercurul. Aceasta poate fi redusă atât prin adăugarea anumitor
compuși, dar și prin mărirrea temperaturii și a salinității. Conexiunea stabilită
între aer și apă este un habitat important pentru o multitudine de organisme
(neustonul) care supravețuiesc la nivelul acestei membrane superficiale.
Cel mai important moment care a avut un mare impact asupra cunoașterii
apelor din România a fost perioada contemporană, în care s-au realizat anumite
cercetări metodice. Acestea au fost elaborate din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea când au fost întâmpinate dificultăți legate de navigarea pe Dunăre,
precum și de utilizarea unor râuri interioare pentru navigație și în agricultură.

7
 La baza limnologiei, obiectul de studiu îl ilustrează lacul, pânzele freatice,
dar și apele curgătoare, aceasta reprezentând știința care se ocupă cu studiul
lacurilor.
În alcătuirea unui ecosistem lotic, intră apele curgătoare de pe o anumită
parte a Terrei, el fiind caracterizat drept sistem ecologic dinamic fiind reprezentat
de izvoare, pâraie, râuri, fluvii. Un fluviu cu izvoarele, pâraiele și râurile pe care
le drenează duce la formarea unui sistem lotic. Prin izvoare, apele curgătoare, se
afă în contact cu apele subterane, iar prin gurile de vărsare, cu Oceanul Planetar,
asigurându-se astfel legătura între două medii de viață diferite ca structură, volum
și funcții diferite.
Poziția geografică, altitudinea, structura geologică, clima, solul, relieful și
vegetația fac ca biotopii și biocenozele acestor ecosisteme ce formeză ecobiomul
să fie heterogene în profil zonal și longitudinal.

I.1. Structurile biotopice ale ecosistemelor lotice

I.1.1. Categorii de sisteme lotice

Izvorul (krenonul) reprezintă locul de ivire la suprafața scoarței terestre a
apelor subterane constituind și punctul inițial de formare al apelor curgătoare.
Locul de apariție a izvorului se află acolo unde pânzele de apă subterană
sunt întretăiate de eroziunea fluviatilă și accidentele tectonice. Starea acestor
pânze de apă subterană este strâns legată de geneză, distribuția și însușurile
ecologice ale izvoarelor, cât și de natura rocilor și distribuția straturilor.
Din punct de vedere al caracteristicilor hidrologice ale straturilor acvifere
din care se alimentează, izvoarele pot fi:
-izvoare descendente;
-izvoare ascendente
Ambele tipuri de izvoare sunt întâlnite în regiuni deluroase, montane și
câmpii. Atât izvoarele descendente, cât și cele ascendente se subdivin în:

8
 -izvor propriu-zis (eukrenon);
-pârârul izvorului (hypokrenon)

Izvoarele desendente
Izvoarele descendente își fac simțită prezența în locul unde stratul acvifer
este atins de eroziune. Traseul descendent al apei de-a lungul straturilor se află
sub influența înclinației pantei și atracției gravitaționale.
La rândul lor, izvoarele descendente pot fi:
-izvoare descendente de strat (monoclinale, sinclinale, anticlinale și de
inconformitate);
-izvoare descendente de vale;
-izvoare descendente de grohotis;
-izvoare descendente de terase;
- izvoare descendente de alunecare;
- izvoare descendente de conuri de dejecție sau de taluz;
-izvoare descendente în zone de alunecare;
-izvoare descendente în zone aluvionare vechi;
- izvoare descendente în zone depresionare;
- izvoare descendente în compacte calcaroase
Izvoarele ascendente
În comparație cu izvoarele descendente, izvoarele ascendente au locul de
apariție în zonele faliate sau cutate. Izvoarele ascendente au debitul constant, iar
apa subterană provine din infiltrarea apei din precipitații, apoi urcă datorită
presiunii hidrostatice.
Ca și izvoarele descendente care au enumerarea lor proprie și în cazul
acestor izvoare există o clasificare și anume:
9
 -izvoare de strat;
-izvoare de falie;
-izvoare de carst;
-izvoare arteziene
Se poate spune că între apele de izvor subterane și cele de suprafață există
caracteristici intermediare. Astfel, cantitatea de oxigen este mai scăzută, dar mai
bogată în bioxid de carbon provenit din transformarea bicarbonatului de calciu
solvit în carbonat de calciu insolubil, acesta din urmă fiind depus pe obiectele din
vegetație și apă. Așadar, concentrația oxigenului din apă crește rapid datorită
dizolvării lui în atmosferă. Apa de izvor aparută la suprafața prezintă o
temperatură egală cu cea a apei de izvor subterană, temperatura fiind în jur de 8
0

C.
De cele mai multe ori, reacția ionică a apelor de izvor este neutră, fiindcă se
alcalinizează imediat prin pierderea în atmosferă a excesului de bioxid de carbon.
În ceea ce privește pH-ul acestora, el variază între 7-7,5, dar există și izvoare
sărate provenite din trecerea apei prin fisurile masive de sare. O altă trăsăstură a
apelor este reprezentată de compoziția chimică care este influențată de natura
structurilor geologice pe care le străbate.
După locul de apariție, izvoarele pot fi:
-izvoare limnocrene;
-izvoare reocrene;
-izvoare halocrene;
Izvoarele limnocrene sunt evidențiate prin următorul aspect și anume:
prezintă forma unor bazine mici cu fundul mâlos acoperit cu detritus unde apa
iese de sus, de jos sau în lateral. Excesul de apă curge printr-un pârâu de izvor
numit hypokrenon având substratul nisipos cu vegetație higrofilă. Acest tip de
izvor este prezent la baza râurilor unde curentul de apă este destul de slab
favorizând viața animalelor, acestea neputând înota contra curentului de apă

10
puternic. Datorită acestui caracter, de-a lungul lor sau chiar în bazin, există o floră
bogată ce constituie o sursă de hrană, lucru pentru care izvoarele limnocreme
găzduiesc numerose animale, cum ar fi cele hipogee, cum este, de exemplu,
Niphargus sp. Animalele din izvoarele limnocrene sunt destul de numeroase,
unele prezente în apele izvoarelor (crenobii), altele în afara lor (crenofile), iar
altele intrate accidental în izvoare ( crenoxene).

Fig. I. 1 Izvor limnocren:

1 - bazin; 2 - pârâiaş; 3 - floră hidrofilă în jurul bazinului (după A. M Truță, 2005)

Izvoarele reocrene sunt tipice zonelor calcaroase sau în lungul faliilor

bogate în precipitații. Spre deosebire de izvoarele limnocrene, apa din izvoarele
reocrene țâșnește orizontal sau oblic din crăpătura stâncilor sau de sub pietre,
substratul fiind alcătuit din nisip, bolovani și pietriș. Debitul acestor izvoare este
mare, iar viteza de curgere este crescută. Un alt caracter al acestor izvoare, spre
deosebire de izvoarele limnocrene, îl formează acela că apa este curată și rece,
având ca scop alimentarea cu apă potabilă a localităților și stațiunilor de odihnă.
Vegetația izvoarelor reocrene se caracterizează printr-una săracă, se pot
întâlni specii de plante hidrofile, în special mușchi. Pe râurile acestora se prind
animale epifite cum sunt larvele de insecte, melcii.
Fauna acestor izvoare este la fel de săracă precum vegetația, fiind
reprezentată de:
-larve de trichoptere: Agapeus, Hydropsyche ;
-viermi turbelariați: Crenobia alpina;
-gamaride: Rivulogammarus;
11
 -crustaceei: Gammarus;
-planarii: Dugesia, Polycelis;
Doar în unele izvoare reocrene păstrăvul indigen Salmo trutta fario își
depune ponta, doar în condiții favorabile.

Fig. I. 2 Izvor reocren:

1 - locul de ieşire a izvorului; 2 - bazin de recepţie a apei (după A. M Truță, 2005)

Izvoare helocrene sunt prezente în zonele cu pânze freatice de ape ridicate

unde apa muștește în sol dându-i aspect de mlaștină. Câteodată apa ieșită la
suprafață se adună în depresiuni de suprafață formând mici laculete din care
pornește un râu. Adesea, cantitatea de apă ieșită este mică, iar vara se evaporă,
astfel izvorul poate seca, iar solul se usucă.
Izvoarele prezintă o biocenoză cu o structură simplă, vegetația este săracă
fiind formată din plante rezistente la uscăciune (xerofite). Mai sunt prezente
populații de alge microscopice, specii de cormofite și mușchi. Fauna este
diversificată fiind alcătuită din:
*populații de nevertebrate reprezentate de :
- celenterate;
-protozoare;
-gastropode;
-viermi nematozi, anelide, hirudinee;
-insecte adulte și larve;
-crustacei mici
* populații de vertebrate reprezentate de amfibieni
12
 Detritusul alohton reprezintă surse de hrană pentru aceste organisme. Pe
teritoriul țării noastre poate exista un tip de izvor, două sau chiar trei tipuri.
Pot exista și izvoare mixte, cum este cazul râului Moldova cu izvor de tip
limnoreohelocren. (Arion, 1972).
Pe suprafața Terrei, cât și pe teritoril României, regăsim trei tipuri de
izvoare ecologice: izvoare reci; izovare calde sau termale; izvoare bogate sau
sărade în săruri minerale.
Biocenozele izvoarelor minerale au ca reprezentanți populații de alge
adaptate la aceste condiții ecologice. În jurul izvoarelor saline crește branca sau
căprița (Salicornia herbacea) specifică izvoarelor și locurilor sărate. Din familia
protozoarelor se regăsesc: flagelate, ciliate, dar și rotifere (Brachionus,
Hexarthra), crustaceul filopod (Artemisia salina).
Izvoarele termale întâlnite în multe zone ale globului, iar pe teritoriul țării
noastre se regăsesc în Câmpia de Vest. De factorii abiotici, fizici și chimici, cât și
factorii ecologici ai apelor depind biocenozele acestor izvoare. Biocenozele au în
structură specii stenoterme-termofile. În bazinele izvoarelor de la Felix și 1 Mai,
Oradea, regăsim nufărul de apă termală (Nymphaea lotus var.var termalis). De
asemenea, întâlnim populații de alge planctonice și bentonice. În bazinele termale
de la Herculane, regăsim alga albastră Aphanizomenon flossaque, fiind
caracterizată cea mai rezistentă algă, poate rezista la temperaturi de 70
0 C.

I.1.2.Pâraiele

Sunt reprezentate ca fiind cele mai mici unități hidrologice, prezintă

curgere naturală temporară sau permanentă. O însușire fundamentală a acestora o
constituie faptul că prin asocierea lor iau naștere râurile.
Ele sunt caracterizate ca având un curs liniștit, dar vioi și un debit redus,
prezentând substratul alcătuit din pietre mici.

13
 Epirhitronul se formează prin unirea izvoarelor mici și a pâraielor de
izvoare.
Metarhitronul se întâlnește la câțiva km de izvor, fiind un pârâu mai mare
cu albia între 1-5 metri.
Pe sensul de curgere „apare biotopul lotic, situat pe firul apei, și biotopul
lentic, localizat în anumite porțiuni ale zonei de mal, în spatele blocurior de
piatră,în mici bazine și brațe colaterale abandonate de cursul principal”
(Godeanu, Zinevici, 1980) .

I 1.3.Râurile

Râurile sunt cursuri de ape naturale permanente, stabile, mari, formate

din unirea mai multor pâraie, urmând un traseu bine definit.(Alina Mihaela
Vladuțu).
Continuarea pârâului sau unirea mai multor pâraie au ca rezultat formarea
râului ce reprezintă o formațiune de ape curgătoare caracterizată printr-o albie
stabilă, mai largă și mai adâncă. Malurile sunt mai abrupte în comparație cu
pârâul de munte.
Unele râuri mai mici pe timp de vară și secetă, nu ajung la gura de
vărsare, secând, iar apa dispare prin infiltrație sau evaporație. Există cazuri în
care, cursul de apă poate deveni subternan, formând un râu orb, porțiune de
unde a disprut și până la locul de vărsare, se numște capăt orb.
Râurile nu sunt izolate, ci gupate formează rețele hidrografice sau
sisteme fluviatile.
Un bazin hidrografic este delimitat printr-o linie de separație numită
cumpăna apelor.
„În cadrul fiecărui bazin hidrografic, se distinge o cumpănă superficială
a apelor- care delimtează bazinul hidrografic de suprafață- și o cumpănă

14
subterană- care corespunde bazinului hidrografic subteran- greu de determinat.
(Fig.I. 3).Cele două cumpene nu se suprapun decât foarte rar”(Pișota, 1975).
În zona montană, profilul longitudinal are pantă de 20-30 m/km,
prezentând cascade, iar în regiunea de deal panta se reduce până la 3 m/km, iar
în cea de câmpie, până la 0,3 -0,15 m/km.

