Dumitru Florina

Dumitru I. Florina Loredana Cercetări hidrobiologice asupra Râului Teleorman.
Studiu fitobentonic
CUPRINS
INTRODUCERE ................................................................................................................................... 5
CAPITOLUL I ...................................................................................................................................... 7
GENERALITĂȚI PRIVIND ECOSISTEMELE LOTICE .............................................................. 7
I.1. Structurile biotopice ale ecosistemelor lotice ............................................................................. 10
I.1.1. Categorii de sisteme lotice ................................................................................................... 10
I.1.2.Pâraiele.................................................................................................................................. 15
I.1.3.1 Configurația rețelei hidrografice și modul ei de organizare.............................................. 19
I.1.3.2.Vărsarea râurilor ................................................................................................................ 19
I.1.3.5.Curenții din apa râurilor ..................................................................................................... 22
I.1.3.6. Debitul râurilor................................................................................................................. 24
I.1.3.7.Particularități geomorfologice și hidrologice ale apelor curgătoare .................................. 25
I.1.3.8.Carateristicile biocenozelor din apele curgătoare .............................................................. 25
I.1.3.9.Structura biocenozelor ecosistemelor reofile ..................................................................... 26
I.1.3.10.Structura biocenozelor în sectorul colinar și de șes (pontamon) ...................................... 27
I.1.3.11 Impactul antropic asupra biocenozelor reofile ................................................................. 30
I.1.3.12. Comunitățile planctonice și bentonice ............................................................................ 31
I.1.4. Fluviile ................................................................................................................................. 36
CAPITOLUL II ................................................................................................................................... 37
CARACTERIZAREA GENERALĂ A RÂULUI TELEORMAN ................................................. 37
II.1 Caracterizarea bazinului Vedea .................................................................................................. 37
II.1.1 Hidrografia........................................................................................................................... 37
II.2. Caracterizarea generală a râului Teleorman .............................................................................. 39
II.2.1.Localizarea........................................................................................................................... 39
II.2.2 Date geotehnice ................................................................................................................... 40
II.2.3. Studii hidologice ................................................................................................................. 40
CAPITOLUL III ................................................................................................................................. 46
MATERIALE ȘI METODE DE LUCRU ......................................................................................... 46
III.1. Perioada de recoltare a probelor ............................................................................................... 47
1
Dumitru I. Florina Loredana Cercetări hidrobiologice asupra Râului Teleorman. Studiu fitobentonic
III.2. Stabilirea și descrierea stațiilor de prelevare ........................................................................... 47

III. 3. Tehnici și echipamente de prelevare ....................................................................................... 51
III.4 Conservarea și transportul probelor .......................................................................................... 53
III. 5 Prelucrarea probelor ................................................................................................................. 53
III. 6. Metode ecologice de interpretare a rezultatelor .................................................................... 55
CAPITOLUL IV.................................................................................................................................. 57
REZULTATE ȘI DISCUȚII .............................................................................................................. 57
CONCLUZII ........................................................................................................................................ 69
BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................................. 70
2
LISTĂ DE FIGURI
FIG. I. 1 IZVOR LIMNOCREN: ......................................................................................................................................... 12

FIG. I. 2 IZVOR REOCREN: ............................................................................................................................................. 13
FIG. I. 3 CUMPENELE APELOR UNUI BAZIN (DUPĂ A. M VLĂDUŢU, 2005) ............................................................................ 16
FIG. II. 1. LOCALIZAREA BAZINULUI HIDROGRAFIC AL RÂULUI TELEORMAN ............................................................................. 39
FIGURA II.2. REȚEAUA HIDROGRAFICĂ A JUDEȚULUI TELEORMAN ......................................................................................... 41
FIG. III. 1 STAȚIA BUZOIEȘTI ......................................................................................................................................... 48
FIG. III.2 STAȚIA VULPEȘTI ........................................................................................................................................... 49
FIG. III.3 STAȚIA TĂTĂRĂȘTI ......................................................................................................................................... 50
FIG. III. 4 STAȚIA MĂGURA ......................................................................................................................................... 51
FIG. III. 5. ANALIZA PROBELOR ÎN LABORATOR ................................................................................................................. 54
FIG IV.1 SPECTRUL ECOLOGIC AL TAXONILOR - AUGUST 2016 ............................................................................................. 66
FIG IV.2 SPECTRUL ECOLOGIC AL TAXONILOR - NOIEMBRIE 2016 ......................................................................................... 67
FIG IV.3 SPECTRUL ECOLOGIC AL TAXONILOR - MARTIE 2017 .............................................................................................. 68
3
LISTĂ DE TABELE
TABELUL I. 1. SCHIMBAREA DENSITĂȚII APEI (G/M) ÎN FUNCȚIE DE COMPOZIȚIA ÎN SĂRURI (DUPĂ ION PIȘOTA, 1970)...................... 7
TABELUL II. 1 ALIMENTAREA CU APĂ ÎN SISTEM CENTRALIZAT A POPULAȚIEI DIN BAZINUL HIDROGRAFIC VEDEA ............................. 38
TABELUL II. 2 : SITUAȚIA REȚELELOR DE CANALIZARE ȘI A STAȚIILOR DE EPURARE EXISTENTE ÎN BAZINUL HIDROGRAFIC VEDEA .......... 38
TABELUL II.3 DEBITE MAXIME ....................................................................................................................................... 43
TABELUL II.4. LUCRĂRI HIDROTEHNICE CU ROL DE APĂRARE .............................................................................................. 44
TABELUL II.5 .SITUAȚIA DE CANALIZARE ȘI A STAȚIILOR DE EPURARE EXISTENTE ÎN TELEORMAN ................................................ 45
TABELUL III.1 VALOAREA SPECIFICĂ A INDICILOR DE SAPROBITATE PENTRU FIECARE CLASĂ DE CALITATE ........................................ 55
TABELUL III. 2. SCARA DE VALORI A FRECVENŢEI H............................................................................................................. 56
TABELUL III. 3. CLASELE DE CALITATE PENTRU APELE CURGĂTOARE ŞI CARACTERIZAREA ECOLOGICĂ A ACESTORA ............................ 56
TABELUL IV. 1 STRUCTURA BIOCENOZEI FITOBENTONICE ÎN STAȚIA BUZOIEȘTI-AUGUST 2016.................................................... 59
TABELUL IV. 2 STRUCTURA BIOCENOZEI FITOBENTONICE ÎN STAȚIA VULPEȘTI-AUGUST 2016 ..................................................... 60
TABELUL IV. 3 STRUCTURA BIOCENOZEI FITOBENTONICE ÎN STAȚIA TĂTĂRĂȘTI–AUGUST 2016 ................................................. 61
TABELUL IV. 4 STRUCTURA BIOCENOZEI FITOBENTONICE ÎN STAȚIA MĂGURA – AUGUST 2016 .................................................. 61
TABELUL IV.5. STRUCTURA BIOCENOZEI FITOBENTONICE ÎN STAȚIA BUZOIEȘTI – NOIEMBRIE 2016 ............................................ 62
TABELUL IV. 6. STRUCTURA BIOCENOZEI FITOBENTONICE ÎN STAȚIA VULPEȘȚI– NOIEMBRIE 2016 .............................................. 62
TABELUL IV. 7 STRUCTURA BIOCENOZEI FITOBENTONICE ÎN STAȚIA TĂTĂRĂȘTI – NOIEMBRIE 2016............................................. 63
TABELUL IV. 8 STRUCTURA BIOCENOZEI FITOBENTONICE ÎN STAȚIA MĂGURA – NOIEMBRIE 2016 .............................................. 63
TABELUL IV. 9 STRUCTURA BIOCENOZEI FITOBENTONICE ÎN STAȚIA BUZOIEȘTI–MARTIE 2017 ................................................... 64
TABELUL IV. 10 STRUCTURA BIOCENOZEI FITOBENTONICE ÎN STAȚIA VULPEȘȚI – MARTIE 20017............................................... 64
TABELUL IV.11 STRUCTURA BIOCENOZEI FITOBENTONICE ÎN STAȚIA TĂTĂRĂȘTI – MARTIE 2017 ............................................... 65
TABELUL IV. 12 STRUCTURA BIOCENOZEI FITOBENTONICE ÎN STAȚIA MĂGURA–MARTIE 2017................................................... 65
4
INTRODUCERE
Cel mai capricios și cel mai ciudat lichid...este apa, dar tocmai ciudățeniile
ei au făcut posibilă viața.
Cu toții cunoaștem importanța apei, acest lichid aparent nesemnificativ
reprezintă elementul indispensabil vieții, factor esențial în procesul existenței
noastre și un subiect foarte dezbătut în multe domenii ale științei.
Auzind că o echipă de cercetători a studiat timp de 10 ani apa, mi-am pus
întrebarea, cum să studiezi atâți ani apa? Oare ce poate fi atât de interesant la
acest lichid banal?
Datorită proprietăților sale, apa rămâne un lichid unic în univers și un mare
mister al naturii. Să ne uităm puțin cum arată planetele fără apă, oare cum ar fi
Pământul fără apă? Oare florile ar fi la fel de frumoase? Ne-am mai putea bucura
de frumusețea arborilor și a miilor de animale?
Singurul loc din Univers în care apa apare cert în stare lichidă, este
reprezentat de Pământ fiind rezultatul întâlnirii mai multor factori, mici modificări
putând duce la dispariția acesteia și implicit, a vieții.
Originea apei pe Terra este destul de controversată, se consideră că apa
există de la începutul formării planetei, dar nu în formă lichidă și nici în stare
gazoasă în atmosferă, ci legată de roci, fiind eliberată treptat ca vapori împreună
cu bioxidul de carbon, înlocuind treptat atmosfera primitivă, format din heliu și
hidrogen.
Însăși ființa umană conține în jur 60% apă, iar creierul, unic prin
performanțele sale, înglobează mai mult de 85%. Consider că subiectul „apa” nu
este epuizat, ci unul care ne va mai oferi foarte multe surprize.
În ceea ce privește viața subacvatică, aceasta este cu adevărat o „lume”
minunată.
Comunitățile de nevertebrate bentonice, cât și speciile fitoplanctonice
reprezintă subiectul multor cercetări de hidrobiologie și ecologie datorită
importanței lor în hrana peștilor.
În concluzie, prin prezența sau absența unor grupe fitoplanctonice,
densitatea și abundența acestora, ni se oferă informații importante în
biomonitorizarea unui ecosistem acvatic.
Obiectivele cercetărilor prezentate în lucrarea de față au fost următoarele:

 Identificarea structurii biocenozelor fitobentonice în punctele de
monitorizare;
5
 Stabilirea ponderii fiecărui taxon identificat din punct de vedere al