Fig. I. 3 Cumpenele apelor unui bazin (după A. M Vlăduţu, 2005)

În comparație cu apa râului de deal, în care găsim în grad mare de

tulburare având o culoare galben-brună, apa râului de munte este curată, bine
oxigenată și de culoare verzui.

*Biocenozele lotice ale râului

Se regăsesc la margini adânci unde viteza ei este de destul de mare sau pe

pietre care se văd la suprafață.

*Biocenozele lentice ale râului

Se găsesc pe fundul și pe marginile mai puțin adânci ale acestuia și conțin

asociații ce depind de natura biotopului.

Râul prezintă un caracter important și anume, are un singur biotop,

biotopul lotic, biotopul lentic, este restrâns pe porțiuni mici, în special spre
vărsare. Datorită condițiilor lotice și torenticole, flora și fauna sunt de tip reofil.
Flora subacvatică este formată din specii de alge, precum: Cladophora sp,
accus.

În țara noastră, gradul în care râurile sunt cunoscute a crescut din ce în ce

mai mult de-a lungul timpului, ținând seama de împrejurările
15
 social-economice, care au avut un rol major în înțelegerea utilizării apelor și
lupta împotriva efectelor lor nocive.

Dezvoltarea necesităților și modurile de existență au condus la cunoașterea

a acestor ape. Râurile din România reprezintă rezultatul unei clime temperat
continentale de diverse nuanțe care caracterizează Munții Carpați și zonele aflate
în apropiere.
Evidențierea acestor proprietăți de relief, vegetație, climă, sol formează un
întreg în scurgerea râurilor pe teritoriul țării noastre, fiind folositoare pentru
modul în care sunt explicate acțiunile care se petrec pe aceste râuri, precum și
pentru încheierea modalităților prin care se realizează cercetarea râurilor. 1
Cele 4.000 de râuri care se află pe suprafața României, au o întindere mai
mare de 10 k m2 , având o lungime de peste 60.000 km
2 .

Pe suprafața de uscat care acoperă teritoriul țării, se întâlnesc diferite ape

curgătoare care se împart în diferite grupe în funcție de caracterul și mărimea lor:
ape de șiroaie, torenți, pâraie, râuri și fluvii.
Apa rezultată din precipitații care cade pe suprafața uscată, în apropierea
pantelor, aflată în strânsă legătură cu forța gravitațională; o parte din aceasta are
un curs care pornește din zonele cu altitudini mai înalte spre cele cu înălțimi mai
joase, din care rezultă apele curgătoare.
Una dintre cele mai răspândite clase de ape curgătoare este reprezentată de
râu. Acesta este o apă curgătoare naturală, permanentă, ce se întinde pe suprafața
văilor prin care se scurge datorită suprafeței înclinate a pantei, care se varsă în
diferite unități hidrografice, precum: fluvii, mlaștini, lacuri, mări, oceane sau care
se pierd în suprafețe nisipoase. Există situaţii când un râu poate lua naştere din
lacuri, mlaștini.
Cursul unui râu poate fi alcătuit din trei părți:
a) Cursul superior-este prezent în sfera izvoarelor și se caracterizează prin
torențialitate. Prezintă o viteză mai mare care se datorează pantelor aflate la o

1 Apollov B.A., Studierea râurilor, Izolatelstvo Moskovskogo Universiteta, p. 100

16
 anumită altitudine, debitul crește treptat, dinspre partea de amonte spre cea de
aval, viteză stabilită de afluenți. Prin această activitate a râului, au loc forme de
erodări puternice, iar materialele care trec prin acest proces sunt spre aval de
către curentul puternic. În cele mai multe cazuri, cursul respectiv are un profil
longitudinal, stabilind praguri, cascade și marnite. De regulă, este prezent în
zonele de munte sau de deal având un curs cu forma văii într-un V închis.
b) Cursul mijlociu se află în aval față de cursul superior și se caracterizează prin
pante mai domoale, lucru care conduce la o viteză mai scăzută. În timpul
acestei deplasări, este întâlnită forma literei V, dar mai deschisă. Prin
reducerea suprafeței pantei, eroziunea și transportul scad, iar acest lucru
conduce la creșterea sedimentării. Modificările direcției de scurgere sunt
datorate eroziunii pronunțate pe partea orizontal.
c) Cursul inferior se află în zona de câmpie sau în zona dealurilor joase,
caracterizându-se prin pante domoale, prezintă o viteză de scurgere scăzută:
este
pronunțată eroziunea pe partea orizontală, fiind astfel remarcată sedimentarea
aluviunilor. Cu toate acestea, există posibilitatea ca la un râu să fie remarcate
toate cele trei variante în aceeași unitate de relief (munți, podiș, deal, câmpie),
iar în acest caz, trăsăturile specifice celor trei cadre să nu mai fie atât de
accentuate.

I.1.3.1 Configurația rețelei hidrografice și modul ei de organizare

Pe suprafața României, din punct de vedere al tectonicii, litologiei și

cauzelor fizico-geografiei, există anumite grupe de rețele hidrografice.
Rețeaua dendritică are în alcătuirea sa mai multe sisteme hidrografice, în
special pe zonele plane sau care prezintă un unghi de înclinație mai scăzut, pe
conurile de dejecție sau în piemonturi (ca exemplu, putem aminti Caraș, Jiu,
Vedea, Neajlov și Bîrlad).

17
 Rețeaua rectangulară care are o reunire cuprinsă între 65 și 90
o , fiind
caracteristică râurilor Hideg, Riu Mare, Bistra, Lutru, Bistrița cu afluenții
Neagra, Bistricioara, Bicaz.
Rețeaua radiară este specifică zonelor vulcanice (Pietrosul din Căliman,
Hargita) și domurilor din Depresiunea Transilvaniei (Sărmășel, Saroș).
În „Atlasul cadastrului apelor din R.P.România” din anul 1944 s-au
realizat anumite cercetări care au ajuns la o anumită concluzie și anume: între
numărul râurilor și mărime există o legătură invers proporțională: odată cu
lungimea cursurilor se mărește numărul lor(90% dintre cursuri prezintă lungimi
mai mici de 50 de km, 2 % au o lungime cuprinsă între 50-100 km, 1 % este
stabilită între 100-500 km, iar procentul de 0,1 este reprezentat de patru cursuri-
Siret, Prut, Olt și Mureș).
Cele mai mari lungimi ale unor râuri de interior sunt prezente la:
Mureș(768 km), Oltul (737 km), Prutul (716 km)m Siretul (596 km),
Ialomița(410 km), Someșul (388km).

I.1.3.2.Vărsarea râurilor
Gura de vărsare reprezintă locul unde râul își varsă apele într-o unitate
acvatică diferită (râu, fluviu, mare sau ocean). În cele mai multe dintre cazuri,
locul în care se varsă un râu este mult mai bine stabilit decât acela în care se varsă
un izvor. În ceea ce privește râurile, există mai multe tipuri de vărsare:
a) Apa râului care nu ajunge la recipientul colector din cauza faptului că
este eliminată prin evaporare sau pătrundere în sol, fără a dispunde de o
gaură de vărsare. În această situație, extremitatea din aval poartă
denumirea de „capăt orb”, iar râul este numit „râu orb”, însă aceste
exemple sunt observate în zonele deșertice.
b) În situația vărsării unui râu în alt râu, acest proces poartă denumirea de
confluență. Apă râului care se varsă are denumirea de afluent, iar râul
care o primește este numit curs principal, colector sau recipient.

18
 c) De obicei, înainte de vărsarea lor în mare sau într-un lac, râurile
formează o grupare care poartă de denumirea de „delta”, denumire
stabilită de forma sa care seamănă cu litera grecească ∆ (delta). Există
mai multe tipuri de deltă:
-Delta răsfirată, care prinde formă în mările închise unde nu există curenți litorali
și se află pe un teritoriu vast
-Delta digitală, care se formează în mări închise unde curenții litorali sunt slabi,
dezvoltându-se digitiform
-Delta unghiulară este asemănătoare cu delta digitală, care se caracterizează
printr-o mișcare de înaintare unghiulară a părții centrale, care se realizează prin
scurgerea apei prin brațul central. Apa care poate oferi un exemplu pentru această
formă de delta este cea a Tibrului.
-Delta barată, ia naștere prin strângerea unor golfuri de către cordoanele litorale:
fluviile se adună în vechile golfuri, formând astfel delte de tipul Nilului sau
Padului.
I.1.3.3 Lungimea râului
Este constituită de distanța care se stabilește între izvor și vărsare și care
se măsoară în lungul cursului. Operațiile de măsurare și kilometrare se pot realiza
atât pe hartă, cât și pe teren. Măsurarea pe teren se stabilește de la vărsare spre
izvor, reprezentând un punct reper sau kilometrul 0, intersecția care are loc între
linia țărmului cu linia talvegului râului sau talvegului principal cu linia cursului
secundar.
A doua modalitate de a măsura un râu este pe hartă. Aceasta se stabilește
cu ajutorul compasului cu deschideri egale, pentru a preveni o eroare, plecând de
la vărsare către izvor și invers, iar fiecare măsurare se realizează cu altă
deschidere de compas. În cazul în care se dorește aflarea lungimii totale a râului,
trebuie ca lungimea determinată să fie multiplicată cu coeficientul de simuzitate.
I.1.3.4.Văile râurilor și geneza lor

19
 Văile râurilor sunt forme negative de relief aflate pe suprafața
solului, având o lungime mică și o formă alungită, iar mărimile lor fiind diverse.
Modul în care au apărut se află în strânsă conexiune cu parametrii fizico-
geografici: regimul climatic, litologia, învelișul vegetal, structura geologică,
mișcările neotectonice.
În alcătuirea văilor, principalele roluri sunt jucate de gravitație și
precipitații, în același timp sunt stabilite mai multe procese: șiroirea ca primă
etapă a curgerii liniare și a doua este reprezentată de curgerea torențială. În
afară de aceşti factori, mai sunt prezenţi și alte elemente, precum: caracteristicile
geologice (procese tehtonice, carstice, vulcanice) și factorii subaerieni (ghețarii,
vânturile).
Elementele în profil transversal. Unul din elementele specifice este
reprezentat de albie care constituie linia cea mai joasă sau suprafața patului văii
în care apa râurior se află în mod permanent sau temporar. Există două tipuri de
albie:
-Albia minoră sau principală este specifică porțiunii acoperite tot timpul, fiind
împărțită în aluviuni și în unele situații, în roca parentală.
-Albia majoră este suprafața acoperită cu apă doar în perioada viiturilor, purtând
denumirea de luncă. La râurile din zona montană sau cele întâlnite în chei,
acesta nu trebuie să fie prezentă în mod obligatoriu.
Proporțiile albiei minore variază de la un râu la celălalt. De exemplu,
râurile mici pot avea o adâncime cuprinsă între 0,5-2 m, iar albiile mari între
4-5m. În cazul fluviilor, diferența este mult mai mare, putând varia de la câțiva
metri pană la valori cuprinse între 90-100m. Pentru a înțelege aceste valori,
putem oferi drept exemplu dimensiunea albiei minore a fluviului Amazon care
este de 92 m.
Porțiunea transversală a albiei majore a râului de dimensiune mare,
prezintă trei suprafețe cu trăsături proprii:

20
-Prima zonă este înălțată și accidental, aflată în apropierea albiei minore, fiind
mai ridicată decât aceasta cu 1-2m. Fenomenele de aluviuni și viiturile produc
efectul de ridicare a acestei zone față de albia minoră.
-Cea de-a doua zonă este mai joasă și netedă, purtând denumirea de luncă
central
-Ultima zonă, este cea mai joasă, care prezintă o configurație a unei cavități
alungite și șerpuite, având urmele unor albii minore, fiind denumită luncă
preterasă.

I.1.3.5.Curenții din apa râurilor

În momentul arcuirii râurilor se remarcă o adâncitură a albiei aproape de
malul concav și alcătuirea unei suprafețe de nisip aflată în partea opusă. Prin
acest procedeu se realizează constituirea unor curenți interiori complecși: un
curent de suprafață având forma unei pene care coboară spre talveg și un al
doilea curent de fund, care prezintă o formă de evantai care nu respectă direcția
convergentă a curentului de la talveg către maluri.
Materialul care a suferit anumite erodări din cauza curenutului de fund,
din albie și din malul concav, este acumulat în partea mai puțin adâncă a
depunerii de nisip.
Curentul de suprafață a luat naștere datorită vitezei mari a apei care
atrage după el apa de la margini, formând la ieșire o coamă aflată la înălțime mai
mare față de restul secțiunii; în același timp, acesta este responsabil pentru
alcătuirea unor curenți circulari care se deplasează în două circuite întâlnindu-se
spre suprafață și despărțindu-se în adânc.
Curenții circulari se apropie de-a lungul suprafeței râului având forma
unor curenți elicoidali. A.L.Losievski a realizat diferite cercetări obținând
anumite concluzii referitoare la formarea curenților circulari și la împrejurările
prin care se constituie, precum și stabilirea conexiunii care este între adâncimea
și lățimea cursului de apă, formând patru categorii de curenți inferiori.

21
 Bazinul hidrografic reprezintă porțiunea din a cărui suprafață un râu ori un
sistem hidrografic își procură resurele de apă. Dimensiunea unui bazin este
îngrădită de o linie de separație care poartă denumirea de cumpăna apelor.
Aceasta străbate secţunile cele mai înalte aflate între cele două bazine situate în
apropriere unul de celălalt (culmi de dealuri, culmi de munți etc.) și care coboară
spre suprafața de vărsare, unde se termină.
Există o multitudine de bazine hidrografice la care linia de separare nu
este identică cu linia marilor altitudini, iar drept exemplu putem oferi cumpăna de
ape dintre Bistrița moldovenească și Mureșul superior. În cele mai multe cazuri,
cumpăna apelor este valorificată în zonele înalte ale reliefului, putând fi
observate cu ușurință, în contradicție cu zonele joase unde se remarcă mai greu.
Suprafața care ajută la alimentarea cursului de apă, ca de exemplu un lac
sau o mare, include două cumpene de apă: prima care este superficială prin
intermediul căreia se stabilește bazinul hidrografic și a doua care este subterană
fiind specifică bazinului hidrografic subteran. Cele două cumpene se aseamănă în
anumite situații. Acțiunea de deplasare a cumpenei apelor se află în strânsă
legătură cu elementele geologice sau endogene, precum și cu activitatea factorilor
exogeni. Studiile arată că lanțurile muntoase au fost afectate de puterea râurilor
care curg în cantități mari, iar în acest caz, eroziunea are un rezultat pronunțat.
Apele colectate ale râului se pot deplasa în două direcţii, proces care poartă
denumirea de difluenţă, până în momentul în care se formează o cumpănă nouă
între cele două ape.
Există cinci tipuri de bazine ale râurilor:
Tipul I-este format din bazinele hidrografice dezvoltate în cursul mijlociu:
Crișul Negru, Trotușul, Someșul
Tipul II-cuprinde bazinele hidrografice din cursul superior: Jiu, Ialomița, Timiș,
Buzău
Tipul III-este reprezentat de bazinele hidrografice ale cursului inferior: Argeș,
Someșul Mic
22
Tipul IV-include bazinele hidrografice acumulate uniform, aproape pe întreaga
lungime: Crișul Alb, Bega, Vedea, Arieș
Tipul V-are în alcătuirea lui bazinele hidrografice care devin înguste în partea de
mijloc: Târnava Mare, Oltul
Procesul de măsurare a vitezei cu care apa de scurgere nu este util doar
pentru cunoașterea debitului, ci și pentru observarea direcției curenților,
reprezentând elemente importante pentru găsirea soluțiilor unor probleme
apărute în hidrologie. Viteza cu care apa unui râu se deplasează, în practica
hidrologică, este calculată prin folosirea unor instrumente, care se împart în
cinci clase: floturi sau plutitori; tahimetre-batometre; dinamometre; tuburi
hidrometrice și moriști hidrometrice.

I.1.3.6. Debitul râurilor

În albia râului, apa se află în mișcare, proces realizat de panta
longitudinală a albiei care stabilește și sensul în care aceasta se deplasează. În
situația în care albia nu ar avea o pantă longitudinală, apa s-ar afla într-o poziție
fixă, precum bălțile. Debitul râului reprezintă cantitatea de apă care parcurge
porțiunea activă pentru o secundă, calculându-se în m/sec.
Debitul mediu anual al râului sau fluviului este raportul dintre debitul
stabilit într-un anumit moment și volumul anual. Conform măsurătorilor există
valori minime, maxime și medii ale gradelor și cantității circulației râurilor și
fluviilor. Având în vedere ritmul regimului fluviului stablit de climă, pot fi
grupate mai multe faze ale regimului hidrologic în funcție de intervalul în care
debitul și nivelul ajung la dimensiuni mari și durate în care râul prezintă o
înălțime mică.
Răurile din România reprezintă rezultatul climei temperat-continentale
prin care se caracterizează Munții Carpați și locurile din jurul lor. În procesul de
scurgere al apei sunt mai multe elemente care ajută la realizarea acestuia: relief,
sol, geologie, vegetație, climă; de asemenea ajută la cunoașterea râurilor.

23
 I.1.3.7.Particularități geomorfologice și hidrologice ale apelor
curgătoare
Pentru a realiza o caractereizare a ecosistemului fluviatil în ceea ce
privește hidrologia și geomorfologia, trebuie avut în vedere legătura care se
stabilește între domeniul suprafeței terestre și cea acvatică. În acest caz, râul sau
fluviul și rețeaua lor higrografică fac parte din bazinul versant.
Bazinul versant reprezintă zona geografică delimitată care nu se află într-o
legătură cu alte bazine, fiind despărțite printr-o linie specifică apelor având
denumirea de cumpăna apelor. Fiecare râu dispune de propriul său versant care
face parte din bazinul unui fluviu, în care sunt cuprinse toate bazinele
afluenților organizate conform dimensiunii lor.
Totalitatea pâraielor și râurilor care alcătuiesc cursul fundamental
reprezintă rețeaua hidrografică. Aceasta este definită ca fiind „ansamblul
arterelor privite sub aspect morfologic prin care se produce scugerea lichidă
organizată, începând cu orașele și încheind cu văile mari, indiferent dacă
scurgerea este temporară sau permanentă se numește rețea hidrografică.”
(Gâștescu, 1998).
Coeficientul de scurgere. Un alt aspect important al sistemului hidrologic
este reprezentat de coeficientul de scurgere; fiind conexiunea dintre înălțimea
coastei și volumul de apă din timpul unei averse. De asemena, este influențat
de gradul de saturație în apă a pământului. În acest caz, în timpul ploilor
puternice, când solul este plin cu apă se va forma un alt coeficient de scurgere.
În zonele în care terenul este lipsit de vegetație sau este cultivat o anumită
perioadă de timp, scurgerea este mult mai rapidă lăsând urme de eroziune în
comparație cu surprafața care prezintă multă vegetație deoarece acțiunea de
șiroire este mult mai anevoioasă.

I.1.3.8.Carateristicile biocenozelor din apele curgătoare

Diferența primordială stabilită între apele curgătoare și cele stagnate ale
lacurilor și bălților, între comnunitățile de plante și animale reofile, precum și

24
cele stagnofile, este reprezentată de curent, viteza cu care apa se deplasează.
Acest element produce un impact direct asupra structurii și funcționalității
coloniilor de organisme. În cadrul elementelor fizico-chimice atribuite râului,
organismele se a daptează în primul rând la direcția și viteza curentului. Pentru
a evita strivirea corpului de puterea curentului, animalele si-au îmbunătățit
capacitatea de fixare, sau, în cazul peștilor, modalitatea de a înota împotriva
curentului puternic.
Gradientul trăsăturilor unui râu stabilește caracteristicile ecologice care
sunt succesive și între care există diferențe de la un domeniu la altul, pornind de
la izvoare către vărsare.
În apele curgătoare sunt două suprafețe mari între care sunt anumite
diferențe privind condițiile de viață: una cu debite mici și care prezintă un curent
puternic întâlnită în zona montană, iar a doua are debite mari specifică zonei
colinare și de câmpie, unde curentul nu este atât de puternic. Substratul, care
formează albia primei suprafețe, nu prezintă mâl și este alcătuit din roci dure,
iar cel de-al doilea teren, substratul bentonic are în componența sa nisip și mâl.
Aceste suprafețe sunt constituite din biocenoze, comunități de plante și de
animale.
Prima zonă de biocenoze cuprinde hidrobionți sesili stabiliți pe substrat,
pe când animelele sunt endobentonice, însă în masa apei se constituie suprafață
plactonică de sine stătătoare.

I.1.3.9.Structura biocenozelor ecosistemelor reofile

Pe terenul montan-rhitronul-se află specii criofile, strict reobionte,
puternic polioxifile care sunt adaptate la viața de curent puternic. Procentul
grupelor de nevertebrate aflate în constituirea biocenozelor, conform stilulului
de hrănire, este de 55% detritivori (consumatori ai biodermei de pe pietre), în
alcătuirea cărora intră speciile de amfipode și efemere.

25
 Cea mai importantă biocenoză care face parte din acest domeniu este cea
bentonică. Pe suprafața pietrelor din adâncul râului prinde viață un strat de alge
și bacterii care alcătuiesc cea mai întâlnită sursă de hrană pentru nevertebrate,
consumatori de ordinul 1.
Populațiile de bacterii au ca trăsătură importantă densitatea numerică ce
poate fi stabilită de la sute până la mii de celule/ml apă. Din cauza temperaturii
scăzute înregistrate în acest spațiu, populațiile de bacterii sunt de tip criofil, a
căror temperatură optimă de dezvoltare este cuprinsă între -5 și +20 grade.
Luând în considerare modul de hrănire, cele mai răspândite sunt grupele
bacteriene oligotrofe, care supraviețuiesc și de maturizează ca populații
vegetative în atmosfere cu concentrații scăzute de substanțe organice. În această
grupă intră unele specii, precum: Pseudomonas, Aeromonas, Micrococcus și
Caulobacter. Biodiversitatea râului din zona de munte este una dintre cele
mai importante trăsături. Rezultatul cercetărilor din țara noastră în zonele
montane au stabilit existența a peste 200 de specii de alge și aproximativ 150 de
specii de nevertebrate. Acest studiu joacă un rol importat în realizarea factorilor
de apreciere pe care impactul amenajărilor rețelei hidrografice din teritoriul
montan îl are asupra biodiversității, deoarece aceste construcții reduc numărul
speciilor. Unele din speciile de plante și animale, precum și alge întâlnite în
această zonă sunt: diatomeele: Cymbella affinis, C helvetica, C laevis, C
ventricosa, cianoficeele: Oscilatoria formosa, clorficeele: Draparnalia plumosa.
Dintre speciile de nevertebrate se întâlnesc: Hydra sp., Dugesia, oligochetele:
Nais communis, N elinguis, N pardalis, N bretscheri, precum și specii de
moluște: Ancylus fluviatilis Physa fontinalis, coleoptere: Hydraena nigrita,
ostracodele Enchytraeus albidus; pleocopterele: Leuctra fusca, Isoperla
gramatica; simulidele: Gnus saccatum; Eusimullam surem; chironomidele: C.
biformis, A.tetrastrica, Cricotopus algarum, Ablabesya lentiginosa;
coleopterele: Laccobius gracilis, Ochtbus; hidracarienii: Sperochan clupeifer,
Hydrobates calliger, Torrenticola anomala, H. fluviatilis.