densității numerice;
 Stabilirea indicilor de saprobitate pentru fiecare specie identificată.
Lucrarea „Cercetări hidrobiologice asupra râului Teleorman. Studiu
fitobentonic” a fost întocmită pe baza materialului bibliografic referitor la această
temă și a cercetărilor proprii realizate în teren în perioada august 2016 - martie
2017;
6
CAPITOLUL I
GENERALITĂȚI PRIVIND ECOSISTEMELE LOTICE
Persoana care a stabilit pentru prima dată formula chimică a apei a fost
Lavoisier. Aceasta este foarte simplă, iar datorită așezării moleculelor de oxigen și
hidrogen, sarcinile negative nu se vor amesteca cu cele pozitive: 0 (H-O-H).
Datorită compoziției sale chimice, apa se poate afla în trei stări de agregare:
lichidă, solidă și gazoasă. Modificarea dintr-o formă într-alta se realizează la
anumite temperaturi (0 îngheață, iar la 100 fierbe).
Principalele caracteristici ale ei sunt: creșterea volumului de înghețare,
densitatea (0,9999 g/ml) la +3,98 C, temperatura de încălzire foarte mare,
capacitate de dizolvare rapidă, constanta electrică mare și forța ionizantă
accentuată, calitatea de a se combina, însușiri oxidante, capacitatea de
conductibiliate foarte crescută. Alături de toate aceste trăsături, mai există și
proprietățile mecanice, electrice, magnetice.
Valoarea maximă a densității apei se întâlnește la temperatura la 3.98 C fiind
de 1,0g/ml. Aceasta se micșorează și la temperaturi mici cuprinse între 0−4 C,
dar și mai mari de 4 C.
Tabelul I. 1. Schimbarea densității apei (g/m) în funcție de compoziția în săruri (după
Pișota, 1970)
Salinitate 0% Densitate (la 4 C)
0 1,00000
1 1,00085
2 1,00169
3 1,00251
10 1,00818
35 (medie, apă de mare) 1,02822
7
Una dintre trăsăturile importante ale apei naturale este aceea de a dizolva
anumite elemente, precum gazele și substanțele organice. Pe lângă hidrogen și
oxigen, ea mai conține și alte elemente. În alcătuirea chimică a ei intră: nutrienți
( , COD, , ), ioni majori (Cl, , , , , ) și
oligoelemente (As, Cd, Fe, Cu, Mn, Al).
Căldura specifică reprezintă cantitatea de căldură care se măsoară în calorii
având rolul de a mări cu 1 C temperatura unui gram dintr-o anumită substanță.
Căldura specifică apei este ridicată (1cal/g), fiind întrecută doar valorile anumitor
substanțe: litiu, hidrogen lichid (3,4) și amoniac lichid (1,23). Această trăsătură
combinată cu conductibilitatea termică ridicată condiționează rezerva mare de
căldură a hidrosferei, în comparație cu cea a litosferei și în special cu cea a
atmosferei care sunt mai scăzute.
Temperatura latentă de vaporizare și de topire a gheții sunt două
neregularități ale apei. Cele două tipuri de temperaturi sunt mai accentuate decât
la alte substanțe.
Temperatura de solidificare a apei este mai mare decât alți compuși
asemănători. La 0 C nu pot avea loc procese care, la alte temperaturi, nu se pot
realiza.
Mărirea volumului apei înainte de solidificare este influențată de combinarea
moleculelor de apă. Având o greutate mai scăzută, gheața, plutește deasupra apei
fiind un bun izolator termic în cazul ecosistemelor acvatice.
Vâscozitatea este o trăsătură fizică specifică fluidelor de a opune rezistență
mișcării unor pături adiacente. Este invers proporțională cu temperatura.
Deoarece vâscozitatea apei este mai mică decât în situația altor lichide,
hidrobionții se pot deplasa mult mai ușor.
Apa-solvent universal. Calitatea de solvent a apei poate fi stabilită prin
modul de alcătuire a moleculelor. De obicei, sunt solubili în apă doar compușii
care au în structura lor grupări polarizate, precum: OH, , COOH, , acestea
având rolul de a atrage moleculele de apă. Substanța solvită nu se amestecă cu
8
solventul, ci între ele sunt determinate anumite relații, care depind de însușirile
și structura solvitului.
Tensiunea superficială a apei este mai mare decât a oricărui alt lichid,
excepție făcând mercurul. Aceasta poate fi redusă atât prin adăugarea anumitor
compuși, dar și prin mărirea temperaturii și a salinității. Conexiunea stabilită între
aer și apă este un habitat important pentru o multitudine de organisme (neustonul)
care supraviețuiesc la nivelul acestei membrane superficiale.
Cel mai important moment care a avut un mare impact asupra cunoașterii
apelor din România a fost perioada contemporană, în care s-au realizat anumite
cercetări metodice. Acestea au fost elaborate din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea când au fost întâmpinate dificultăți legate de navigarea pe Dunăre, precum
și de utilizarea unor râuri interioare pentru navigație și în agricultură.
La baza limnologiei, obiectul de studiu îl ilustrează lacul, pânzele freatice,
dar și apele curgătoare, aceasta reprezentând știința care se ocupă cu studiul
lacurilor.
În alcătuirea unui ecosistem lotic, intră apele curgătoare de pe o anumită
parte a Terrei, el fiind caracterizat drept sistem ecologic dinamic fiind reprezentat
de izvoare, pâraie, râuri, fluvii. Un fluviu cu izvoarele, pâraiele și râurile pe care le
drenează duce la formarea unui sistem lotic. Prin izvoare, apele curgătoare, se afă
în contact cu apele subterane, iar prin gurile de vărsare, cu Oceanul Planetar,
asigurându-se astfel legătura între două medii de viață diferite ca structură, volum
și funcții diferite.
Poziția geografică, altitudinea, structura geologică, clima, solul, relieful și
vegetația fac ca biotopii și biocenozele acestor ecosisteme ce formează ecobiomul
să fie heterogene în profil zonal și longitudinal.
9
I.1. Structurile biotopice ale ecosistemelor lotice
I.1.1. Categorii de sisteme lotice

Izvorul (krenonul) reprezintă locul de ivire la suprafața scoarței terestre a
apelor subterane constituind și punctul inițial de formare al apelor curgătoare.
Locul de apariție a izvorului se află acolo unde pânzele de apă subterană
sunt întretăiate de eroziunea fluviatilă și accidentele tectonice. Starea acestor pânze
de apă subterană este strâns legată de geneză, distribuția și însușirile ecologice ale
izvoarelor, cât și de natura rocilor și distribuția straturilor.
Din punct de vedere al caracteristicilor hidrologice ale straturilor acvifere din
care se alimentează, izvoarele pot fi:
-izvoare descendente;
-izvoare ascendente
Ambele tipuri de izvoare sunt întâlnite în regiuni deluroase, montane și
câmpii. Atât izvoarele descendente, cât și cele ascendente se subdivin în:
-izvor propriu-zis (eukrenon);
-pârâul izvorului (hypokrenon)
Izvoarele descendente
Izvoarele descendente își fac simțită prezența în locul unde stratul acvifer
este atins de eroziune. Traseul descendent al apei de-a lungul straturilor se află sub
influența înclinației pantei și atracției gravitaționale.
La rândul lor, izvoarele descendente pot fi:
-izvoare descendente de strat (monoclinale, sinclinale, anticlinale și de in
conformitate);
-izvoare descendente de vale;
-izvoare descendente de grohotiș;
-izvoare descendente de terase;
- izvoare descendente de alunecare;
- izvoare descendente de conuri de dejecție sau de taluz;
10
-izvoare descendente în zone de alunecare;

-izvoare descendente în zone aluvionare vechi;
- izvoare descendente în zone depresionare;
- izvoare descendente în compacte calcaroase
Izvoarele ascendente
În comparație cu izvoarele descendente, izvoarele ascendente au locul de
apariție în zonele faliate sau cutate. Izvoarele ascendente au debitul constant, iar
apa subterană provine din infiltrarea apei din precipitații, apoi urcă datorită
presiunii hidrostatice.
Ca și izvoarele descendente care au enumerarea lor proprie și în cazul acestor
izvoare există o clasificare și anume:
-izvoare de strat;
-izvoare de falie;
-izvoare de carst;
-izvoare arteziene
Se poate spune că între apele de izvor subterane și cele de suprafață există
caracteristici intermediare. Astfel, cantitatea de oxigen este mai scăzută, dar mai
bogată în bioxid de carbon provenit din transformarea bicarbonatului de calciu
solvit în carbonat de calciu insolubil, acesta din urmă fiind depus pe obiectele din
vegetație și apă. Așadar, concentrația oxigenului din apă crește rapid datorită
dizolvării lui în atmosferă. Apa de izvor apărută la suprafața prezintă o temperatură
egală cu cea a apei de izvor subterană, temperatura fiind în jur de 8 C.
De cele mai multe ori, reacția ionică a apelor de izvor este neutră, fiindcă se
alcalinizează imediat prin pierderea în atmosferă a excesului de bioxid de carbon.
În ceea ce privește pH-ul acestora, el variază între 7-7,5, dar există și izvoare sărate
provenite din trecerea apei prin fisurile masive de sare. O altă trăsătură a apelor este
reprezentată de compoziția chimică care este influențată de natura structurilor
geologice pe care le străbate.
11
După locul de apariție, izvoarele pot fi:

-izvoare limnocrene;
-izvoare reocrene;
-izvoare halocrene;
Izvoarele limnocrene sunt evidențiate prin următorul aspect și anume:
prezintă forma unor bazine mici cu fundul mâlos acoperit cu detritus unde apa iese
de sus, de jos sau în lateral. Excesul de apă curge printr-un pârâu de izvor numit
hypokrenon având substratul nisipos cu vegetație higrofilă. Acest tip de izvor este
prezent la baza râurilor unde curentul de apă este destul de slab favorizând viața
animalelor, acestea neputând înota contra curentului de apă puternic. Datorită
acestui caracter, de-a lungul lor sau chiar în bazin, există o floră bogată ce
constituie o sursă de hrană, lucru pentru care izvoarele limnocreme găzduiesc
numeroase animale, cum ar fi cele hipogee, cum este, de exemplu, Niphargus sp.
Animalele din izvoarele limnocrene sunt destul de numeroase, unele prezente în
apele izvoarelor (crenobii), altele în afara lor (crenofile), iar altele intrate
accidental în izvoare (crenoxene).
Fig. I. 1 Izvor limnocren:

1 - bazin; 2 - pârâiaş; 3 - floră hidrofilă în jurul bazinului (după A. M Truță, 2005)
Izvoarele reocrene sunt tipice zonelor calcaroase sau în lungul faliilor

bogate în precipitații. Spre deosebire de izvoarele limnocrene, apa din izvoarele
reocrene țâșnește orizontal sau oblic din crăpătura stâncilor sau de sub pietre,
substratul fiind alcătuit din nisip, bolovani și pietriș. Debitul acestor izvoare este
mare, iar viteza de curgere este crescută. Un alt caracter al acestor izvoare, spre
12
deosebire de izvoarele limnocrene, îl formează acela că apa este curată și rece,

având ca scop alimentarea cu apă potabilă a localităților și stațiunilor de odihnă.
Vegetația izvoarelor reocrene se caracterizează printr-una săracă, se pot
întâlni specii de plante hidrofile, în special mușchi. Pe râurile acestora se prind
animale epifite cum sunt larvele de insecte, melcii.
Fauna acestor izvoare este la fel de săracă precum vegetația, fiind
reprezentată de:
-larve de trichoptere: Agapeus, Hydropsyche ;
-viermi turbelariați: Crenobia alpina;
-gamaride: Rivulogammarus;
-crustaceei: Gammarus;
-planarii: Dugesia, Polycelis;
Doar în unele izvoare reocrene păstrăvul indigen Salmo trutta fario își
depune ponta, doar în condiții favorabile.
Fig. I. 2 Izvor reocren:

1 - locul de ieșire a izvorului; 2 - bazin de recepție a apei (după A. M Truță, 2005)
Izvoare helocrene sunt prezente în zonele cu pânze freatice de ape ridicate

unde apa mustește în sol dându-i aspect de mlaștină. Câteodată apa ieșită la
suprafață se adună în depresiuni de suprafață formând mici lăculețe din care
pornește un râu. Adesea, cantitatea de apă ieșită este mică, iar vara se evaporă, astfel
izvorul poate seca, iar solul se usucă.
Izvoarele prezintă o biocenoză cu o structură simplă, vegetația este săracă
fiind formată din plante rezistente la uscăciune (xerofite). Mai sunt prezente
13
populații de alge microscopice, specii de cormofite și mușchi. Fauna este

diversificată fiind alcătuită din:
*populații de nevertebrate reprezentate de :
- celenterate;
-protozoare;
-gastropode;
-viermi nematozi, anelide, hirudinee;
-insecte adulte și larve;
-crustacei mici
* populații de vertebrate reprezentate de amfibieni
Detritusul alohton reprezintă surse de hrană pentru aceste organisme. Pe
teritoriul țării noastre poate exista un tip de izvor, două sau chiar trei tipuri.
Pot exista și izvoare mixte, cum este cazul râului Moldova cu izvor de tip
limnoreohelocren. (Arion, 1972).
Pe suprafața Terrei, cât și pe teritoriul României, regăsim trei tipuri de
izvoare ecologice: izvoare reci; izvoare calde sau termale; izvoare bogate sau sărate
în săruri minerale.
Biocenozele izvoarelor minerale au ca reprezentanți populații de alge
adaptate la aceste condiții ecologice. În jurul izvoarelor saline crește branca sau
căprița (Salicornia herbacea) specifică izvoarelor și locurilor sărate. Din familia
protozoarelor se regăsesc: flagelate, ciliate, dar și rotifere (Brachionus, Hexarthra),
crustaceul filopod (Artemisia salina).
Izvoarele termale întâlnite în multe zone ale globului, iar pe teritoriul țării
noastre se regăsesc în Câmpia de Vest. De factorii abiotici, fizici și chimici, cât și
factorii ecologici ai apelor depind biocenozele acestor izvoare. Biocenozele au în
structură specii stenoterme-termofile. În bazinele izvoarelor de la Felix și 1 Mai,
Oradea, regăsim nufărul de apă termală (Nymphaea lotus var.var termalis). De
asemenea, întâlnim populații de alge planctonice și bentonice. În bazinele termale
14
de la Herculane, regăsim alga albastră Aphanizomenon flossaque, fiind

caracterizată cea mai rezistentă algă, poate rezista la temperaturi de 70 C.
I.1.2.Pâraiele
Sunt reprezentate ca fiind cele mai mici unități hidrologice, prezintă curgere
naturală temporară sau permanentă. O însușire fundamentală a acestora o constituie
faptul că prin asocierea lor iau naștere râurile.
Ele sunt caracterizate ca având un curs liniștit, dar vioi și un debit redus,
prezentând substratul alcătuit din pietre mici.
Epirhitronul se formează prin unirea izvoarelor mici și a pâraielor de
izvoare.
Metarhitronul se întâlnește la câțiva km de izvor, fiind un pârâu mai mare
cu albia între 1-5 metri.
Pe sensul de curgere „apare biotopul lotic, situat pe firul apei, și biotopul
lentic, localizat în anumite porțiuni ale zonei de mal, în spatele blocurilor de
piatră, în mici bazine și brațe colaterale abandonate de cursul principal”
(Godeanu, Zinevici, 1980) .
I 1.3.Râurile
Râurile sunt cursuri de ape naturale permanente, stabile, mari, formate din
unirea mai multor pâraie, urmând un traseu bine definit (Vladuțu, 2005).
Continuarea pârâului sau unirea mai multor pâraie au ca rezultat formarea
râului ce reprezintă o formațiune de ape curgătoare caracterizată printr-o albie
stabilă, mai largă și mai adâncă. Malurile sunt mai abrupte în comparație cu pârâul
de munte.
15
Unele râuri mai mici pe timp de vară și secetă, nu ajung la gura de vărsare,
secând, iar apa dispare prin infiltrație sau evaporație. Există cazuri în care, cursul
de apă poate deveni subteran, formând un râu orb, porțiune de unde a disprut și
până la locul de vărsare, se numește capăt orb.
Râurile nu sunt izolate, ci grupate formează rețele hidrografice sau
sisteme fluviatile.
Un bazin hidrografic este delimitat printr-o linie de separație numită
cumpăna apelor.
„În cadrul fiecărui bazin hidrografic, se distinge o cumpănă superficială a
apelor - care delimitează bazinul hidrografic de suprafață- și o cumpănă
subterană- care corespunde bazinului hidrografic subteran- greu de determinat
(Fig.I. 3). Cele două cumpene nu se suprapun decât foarte rar”(Pișota, 1975).
În zona montană, profilul longitudinal are pantă de 20-30 m/km, prezentând
cascade, iar în regiunea de deal panta se reduce până la 3 m/km, iar în cea de
câmpie, până la 0,3 -0,15 m/km.
Fig. I. 3 Cumpenele apelor unui bazin (după A. M Vlăduţu, 2005)
În comparație cu apa râului de deal, în care găsim în grad mare de tulburare