26
 I.1.3.10.Structura biocenozelor în sectorul colinar și de șes
(pontamon)
Suprafața colinară și de câmpie a râurilor (zona pontamon) atrage
colectivități care prezintă trăsături ambivalente adaptate apelor curgătoare,
precum și cu caracteristici biologice și de comportament specifice modului de
viață în ecosistemele lacustre.
Teritoriul inferior și mediu al apelor râurilor face parte din categoria
potamon din punct de vedere ecologic. În zona inferioară se află biocenozele
planctonice fitopanctonul și zooplanctonul. Potrivit studiilor, în zona colinară
de găsesc colectivități caracteristice rhitronului, însă vor fi întâlnite populații
de plancton și în locurile unde apa are o adâncime mai mică.
Este de reținut faptul că în râurile nepoluate din țara noastrâ, în suprafețele
de șes, a fost întâlnită o mare biodiversitate; totalul speciilor florale și faunistice
numără un număr însemnat de specii. În categoria fitoplanctonului au fost
stabilite peste 150 de specii, nu există procedee de înflorire, în care un număr
mic de specii să se înmulțească foarte repede.
Printre speciile proprii domeniului inferior al râurilor, putem menționa
diatomeele: Asterionella formosa, Diatoma elongatum, Fragillaria crotonensis,
speciile de alge alge albastre: Microcystis viridis, Gloetrichia elongatum și
Aphanizomenon flos-aquae, precum și algele verzi: Pediastrum duplex,
Pandorina morum, Endorina elegans,Volvox aureus, Scenedesmus
quadricauda, S. acuminatus.
De obicei, în suprafețele de câmpie sunt întâlnite multe specii de alge
coloniale, filamentoase sau sferice. Din punct de vedere numeric, diatomeele,
sunt întâlnite într-un număr care nu depășește un procent de 40-50, însă
cianobecteriile au devenit foarte importante, cu ajutorul cărora realizându-se
înfloriri.
Facând referire la zooplancton, limita curentului la care o apă curgătoare
poate avea elemente zooplanctonice este de 1m/s. Făcându-se o comparație între
apele stagnate și cele curgătoare, s-a observat faptul că între apele curgătoare
27
există o anumită comunicare aparținând aceluiași sistem hidrografic, iar în acest
fel, în mediul rebiont își fac apariția o multitudine de organisme zooplanctonice
care au venit din apele stagnate.
Aceste zone sunt populate de zooplanctonul alcătuit din următoarele
populații de rotifere: Euchlanis deflexa, E dilatata, Colurella adriatica, Lecane
lunaris, precum și de copepode: Eucyclops serrulatus. Zooplanctonul întâlnit în
zonele șes, este alcătuit în special de populații de rotifere, cladocerele și
copepode.
Zooplanctonul care trăiește în zonele de câmpie este reprezentat în special
de comunitățile de rotifere, prin specii precum: Brachionus calyciflous, Filinia
longiseta, Colurella adriatica, Keratella cochelearis, Lecane lunaris, precum și
speciile de copepode: Acanthocyclops viridis, Mycrocyclops minutus și
cladocerele Chydorus.
Cercetările realizate pe studierea zooplanctonului din zona fluviului
Dunărea, în timpul anilor 1958-1962, a avut ca rezultat următorul lucru:
existența într-o cantitate foarte mare a taxomicului, înregistrând o valoare de 155
de specii. Numărul acestora variază de la o suprafață la alta, astfel: în zona
Porților de Fier se află o populație de 37 de taxoni unde curentul are o viteză
care variază între 0,7-2,3 m/s, în zonele unde curentul are o viteză cuprinsă între
0,8-1,2m/s se găsesc 106 taxoni, iar în regiunea inferioară unde curentul are o
viteză foarte mica sunt 149 de taxoni.
Speciile tipice zonelor de pontamon din suprafața inferioară a râului sunt
reprezentate de populațiile de bacterii, alcătuite în principal din germeni
cromogeni adaptați mediului acvatic: coci de Sarcina lutea, S aurantiaca, dar și
bacilli Serratia marcescens, iar pe lângă acestea se mai găsesc și germeni din
sol, care au luat naștere din spălarea acestuia.
În diferitele perioade ale anului, numărul bacteriilor poate alterna în
funcție de variațiile sezonale astfel, în timpul viiturilor numărul lor crește
datorită aportului de substrat alohton, în care se află microorganisme. În acest
28
fel, rârile pot suferi o poluare, accidental sau periodic, cu diferite
microorganisme patogene. În condițiile naturale, microorganismele patogene,
pot fi afecte de anumite elemente complexe: temperatură nefavorabilă, prezența
comsumatorilor, diluție mare, legături de antagonism între ele și
microorganismele autohtone.

I.1.3.11 Impactul antropic asupra biocenozelor reofile

Modul de alcătuire al biocenozelor și componența colectivităților
piscicole sunt specifice râurilor nepopulate. În prezent există un număr mic de
râuri asupra cărora prezența antropică să nu fi adus schimbări în structura și
funcțiile coloniilor de vietăți vegetele și animale.
Conform trăsăturilor structurilor biocenotice, în România, ecosistemele
care formează rețeaua hidrografică pot fi clasificate în trei grupe de calitate
ecologică:
-Ecosisteme în care formele biocenotice nu sunt afectate de elemente antropice,
prezentând o personalitate complexă
-Ecosisteme în care prezența antropică a produs schimbarea structurilor
biocenotice, realizându-se astfel dispariția unor grupe de specii de plante și
animale
-Ecosisteme degradate, în care biocenozele au fost distruse în totalitate
În prima grupă sunt întâlnite râurile din zona de munte, a căror apă nu a
fost poluată sau cursul lor nu a fost modificat din cauza amenjărilor. Aceasta
numără 10 procente din lungimea cursurilor de apă.
În a doua categorie intră acele râuri a căror ape nu sunt destul de curate și
în care se găsesc anumite grupe de organisme care aparțin noilor condiții; iar
acestea sunt fragmentate din râuri aproximativ 75 % din lungimea cursurilor de
apă.
În a treia clasă, sunt prezente râurile care au grad ridicat de poluare cauzat
de apele infectate cu diferite organisme, cu excepția bacteriilor, au dispărut;

29
acestea fiind numite râuri moarte și se găsesc în procent de 15 din lungimea
totală a râurilor.
Structurile biocenotice sunt diferite de la o categorie la alta. În prima
grupă, biocenozele sunt formate dintr-o multitudine de specii de plante și
animale, a doua este alcătuită din structurile biocenotice care au suferit anumite
schimbări. Din cauza impactului antropic a fost realizată o selecționare a
speciilor de animale și plante, la aceste împrejurări s-au adaptat speciile care
prezintă un grad de plasticitate eclogică ridicat fiind apte să facă față
elementelor antropice. A treia categorie prezintă cea mai gravă stare deoarece
aceste ecosisteme sunt poluate de ape deversate în mod constant, producând
distrugerea biocenozelor.

I.1.3.12. Comunitățile planctonice și bentonice

Planctonul reprezintă totalitatea vietăților animale sau vegetale care se
află în poziție de plutire sau în stare pasivă. Termenul de „plancton” a fost
folosit de Hensen (1887) care susținea că reprezintă „tot ce plutește în apă”. Un
alt autor, Savilov (1958), considera că în gupa planctonului intră și
organismele care se află la suprafața apei, precum neustonul.
Organismele planctonice circulă cu ajutorul unor organe precum flageli,
cili sau apendici. Corpurile care nu dispun de mijloace de locomoție, ca de
exemplu microfitele planctonice, modul de deplasare se efectuează prin
schimbarea greutății corpului.
În apă, planctonul realizează migrații verticale care sunt condiționate de
temperatură, regimul gazoz, alternanța circadiană, precum și alte elemente
abiotice și biotice. Mărirea migrației depinde foarte mult de nivelul transparență
a apei: cu cât apa este mai clară, cu atât este mai accentuată.
Din punct de vedere al organizării trofice, planctonul poate constitui:
-fitoplanctonul este alcătuit din creatorii primari ai grupului microfitelor care
supraviețuiesc în teritoriile luminoase ale pelagialului

30
-zooplanctonul este constituit din orgnisme consumatoare aparținând dieritelor
grupe: cladere, copepode, protozoare rotifere.
-bacterioplanctonul este format din reducători, adică din bacteriile care se află
în masa apei.
În funcție de proveniența hidribionților la organismele placntonice, aceștia
pot alcătui:
-hotoplactonul sau planctonul adevărat are în componența sa corpuri animale sau
vegetale în caadrul cărora perioada fundamentală activă este îndeplinită în apă
-meroplanctonul este constituit din specii care își trăiesc perioada ontogenetică
în bazinul acvatic. Din acest gurp fac parte larvele de moluște, crustacee,
echinoderme.
Bacterioplanctonul este sursa principală de hrană pentru zooplancton,
microflagelatele fagotrofe reprezintă cei dintâi consumatori de bacterii.
Rotiferele și copepodele nu sunt cosumatori foarte mari de bacterii. Cladocerele,
în comparație cu cele două specii, se hrănește cu bacterioplancton fiind grupate
în trei categorii: mari consumatori, medii și slabi.
Conform trăsăturilor ecosistemelor acvatice ale apelor curgătoare sau
stătătoare, planctonul poluate avea următoarele denumiri:
-limnoplancton: este tipic mediului acvatic stătător și care poate alcătui
eulimnoplanctonul (planctonul lacustru), telmatoplanctonul (planctonul
mlăștinilor) sau heleoplanctonul (planctonul iazurilor).
-meroplancton: este răspândit în apele curgătoare
În funcție de delimitarea planctonului în suprafața apei, poate fi: plancton
oceanic care se află în apele oceanului și plancton neritic care este găsit în apa
aflată deasupra platoului continental.
Potrivit mărimilor sale, planctonl poate fi clasificat astfel:
-ultraplanctonul: are o dimensiune sub 5 microni, adică bacteriile

31
-nanoplanctonul: are o mărime cuprinsă între 5-50; din această categorie fac
parte algele care prezintă o singură celulă și protozoarele care au un corp mic.
-microplanctonul: hidrobionți cu o dimensiune cuprinsă între 60μ si 1 mm; fiind
alcătuit din infuzori, rotiferi, crustacee mici și alge mocrofite coloniale.
-mezoplanctonul: prezintă o dimensiune între 1și 5-10mm; având în alcătuirea sa
specii de zooplancton și fitoplancton.
-macroplanctonul: este alcătuit din zooplancteri care au dimensiunei între
1cm-100cm, specii precum meduze, moluște, plochete pelagice, chetognate.
-megaplanctonul care cuprinde salpe coloniale, sifonofore.
În zona de șes există un număr mare de specii de nevertebrate
(fitoplancton și zooplancton). Dacă în zona râurilor de munte, există organisme
bentonice din care fac parte biocenze ca litofile, faciesul alcătuit în special din
pietre, iar în domeniul inferior al râurilor, faciesul bental este nisipos, pietros sau
mâlos, biocenozele sunr de natură psamofilă, litofilă sau pelofilă.
Populațiile specifice de biocenoze de tip psamofil sunt constituite din
următoarele gamaride: Chaetogammarus major, Dikerogammarus fluviatilis;
trichopterele: Hydropschie gutata, Neureclipsis; efemerele: Baetis bimaculatus,
Polingenia longicauda și Polymitarcis virgo; chiromidele: Eukefferiella gutata,
Procladius scuze, Orthocladius saxicola, Cricotopus biformis.
În comunitățile de biocenoze din genul pedofil, sunt reprezentative
următoarele populații de oligochete: Uncinais uncinata, Paranais litoralis, Nais
comunis, N. elingius, P. frici, P. simplex, Stylaria lacustris. De asemenea, pot fi
întâlnie și grupurile de corofiide: C. robustum, Carophyum curvisipinum, C.
crassicorne; chiromide: Cryptochironomus defectus, C. reductus, Chironumus
plumosus, C. thumi, Limnochironomus nervosus; polichete: Hypaniola
komaleîskii, Hypania invalida; gastropode și bivalve: Unio crasus, Lymnaea
stagnalis, Ancylus fluviatilis, Stagnicola palustris, U. pictorum.
Specifice biocenozelor de rang litofil, cele mai importante specii sunt
gamaridele: Dikerogammarus haemobaphes, D. villaosus. D. fluviatilis,
32
Gammarus pulex, G. Locusta, precum și gastropodele: Theodorux danubialis,
Th. transversalis, Th. fluviatilis, Physella acuta, Ancylus fluviatilis, Valvata
cristata, dar și bivalva Dreisseema polymorpha.
Zona pontamonului este specifică pentru populațiile de bacterii, alcătuite din
germeni cromogeni adaptați mediului acvatic, precum: coci de: Sarcina lutea și
S. aurantiaca și bacili precum: Flavobacterium aurantiacum, Serratia
marcescens, Pseudomonas fluorescens, dar și dierite tiputi de germeni care
trăiesc în sol.
Fitoplanctonul. Populațiile de fitoplancton sunt formate din specii care
prezintă o singură celulă de alge. Autorul francez Bourelly preciza că în apele
continentale dulci există un număr de 2294 de genuri și 12. 300 de specii. Cele
mai importante grupe taxonomice de alge placntonice prezente în apele dulci
sunt: cloroficee, euglenoficee, diatomee, cianofice, crisoficee, xantoficee,
cloroficee.
Din punct de vedere al pigmentului, algele pot fi clasificate astfel: alge
roșii-brune (Chrysophyceae), alge verzi (Chlorophyceae) și alge galben-verzi
(Xanthophyceae).
Algele roșii-brune (Chrysophyceae) au în componența lor pigmentul
ß-carotenoizi (xantofila) oferindu-le o culoare roșu-brună prin care se
diferențiază de celelalte specii de alge. Multe dintre acestea prezintă forme
unicelulare și coloniale, iar structurile filamentoase sunt întâlnite mai rar. Algele
unicelulare au în componența lor un flagel cu ajutorul cărora se pot deplasa.
Cele mai cunoscute specii sunt: Peridinum cinctum și Ceratium hirundinella.
Algele verzi (Chlorophyceae) formează un grup heterogen, fiind prezente
în toate genurile de apă. Pe lângă apă, pot fi întâlnite și în locurile umede, de
unde pot capta lumina soarelui (în locuri precum solul sau trunchiurile
copacilor).
Algele verzi planctonice din mediile mlăștinoase fac parte din ordinul
Volvocales, în care sunt cuprinse următoarele genuri: Chlamydomonas,
33
Syphaerocystis, Eudorina și Volvox. Din grupa acestor alge, majoritatea posedă
flageli (2-4 flageli). Din ordinul Chlorococales, cele mai importante genuri sunt:
Scenedesmus, Ankistroesmas, Selenastrum și Pediastrum.
O altă categorie a alegelor verzi este reprezentate de cele filamentoase,
din care fac paret următoarele genuri: Spyrogyra și Chladophora.
Algele galben-verzi (Xanthoyceae) sunt constituite prin organisme
unicelulare, filamentoase și coloniale. Culoarea lor este stabilită de pigmenții
carotenoizi, alături de culoarea clorofiliană. Genurile planctonice specifice
acestui tip de alge sunt: Chlorobortys, Gloenobotrys și Gloeochlorys.
O altă specie de alge este reprezentată de diatomee (Bacillariophyaceae),
acestea au culoarea galben-auriu. Cele mai multe dintre ele sunt unicelulare
clasificate în două grupuri: Centrales și Pennales. Trăsătura lor specifică este
căsuța de siliciu (fistula) cu ajutorul căreia sunt protejate. Se găsesc îndeosebi în
apele dulci, alcătuind un procent de 60-70 din totalul de taxoni de alge
râspândite în apele curgătoare și apele dulci.
Din categoria diatomeelor centrice, cele mai reprezentative sunt genurile:
Cyclotella, Diatoma; algele mici care prezintă o singură celulă, precum și
Melosira și Synedra, care ating lungimea de 500 μm. Din grupul penatelor,
întâlnim genurile: Navicula și Nitzschia atât în apele curgătoare reci, cât și în
mediile mlăștinoase.
Cyanobacteriile sunt considerate ca făcând parte din specia algelor
deoarece prezintă abilitatea de a face fotosinteză-adică de a se hrăni în mod
autotrof-au în componența lor pigmenți clorofilieni, precum algele, dar așa cum
susține Wetzel (1983) sunt formate din bacterioclorofilă. Acestea sunt alcătuite
din subiecți unicelulari, coloniali și filamentoși. Organismele planctonice
alcătuiesc familia Chlorococaceae cu genurile Mycrocistis, Cochlearis și
Coelosphaerium. Cele mai cunoscute structuri filamentoase sunt:
Oscillatoaceae, Rivularioceae și Nostocaceae; genurile cele mai reprezentative
sunt: Anabaena, Oscillatoria, Aphanizomenom și Nostocaceae. Modul de
34
înmulțire a acestor specii se realizează cu ajutorul endo-și exosporilor, dar și
prin diviziune.
Factorii esențiali fără de care fitoplanctonul nu pot supraviețui sunt:
lumina, sărurile minerale și temperatura. Puterea fotosintezei constă în natura și
intensitatea energiei primite de la soare, dar și de modificarea temperaturii,
astfel că aceste elemente acționează în mod sinergic.
Fotosinteza acestor alge poate avea loc și în condiții de luminozitate
scăzută datorită capacității de adaptare a densității pigmenților asimilatori. Deși
pare de necrezut, luminozitatea la capacitate maximă poate împiedica realizarea
procesului de fotosinteză la majoritatea algelor sau poate produce chiar moartea
acestora. Însă, dacă lumina acționează pentru o scurtă durată de timp, acest
proces poate fi reversibil.
Un alt factor care influențează dezvoltarea fitoplanctonului este
reprezentat de temperatură, deoarece fiecare specie funcționează după o anumită
capacitate. Diatomeele, spre exemplu, preferă temperaturile scăzute, iar
cianobacteriile sunt mai rezistente la temperaturi ridicate. Desmidiaceele și
protococalele se dezvoltă în funcție de variația temperaturii, adică vara și
toamna au o maximă.

I.1.4. Fluviile
Fluviul se definește ca fiind un curs de apă continental ce străbate unul
sau mai multe bazine. De asemenea, se caracterizează prin mărimea și adeseori
prin simplitatea condițiilor fizice, biologice și geografice. Adesea fluviul
străbate lanțuri muntoase formând defilee.Viteza de curgere este domoală, panta
de curgere mică, cu funduri și maluri uniforme pe distanțe mari.
Se deosebește o albie minoră, pe unde fluviul curge în condiții normale,
în perioadele de viituri nivelul apei atinge valori maxime, albia minoră nu mai
este capabilă să transporte întreaga cantitate de apă. Surplusul se scurge în

35
brațele moarte laterale și în zonele adiacente (terase, lunci) constituind albia
majoră.
Amazonul este fluviul cu cel mai mare bazin hidrografic (7.000.000 km
2

), iar ca lungime este al doilea din lume,cu 6.500 km, după Nil, cu 6.670 km.
Dunărea are o lungime de 2.857 km, o suprafață bazinală de 817. 000 km
2 și un
debit mediu anual de 6.439 m
3 /s, fiind al doilea din Europa, dupa Volga
(1.360.000 k m2 suprafața bazinală , 3.690 km lungime și 7.900 m3 /s debit mediu
anual).

36
 CAPITOLUL II
CARACTERIZAREA GENERALĂ A RÂULUI TELEORMAN

II.1 Caracterizarea bazinului Vedea

Cel mai important râu dintre Olt și Argeș este Vedea. Izvorăște din
Dealul Dădulești, județul Argeș la altitudine de 435 m. Principalii afluenți ai

râului Vedea sunt: Eiul, Brătășanul, Vedița, Plapcea și Florișorul. Făcând hotar
între județele Argeș și Ilfov, primește în continuare ca afluenți: Dorofeiul sau
Șerbănești, Cotmeana de unde cotește spre sud-est, întâlnind pârâul Tecuciul.
De aici ocolește Municipiul Roșiorii de Vede pe la est, după care primește
păraiele: Bratcovul, Bărâcea, Burdea și Timoasa unită cu apa Câinelui Mai la
sud de Tinoasa. Vedea face contact cu Bumasul, până dă în lunca Dunării Mai la
vale de Tinoasa la comuna Cervenia, Vedea se unește cu cel mai important
afluent al său, râul Teleorman, de unde ia drumul spre sud până la Dunăre. Se
varsă în Dunăre la est de comuna Pietroșani, după ce se amestecă cu apele
Gârlei.

II.1.1 Hidrografia
Întreaga rețea hidrografică a bazinului Vedea se înscrie într-o zonă cu
densitate foarte mică, ce variază de la 0,4 km/ k m2 în partea superioară a
bazinului la 0,2-0,3 km/ k m2 , în parte centrală și ajunge la 0,1 km/ k m2 în parte
inferoară.

Bazinul hidrografic al râului are o rețea formată de 78 de cursuri de apă,

ce totalizează 2.036 km (2,6 % din lungimea totală). Râul Vedea își întinde
albia pe o lungime de 224 km pânp la vărsarea în Dunăre. Bazinul hidrografic al
râului Vedea cuprinde părți din județele Argeș, Olt și Teleorman.

37
 Principalele cursuri de apă B. H. Vedea sunt:

 Vedița L=60 km, F=223 km

2

 Plapcea L=56 km, F=354 k m2

 Dorofei L=36 km, F= 219 km

2

 Cotmeana L=93 km, F=498 k m2

 Teleorman L=169 km, F=1427 k m2

Alimentarea cu apă în sistem centralizat a populației și sistemul public de

canalizare în Bazinul hidrografic Vedea este prezetată în tabelul II. 1

Tabelul II. 1 Alimentarea cu apă în sistem centralizat a populației din

Bazinul hidrografic Vedea
Populaţie Din care:

Alimentări cu apă
Judeţe Locuitori
Pop.rac. Grad.rac. Pop.rac. Grad.rac.

Olt 59275 10730 18,10% 5100 8,60%

Argeş 83474 21983 26,34% 61740 7,40%

Teleorman 238622 58863 24,67% 47982 20,10%

Total 381371 91579 24,01% 59256 15,50%

Rețeaua de canalizare și stațiile de epuare existente, fiind foarte reduse în

tot spațiul hidrografic Vedea, impune extinderea rețelelor de canalizare și a
stațiior de epurare. Situația statistică este prezentată în tabelul II.2.

38
 Tabelul II. 2 : Situația rețelelor de canalizare și a stațiilor de epurare
existente în Bazinul hidrografic Vedea
Lungime reţea Lungime Staţii de Staţii de
canalizare canalizare epurare epurare
Judeţ existentă necesară existente necesare

Km Km Nr. Nr.

B.H. Vedea 168 1501 7 54

Olt 12 83 2 16

Artgeş 13 492 3 22

Teleorman 143 926 2 16

II.2. Caracterizarea generală a râului Teleorman

II.2.1Localizarea
Râul Teleorman străbate partea componentă a Câmpiei Române cunoscută
sub numele de Găvanu-Burdea (localitatea Tătărăștii de Sus) și Câmpul
Burnasului ( localitatea Orbeasca),făcând parte din Bazinul hidrografic
Argeș-Vedea. El este cel mai important afluent al râului Vedea, cel mai
important râu al județuțui, strabate teritoriul aproximativ nord-est, sud-est pe o
distanță de circa 120 km, de la Socetu la confluența cu Dunărea. Râul
Teleorman are o lungime totală de 196 km, din care 97 km în județul
Teleorman. Primește ca afluenți pe Clănița și Teleormănelul.

39
 Fig. II.2.1. Localizarea Bazinului hidrografic al râului Teleorman
Debitul max de 232 m
3 /s a fost înregistrat pe 6 octombrie 1972, iar cel
minim de 0,10 m
3 /s în iunie-iulie 1986. Dacă debitele maxime ale Vedei și
Teleormanului s-ar fi suprapus în octombrie 1972 (ele au avut loc la un interval
de 6 zile), atunci s-ar fi înregistrat pe Vedea, în aval de Beiu, un debit catastrofal
de 1200 m3 /s . De semnalat, este faptul că în comaparație cu Vedea, debitul
minim al Teleormanului , în raport cu cel mediu, este mult mai moderat, acesta
datorită alimentării subternane mai bogate.