având o culoare galben-brună, apa râului de munte este curată, bine oxigenată și
de culoare verzui.
*Biocenozele lotice ale râului
Se regăsesc la margini adânci unde viteza ei este de destul de mare sau pe

pietre care se văd la suprafață.
16
*Biocenozele lentice ale râului
Se găsesc pe fundul și pe marginile mai puțin adânci ale acestuia și conțin

asociații ce depind de natura biotopului.
Râul prezintă un caracter important și anume, are un singur biotop, biotopul

lotic, biotopul lentic, este restrâns pe porțiuni mici, în special spre vărsare.
Datorită condițiilor lotice și torenticole, flora și fauna sunt de tip reofil. Flora
subacvatică este formată din specii de alge, precum: Cladophora sp, accus.
În țara noastră, gradul în care râurile sunt cunoscute a crescut din ce în ce
mai mult de-a lungul timpului, ținând seama de împrejurările social-
economice, care au avut un rol major în înțelegerea utilizării apelor și lupta
împotriva efectelor lor nocive.
Dezvoltarea necesităților și modurile de existență au condus la cunoașterea

a acestor ape. Râurile din România reprezintă rezultatul unei clime temperat
continentale de diverse nuanțe care caracterizează Munții Carpați și zonele aflate
în apropiere.
Evidențierea acestor proprietăți de relief, vegetație, climă, sol formează un
întreg în scurgerea râurilor pe teritoriul țării noastre, fiind folositoare pentru modul
în care sunt explicate acțiunile care se petrec pe aceste râuri, precum și pentru
încheierea modalităților prin care se realizează cercetarea râurilor. 1
Cele 4.000 de râuri care se află pe suprafața României, au o întindere mai
mare de 10 , având o lungime de peste 60.000 .
Pe suprafața de uscat care acoperă teritoriul țării, se întâlnesc diferite ape
curgătoare care se împart în diferite grupe în funcție de caracterul și mărimea lor:
ape de șiroaie, torenți, pâraie, râuri și fluvii.
Apa rezultată din precipitații care cade pe suprafața uscată, în apropierea
pantelor, aflată în strânsă legătură cu forța gravitațională; o parte din aceasta are un
curs care pornește din zonele cu altitudini mai înalte spre cele cu înălțimi mai joase,
din care rezultă apele curgătoare.
1
Apollov B.A., Studierea râurilor, Izolatelstvo Moskovskogo Universiteta, p. 100
17
Una dintre cele mai răspândite clase de ape curgătoare este reprezentată de
râu. Acesta este o apă curgătoare naturală, permanentă, ce se întinde pe suprafața
văilor prin care se scurge datorită suprafeței înclinate a pantei, care se varsă în
diferite unități hidrografice, precum: fluvii, mlaștini, lacuri, mări, oceane sau care
se pierd în suprafețe nisipoase. Există situaţii când un râu poate lua naştere din
lacuri, mlaștini.
Cursul unui râu poate fi alcătuit din trei părți:
a) Cursul superior-este prezent în sfera izvoarelor și se caracterizează prin
torențialitate. Prezintă o viteză mai mare care se datorează pantelor aflate la o
anumită altitudine, debitul crește treptat, dinspre partea de amonte spre cea de aval,
viteză stabilită de afluenți. Prin această activitate a râului, au loc forme de erodări
puternice, iar materialele care trec prin acest proces sunt spre aval de către curentul
puternic. În cele mai multe cazuri, cursul respectiv are un profil longitudinal,
stabilind praguri, cascade și marnite. De regulă, este prezent în zonele de munte sau
de deal având un curs cu forma văii într-un V închis.
b) Cursul mijlociu se află în aval față de cursul superior și se caracterizează prin
pante mai domoale, lucru care conduce la o viteză mai scăzută. În timpul acestei
deplasări, este întâlnită forma literei V, dar mai deschisă. Prin reducerea suprafeței
pantei, eroziunea și transportul scad, iar acest lucru conduce la creșterea
sedimentării. Modificările direcției de scurgere sunt datorate eroziunii pronunțate
pe partea orizontal.
c) Cursul inferior se află în zona de câmpie sau în zona dealurilor joase,
caracterizându-se prin pante domoale, prezintă o viteză de scurgere scăzută: este
pronunțată eroziunea pe partea orizontală, fiind astfel remarcată sedimentarea
aluviunilor. Cu toate acestea, există posibilitatea ca la un râu să fie remarcate
toate cele trei variante în aceeași unitate de relief (munți, podiș, deal, câmpie), iar
în acest caz, trăsăturile specifice celor trei cadre să nu mai fie atât de accentuate.
18
I.1.3.1 Configurația rețelei hidrografice și modul ei de organizare
Pe suprafața României, din punct de vedere al tectonicii, litologiei și

cauzelor fizico-geografiei, există anumite grupe de rețele hidrografice.
Rețeaua dendritică are în alcătuirea sa mai multe sisteme hidrografice, în
special pe zonele plane sau care prezintă un unghi de înclinație mai scăzut, pe
conurile de dejecție sau în piemonturi (ca exemplu, putem aminti Caraș, Jiu,
Vedea, Neajlov și Bîrlad).
Rețeaua rectangulară care are o reunire cuprinsă între 65 și 90 , fiind
caracteristică râurilor Hideg, Riu Mare, Bistra, Lutru, Bistrița cu afluenții Neagra,
Bistricioara, Bicaz.
Rețeaua radiară este specifică zonelor vulcanice (Pietrosul din Căliman,
Hargita) și domurilor din Depresiunea Transilvaniei (Sărmășel, Saroș).
În „Atlasul cadastrului apelor din R.P.România” din anul 1944 s-au realizat
anumite cercetări care au ajuns la o anumită concluzie și anume: între numărul
râurilor și mărime există o legătură invers proporțională: odată cu lungimea
cursurilor se mărește numărul lor(90% dintre cursuri prezintă lungimi mai mici
de 50 de km, 2 % au o lungime cuprinsă între 50-100 km, 1 % este stabilită între
100-500 km, iar procentul de 0,1 este reprezentat de patru cursuri-Siret, Prut, Olt
și Mureș).
Cele mai mari lungimi ale unor râuri de interior sunt prezente la: Mureș(768
km), Oltul (737 km), Prutul (716 km)m Siretul (596 km), Ialomița(410 km),
Someșul (388km).
I.1.3.2.Vărsarea râurilor
Gura de vărsare reprezintă locul unde râul își varsă apele într-o unitate
acvatică diferită (râu, fluviu, mare sau ocean). În cele mai multe dintre cazuri, locul
în care se varsă un râu este mult mai bine stabilit decât acela în care se varsă un
izvor. În ceea ce privește râurile, există mai multe tipuri de vărsare:
19
a) Apa râului care nu ajunge la recipientul colector din cauza faptului că este eliminată
prin evaporare sau pătrundere în sol, fără a dispune de o gaură de vărsare. În această
situație, extremitatea din aval poartă denumirea de „capăt orb”, iar râul este numit
„râu orb”, însă aceste exemple sunt observate în zonele deșertice.
b) În situația vărsării unui râu în alt râu, acest proces poartă denumirea de confluență.
Apă râului care se varsă are denumirea de afluent, iar râul care o primește este numit
curs principal, colector sau recipient.
c) De obicei, înainte de vărsarea lor în mare sau într-un lac, râurile formează o grupare
care poartă de denumirea de „delta”, denumire stabilită de forma sa care seamănă
cu litera grecească ∆ (delta). Există mai multe tipuri de deltă:
-Delta răsfirată, care prinde formă în mările închise unde nu există curenți litorali
și se află pe un teritoriu vast
-Delta digitală, care se formează în mări închise unde curenții litorali sunt slabi,
dezvoltându-se digitiform
-Delta unghiulară este asemănătoare cu delta digitală, care se caracterizează printr-
o mișcare de înaintare unghiulară a părții centrale, care se realizează prin scurgerea
apei prin brațul central. Apa care poate oferi un exemplu pentru această formă de
delta este cea a Tibrului.
-Delta barată, ia naștere prin strângerea unor golfuri de către cordoanele litorale:
fluviile se adună în vechile golfuri, formând astfel delte de tipul Nilului sau Padului.
I.1.3.3 Lungimea râului
Este constituită de distanța care se stabilește între izvor și vărsare și care se
măsoară în lungul cursului. Operațiile de măsurare și kilometrare se pot realiza atât
pe hartă, cât și pe teren. Măsurarea pe teren se stabilește de la vărsare spre izvor,
reprezentând un punct reper sau kilometrul 0, intersecția care are loc între linia
țărmului cu linia talvegului râului sau talvegului principal cu linia cursului
secundar.
A doua modalitate de a măsura un râu este pe hartă. Aceasta se stabilește
cu ajutorul compasului cu deschideri egale, pentru a preveni o eroare, plecând de
20
la vărsare către izvor și invers, iar fiecare măsurare se realizează cu altă deschidere
de compas. În cazul în care se dorește aflarea lungimii totale a râului, trebuie ca
lungimea determinată să fie multiplicată cu coeficientul de simuzitate.
I.1.3.4.Văile râurilor și geneza lor
Văile râurilor sunt forme negative de relief aflate pe suprafața solului,
având o lungime mică și o formă alungită, iar mărimile lor fiind diverse. Modul în
care au apărut se află în strânsă conexiune cu parametrii fizico-geografici: regimul
climatic, litologia, învelișul vegetal, structura geologică, mișcările neotectonice.
În alcătuirea văilor, principalele roluri sunt jucate de gravitație și
precipitații, în același timp sunt stabilite mai multe procese: șiroirea ca primă
etapă a curgerii liniare și a doua este reprezentată de curgerea torențială. În afară
de aceşti factori, mai sunt prezenţi și alte elemente, precum: caracteristicile
geologice (procese tehtonice, carstice, vulcanice) și factorii subaerieni (ghețarii,
vânturile).
Elementele în profil transversal. Unul din elementele specifice este
reprezentat de albie care constituie linia cea mai joasă sau suprafața patului văii
în care apa râurior se află în mod permanent sau temporar. Există două tipuri de
albie:
-Albia minoră sau principală este specifică porțiunii acoperite tot timpul, fiind
împărțită în aluviuni și în unele situații, în roca parentală.
-Albia majoră este suprafața acoperită cu apă doar în perioada viiturilor, purtând
denumirea de luncă. La râurile din zona montană sau cele întâlnite în chei, acesta
nu trebuie să fie prezentă în mod obligatoriu.
Proporțiile albiei minore variază de la un râu la celălalt. De exemplu, râurile
mici pot avea o adâncime cuprinsă între 0,5-2 m, iar albiile mari între 4-5m. În
cazul fluviilor, diferența este mult mai mare, putând varia de la câțiva metri pană
la valori cuprinse între 90-100m. Pentru a înțelege aceste valori, putem oferi
drept exemplu dimensiunea albiei minore a fluviului Amazon care este de 92 m.
21
Porțiunea transversală a albiei majore a râului de dimensiune mare, prezintă

trei suprafețe cu trăsături proprii:
-Prima zonă este înălțată și accidental, aflată în apropierea albiei minore, fiind mai
ridicată decât aceasta cu 1-2m. Fenomenele de aluviuni și viiturile produc efectul
de ridicare a acestei zone față de albia minoră.
-Cea de-a doua zonă este mai joasă și netedă, purtând denumirea de luncă central
-Ultima zonă, este cea mai joasă, care prezintă o configurație a unei cavități
alungite și șerpuite, având urmele unor albii minore, fiind denumită luncă
preterasă.
I.1.3.5.Curenții din apa râurilor