Teleormanul împreună cu Vedea și Călmățui drenează circa 80% din

teritoriul județului. Deși Vedea și Călmățuiul depăsesc limitele județului în
partea nordică, se poate spune, totuși, că ele sunt râurile propriu-zise ale acestui
județ.

40
 II.2.2 Date geotehnice
Se apreciază că pe râul Teleorman, în zona localității Schela ( comuna
Trivale –Moșteni) patul albiei minore este alcătuit din nisipuri, nisipuri cu
pietrișuri și rar bolovăniș.

Aceste depozite aluvionare grosiere se întâlnesc în unele zone și sub

depozitele aluvionare, fine prăfoase din albia majoră a râului Teleorman.

În zona de luncă întâlnim aluviuni formate din prafuri nisiopoase, prafuri

nisipoase argiloase, cu lentile de nisipuri argiloase, nisipuri prăfoase sau argile.
Aceste tipuri de pământuri au grosimi de 1-4 m, grosimea stratului de pământ
vegetaș este 0,25-0,4 m.

41
II.2.3. Studii hidologice

Figura II.2.2 Rețeaua hidrografică a județului Teleorman

42
 Documentele istorice evidențiază ca în anul 1972 apele mari au făcut
ravagii pe cursurile de apă: Vedea, Teleorman, Călămățui și Urlui, ca urmare a
unor ploi torențiale. În anul 1997, în perioada 29 martie-6 aprilie, precipitațiile
căzute în Bazinul hidrografic Argeș-Vedea, au determinat depășirea cotelor de
inundație pe cursurile de apă: Vedea, Teleroman, Câinelui și Călămățui, după
cum urmează:

 P.H. Alexandria-râul Vedea (C.I =380 cm) , Cota atinsă =341

cm

 P.H.Tătărâștide Sus-râul Teleorman (C.I.=200 cm), Cota

tinsă =330 cm

 P.H Vârtoape-râul Câinelui (C.I.=200 cm), Cota atinsă=341

cm

Pagubele produse au ajuns la aval 10. 109. 400.000 lei. În anul 2002, în
perioada 7 august-9 august, precipitațiile torențiale căzute, au produs pagube în
valoare de 65.338. 000.000 lei în localitățile Storbăneasa, Răzmirești , Buzescu,
Alexandria, Nanov, Mevrodin.

În perioda mai sus menționată au fost înregistrate următoarele cantități de

precipitații:

 p.p Teleorman=131, 31 m
2

 p.p Alexandria=106, 41 m2

 p.p Roșiorii de Vede=89.01 m

2

 p.p Furculești=79,21 m2

Cotele de atenție nu au fost depășite pe cursurile de apă. Ploile abundente

au antrenat obiecte de uz gospodresc, lemne și gunoaie care au blocat canalele

43
de evacuare ale apei. Pe toată lungimea digurilor de la Dunăre, există perdele de
protecție ce aparțin Inspectoratului Silvic Teleorman.

Volumulele de apă scurse anual (mil. Mc.) ale râului Teleorman sunt:

 an mediu=101

 an secetos 95%=39

 an ploios 5%=214

Debitele medii lunare, anuale, sunt de 95 % (Mc/s)=0,37, iar debitele

maxime anuale (Mc/s) sunt:

 10%=240

 5%=300

 2%=360

 1%=470

Există două posturi hidrometrice pe râul Teleorman:

 P.H. Tătărăștii de Sus „0” mira MN=121, 87

- Q m e d i u a n u a l =1,44 m 3 /s

-Niveluri și debite maxime: H=292; Q=109/03.07.2005

-Cote caracteristice la mira: CA=160; Q=39, 00, CI=2; Q=53,00;

CP=250;Q=73,00

 P.H. Teleorman „0” mira MN=34,56

- Qm e d i u m u l t i a n u a l =3.78 m
3 /s

-Niveluri și debite maxime: H=308; Q=196/04.07.2005

44
 -Cote caracteristice la mira: CA=140; Q=72,00; CI=180; Q=106,00;
CP=280; Q=200,00

În tabelul de mai jos sunt prezentate debitele maxime la diverse

probabilități de depășire specifice secțiunilor de râu studiate, împreună cu
parametrii morfometrici principali( F= k m2 ; Hm,m):

Tabelul II.3 Debite maxime

RÂUL SECŢIUNEA F Hm Qmax.p%(m³/s)

(Km²) (m) 1% 2% 5% 10%

TELEORMAN Am.confl.p.Clăniţa 866 184 340 272 193 147

TELEORMAN Am.confl.Teleormănel 583 211 320 256 181 193

Sursa datelor:P.H.Alexandria

Valorile debitelor maxime cu diferitele probabilități de depășire nu conțin

sporuri de siguranță și sunt determinate în ipoteza regimului natural de scurgere.

TABELUL II.4. Lucrări hidrotehnice cu rol de apărare

crt. Localitate Din deversări Denumire,lucrar Gradul de asigurare

e şi curs de apă
Normat/real

Debite cu prob.de depăşire

la diverse asig.(mc/s)

1% 2% 5% 10% 20%

0 1 2 4 9 10 11 12 13

1 Tătărăşti de Sus -r.Teleorman -îndiguire şi 5/5;Q5%=272

regularizare
-r.Bucov
-r.Teleorman
-v.Fericei
45
 -v.Ţigani -r.Bucov

2 Tătărăşti de Jos -r.Teleorman -îndiguire şi 365 290 206 152 108

regularizare
-v.Dobrei
-r.Teleorman

3 Trivale-Moşteni -r.Teleorman -îndiguire şi 418 333 236 175 124

regularizare
-v.Urlatoare
-r.Teleorman
-v.VII
-r.Bucov
-v.Adancata

-v.Mătuşica

-v.Crevedia

-v.Nistorani

-v.Doborani

4 Olteni -r.Teleorman - 450 359 254 188 133

-v.Samarul

-v.Nanici

-v.Cosareanca

-v.Samarul

5 Orbeasca -r.Teleorman - 464 369 282 194 137

-v.Mălăieru

-v.Gârla Morii

6 Măgura -r.Teleorman - 577 459 326 241 171

-r.Clăniţa

.v.Vâlcu

7 Vităneşti -r.Teleorman - 581 463 330 244 168

-r.Vajiştea

8 Mărzăneşti -r.Teleorman - 625 498 353 261 185

-r.Vajiştea

-v.Gabur
46
 9 Storobăneasa -r.Teleorman - 642 511 363 268 190

-r.Vedea

Sursa datelor:P.H.Alexandria

TABELUL II.5 .Situația de canalizare și a stațiilor de epurare existente

în Teleorman

Lungime reţea Lungime Staţii de Staţii de

canalizare canalizare epurare epurare
Judeţul existentă necesară existente necesare

Km Km Nr. Nr.

Teleorman 168 1501 7 54

Olt 12 83 2 16

13 492 3 22

B.H. Vedea 143 926 2 16

Sursa datelor:P.H.Alexndria

Clasificăm sursele de poluare a apei în două categorii diferite:

Din categoria surselor de poluare difuze întâlnite în spațiul hidrografic
Teleorman, amintim:

 Pesticidele utilizate pentru combaterea dăunătorilor;

 Îngrășăminte chimice utilizate în agricultură;

 Animale domestice
47
 Sursele de polure permanentă naturale provoacă deseori schimbări
importante la nivelul trăsăturilor calitative ale apelor, sunt:

 Construcții inginerești executate pe ape;

 Trecerea apelor de suprafațe prin zone cu roci solubile;

 Trecerea apelor de suprafață prin zone cu fenomene de

eroziune a solului;

 Vegetația acvatică intensă;

 Vegetația de pe maluri

CAPITOLUL III
PRELEVAREA PROBELOR BENTONICE

Anexa 5 a Directivei Cadru stabilește că elementele biologice de calitate

folosite pentru clasificarea stării ecologice a râurilor și lacurilor cuprinde,
abundența și compoziția florei acvatice.

Printre elementele biologice enumerate se clasifică și fitobentosul. O

prima caracteristică importantă pentru stabilirea stării ecologice o reprezintă
compoziția taxonilor și abundența medie a fitobentosului, în primul rând a
speciilor bioindicatoare.

Populațiile fitobentonice fiind atașate de substrat, trăsăturile lor sunt

afectate de mai mulți factori, precum: tipul de substrat, regimul hidrologic,
chimismul apei, lumina, temperatura, alte comunități biotice.

În comparație cu planctonul care este considerat majoritar de origine

alohtonă și care nu răspunde în totalitate la influențel poluării din râuri, pe o
distanță considerabilă în aval, fitobentosul prezintă răspunsuri imediate la
sursele de poluare, datorită originii sale autohtone, fiindcă structura și
râspândirea acestuia sunt determinate de calitatea apei.

48
 În alcătuirea fitobentosului intră atât elemente specifice reprezentate
majoritatea de diatomee , cât și alte grupe de alge (cu formă unicelulară sau
filamentoasă) întâlnite adesea în biocenoza planctonică.

Multe rețele trofice din ecosistemele acvatice au ca și component de bază

fitobentosul. De exemplu, substratul trofic al unor pești și vertebrate este
constituit de organisme fitobentonice.

Pe diferite suporturi în relație cu organismele fotosintetizatoare aparținând

fitobentosului întâlnim crustacee, celenterate, protozoare, gastropode.

Avantajele utilizării fitobentosului în evaluarea stării ecologice a

ecosistemelor a acvatice:

 Algele sunt direct afectate de factori chimici și fizici, ca

producători primari;

 Reproducerea algelor bentonice au rate rapide și cicluri

scurte de viață, fiind indicatori pe termen scurt al
impactelor;

 Prelevarea probelor este ușoară, necesită personal puțin,

relativ necostisitoare și creează impact minim asupra biotei
existente;

 Câțiva poluanți care nu afectează vizibil alte comunități

acvatice, afectează în mod direct comunitățile algale;

III.1. Perioada de recoltare a probelor

Fitobentosul are ciclu de viață sezonier cu un vârf al abundenței și
diversității la finalul verii și începutul toamnei. Comunitățile fitobentoice pot fi
afectate de debitele mari. Pentru prelevarea fitobentosului, perioada optimă este
recomandată a fi sfârșitul verii sau începutul toamnei, când este relativ stabil.

49
 Pentru segmentele din amonte ale cursurilor de apă, probele de fitobentos
trebuie să fie prelevate, primăvara devreme înainte ca arborii să înverzească. Se
recomandă să se preleveze cel puțin două probe pe an pentru caracterizarea
adecvată a stării ecologice.

III.2. Stabilirea și descrierea stațiilor de prelevare

În perioada august 2016-martie 2017 au fost prelevate probe
fitobentonice, în lunile august- noiembrie 2016 și martie 2017. S-au stabilit
patru stații de prelevare, în sectorul Buzoiești, Vulpești, Tătărăști și Măgura.

Stația 1: Buzoiești (fig. III.1)

 Substrat pietros-bolovănos;

 Viteza apei aproximativ 0,5 m/s,

 Adâncime medie 30-40 cm;

 Temperatura aerului 80 C;

 Temperatura apei 80 C ;

Stația 2: Vulpești (fig. III.2)

 Urme lăsate viituri;

 Viteza apei 0,8 m/s;

 Substrat bolovănos-pietros;

 Malul drept cu vegetație , malul stâng pietros și ierbos

50
Stația 3: Tătărăști (fig. III.3)

 Insule nisipoase;

 Viteza apei aproximativ 0,4 m/s;

 Adâncime medie 25-35 cm ;

 Maluri nisipoase;

 Zonă de molidiș

Stația 4: Măgura (fig. III.4 )

 Substrat pietros;

 Temperatura aerului 90 C;

 Temperatura apei 90 C;

 Maluri înierbate;

 Viteza apei 0,6 m/s;

 Adâncime medie 30-40 cm

51
Fig. III. 1 Stația Buzoiești
(Foto original)

52
Fig. III.2 Stația Vulpești
(Foto original)

53
Fig. III.3 Stația Tătărăști
(Foto original)

54
 Fig. III. 4 Stația Măgura
(Foto original)

III. 3. Tehnici și echipamente de prelevare

În cazul prelevării probelor de fitobentos sunt utilizate substraturi
artificiale și naturale. Pentru același curs de lac sau apă, pentru cursuri de lacuri
sau apă care fac parte din aceeași categorie tipologică și în cazul
comparabilității rezultatelor, este necesar procesul de recolatre a probelor de pe
același tip de substrat. Probele semicantitative sau calitative sunt recoltate de pe
substraturiile naturale.