În momentul arcuirii râurilor se remarcă o adâncitură a albiei aproape de
malul concav și alcătuirea unei suprafețe de nisip aflată în partea opusă. Prin acest
procedeu se realizează constituirea unor curenți interiori complecși: un curent de
suprafață având forma unei pene care coboară spre talveg și un al doilea curent de
fund, care prezintă o formă de evantai care nu respectă direcția convergentă a
curentului de la talveg către maluri.
Materialul care a suferit anumite erodări din cauza curenutului de fund, din
albie și din malul concav, este acumulat în partea mai puțin adâncă a depunerii de
nisip.
Curentul de suprafață a luat naștere datorită vitezei mari a apei care atrage
după el apa de la margini, formând la ieșire o coamă aflată la înălțime mai mare
față de restul secțiunii; în același timp, acesta este responsabil pentru alcătuirea
unor curenți circulari care se deplasează în două circuite întâlnindu-se spre
suprafață și despărțindu-se în adânc.
Curenții circulari se apropie de-a lungul suprafeței râului având forma unor
curenți elicoidali. A.L.Losievski a realizat diferite cercetări obținând anumite
concluzii referitoare la formarea curenților circulari și la împrejurările prin care
se constituie, precum și stabilirea conexiunii care este între adâncimea și lățimea
cursului de apă, formând patru categorii de curenți inferiori.
22
Bazinul hidrografic reprezintă porțiunea din a cărui suprafață un râu ori un

sistem hidrografic își procură resursele de apă. Dimensiunea unui bazin este
îngrădită de o linie de separație care poartă denumirea de cumpăna apelor. Aceasta
străbate secțiunile cele mai înalte aflate între cele două bazine situate în apropriere
unul de celălalt (culmi de dealuri, culmi de munți etc.) și care coboară spre suprafața
de vărsare, unde se termină.
Există o multitudine de bazine hidrografice la care linia de separare nu este
identică cu linia marilor altitudini, iar drept exemplu putem oferi cumpăna de ape
dintre Bistrița moldovenească și Mureșul superior. În cele mai multe cazuri,
cumpăna apelor este valorificată în zonele înalte ale reliefului, putând fi observate
cu ușurință, în contradicție cu zonele joase unde se remarcă mai greu.
Suprafața care ajută la alimentarea cursului de apă, ca de exemplu un lac
sau o mare, include două cumpene de apă: prima care este superficială prin
intermediul căreia se stabilește bazinul hidrografic și a doua care este subterană
fiind specifică bazinului hidrografic subteran. Cele două cumpene se aseamănă în
anumite situații. Acțiunea de deplasare a cumpenei apelor se află în strânsă legătură
cu elementele geologice sau endogene, precum și cu activitatea factorilor exogeni.
Studiile arată că lanțurile muntoase au fost afectate de puterea râurilor care curg în
cantități mari, iar în acest caz, eroziunea are un rezultat pronunțat. Apele colectate
ale râului se pot deplasa în două direcţii, proces care poartă denumirea de difluenţă,
până în momentul în care se formează o cumpănă nouă între cele două ape.
Există cinci tipuri de bazine ale râurilor:
Tipul I - este format din bazinele hidrografice dezvoltate în cursul mijlociu:
Crișul Negru, Trotușul, Someșul
Tipul II - cuprinde bazinele hidrografice din cursul superior: Jiu, Ialomița,
Timiș, Buzău
Tipul III - este reprezentat de bazinele hidrografice ale cursului inferior:
Argeș, Someșul Mic
23
Tipul IV - include bazinele hidrografice acumulate uniform, aproape pe

întreaga lungime: Crișul Alb, Bega, Vedea, Arieș
Tipul V - are în alcătuirea lui bazinele hidrografice care devin înguste în
partea de mijloc: Târnava Mare, Oltul
Procesul de măsurare a vitezei cu care apa de scurgere nu este util doar
pentru cunoașterea debitului, ci și pentru observarea direcției curenților,
reprezentând elemente importante pentru găsirea soluțiilor unor probleme apărute
în hidrologie. Viteza cu care apa unui râu se deplasează, în practica hidrologică,
este calculată prin folosirea unor instrumente, care se împart în cinci clase: floturi
sau plutitori; tahimetre-batometre; dinamometre; tuburi hidrometrice și moriști
hidrometrice.
I.1.3.6. Debitul râurilor

În albia râului, apa se află în mișcare, proces realizat de panta longitudinală
a albiei care stabilește și sensul în care aceasta se deplasează. În situația în care
albia nu ar avea o pantă longitudinală, apa s-ar afla într-o poziție fixă, precum
bălțile. Debitul râului reprezintă cantitatea de apă care parcurge porțiunea activă
pentru o secundă, calculându-se în m/sec.
Debitul mediu anual al râului sau fluviului este raportul dintre debitul
stabilit într-un anumit moment și volumul anual. Conform măsurătorilor există
valori minime, maxime și medii ale gradelor și cantității circulației râurilor și
fluviilor. Având în vedere ritmul regimului fluviului stabilit de climă, pot fi
grupate mai multe faze ale regimului hidrologic în funcție de intervalul în care
debitul și nivelul ajung la dimensiuni mari și durate în care râul prezintă o înălțime
mică.
Râurile din România reprezintă rezultatul climei temperat-continentale prin
care se caracterizează Munții Carpați și locurile din jurul lor. În procesul de
scurgere al apei sunt mai multe elemente care ajută la realizarea acestuia: relief,
sol, geologie, vegetație, climă; de asemenea ajută la cunoașterea râurilor.
24
I.1.3.7.Particularități geomorfologice și hidrologice ale apelor

curgătoare
Pentru a realiza o caracterizare a ecosistemului fluviatil în ceea ce privește
hidrologia și geomorfologia, trebuie avut în vedere legătura care se stabilește între
domeniul suprafeței terestre și cea acvatică. În acest caz, râul sau fluviul și rețeaua
lor higrografică fac parte din bazinul versant.
Bazinul versant reprezintă zona geografică delimitată care nu se află într-o
legătură cu alte bazine, fiind despărțite printr-o linie specifică apelor având
denumirea de cumpăna apelor. Fiecare râu dispune de propriul său versant care
face parte din bazinul unui fluviu, în care sunt cuprinse toate bazinele afluenților
organizate conform dimensiunii lor.
Totalitatea pâraielor și râurilor care alcătuiesc cursul fundamental
reprezintă rețeaua hidrografică. Aceasta este definită ca fiind „ansamblul arterelor
privite sub aspect morfologic prin care se produce scugerea lichidă organizată,
începând cu orașele și încheind cu văile mari, indiferent dacă scurgerea este
temporară sau permanentă se numește rețea hidrografică” (Gâștescu, 1998).
Coeficientul de scurgere. Un alt aspect important al sistemului hidrologic
este reprezentat de coeficientul de scurgere; fiind conexiunea dintre înălțimea
coastei și volumul de apă din timpul unei averse. De asemenea, este influențat
de gradul de saturație în apă a pământului. În acest caz, în timpul ploilor puternice,
când solul este plin cu apă se va forma un alt coeficient de scurgere.
În zonele în care terenul este lipsit de vegetație sau este cultivat o anumită
perioadă de timp, scurgerea este mult mai rapidă lăsând urme de eroziune în
comparație cu suprafața care prezintă multă vegetație deoarece acțiunea de șiroire
este mult mai anevoioasă.
I.1.3.8.Carateristicile biocenozelor din apele curgătoare

Diferența primordială stabilită între apele curgătoare și cele stagnate ale
lacurilor și bălților, între comunitățile de plante și animale reofile, precum și cele
stagnofile, este reprezentată de curent, viteza cu care apa se deplasează. Acest
element produce un impact direct asupra structurii și funcționalității coloniilor de
25
organisme. În cadrul elementelor fizico-chimice atribuite râului, organismele se

adaptează în primul rând la direcția și viteza curentului. Pentru a evita strivirea
corpului de puterea curentului, animalele si-au îmbunătățit capacitatea de fixare,
sau, în cazul peștilor, modalitatea de a înota împotriva curentului puternic.
Gradientul trăsăturilor unui râu stabilește caracteristicile ecologice care
sunt succesive și între care există diferențe de la un domeniu la altul, pornind de
la izvoare către vărsare.
În apele curgătoare sunt două suprafețe mari între care sunt anumite
diferențe privind condițiile de viață: una cu debite mici și care prezintă un curent
puternic întâlnită în zona montană, iar a doua are debite mari specifică zonei
colinare și de câmpie, unde curentul nu este atât de puternic. Substratul, care
formează albia primei suprafețe, nu prezintă mâl și este alcătuit din roci dure, iar
cel de-al doilea teren, substratul bentonic are în componența sa nisip și mâl.
Aceste suprafețe sunt constituite din biocenoze, comunități de plante și de
animale.
Prima zonă de biocenoze cuprinde hidrobionți sesili stabiliți pe substrat, pe
când animalele sunt endobentonice, însă în masa apei se constituie suprafață
planctonică de sine stătătoare.
I.1.3.9.Structura biocenozelor ecosistemelor reofile

Pe terenul montan-rhitronul-se află specii criofile, strict reobionte, puternic
polioxifile care sunt adaptate la viața de curent puternic. Procentul grupelor de
nevertebrate aflate în constituirea biocenozelor, conform stilulului de hrănire, este
de 55% detritivori (consumatori ai biodermei de pe pietre), în alcătuirea cărora
intră speciile de amfipode și efemere.
Cea mai importantă biocenoză care face parte din acest domeniu este cea
bentonică. Pe suprafața pietrelor din adâncul râului prinde viață un strat de alge și
bacterii care alcătuiesc cea mai întâlnită sursă de hrană pentru nevertebrate,
consumatori de ordinul 1.
26
Populațiile de bacterii au ca trăsătură importantă densitatea numerică ce

poate fi stabilită de la sute până la mii de celule/ml apă. Din cauza temperaturii
scăzute înregistrate în acest spațiu, populațiile de bacterii sunt de tip criofil, a căror
temperatură optimă de dezvoltare este cuprinsă între -5 și +20 grade. Luând în
considerare modul de hrănire, cele mai răspândite sunt grupele bacteriene
oligotrofe, care supraviețuiesc și de maturizează ca populații vegetative în
atmosfere cu concentrații scăzute de substanțe organice. În această grupă intră
unele specii, precum: Pseudomonas, Aeromonas, Micrococcus și Caulobacter.
Biodiversitatea râului din zona de munte este una dintre cele mai importante
trăsături. Rezultatul cercetărilor din țara noastră în zonele montane au stabilit
existența a peste 200 de specii de alge și aproximativ 150 de specii de
nevertebrate. Acest studiu joacă un rol importat în realizarea factorilor de
apreciere pe care impactul amenajărilor rețelei hidrografice din teritoriul montan
îl are asupra biodiversității, deoarece aceste construcții reduc numărul speciilor.
Unele din speciile de plante și animale, precum și alge întâlnite în această zonă
sunt: diatomeele: Cymbella affinis, C helvetica, C laevis, C ventricosa,
cianoficeele: Oscilatoria formosa, clorficeele: Draparnalia plumosa. Dintre
speciile de nevertebrate se întâlnesc: Hydra sp., Dugesia, oligochetele: Nais
communis, N elinguis, N pardalis, N bretscheri, precum și specii de moluște:
Ancylus fluviatilis Physa fontinalis, coleoptere: Hydraena nigrita, ostracodele
Enchytraeus albidus; pleocopterele: Leuctra fusca, Isoperla gramatica;
simulidele: Gnus saccatum; Eusimullam surem; chironomidele: C. biformis,
A.tetrastrica, Cricotopus algarum, Ablabesya lentiginosa; coleopterele:
Laccobius gracilis, Ochtbus; hidracarienii: Sperochan clupeifer, Hydrobates
calliger, Torrenticola anomala, H. fluviatilis.
I.1.3.10.Structura biocenozelor în sectorul colinar și de șes (pontamon)

Suprafața colinară și de câmpie a râurilor (zona pontamon) atrage
colectivități care prezintă trăsături ambivalente adaptate apelor curgătoare,
precum și cu caracteristici biologice și de comportament specifice modului de
viață în ecosistemele lacustre.
27
Teritoriul inferior și mediu al apelor râurilor face parte din categoria

potamon din punct de vedere ecologic. În zona inferioară se află biocenozele
planctonice fitopanctonul și zooplanctonul. Potrivit studiilor, în zona colinară de
găsesc colectivități caracteristice rhitronului, însă vor fi întâlnite populații de
plancton și în locurile unde apa are o adâncime mai mică.
Este de reținut faptul că în râurile nepoluate din țara noastrâ, în suprafețele
de șes, a fost întâlnită o mare biodiversitate; totalul speciilor florale și faunistice
numără un număr însemnat de specii. În categoria fitoplanctonului au fost stabilite
peste 150 de specii, nu există procedee de înflorire, în care un număr mic de specii
să se înmulțească foarte repede.
Printre speciile proprii domeniului inferior al râurilor, putem menționa
diatomeele: Asterionella formosa, Diatoma elongatum, Fragillaria crotonensis,
speciile de alge alge albastre: Microcystis viridis, Gloetrichia elongatum și
Aphanizomenon flos-aquae, precum și algele verzi: Pediastrum duplex,
Pandorina morum, Endorina elegans,Volvox aureus, Scenedesmus quadricauda,
S. acuminatus.
De obicei, în suprafețele de câmpie sunt întâlnite multe specii de alge
coloniale, filamentoase sau sferice. Din punct de vedere numeric, diatomeele, sunt
întâlnite într-un număr care nu depășește un procent de 40-50, însă cianobecteriile
au devenit foarte importante, cu ajutorul cărora realizându-se înfloriri.
Făcând referire la zooplancton, limita curentului la care o apă curgătoare
poate avea elemente zooplanctonice este de 1m/s. Făcându-se o comparație între
apele stagnate și cele curgătoare, s-a observat faptul că între apele curgătoare
există o anumită comunicare aparținând aceluiași sistem hidrografic, iar în acest
fel, în mediul reobiont își fac apariția o multitudine de organisme zooplanctonice
care au venit din apele stagnate.
Aceste zone sunt populate de zooplanctonul alcătuit din următoarele
populații de rotifere: Euchlanis deflexa, E dilatata, Colurella adriatica, Lecane
28
lunaris, precum și de copepode: Eucyclops serrulatus. Zooplanctonul întâlnit în

zonele șes, este alcătuit în special de populații de rotifere, cladocerele și copepode.
Zooplanctonul care trăiește în zonele de câmpie este reprezentat în special
de comunitățile de rotifere, prin specii precum: Brachionus calyciflous, Filinia
longiseta, Colurella adriatica, Keratella cochelearis, Lecane lunaris, precum și
speciile de copepode: Acanthocyclops viridis, Mycrocyclops minutus și
cladocerele Chydorus.
Cercetările realizate pe studierea zooplanctonului din zona fluviului
Dunărea, în timpul anilor 1958-1962, a avut ca rezultat următorul lucru: existența
într-o cantitate foarte mare a taxonicului, înregistrând o valoare de 155 de specii.
Numărul acestora variază de la o suprafață la alta, astfel: în zona Porților de Fier
se află o populație de 37 de taxoni unde curentul are o viteză care variază între
0,7-2,3 m/s, în zonele unde curentul are o viteză cuprinsă între 0,8-1,2m/s se
găsesc 106 taxoni, iar în regiunea inferioară unde curentul are o viteză foarte mica
sunt 149 de taxoni.
Speciile tipice zonelor de potamon din suprafața inferioară a râului sunt
reprezentate de populațiile de bacterii, alcătuite în principal din germeni
cromogeni adaptați mediului acvatic: coci de Sarcina lutea, S aurantiaca, dar și
bacilli Serratia marcescens, iar pe lângă acestea se mai găsesc și germeni din sol,
care au luat naștere din spălarea acestuia.
În diferitele perioade ale anului, numărul bacteriilor poate alterna în funcție
de variațiile sezonale astfel, în timpul viiturilor numărul lor crește datorită
aportului de substrat alohton, în care se află microorganisme. În acest fel, rârile
pot suferi o poluare, accidental sau periodic, cu diferite microorganisme
patogene. În condițiile naturale, microorganismele patogene, pot fi afecte de
anumite elemente complexe: temperatură nefavorabilă, prezența comsumatorilor,
diluție mare, legături de antagonism între ele și microorganismele autohtone.
29
I.1.3.11 Impactul antropic asupra biocenozelor reofile

Modul de alcătuire al biocenozelor și componența colectivităților piscicole
sunt specifice râurilor nepopulate. În prezent există un număr mic de râuri asupra
cărora prezența antropică să nu fi adus schimbări în structura și funcțiile
coloniilor de vietăți vegetale și animale.
Conform trăsăturilor structurilor biocenotice, în România, ecosistemele
care formează rețeaua hidrografică pot fi clasificate în trei grupe de calitate
ecologică:
-Ecosisteme în care formele biocenotice nu sunt afectate de elemente
antropice, prezentând o personalitate complexă
-Ecosisteme în care prezența antropică a produs schimbarea structurilor
biocenotice, realizându-se astfel dispariția unor grupe de specii de plante și
animale
-Ecosisteme degradate, în care biocenozele au fost distruse în totalitate
În prima grupă sunt întâlnite râurile din zona de munte, a căror apă nu a
fost poluată sau cursul lor nu a fost modificat din cauza amenajărilor. Aceasta
numără 10 procente din lungimea cursurilor de apă.
În a doua categorie intră acele râuri a căror ape nu sunt destul de curate și
în care se găsesc anumite grupe de organisme care aparțin noilor condiții; iar
acestea sunt fragmentate din râuri aproximativ 75 % din lungimea cursurilor de
apă.
În a treia clasă, sunt prezente râurile care au grad ridicat de poluare cauzat
de apele infectate cu diferite organisme, cu excepția bacteriilor, au dispărut;
acestea fiind numite râuri moarte și se găsesc în procent de 15 din lungimea totală
a râurilor.
Structurile biocenotice sunt diferite de la o categorie la alta. În prima grupă,
biocenozele sunt formate dintr-o multitudine de specii de plante și animale, a
doua este alcătuită din structurile biocenotice care au suferit anumite schimbări.
Din cauza impactului antropic a fost realizată o selecționare a speciilor de animale
30
și plante, la aceste împrejurări s-au adaptat speciile care prezintă un grad de

plasticitate ecologică ridicat fiind apte să facă față elementelor antropice. A treia
categorie prezintă cea mai gravă stare deoarece aceste ecosisteme sunt poluate de
ape deversate în mod constant, producând distrugerea biocenozelor.
I.1.3.12. Comunitățile planctonice și bentonice

Planctonul reprezintă totalitatea vietăților animale sau vegetale care se află
în poziție de plutire sau în stare pasivă. Termenul de „plancton” a fost folosit de
Hensen (1887) care susținea că reprezintă „tot ce plutește în apă”. Un alt autor,
Savilov (1958), considera că în gupa planctonului intră și organismele care se
află la suprafața apei, precum neustonul.
Organismele planctonice circulă cu ajutorul unor organe precum flageli, cili
sau apendici. Corpurile care nu dispun de mijloace de locomoție, ca de exemplu
microfitele planctonice, modul de deplasare se efectuează prin schimbarea
greutății corpului.
În apă, planctonul realizează migrații verticale care sunt condiționate de
temperatură, regimul gazos, alternanța circadiană, precum și alte elemente
abiotice și biotice. Mărirea migrației depinde foarte mult de nivelul transparență
a apei: cu cât apa este mai clară, cu atât este mai accentuată.
Din punct de vedere al organizării trofice, planctonul poate constitui:
-fitoplanctonul este alcătuit din creatorii primari ai grupului microfitelor
care supraviețuiesc în teritoriile luminoase ale pelagialului
-zooplanctonul este constituit din orgnisme consumatoare aparținând
dieritelor grupe: cladere, copepode, protozoare rotifere.
-bacterioplanctonul este format din reducători, adică din bacteriile care se
află în masa apei.
În funcție de proveniența hidribionților la organismele placntonice, aceștia
pot alcătui:
31
-hotoplactonul sau planctonul adevărat are în componența sa corpuri

animale sau vegetale în caadrul cărora perioada fundamentală activă este
îndeplinită în apă
-meroplanctonul este constituit din specii care își trăiesc perioada
ontogenetică în bazinul acvatic. Din acest gurp fac parte larvele de moluște,
crustacee, echinoderme.
Bacterioplanctonul este sursa principală de hrană pentru zooplancton,
microflagelatele fagotrofe reprezintă cei dintâi consumatori de bacterii.
Rotiferele și copepodele nu sunt consumatori foarte mari de bacterii. Cladocerele,
în comparație cu cele două specii, se hrănește cu bacterioplancton fiind grupate
în trei categorii: mari consumatori, medii și slabi.
Conform trăsăturilor ecosistemelor acvatice ale apelor curgătoare sau
stătătoare, planctonul poluate avea următoarele denumiri:
-limnoplancton: este tipic mediului acvatic stătător și care poate alcătui
eulimnoplanctonul (planctonul lacustru), telmatoplanctonul (planctonul
mlăștinilor) sau heleoplanctonul (planctonul iazurilor).
-meroplancton: este răspândit în apele curgătoare
În funcție de delimitarea planctonului în suprafața apei, poate fi: plancton
oceanic care se află în apele oceanului și plancton neritic care este găsit în apa
aflată deasupra platoului continental.
Potrivit mărimilor sale, planctonul poate fi clasificat astfel:
-ultraplanctonul: are o dimensiune sub 5 microni, adică bacteriile
-nanoplanctonul: are o mărime cuprinsă între 5-50; din această categorie
fac parte algele care prezintă o singură celulă și protozoarele care au un corp mic.
-microplanctonul: hidrobionți cu o dimensiune cuprinsă între 60μ si 1 mm;
fiind alcătuit din infuzori, rotiferi, crustacee mici și alge mocrofite coloniale.
-mezoplanctonul: prezintă o dimensiune între 1și 5-10mm; având în
alcătuirea sa specii de zooplancton și fitoplancton.
32
-macroplanctonul: este alcătuit din zooplancteri care au dimensiunei între

1cm-100cm, specii precum meduze, moluște, plochete pelagice, chetognate.
-megaplanctonul care cuprinde salpe coloniale, sifonofore.
În zona de șes există un număr mare de specii de nevertebrate (fitoplancton
și zooplancton). Dacă în zona râurilor de munte, există organisme bentonice din
care fac parte biocenoze ca litofile, faciesul alcătuit în special din pietre, iar în
domeniul inferior al râurilor, faciesul bental este nisipos, pietros sau mâlos,
biocenozele sunt de natură psamofilă, litofilă sau pelofilă.
Populațiile specifice de biocenoze de tip psamofil sunt constituite din
următoarele gamaride: Chaetogammarus major, Dikerogammarus fluviatilis;
trichopterele: Hydropschie gutata, Neureclipsis; efemerele: Baetis bimaculatus,
Polingenia longicauda și Polymitarcis virgo; chiromidele: Eukefferiella gutata,
Procladius scuze, Orthocladius saxicola, Cricotopus biformis.
În comunitățile de biocenoze din genul pedofil, sunt reprezentative
următoarele populații de oligochete: Uncinais uncinata, Paranais litoralis, Nais
comunis, N. elingius, P. frici, P. simplex, Stylaria lacustris. De asemenea, pot fi
întâlnie și grupurile de corofiide: C. robustum, Carophyum curvisipinum, C.
crassicorne; chiromide: Cryptochironomus defectus, C. reductus, Chironumus
plumosus, C. thumi, Limnochironomus nervosus; polichete: Hypaniola
komaleîskii, Hypania invalida; gastropode și bivalve: Unio crasus, Lymnaea
stagnalis, Ancylus fluviatilis, Stagnicola palustris, U. pictorum.
Specifice biocenozelor de rang litofil, cele mai importante specii sunt
gamaridele: Dikerogammarus haemobaphes, D. villaosus. D. fluviatilis,
Gammarus pulex, G. Locusta, precum și gastropodele: Theodorux danubialis, Th.
transversalis, Th. fluviatilis, Physella acuta, Ancylus fluviatilis, Valvata cristata,
dar și bivalva Dreisseema polymorpha.
Zona pontamonului este specifică pentru populațiile de bacterii, alcătuite din
germeni cromogeni adaptați mediului acvatic, precum: coci de: Sarcina lutea și
S. aurantiaca și bacili precum: Flavobacterium aurantiacum, Serratia
33
marcescens, Pseudomonas fluorescens, dar și dierite tiputi de germeni care

trăiesc în sol.
Fitoplanctonul. Populațiile de fitoplancton sunt formate din specii care
prezintă o singură celulă de alge. Autorul francez Bourelly preciza că în apele
continentale dulci există un număr de 2294 de genuri și 12. 300 de specii. Cele
mai importante grupe taxonomice de alge planctonice prezente în apele dulci sunt:
cloroficee, euglenoficee, diatomee, cianofice, crisoficee, xantoficee, cloroficee.
Din punct de vedere al pigmentului, algele pot fi clasificate astfel: alge
roșii-brune (Chrysophyceae), alge verzi (Chlorophyceae) și alge galben-verzi
(Xanthophyceae).
Algele roșii-brune (Chrysophyceae) au în componența lor pigmentul ß-
carotenoizi (xantofila) oferindu-le o culoare roșu-brună prin care se diferențiază
de celelalte specii de alge. Multe dintre acestea prezintă forme unicelulare și
coloniale, iar structurile filamentoase sunt întâlnite mai rar. Algele unicelulare au
în componența lor un flagel cu ajutorul cărora se pot deplasa. Cele mai cunoscute
specii sunt: Peridinum cinctum și Ceratium hirundinella.
Algele verzi (Chlorophyceae) formează un grup heterogen, fiind prezente
în toate genurile de apă. Pe lângă apă, pot fi întâlnite și în locurile umede, de unde
pot capta lumina soarelui (în locuri precum solul sau trunchiurile copacilor).
Algele verzi planctonice din mediile mlăștinoase fac parte din ordinul
Volvocales, în care sunt cuprinse următoarele genuri: Chlamydomonas,
Syphaerocystis, Eudorina și Volvox. Din grupa acestor alge, majoritatea posedă
flageli (2-4 flageli). Din ordinul Chlorococales, cele mai importante genuri sunt:
Scenedesmus, Ankistroesmas, Selenastrum și Pediastrum.
O altă categorie a alegelor verzi este reprezentate de cele filamentoase, din
care fac paret următoarele genuri: Spyrogyra și Chladophora.
Algele galben-verzi (Xanthoyceae) sunt constituite prin organisme
unicelulare, filamentoase și coloniale. Culoarea lor este stabilită de pigmenții
34
carotenoizi, alături de culoarea clorofiliană. Genurile planctonice specifice