Răzuirea substratului (plante subacvatice, lemne, pietre sau alte substaturi

submerse) cu ajutorul unei raclete reprezintă procedeul cel mai comun de
prelevare a probelor. Această racletă trebuie să prezinte dimensiuni cunoscute
pentru recoltările cantitative.

De regulă, se răzuiesc pietre submerse cu suprafață netedă și uniformă. Se

vor alege pietre de la adâcimi de 25-50cm care au stat sub apă cel puțin 14-21 de
zile, iar suorafașa răzuită va fi cuprinsă între 6-20 c m2 . Pietrele extrase din apă
vor fi preluate cu maximă atenție pentru a spăla fitobentosul, pentru ca
rezultatele să fie cât mai corecte. Pentru probele cantitative se sugerează
alegerea pietrelor care prezintă o suprafață omogenă, netedă și o acoperire cu
elemente ale microfitobentosului de 100%.

Pentru recoltările cantitave și semicantitative se recoltează de pe

suporturile submerse dure fitobentos tot prin răzuire (cu ajutorul linguriței,
lamei, racletei și spatulei) sau prin spălare fară a se ține cont de dimensiunile
suprafaței investigate. Mărimea probelor se recomandă a fi comparabilă.

Recoltarea se poate face direct cu lingurița de la suprafața sedimentelor

fine, cu seringa sau cu dispozitive de tip carotă. Aceste dispozitive de tip carotă
sunt mai dificil de procurat și sunt costisitoare, se sugerează recoltarea stratului
superficial cu ajutorul unei lingurițe sau al unei spatule.

Prin a se evita pierderile de material prin șiroire, manevrarea

dispozitivelor de prelevare și a probelor trebuie să se efectueze au atenție
maximă. Prelevarea probelor de fitobentos de pe straturile fine, mobile este
posibilă pentru evaluările semicantitative și cantitative.

55
 În râurile cu profunzime mică a apei unde turbiditatea nu pune probleme,
lamele se așează într-un dispozitiv de tip stativ care să poată fi fixat pe fund în
stația de prelevare, fără să existe pericolul luării lui de către curent. În situația în
care turbiditatea poate pune probleme, este necesar să se suspende lama
(lamele) pe un suport de material, ca de exemplu plastic, aflat pe suprafața apei.
Perioada de expunere a substraturilor artificiale este de două saptămâni în
perioada verii. În timpul iernii, perioada de expunere va fi mai mare, ca de
exemplu 3-4 sapt, nu este recomandată prelevarea în perioada iernii.
Compoziția probei este influențată de schimbările sezoniere de temperatură,
perioada de expunere, precum și alte condiții naturale.

Posibilitatea dispariției substraturilor artificiale și compromiterea

recoltării, reprezintă unul dintre dezavantajele folosirii acestor tipuri de
substraturi. Substraturile artificiale pot fi utilizate pentru aprecieri calitative și
semicalitative. Pentru zoobentos au fost prelevate probe calitative și cantitative.

În cea ce privește prelevarea calitativă, aceasta s-a facut în mod direct,

prin prelevarea organismelor betonice cu ajutorul pensetei de pe pietrele de râu.
Pentru analiza cantitativă, probele au fost prelevate cu ajutorul fileului bentonic
cu cadrul de 40 x 40 cm, care delimitează o suprafață de 0,16 m2 .

III.4 Conservarea și transportul probelor

În cazul probelor de fitobentos am folosit recipienți din sticlă sau plastic,
cu gura largă de 250-500 ml. Probele de fitobentos prelevate pentru analize
sunt conservate în soluție Lugol (sau în formol neutralizat 3-5 %). Lamele au
fost conservate intacte în sticle de mărime potrivită sau sunt răzuite în recipienți
corespunzătoare la fața locului.

În cazul evaluărilor rapide, se analizează proba în 24 h., după ce a fost

ținuă la rece , la 2−5
0 C. Toate probele se păstrează la întuneric și rece, acestea
se etichetează, iar în transport se folosesc lăzi sau cutii corespunzătoare.

56
 III. 5 Prelucrarea probelor
Probele fitobentonice au fost analizate la microscop, uneori fiind necesară
diluarea probelor, datorită frecvenței mari a orgaismelor. Recomandări privind
diluarea se găsesc la îndrumătorul metodologic privind analiza biologică 1984.

(Foto original)

Numărarea organismelor

Înainate de a începe numărarea algelor, se alege proba cu cea mai mare

catitate de masă fitobentonică, se agită energic și se umple celula de numărare
Kolkwitz, acoperindu-se cu o lamelă, cu latura de min 25 mm. Se va urmări
stabilirea volumului de probă omogenizată la care densitatea algelor permite o
numărare corectă și operativă .

57
 În cazul unor specii cu densitate ridicată se va determina densitatea
medie/unitatea de suprafață, valoarea obținută fiind înmulțită cu factorul
corespunzător, în funcție de dispozitivul de numărare folosit.

Identificarea organismelor

Pentru identificările fitobentonice am folosit lama Burker-Turk,

identificarea organismelor se face până la cel mai scăzut nivel. Se întocmesc
liste cu taxonii identificați, în ordine sistematică.

III. 6. Metode ecologice de interpretare a rezultatelor

După precizarea compoziţiei specifice şi a densităţii (abundenţei), deşi
Directiva Cadru nu face precizări explicite, se recomandă evaluarea stării
ecologice a unităţilor acvatice pe baza fitobentosului, cu ajutorul metodei
Pantle – Buck, metodă agreată de toate ţările situate în spaţiul dunărean.

Se utilizează formele bioindicatoare din literatura de specialitate. În

funcţie de valenţa fiecărei specii se apreciază valoarea sa saprobă (tabelul V. 1).

Tabelul III.1 Valoarea specifică a indicilor de saprobitate pentru fiecare clasă de calitate

Bioindicatori Valoarea speciei

Oligosaprobi 1

Oligo-betamezosaprobi 1,5

Beta-mezosaprobi 2

Bet-alfa-mezosaprobi 2,5

Alfa-mezosaprobi 3

Alfa-mezo-polisaprobi 3,5

Polisaprobi 4

Se exprimă frecvenţa relativă a fiecărei specii procentual (Rel. %) pe baza

formulei: Rel. % = p/ Σp x 100, unde:

p = densitatea fiecărui taxon;

58
 Σp = suma densităţii taxonilor din probă,

Valoarea frecvenţei h se calculează cu ajutorul următoarei scări a

coeficienţilor de frecvenţă (tabelul III. 2).

Tabelul III. 2. Scara de valori a frecvenţei h

Rel. % Frecvenţa h

<1 1

1–3 2

4 – 10 3

11 – 20 5

21 – 40 7

41 -100 9

Indicele saprob (S) se calculează cu formula: S = Σ (si x hi)/Σh, unde:

s = valoarea numerică caracteristică apartenenţei la zona saprobă;

h = frecvenţa organismelor;

i = taxon;

Σ (si x hi) = suma produselor dintre valoarea numerică şi frecvenţa pentru

fiecare taxon, unde:

Σ h = suma frecvenţelor taxonilor identificaţi

S poate lua valori în domeniul 1 – 4 (tabelul III. 3).

59
 Tabelul III. 3. Clasele de calitate pentru apele curgătoare şi caracterizarea
ecologică a acestora

Valoare Zona saprobă Impurificare Clasă Stare ecologică

indice
saprob

1,0 - < 1,5 Oligosaprobă Absentă

1,5 - <1,8 Oligo-beta-mezosaprobă Slabă I Foarte bună

1,8 - < 2,3 Beta-mezosaprobă Moderată II Bună

2,3 - <2,7 Beta-mezo-alfa- Moderată până la III Moderată

mezosaprobă critică (satisfăcătoare)

2,7 -<3,2 Alfa-mezosaprobă Puternică IV Proastă

(nesatisfăcătoare)

3,2 -< 3,5 Alfa-polisaprobă Puternică până la V Foarte proastă

foarte puternică
(degradată)
3,5 – 4 Polisaprobă Foarte puternică

60
 CAPITOLUL IV
REZULTATE ȘI DISCUȚII

Rezultatele obținute în urma prelucrării probelor pentru cele patru stații

monitorizate din cele trei luni de studiu sunt trecute în tabelele: IV.1-IV.12 și
figurile IV.1-IV.3.
Din analiza acesrota observăm că:
 În luna august 2016 din punct de vedere al analizei fitobentosului:

-pentru stația Buzoiești s-au identificat 2 filumuri: Bacillariophyta și

Dinophyta , din care Bacillariophyta repr 88% din total, iar Dinophyta
repr numai 12 %. În această stație se observă că predomină filumul
Bacillariophyta.

-pentru stația Vulpești s-au identificat 5 filumuri: Dinophyta reprezintă 12

%, Bacillariophyta repr 49%, Crysophyta reprezintă 3 %, Criptophyta
repr 26 %, Clorophyta repr 10 %. Observăm că și în stația Vulpești
predomină filumul Bacillariophyta.

-pentru stația Tătărăști s-au identificat 5 filumuri: Dinophyta repr 21%,

Bacillariophyta 40 %, Crysophyta 6%, Criptophyta 30 %, Cyanophyta
3%. În stația Tătărăști, ca și în celelalte 2 stații, predomină filumul
Bacillariophyta.
-pentru stația Măgura s-au identificat 2 filumuri: Cyanophyta 40 %,
Bacillariophyta 60 % . De asemenea, în această stație predomină filumul
Bacillariophyta.
 În luna noiembrie 2016 dpdv al analaizei fitobentosului,
- pentru stația Buzoiești s-au identificat două filumuri: Cyanophyta 3 % și
Bacillariophyta repr 97 %. În această stație se observă că predomină
filumul Bacillariophyta.

61
 -pentru stația Vulpești s-au identificat trei filumuri: Criptophyta 7%,
Bacillariophyta 79 % și Clorophyta 14%. Observăm că și în stația
Vulpești predomină filumul Bacillariophyta.

- pentru stația Tătărăști s-au identificat două filumuri: Criptophyta

11 % și Bacillariophyta 89 %. De asemenea, în această stație predomină
filumul Bacillariophyta.

-pentru stația Măgura s-au identificat două filumuri: Cyanophyta 20% și

Bacillariophyta 80 %. De asemenea, predomină filumul Bacillariophyta.

 În luna martie 2017 din punct de vedere al analizei fitobentosului:

-pentru stația Buzoiești s-a identificat un singur filum: Bacillariophyta

care reprezintă 100 % , asta înseamnă că predomnină același filum.

-pentru stația Vulpești s-a întâlnit aceeași situație ca la stația precedentă,

s-a identifcat un singur filum, Bacillariophyta, care predomină.

-pentru stația Tătărăști s-a identificat un singur filum, Bacillariophyta

100%, predominând același filum.

-pentru stația Măgura s-a identificat filumul Bacillariophyta, filumul

predomină și în această stație.

Tabelul IV. 1 Structura biocenozei fitobentonice în stația Buzoiești-august 2016

62
Nr.crt Componenta taxonomica (lista de Zona saproba Densitate (ind/m2) Biomasa
specii) (mg/l)

  Fitoplancton   102500 0,701

  Dinophyta   12500 0,57

1 Ceratium hirundinella O. F. Muell. O 7500 0,37

2 Peridinium bipes Stein O 5000 0,2

  Bacillariophyta   90000 0,131

1 Achnanthes minutissima Kütz. o-β 15000 0,004

2 Cyclotella meneghiniana Kütz. β-α 17500 0,01

3 Cymbella affinis C. A. Agardh. - 25000 0,1

4 Gomphonema olivaceum Lyngbye

0,007
Kütz. Β 15000

5 Navicula sp. - 17500 0,01

Tabelul IV. 2 Structura biocenozei fitobentonice în stația Vulpești-august 2016

63
Nr.crt Componenta taxonomica (lista de specii) Zona Densitate (ind/m2) Biomasa
saproba (mg/l)

  Fitoplancton   152500 1,285

  Dinophyta   17500 0,85

1 Ceratium hirundinella O.F.Muell O 15000 0,75

2 Peridinium bipes Stein O 2500 0,1

  Crysophyta   5000 0,001

1 Dinobryon sertularia Lemmermann 5000 0,001

  Criptophyta 40000 0,006

1 Cryptomonas erosa var. reflexa M. Marsson 40000 0,006

  Bacillariophyta   75000 0,178

1 Achnanthes minutissima Kütz. o-β 5000 0,001

2 Cyclotella meneghiniana Kütz. β-α 27500 0,02

3 Cymbella affinis C. A. Agardh. - 22500 0,09

4 Cymbella ventricosa C. Agardh 5000 0,001

5 Diatoma hiemale Roth 2500 0,003

6 Gomphonema acuminatum Ehrenberh 2500 0,003

7 Meridion circulare C. Agardh 10000 0,01

8 Synedra ulna Nitzsch Ehrenberg   10000 0,05

  Chlorophyta Β 15000 0,25

1 Pandorina morum Müller Bory 5000 0,25

64
 Tabelul IV. 3 Structura biocenozei fitobentonice în stația Tătărăști–august 2016

Nr.crt Componenta taxonomica (lista de specii) Zona saproba Densitate (ind/m2) Biomasa
(mg/l)

  Fitoplancton  Oligotrof 82500 1,054

  Cyanophyta   2500 0,12

1 Oscillatoria limosa (Roth) C. Agardh β-α 2500 0,12

  Dinophyta   17500 0,87

1 Ceratium hirundinella O. F. Muell O 12500 0,62

2 Peridinium bipes Stein O 5000 0,25

  Crysophyta   5000 0,001

1 Dinobryon sertularia Ehrenberg 5000 0,001

  Criptophyta 25000 0,04

1 Cryptomonas erosa var. reflexa Marsson 25000 0,04

  Bacillariophyta   32500 0,023

1 Cyclotella meneghiniana Kütz β-α 27500 0,02

2 Navicula sp. - 5000 0,003

65
 Tabelul IV. 4 Structura biocenozei fitobentonice în stația Măgura – august 2016

Nr.crt Componenta taxonomica (lista de specii) Zona saproba Densitate (ind/m2) Biomasa
(mg/l)

  Fitoplancton  Oligotrof 360000 1,07

  Cyanophyta   10000 0,5

1 Oscillatoria limosa Agard. ex Gomont β-α 10000 0,5

  Bacillariopyta   350000 0,57

1 Ceratoneis arcus Ehrengerg O 60000 0,09

2 Cymbella affinis Kütz. - 80000 0,32

3 Diatoma hiemale Roth, Heiberg O 20000 0,02

4 Gomphonema olivaceum Hornemann Β 80000 0,04

5 Navicula sp. - 80000 0,06

6 Nitzschia acicularis Kutzig, W.Smith Α 30000 0,04

66
 Tabelul IV.5. Structura biocenozei fitobentonice în stația Buzoiești – noiembrie
2016

Nr.crt Componenta taxonomica (lista de specii) Zona saproba Densitate (ind/m2) Biomasa
(mg/l)

  Fitoplancton  Oligotrof 360000 1,07

  Cyanophyta   10000 0,5

1 Oscillatoria limosa Agard. ex Gomont β-α 10000 0,5

  Bacillariopyta   350000 0,57

1 Ceratoneis arcus Ehrengerg o 60000 0,09

2 Cymbella affinis Kütz. - 80000 0,32

3 Diatoma hiemale Roth, Heiberg o 20000 0,02

4 Gomphonema olivaceum Hornemann β 80000 0,04

5 Navicula sp. - 80000 0,06

6 Nitzschia acicularis Kutzig, W.Smith α 30000 0,04

67
 Tabelul IV. 6. Structura biocenozei fitobentonice în stația Vulpeșți– noiembrie
2016

Nr.crt Componenta taxonomica (lista de specii) Zona Densitate (ind/m2) Biomasa

saproba (mg/l)

  Fitoplancton   580000 1,01

  Cryptophyta   40000 0,11

1 Cryptomonas marssonii Skuja β 40000 0,11

  Bacillariophyta   460000 0,87

1 Asterionella formosa Hass o-β 200000 0,14

2 Cyclotella comta Ehrenberg, Kutzing o 100000 0,40

3 Cymbella affinis Kütz. - 40000 0,16

4 Diatoma vulgare Bory β-α 20000 0,08

5 Gomphonema olivaceum Hornemann β 20000 0,01

6 Meridion circulare Greville, Agardh o 20000 0,03

7 Navicula sp. - 60000 0,05

  Chlorophyta   80000 0,03

1 Chlamydomonas sp. - 80000 0,03

68
 Tabelul IV. 7 Structura biocenozei fitobentonice în stația Tătărăști – noiembrie
2016

Nr.crt Componenta taxonomica Zona saproba Densitate (ind/m2) Biomasa

(mg/l)
(lista de specii)

  Fitoplancton  Oligotrof 456250 1,01

  Cryptophyta   50000 0,13

1 Cryptomonas marsonii Skuja β 50000 0,13

  Bacillariophyta   406250 0,88

1 Asterionella formosa Hass o-β 112500 0,07

2 Cyclotella comta Ehrenberg, Kutzing o 112500 0,45

3 Cymbella affinis Kütz. - 37500 0,15

4 Diatoma vulgare Bory β-α 31250 0,11

5 Navicula sp. - 87500 0,06

6 Nitzschia acicularis Kutzig, W.Smith α 25000 0,04

69
 Tabelul IV. 8 Structura biocenozei fitobentonice în stația Măgura – noiembrie
2016

Nr.crt Componenta taxonomica (lista de specii) Zona saproba Densitate (ind/m2) Biomasa
(mg/l)

  Fitoplancton  Oligotrof 360000 1,07

  Cyanophyta   10000 0,5

1 Oscillatoria limosa Agard. ex Gomont β-α 10000 0,5

  Bacillariopyta   350000 0,57

1 Ceratoneis arcus Ehrengerg o 60000 0,09

2 Cymbella affinis Kütz. - 80000 0,32

3 Diatoma hiemale Roth, Heiberg o 20000 0,02

4 Gomphonema olivaceum Hornemann β 80000 0,04

5 Navicula sp. - 80000 0,06

6 Nitzschia acicularis Kutzig, W.Smith α 30000 0,04

Tabelul IV. 9 Structura biocenozei fitobentonice în stația Buzoiești–martie 2017

Nr.crt Componenta taxonomica (lista de Zona saproba Densitate (ind/m2) Biomasa

specii) (mg/l)

  Fitoplancton  Oligotrof 206250 1,44

  Bacillariophyta   206250 1,44

1 Achnanthes minutissima Nitzch., 37500

0,01
Ehrenberg o-β

2 Ceratoneis arcus Ehrengerg o 12500 0,02

3 Cymbella affinis Kütz. - 62500 0,25

4 Diatoma hiemale Roth, Heiberg o 12500 0,01

5 Gomphonema olivaceum Hornemann β 25000 0,01

6 Navicula sp. - 37500 0,02

7 Surirella sp. β 18750 1,12

70
 Tabelul IV. 10 Structura biocenozei fitobentonice în stația Vulpeșți – martie
20017

Nr.crt Componenta taxonomica (lista de specii) Zona saproba Densitate (ind/m2) Biomasa
(mg/l)

  Fitoplancton  Oligotrof 350000 1,12

  Bacillariophyta   350000 1,12

1 Asterionella formosa Hass o-β 60000 0,04

2 Cyclotella meneghiniana Kutz β-α 50000 0,04

3 Cymbella affinis Kütz. - 90000 0,36

4 Gomphonema olivaceum Hornemann β 50000 0,02

5 Navicula sp. - 90000 0,06

6 Surirella sp. - 10000 0,6

71
 Tabelul IV.11 Structura biocenozei fitobentonice în stația Tătărăști – martie
2017

Nr.crt Componenta taxonomica (lista de specii) Zona saproba Densitate (ind/m2) Biomasa
(mg/l)

  Fitoplancton  Oligotrof 280000 1,02

  Bacillariophyta   280000 1,02

1 Asterionella formosa Hass o-β 40000 0,02

2 Cyclotella meneghiniana Kutz β-α 50000 0,04

3 Cymbella affinis Kütz. - 60000 0,24

4 Gomphonema olivaceum Hornemann β 20000 0,01

5 Navicula sp. - 50000 0,03

6 Nitzschia acicularis Kutzig, W.Smith α 50000 0,08

7 Surirella sp. - 10000 0,6

Tabelul IV. 12 Structura biocenozei fitobentonice în stația Măgura–martie 2017

Nr.crt Componenta taxonomica (lista de Zona saproba Densitate (ind/m2) Biomasa

specii) (mg/l)

  Fitoplancton  Oligotrof 206250 1,44

  Bacillariophyta   206250 1,44

1 Achnanthes minutissima Nitzch., 37500

0,01
Ehrenberg o-β

2 Ceratoneis arcus Ehrengerg o 12500 0,02

3 Cymbella affinis Kütz. - 62500 0,25

4 Diatoma hiemale Roth, Heiberg o 12500 0,01

72
Fig IV.1 Ponderea densității numerice pe grupe taxonomice-august 2016

73
Fig. IV.2. Ponderea densității numerice pe grupe taxonomice-noiembrie
2016

74
75
Fig. IV.3 Ponderea densității numerice pe grupe taxonomice-martie 2017

CONCLUZII

În urma studierii datelor obținute în teren, se pot trage următoarele concluzii:

 Pentru toate lunile și stațiile studiate, dominant a fost Filumul

Bacillariopyhta;

 În lunile de vară, apare doar Filumul Chlorophyta;

 Au fost identificați reprezentanți din șase Filumuri: Dinophyta,

Bacillariopyhta, Crysophyta, Criptophyta, Cyanophyta,
Chlorophyta;

 Pe toată perioada studiată, stația Buzoiești s-a încadrat în Clasa I de

calitate, starea trofică, oligosaproba;

 Pentru stația Vulpești, starea de calitate variază între oligosaprob

și β-mezosaprob;

 În ceea ce privește stația Tătărăști, starea de calitate a fost β-

mezosaprob;

 Pentru stația Măgura , starea de calitate a fost mezosaprobă;

76
 BIBLIOGRAFIE

1. Ghoerghe Brezeanu, Olivia Cioboiu, Aurel Ardelean, 2011,

Ecologie acvatică, Editura „Vasile Goldis”, University Press, Arad

2. Ion Pișota, Iuliu Buta, Hidrologie, Editura Didactica si Pedagogica,

București

3. Octavian Mândruț, Geografia României (geografie generală și

regională),

4. Coresi, București, 1993

5. Petru Șerban, Viorel Al. Stănescu, Petre Roman, 1989 Hidrologie

dinamică, Editura Tehnică, București

6. Petre Gâștescu, Constanța Rusenescu, Ariadna Breier, 1976,

Județul Teleorman, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, București

7. Ion Toader, Alexandru Mardale, 1980, Teleorman-Monografie,

Editura Sport-Turism, București

8. Gheorghe Brezeanu, Aurel Ardelean, Olivia Cioboiu, 2011,

Ecologie acvatică-Hidrobiologie, Editura „Vasile Goldiș”
University Press, Arad

9. Pricope Ferginand, 2000, Hidrobiologie, Editura „Universitatea

din Bacău”, Bacău

77
10. Vlăduțu, A. M. 2005, Elemente de limnologie- Ecologia apelor
curgătoare, Editura Universității din Pitești

11. Pârvu, C. Tin, 1999, Ecologie generală, Editura Tehnică, București

12. Ujvari I. ,1972, Geografia apelor României, Editura Științifică ,

București

13. WWW. Rowater.ro/daarges

78