acestui tip de alge sunt: Chlorobortys, Gloenobotrys și Gloeochlorys.
O altă specie de alge este reprezentată de diatomee (Bacillariophyaceae),
acestea au culoarea galben-auriu. Cele mai multe dintre ele sunt unicelulare
clasificate în două grupuri: Centrales și Pennales. Trăsătura lor specifică este
căsuța de siliciu (fistula) cu ajutorul căreia sunt protejate. Se găsesc îndeosebi în
apele dulci, alcătuind un procent de 60-70 din totalul de taxoni de alge râspândite
în apele curgătoare și apele dulci.
Din categoria diatomeelor centrice, cele mai reprezentative sunt genurile:
Cyclotella, Diatoma; algele mici care prezintă o singură celulă, precum și
Melosira și Synedra, care ating lungimea de 500 μm. Din grupul penatelor,
întâlnim genurile: Navicula și Nitzschia atât în apele curgătoare reci, cât și în
mediile mlăștinoase.
Cyanobacteriile sunt considerate ca făcând parte din specia algelor
deoarece prezintă abilitatea de a face fotosinteză-adică de a se hrăni în mod
autotrof-au în componența lor pigmenți clorofilieni, precum algele, dar așa cum
susține Wetzel (1983) sunt formate din bacterioclorofilă. Acestea sunt alcătuite
din subiecți unicelulari, coloniali și filamentoși. Organismele planctonice
alcătuiesc familia Chlorococaceae cu genurile Mycrocistis, Cochlearis și
Coelosphaerium. Cele mai cunoscute structuri filamentoase sunt: Oscillatoaceae,
Rivularioceae și Nostocaceae; genurile cele mai reprezentative sunt: Anabaena,
Oscillatoria, Aphanizomenom și Nostocaceae. Modul de înmulțire a acestor
specii se realizează cu ajutorul endo-și exosporilor, dar și prin diviziune.
Factorii esențiali fără de care fitoplanctonul nu pot supraviețui sunt:
lumina, sărurile minerale și temperatura. Puterea fotosintezei constă în natura și
intensitatea energiei primite de la soare, dar și de modificarea temperaturii, astfel
că aceste elemente acționează în mod sinergic.
Fotosinteza acestor alge poate avea loc și în condiții de luminozitate scăzută
datorită capacității de adaptare a densității pigmenților asimilatori. Deși pare de
35
necrezut, luminozitatea la capacitate maximă poate împiedica realizarea

procesului de fotosinteză la majoritatea algelor sau poate produce chiar moartea
acestora. Însă, dacă lumina acționează pentru o scurtă durată de timp, acest proces
poate fi reversibil.
Un alt factor care influențează dezvoltarea fitoplanctonului este reprezentat
de temperatură, deoarece fiecare specie funcționează după o anumită capacitate.
Diatomeele, spre exemplu, preferă temperaturile scăzute, iar cianobacteriile sunt
mai rezistente la temperaturi ridicate. Desmidiaceele și protococalele se dezvoltă
în funcție de variația temperaturii, adică vara și toamna au o maximă.
I.1.4. Fluviile
Fluviul se definește ca fiind un curs de apă continental ce străbate unul sau
mai multe bazine. De asemenea, se caracterizează prin mărimea și adeseori prin
simplitatea condițiilor fizice, biologice și geografice. Adesea fluviul străbate
lanțuri muntoase formând defilee. Viteza de curgere este domoală, panta de
curgere mică, cu funduri și maluri uniforme pe distanțe mari.
Se deosebește o albie minoră, pe unde fluviul curge în condiții normale, în
perioadele de viituri nivelul apei atinge valori maxime, albia minoră nu mai este
capabilă să transporte întreaga cantitate de apă. Surplusul se scurge în brațele
moarte laterale și în zonele adiacente (terase, lunci) constituind albia majoră.
Amazonul este fluviul cu cel mai mare bazin hidrografic (7.000.000 ),
iar ca lungime este al doilea din lume,cu 6.500 km, după Nil, cu 6.670 km.
Dunărea are o lungime de 2.857 km, o suprafață bazinală de 817. 000 și un
debit mediu anual de 6.439 /s, fiind al doilea din Europa, dupa Volga
(1.360.000 suprafața bazinală , 3.690 km lungime și 7.900 /s debit mediu
anual).
36
CAPITOLUL II
CARACTERIZAREA GENERALĂ A RÂULUI TELEORMAN
II.1 Caracterizarea bazinului Vedea

Cel mai important râu dintre Olt și Argeș este Vedea. Izvorăște din Dealul
Dădulești, județul Argeș la altitudine de 435 m. Principalii afluenți ai râului
Vedea sunt: Eiul, Brătășanul, Vedița, Plapcea și Florișorul. Făcând hotar între
județele Argeș și Ilfov, primește în continuare ca afluenți: Dorofeiul sau
Șerbănești, Cotmeana de unde cotește spre sud-est, întâlnind pârâul Tecuciul. De
aici ocolește Municipiul Roșiorii de Vede pe la est, după care primește păraiele:
Bratcovul, Bărâcea, Burdea și Timoasa unită cu apa Câinelui Mai la sud de
Tinoasa. Vedea face contact cu Bumasul, până dă în lunca Dunării Mai la vale de
Tinoasa la comuna Cervenia, Vedea se unește cu cel mai important afluent al său,
râul Teleorman, de unde ia drumul spre sud până la Dunăre. Se varsă în Dunăre
la est de comuna Pietroșani, după ce se amestecă cu apele Gârlei.
II.1.1 Hidrografia
Întreaga rețea hidrografică a bazinului Vedea se înscrie într-o zonă cu
densitate foarte mică, ce variază de la 0,4 km/ în partea superioară a bazinului
la 0,2-0,3 km/ , în parte centrală și ajunge la 0,1 km/ în parte inferoară.
Bazinul hidrografic al râului are o rețea formată de 78 de cursuri de apă, ce
totalizează 2.036 km (2,6 % din lungimea totală). Râul Vedea își întinde albia
pe o lungime de 224 km pânp la vărsarea în Dunăre. Bazinul hidrografic al râului
Vedea cuprinde părți din județele Argeș, Olt și Teleorman.
Principalele cursuri de apă B. H. Vedea sunt:
 Vedița L=60 km, F=223
 Plapcea L=56 km, F=354
 Dorofei L=36 km, F= 219
 Cotmeana L=93 km, F=498
 Teleorman L=169 km, F=1427
37
Alimentarea cu apă în sistem centralizat a populației și sistemul public de

canalizare în Bazinul hidrografic Vedea este prezetată în tabelul II. 1
Tabelul II. 1 Alimentarea cu apă în sistem centralizat a populației din Bazinul hidrografic
Vedea
Populaţie Din care:
Alimentări cu apă Canalizare

Judeţe Locuitori
Pop.rac. Grad.rac. Pop.rac. Grad.rac.
Olt 59275 10730 18,10% 5100 8,60%
Argeş 83474 21983 26,34% 61740 7,40%
Teleorman 238622 58863 24,67% 47982 20,10%
Total 381371 91579 24,01% 59256 15,50%
Rețeaua de canalizare și stațiile de epuare existente, fiind foarte reduse în

tot spațiul hidrografic Vedea, impune extinderea rețelelor de canalizare și a
stațiior de epurare. Situația statistică este prezentată în tabelul II.2.
Tabelul II. 2 : Situația rețelelor de canalizare și a stațiilor de epurare existente în Bazinul
hidrografic Vedea
Lungime reţea Lungime Staţii de Staţii de
canalizare canalizare epurare epurare
Judeţ
existentă necesară existente necesare
Km Km Nr. Nr.
B.H. Vedea 168 1501 7 54
Olt 12 83 2 16
Argeş 13 492 3 22
Teleorman 143 926 2 16
38
II.2. Caracterizarea generală a râului Teleorman
II.2.1.Localizarea
Râul Teleorman străbate partea componentă a Câmpiei Române cunoscută
sub numele de Găvanu-Burdea (localitatea Tătărăștii de Sus) și Câmpul
Burnasului ( localitatea Orbeasca), făcând parte din Bazinul hidrografic Argeș-
Vedea. El este cel mai important afluent al râului Vedea, cel mai important râu
al județului, străbate teritoriul aproximativ nord-est, sud-est pe o distanță de
circa 120 km, de la Socetu la confluența cu Dunărea. Râul Teleorman are o
lungime totală de 196 km, din care 97 km în județul Teleorman. Primește ca
afluenți pe Clănița și Teleormănelul.
Fig. II. 1. Localizarea Bazinului hidrografic al râului Teleorman

Debitul maxim de 232 /s a fost înregistrat pe 6 octombrie 1972, iar cel
minim de 0,10 /s în iunie-iulie 1986. Dacă debitele maxime ale Vedei și
Teleormanului s-ar fi suprapus în octombrie 1972 (ele au avut loc la un interval
de 6 zile), atunci s-ar fi înregistrat pe Vedea, în aval de Beiu, un debit catastrofal
39
de 1200 /s . De semnalat, este faptul că în comaparație cu Vedea, debitul minim

al Teleormanului , în raport cu cel mediu, este mult mai moderat, acesta datorită
alimentării subternane mai bogate.
Teleormanul împreună cu Vedea și Călmățui drenează circa 80% din
teritoriul județului. Deși Vedea și Călmățuiul depăsesc limitele județului în partea
nordică, se poate spune, totuși, că ele sunt râurile propriu-zise ale acestui județ.
II.2.2 Date geotehnice

Se apreciază că pe râul Teleorman, în zona localității Schela (comuna
Trivale –Moșteni) patul albiei minore este alcătuit din nisipuri, nisipuri cu
pietrișuri și rar bolovăniș.
Aceste depozite aluvionare grosiere se întâlnesc în unele zone și sub
depozitele aluvionare, fine prăfoase din albia majoră a râului Teleorman.
În zona de luncă întâlnim aluviuni formate din prafuri nisiopoase, prafuri
nisipoase argiloase, cu lentile de nisipuri argiloase, nisipuri prăfoase sau argile.
Aceste tipuri de pământuri au grosimi de 1-4 m, grosimea stratului de pământ
vegetaș este 0,25-0,4 m.
II.2.3. Studii hidologice

Documentele istorice evidențiază ca în anul 1972 apele mari au făcut
ravagii pe cursurile de apă: Vedea, Teleorman, Călămățui și Urlui, ca urmare a
unor ploi torențiale. În anul 1997, în perioada 29 martie-6 aprilie, precipitațiile
căzute în Bazinul hidrografic Argeș-Vedea, au determinat depășirea cotelor de
inundație pe cursurile de apă: Vedea, Teleroman, Câinelui și Călămățui, după
cum urmează:
 P.H. Alexandria-râul Vedea (C.I =380 cm) , Cota atinsă =341 cm
 P.H.Tătărâștide Sus-râul Teleorman (C.I.=200 cm), Cota tinsă =330
cm
 P.H Vârtoape-râul Câinelui (C.I.=200 cm), Cota atinsă=341 cm
40
Figura II.2. Rețeaua hidrografică a județului Teleorman
Pagubele produse au ajuns la aval 10. 109. 400.000 lei. În anul 2002, în
perioada 7 august-9 august, precipitațiile torențiale căzute, au produs pagube în
valoare de 65.338. 000.000 lei în localitățile Storbăneasa, Răzmirești , Buzescu,
Alexandria, Nanov, Mevrodin.
În perioada mai sus menționată au fost înregistrate următoarele cantități de

precipitații:
41
 p.p Teleorman=131, 31
 p.p Alexandria=106, 41
 p.p Roșiorii de Vede=89.01
 p.p Furculești=79,21
Cotele de atenție nu au fost depășite pe cursurile de apă. Ploile abundente
au antrenat obiecte de uz gospodăresc, lemne și gunoaie care au blocat canalele
de evacuare ale apei. Pe toată lungimea digurilor de la Dunăre, există perdele de
protecție ce aparțin Inspectoratului Silvic Teleorman.
Volumele de apă scurse anual (mil. Mc.) ale râului Teleorman sunt:
 an mediu=101
 an secetos 95%=39
 an ploios 5%=214
Debitele medii lunare, anuale, sunt de 95 % (Mc/s)=0,37, iar debitele
maxime anuale (Mc/s) sunt:
 10%=240
 5%=300
 2%=360
 1%=470
Există două posturi hidrometrice pe râul Teleorman:
 P.H. Tătărăștii de Sus „0” mira MN=121, 87
- =1,44 /s
-Niveluri și debite maxime: H=292; Q=109/03.07.2005
-Cote caracteristice la mira: CA=160; Q=39, 00, CI=2; Q=53,00;
CP=250;Q=73,00
 P.H. Teleorman „0” mira MN=34,56
- =3.78 /s
-Niveluri și debite maxime: H=308; Q=196/04.07.2005
-Cote caracteristice la mira: CA=140; Q=72,00; CI=180; Q=106,00;
CP=280; Q=200,00
42
În tabelul de mai jos sunt prezentate debitele maxime la diverse

probabilități de depășire specifice secțiunilor de râu studiate, împreună cu
parametrii morfometrici principali( F= ; Hm,m):
Tabelul II.3 Debite maxime
RÂUL SECŢIUNEA F Hm Qmax.p%(m³/s)

(Km²) (m)
1% 2% 5% 10%
TELEORMAN Am.confl.p.Clăniţa 866 184 340 272 193 147
TELEORMAN Am.confl.Teleormănel 583 211 320 256 181 193
Sursa datelor:P.H.Alexandria
Valorile debitelor maxime cu diferitele probabilități de depășire nu conțin

sporuri de siguranță și sunt determinate în ipoteza regimului natural de scurgere.
Clasificăm sursele de poluare a apei în două categorii diferite:
Din categoria surselor de poluare difuze întâlnite în spațiul hidrografic
Teleorman, amintim:
 Pesticidele utilizate pentru combaterea dăunătorilor;
 Îngrășăminte chimice utilizate în agricultură;
 Animale domestice
Sursele de polure permanentă naturale provoacă deseori schimbări
importante la nivelul trăsăturilor calitative ale apelor, sunt:
 Construcții inginerești executate pe ape;
 Trecerea apelor de suprafațe prin zone cu roci solubile;
 Trecerea apelor de suprafață prin zone cu fenomene de eroziune a
solului;
 Vegetația acvatică intensă;
 Vegetația de pe maluri
43
TABELUL II.4. Lucrări hidrotehnice cu rol de apărare

crt. Localitate Din deversări Denumire,lucrare şi curs Gradul de asigurare
de apă Normat/real
Debite cu prob.de depăşire la diverse

asig.(mc/s)
1% 2% 5% 10% 20%
0 1 2 4 9 10 11 12 13
1 Tătărăşti de Sus -r.Teleorman -îndiguire şi regularizare 5/5;Q5%=272
-r.Bucov -r.Teleorman
-v.Fericei -r.Bucov
-v.Ţigani
2 Tătărăşti de Jos -r.Teleorman -îndiguire şi regularizare 365 290 206 152 108
-v.Dobrei -r.Teleorman
3 Trivale-Moşteni -r.Teleorman -îndiguire şi regularizare 418 333 236 175 124
-v.Urlatoare -r.Teleorman
-v.VII -r.Bucov
-v.Adancata
-v.Mătuşica
-v.Crevedia
-v.Nistorani
-v.Doborani
4 Olteni -r.Teleorman - 450 359 254 188 133
-v.Samarul
-v.Nanici
-v.Cosareanca
-v.Samarul
5 Orbeasca -r.Teleorman - 464 369 282 194 137
-v.Mălăieru
-v.Gârla Morii
6 Măgura -r.Teleorman - 577 459 326 241 171
-r.Clăniţa
.v.Vâlcu
7 Vităneşti -r.Teleorman - 581 463 330 244 168
-r.Vajiştea
8 Mărzăneşti -r.Teleorman - 625 498 353 261 185
-r.Vajiştea
-v.Gabur
9 Storobăneasa -r.Teleorman - 642 511 363 268 190
-r.Vedea
Sursa datelor:P.H.Alexandria
44
TABELUL II.5 .Situația de canalizare și a stațiilor de epurare existente în Teleorman
Lungime reţea Lungime Staţii de Staţii de

canalizare canalizare epurare epurare
Judeţul existentă necesară existente necesare
Km Km Nr. Nr.
Teleorman 168 1501 7 54
Olt 12 83 2 16
13 492 3 22
B.H. Vedea 143 926 2 16
Sursa datelor:P.H.Alexndria
45
CAPITOLUL III
MATERIALE ȘI METODE DE LUCRU
Anexa 5 a Directivei Cadru stabilește că elementele biologice de calitate

folosite pentru clasificarea stării ecologice a râurilor și lacurilor cuprinde,
abundența și compoziția florei acvatice.
Printre elementele biologice enumerate se clasifică și fitobentosul. O prima
caracteristică importantă pentru stabilirea stării ecologice o reprezintă compoziția
taxonilor și abundența medie a fitobentosului, în primul rând a speciilor
bioindicatoare.
Populațiile fitobentonice fiind atașate de substrat, trăsăturile lor sunt
afectate de mai mulți factori, precum: tipul de substrat, regimul hidrologic,
chimismul apei, lumina, temperatura, alte comunități biotice.
În comparație cu planctonul care este considerat majoritar de origine
alohtonă și care nu răspunde în totalitate la influențel poluării din râuri, pe o
distanță considerabilă în aval, fitobentosul prezintă răspunsuri imediate la sursele
de poluare, datorită originii sale autohtone, fiindcă structura și râspândirea
acestuia sunt determinate de calitatea apei.
În alcătuirea fitobentosului intră atât elemente specifice reprezentate
majoritatea de diatomee , cât și alte grupe de alge (cu formă unicelulară sau
filamentoasă) întâlnite adesea în biocenoza planctonică.
Multe rețele trofice din ecosistemele acvatice au ca și component de bază
fitobentosul. De exemplu, substratul trofic al unor pești și vertebrate este
constituit de organisme fitobentonice.
Pe diferite suporturi în relație cu organismele fotosintetizatoare aparținând
fitobentosului întâlnim crustacee, celenterate, protozoare, gastropode.
Avantajele utilizării fitobentosului în evaluarea stării ecologice a
ecosistemelor a acvatice:
 Algele sunt direct afectate de factori chimici și fizici, ca
producători primari;
46
 Reproducerea algelor bentonice au rate rapide și cicluri scurte de

viață, fiind indicatori pe termen scurt al impactelor;
 Prelevarea probelor este ușoară, necesită personal puțin, relativ
necostisitoare și creează impact minim asupra biotei existente;
 Câțiva poluanți care nu afectează vizibil alte comunități acvatice,
afectează în mod direct comunitățile algale;
III.1. Perioada de recoltare a probelor

Fitobentosul are ciclu de viață sezonier cu un vârf al abundenței și
diversității la finalul verii și începutul toamnei. Comunitățile fitobentoice pot fi
afectate de debitele mari. Pentru prelevarea fitobentosului, perioada optimă este
recomandată a fi sfârșitul verii sau începutul toamnei, când este relativ stabil.
Pentru segmentele din amonte ale cursurilor de apă, probele de fitobentos
trebuie să fie prelevate, primăvara devreme înainte ca arborii să înverzească. Se
recomandă să se preleveze cel puțin două probe pe an pentru caracterizarea
adecvată a stării ecologice.
III.2. Stabilirea și descrierea stațiilor de prelevare

În perioada august 2016-martie 2017 au fost prelevate probe fitobentonice,
în lunile august- noiembrie 2016 și martie 2017. S-au stabilit patru stații de
prelevare, în sectorul Buzoiești, Vulpești, Tătărăști și Măgura.
Stația 1: Buzoiești (fig. III.1)

 Substrat pietros-bolovănos;
 Viteza apei aproximativ 0,5 m/s,
 Adâncime medie 30-40 cm;
 Temperatura aerului 8 C;
 Temperatura apei 8 C ;
47
Fig. III. 1 Stația Buzoiești

(Foto original)
Stația 2: Vulpești (fig. III.2)

 Urme lăsate viituri;
 Viteza apei 0,8 m/s;
 Substrat bolovănos-pietros;
 Malul drept cu vegetație , malul stâng pietros și ierbos
48
Fig. III.2 Stația Vulpești

(Foto original)
Stația 3: Tătărăști (fig. III.3)

 Insule nisipoase;
 Viteza apei aproximativ 0,4 m/s;
 Adâncime medie 25-35 cm ;
 Maluri nisipoase;
 Zonă de molidiș
 Adâncime medie 30-40 cm
49
Fig. III.3 Stația Tătărăști

(Foto original)
Stația 4: Măgura (fig. III.4 )

 Substrat pietros;
 Temperatura aerului 9 C;
 Temperatura apei 9 C;
 Maluri înierbate;
 Viteza apei 0,6 m/s;
50
Fig. III. 4 Stația Măgura

(Foto original)
III. 3. Tehnici și echipamente de prelevare

În cazul prelevării probelor de fitobentos sunt utilizate substraturi
artificiale și naturale. Pentru același curs de lac sau apă, pentru cursuri de lacuri
sau apă care fac parte din aceeași categorie tipologică și în cazul comparabilității
rezultatelor, este necesar procesul de recolatre a probelor de pe același tip de
substrat. Probele semicantitative sau calitative sunt recoltate de pe substraturiile
naturale.
Răzuirea substratului (plante subacvatice, lemne, pietre sau alte substaturi
submerse) cu ajutorul unei raclete reprezintă procedeul cel mai comun de
prelevare a probelor. Această racletă trebuie să prezinte dimensiuni cunoscute
pentru recoltările cantitative.
De regulă, se răzuiesc pietre submerse cu suprafață netedă și uniformă. Se
vor alege pietre de la adâcimi de 25-50cm care au stat sub apă cel puțin 14-21 de
zile, iar suorafașa răzuită va fi cuprinsă între 6-20 . Pietrele extrase din apă vor
fi preluate cu maximă atenție pentru a spăla fitobentosul, pentru ca rezultatele să
51
fie cât mai corecte. Pentru probele cantitative se sugerează alegerea pietrelor care
prezintă o suprafață omogenă, netedă și o acoperire cu elemente ale
microfitobentosului de 100%.
Pentru recoltările cantitave și semicantitative se recoltează de pe suporturile
submerse dure fitobentos tot prin răzuire (cu ajutorul linguriței, lamei, racletei și
spatulei) sau prin spălare fară a se ține cont de dimensiunile suprafaței investigate.
Mărimea probelor se recomandă a fi comparabilă.
Recoltarea se poate face direct cu lingurița de la suprafața sedimentelor fine,
cu seringa sau cu dispozitive de tip carotă. Aceste dispozitive de tip carotă sunt
mai dificil de procurat și sunt costisitoare, se sugerează recoltarea stratului
superficial cu ajutorul unei lingurițe sau al unei spatule.
Prin a se evita pierderile de material prin șiroire, manevrarea dispozitivelor
de prelevare și a probelor trebuie să se efectueze au atenție maximă. Prelevarea
probelor de fitobentos de pe straturile fine, mobile este posibilă pentru evaluările
semicantitative și cantitative.
În râurile cu profunzime mică a apei unde turbiditatea nu pune probleme,
lamele se așează într-un dispozitiv de tip stativ care să poată fi fixat pe fund în
stația de prelevare, fără să existe pericolul luării lui de către curent. În situația în
care turbiditatea poate pune probleme, este necesar să se suspende lama (lamele)
pe un suport de material, ca de exemplu plastic, aflat pe suprafața apei. Perioada
de expunere a substraturilor artificiale este de două saptămâni în perioada verii.
În timpul iernii, perioada de expunere va fi mai mare, ca de exemplu 3-4 sapt, nu
este recomandată prelevarea în perioada iernii. Compoziția probei este influențată
de schimbările sezoniere de temperatură, perioada de expunere, precum și alte
condiții naturale.
Posibilitatea dispariției substraturilor artificiale și compromiterea
recoltării, reprezintă unul dintre dezavantajele folosirii acestor tipuri de
substraturi. Substraturile artificiale pot fi utilizate pentru aprecieri calitative și
semicalitative. Pentru zoobentos au fost prelevate probe calitative și cantitative.
52
În cea ce privește prelevarea calitativă, aceasta s-a facut în mod direct, prin
prelevarea organismelor betonice cu ajutorul pensetei de pe pietrele de râu. Pentru
analiza cantitativă, probele au fost prelevate cu ajutorul fileului bentonic cu cadrul
de 40 x 40 cm, care delimitează o suprafață de 0,16 .
III.4 Conservarea și transportul probelor

În cazul probelor de fitobentos am folosit recipienți din sticlă sau plastic,
cu gura largă de 250-500 ml. Probele de fitobentos prelevate pentru analize sunt
conservate în soluție Lugol (sau în formol neutralizat 3-5 %). Lamele au fost
conservate intacte în sticle de mărime potrivită sau sunt răzuite în recipienți
corespunzătoare la fața locului.
În cazul evaluărilor rapide, se analizează proba în 24 h., după ce a fost ținuă
la rece , la 2−5 C. Toate probele se păstrează la întuneric și rece, acestea se
etichetează, iar în transport se folosesc lăzi sau cutii corespunzătoare.
III. 5 Prelucrarea probelor

Probele fitobentonice au fost analizate la microscop (Fig. III.5), uneori fiind
necesară diluarea probelor, datorită frecvenței mari a organismelor.
53
Fig. III. 5. Analiza probelor în laborator

(Foto original)
Numărarea organismelor
Înainte de a începe numărarea algelor, se alege proba cu cea mai mare
cantitate de masă fitobentonică, se agită energic și se umple celula de numărare
Kolkwitz, acoperindu-se cu o lamelă, cu latura de min 25 mm. Se va urmări
stabilirea volumului de probă omogenizată la care densitatea algelor permite o
numărare corectă și operativă .
În cazul unor specii cu densitate ridicată se va determina densitatea
medie/unitatea de suprafață, valoarea obținută fiind înmulțită cu factorul
corespunzător, în funcție de dispozitivul de numărare folosit.
54
Identificarea organismelor
Pentru identificările fitobentonice am folosit lama Burker-Turk,
identificarea organismelor se face până la cel mai scăzut nivel. Se întocmesc liste
cu taxonii identificați, în ordine sistematică.
III. 6. Metode ecologice de interpretare a rezultatelor

După precizarea compoziţiei specifice şi a densităţii (abundenţei), deşi
Directiva Cadru nu face precizări explicite, se recomandă evaluarea stării
ecologice a unităţilor acvatice pe baza fitobentosului, cu ajutorul metodei Pantle
– Buck, metodă agreată de toate ţările situate în spaţiul dunărean.
Se utilizează formele bioindicatoare din literatura de specialitate. În funcţie
de valenţa fiecărei specii se apreciază valoarea sa saprobă (tabelul V. 1).
Tabelul III.1 Valoarea specifică a indicilor de saprobitate pentru fiecare clasă de calitate
Bioindicatori Valoarea speciei
Oligosaprobi 1
Oligo-betamezosaprobi 1,5
Beta-mezosaprobi 2
Bet-alfa-mezosaprobi 2,5
Alfa-mezosaprobi 3
Alfa-mezo-polisaprobi 3,5
Polisaprobi 4
Se exprimă frecvenţa relativă a fiecărei specii procentual (Rel. %) pe baza

formulei: Rel. % = p/ Σp x 100, unde:
p = densitatea fiecărui taxon;
Σp = suma densităţii taxonilor din probă,
Valoarea frecvenţei h se calculează cu ajutorul următoarei scări a
coeficienţilor de frecvenţă (tabelul III. 2).
55
Tabelul III. 2. Scara de valori a frecvenţei h
Rel. % Frecvenţa h
<1 1
1–3 2
4 – 10 3
11 – 20 5
21 – 40 7
41 -100 9
Indicele saprob (S) se calculează cu formula: S = Σ (si x hi)/Σh, unde:

s = valoarea numerică caracteristică apartenenţei la zona saprobă;
h = frecvenţa organismelor;
i = taxon;
Σ (si x hi) = suma produselor dintre valoarea numerică şi frecvenţa pentru
fiecare taxon, unde:
Σ h = suma frecvenţelor taxonilor identificaţi
S poate lua valori în domeniul 1 – 4 (tabelul III. 3).
Tabelul III. 3. Clasele de calitate pentru apele curgătoare şi caracterizarea ecologică a

acestora
Valoare Zona saprobă Impurificare Clasă Stare ecologică
indice
saprob
1,0 - < 1,5 Oligosaprobă Absentă
1,5 - <1,8 Oligo-beta-mezosaprobă Slabă I Foarte bună
1,8 - < 2,3 Beta-mezosaprobă Moderată II Bună
2,3 - <2,7 Beta-mezo-alfa- Moderată până la III Moderată
mezosaprobă critică (satisfăcătoare)
2,7 -<3,2 Alfa-mezosaprobă Puternică IV Proastă
(nesatisfăcătoare)
3,2 -< 3,5 Alfa-polisaprobă Puternică până la V Foarte proastă
foarte puternică (degradată)
3,5 – 4 Polisaprobă Foarte puternică
56
CAPITOLUL IV
REZULTATE ȘI DISCUȚII
Rezultatele obținute în urma prelucrării probelor pentru cele patru stații

monitorizate din cele trei luni de studiu sunt trecute în tabelele: IV.1-IV.12 și
figurile IV.1-IV.3.
Din analiza acesrota observăm că:
 În luna august 2016 din punct de vedere al analizei fitobentosului:
- pentru stația Buzoiești s-au identificat 2 filumuri: Bacillariophyta și
Dinophyta, din care Bacillariophyta reprezintă 88% din total, iar Dinophyta
repr numai 12%. În această stație se observă că predomină filumul
Bacillariophyta.
- pentru stația Vulpești s-au identificat 5 filumuri: Dinophyta reprezintă
12%, Bacillariophyta reprezentând 49%, Crysophyta reprezintă 3%,
Criptophyta repr 26%, Clorophyta repr 10%. Observăm că și în stația
Vulpești predomină filumul Bacillariophyta.
- pentru stația Tătărăști s-au identificat 5 filumuri: Dinophyta reprentând
21%, Bacillariophyta 40 %, Crysophyta 6%, Criptophyta 30 %,
Cyanophyta 3%. În stația Tătărăști, ca și în celelalte 2 stații, predomină
filumul Bacillariophyta.
- pentru stația Măgura s-au identificat 2 filumuri: Cyanophyta 40%,
Bacillariophyta 60 % . De asemenea, în această stație predomină filumul
Bacillariophyta.
 În luna noiembrie 2016 din punct de vedere al analizei fitobentosului,
- pentru stația Buzoiești s-au identificat două filumuri: Cyanophyta 3 % și
Bacillariophyta 97 %. În această stație se observă că predomină filumul
Bacillariophyta.
57
-pentru stația Vulpești s-au identificat trei filumuri: Criptophyta 7%,

Bacillariophyta 79 % și Clorophyta 14%. Observăm că și în stația Vulpești
predomină filumul Bacillariophyta.
- pentru stația Tătărăști s-au identificat două filumuri: Criptophyta
11% și Bacillariophyta 89%. De asemenea, în această stație predomină
filumul Bacillariophyta.
-pentru stația Măgura s-au identificat două filumuri: Cyanophyta 20% și
Bacillariophyta 80%. De asemenea, predomină filumul Bacillariophyta.
 În luna martie 2017 din punct de vedere al analizei fitobentosului:
-pentru stația Buzoiești s-a identificat un singur filum: Bacillariophyta care
reprezintă 100% , asta înseamnă că predomnină același filum.
-pentru stația Vulpești s-a întâlnit aceeași situație ca la stația precedentă,
s-a identificat un singur filum, Bacillariophyta, care predomină.
-pentru stația Tătărăști s-a identificat un singur filum, Bacillariophyta
100%, predominând același filum.
-pentru stația Măgura s-a identificat filumul Bacillariophyta, filumul
predomină și în această stație.
58
Tabelul IV. 1 Structura biocenozei fitobentonice în stația Buzoiești-august 2016
Nr.crt Componenta taxonomica Zona saproba Densitate (ind/m2) Biomasa

(mg/l)
(lista de specii)
Fitoplancton 102500 0,701
Dinophyta 12500 0,57
1 Ceratium hirundinella O. F. Muell. o 7500 0,37
2 Peridinium bipes Stein o 5000 0,2
Bacillariophyta 90000 0,131
1 Achnanthes minutissima Kütz. o-β 15000 0,004
2 Cyclotella meneghiniana Kütz. β-α 17500 0,01
3 Cymbella affinis C. A. Agardh. - 25000 0,1
4 Gomphonema olivaceum Lyngbye

0,007
Kütz. β 15000
5 Navicula sp. - 17500 0,01
59
Tabelul IV. 2 Structura biocenozei fitobentonice în stația Vulpești-august 2016
Nr.crt Componenta taxonomica (lista de specii) Zona Densitate (ind/m2) Biomasa

saproba (mg/l)
Fitoplancton 152500 1,285
1 Ceratium hirundinella O.F.Muell o 15000 0,75
2 Peridinium bipes Stein o 2500 0,1
Crysophyta 5000 0,001
1 Dinobryon sertularia Lemmermann 5000 0,001
Criptophyta 40000 0,006
1 Cryptomonas erosa var. reflexa M. Marsson 40000 0,006
1 Achnanthes minutissima Kütz. o-β 5000 0,001
2 Cyclotella meneghiniana Kütz. β-α 27500 0,02
3 Cymbella affinis C. A. Agardh. - 22500 0,09
4 Cymbella ventricosa C. Agardh o 5000 0,001
5 Diatoma hiemale Roth o 2500 0,003
6 Gomphonema acuminatum Ehrenberh 2500 0,003
7 Meridion circulare C. Agardh o-β 10000 0,01
8 Synedra ulna Nitzsch Ehrenberg β-α 10000 0,05
Chlorophyta β 15000 0,25
1 Pandorina morum Müller Bory 5000 0,25
60
Tabelul IV. 3 Structura biocenozei fitobentonice în stația Tătărăști–august 2016

Nr.crt Componenta taxonomica Zona Densitate (ind/m2) Biomasa
saproba (mg/l)
(lista de specii)
Fitoplancton Oligotrof 82500 1,054
Cyanophyta 2500 0,12
1 Oscillatoria limosa (Roth) C. Agardh β-α 2500 0,12
1 Ceratium hirundinella O. F. Muell O 12500 0,62
2 Peridinium bipes Stein O 5000 0,25
Crysophyta 5000 0,001
1 Dinobryon sertularia Ehrenberg 5000 0,001
Criptophyta 25000 0,04
1 Cryptomonas erosa var. reflexa Marsson 25000 0,04
1 Cyclotella meneghiniana Kütz β-α 27500 0,02
2 Navicula sp. - 5000 0,003
Tabelul IV. 4 Structura biocenozei fitobentonice în stația Măgura – august 2016

saproba (mg/l)
(lista de specii)
1 Oscillatoria limosa Agard. ex Gomont β-α 10000 0,5
Bacillariopyta 350000 0,57
1 Ceratoneis arcus Ehrengerg O 60000 0,09
2 Cymbella affinis Kütz. - 80000 0,32
3 Diatoma hiemale Roth, Heiberg O 20000 0,02
4 Gomphonema olivaceum Hornemann Β 80000 0,04
5 Navicula sp. - 80000 0,06
6 Nitzschia acicularis Kutzig, W.Smith Α 30000 0,04
61
Tabelul IV.5. Structura biocenozei fitobentonice în stația Buzoiești – noiembrie 2016

Componenta taxonomica Zona Densitate (ind/m2) Biomasa
saproba (mg/l)
Nr.crt (lista de specii)
1 Ceratoneis arcus Ehrengerg o 60000 0,09
3 Diatoma hiemale Roth, Heiberg o 20000 0,02
4 Gomphonema olivaceum Hornemann β 80000 0,04
5 Navicula sp. - 80000 0,06
6 Nitzschia acicularis Kutzig, W.Smith α 30000 0,04
Tabelul IV. 6. Structura biocenozei fitobentonice în stația Vulpeșți– noiembrie 2016

saproba (mg/l)
(lista de specii)
Cryptophyta 40000 0,11
1 Cryptomonas marssonii Skuja β 40000 0,11
1 Asterionella formosa Hass o-β 200000 0,14
2 Cyclotella comta Ehrenberg, Kutzing o 100000 0,40
4 Diatoma vulgare Bory β-α 20000 0,08
6 Meridion circulare Greville, Agardh o 20000 0,03
7 Navicula sp. - 60000 0,05
Chlorophyta 80000 0,03
1 Chlamydomonas sp. - 80000 0,03
62
Tabelul IV. 7 Structura biocenozei fitobentonice în stația Tătărăști – noiembrie 2016

saproba (mg/l)
(lista de specii)
Cryptophyta 50000 0,13
1 Cryptomonas marsonii Skuja β 50000 0,13
2 Cyclotella comta Ehrenberg, Kutzing o 112500 0,45
4 Diatoma vulgare Bory β-α 31250 0,11
5 Navicula sp. - 87500 0,06
Tabelul IV. 8 Structura biocenozei fitobentonice în stația Măgura – noiembrie 2016

saproba (mg/l)
(lista de specii)
5 Navicula sp. - 80000 0,06
63
Tabelul IV. 9 Structura biocenozei fitobentonice în stația Buzoiești–martie 2017

(mg/l)
(lista de specii)
1 Achnanthes minutissima Nitzch., 37500

0,01
Ehrenberg o-β
6 Navicula sp. - 37500 0,02
7 Surirella sp. β 18750 1,12
Tabelul IV. 10 Structura biocenozei fitobentonice în stația Vulpeșți – martie 20017

saproba (mg/l)
(lista de specii)
2 Cyclotella meneghiniana Kutz β-α 50000 0,04
5 Navicula sp. - 90000 0,06
6 Surirella sp. - 10000 0,6
64
Tabelul IV.11 Structura biocenozei fitobentonice în stația Tătărăști – martie 2017

saproba (mg/l)
(lista de specii)
2 Cyclotella meneghiniana Kutz β-α 50000 0,04
5 Navicula sp. - 50000 0,03
7 Surirella sp. - 10000 0,6
Tabelul IV. 12 Structura biocenozei fitobentonice în stația Măgura–martie 2017

(mg/l)
(lista de specii)
1 Achnanthes minutissima Nitzch., 37500

0,01
Ehrenberg o-β
65
Fig IV.1 Spectrul ecologic al taxonilor - august 2016
66
Fig IV.2 Spectrul ecologic al taxonilor - noiembrie 2016
67
BUZOIEȘTI - MARTIE 2017 TĂTĂRĂȘTI - MARTIE 2017
Cyanophyta
0% 0% Cyanophyta
Dinophyta
Dinophyta
Crysophyta
Crysophyta
Criptophyta
100% Criptophyta
Bacillariophyta 100%
Bacillariophyta
Chlorophyta
Chlorophyta
VULPEȘTI - MARTIE 2017 MĂGURA - MARTIE 2017
Cyanophyta
0% 0% Cyanophyta
Dinophyta
Dinophyta
Crysophyta
Crysophyta
Criptophyta
Criptophyta
100% Bacillariophyta 100%
Bacillariopyta
Chlorophyta
Chlorophyta
Fig IV.3 Spectrul ecologic al taxonilor - martie 2017
68
CONCLUZII
În urma studierii datelor obținute în teren, se pot trage următoarele concluzii:
 Pentru toate lunile și stațiile studiate, dominant a fost Filumul

Bacillariopyhta;
 În lunile de vară, apare doar Filumul Chlorophyta;
 Au fost identificați reprezentanți din șase Filumuri: Dinophyta,

Bacillariopyhta, Crysophyta, Criptophyta, Cyanophyta, Chlorophyta;
 Pe toată perioada studiată, stația Buzoiești s-a încadrat în Clasa I de calitate,

starea trofică, oligosaproba;
 Pentru stația Vulpești, starea de calitate variază între oligosaprob și

β-mezosaprob;
 În ceea ce privește stația Tătărăști, starea de calitate a fost β-mezosaprob;
 Pentru stația Măgura, starea de calitate a fost mezosaprobă;
69
BIBLIOGRAFIE
ANTONESCU, C. S., (1963) - Biologia apelor, Editura didactică şi pedagogică. Bucureşti.

BOTNAR1UC, N., VADINEANU, A., (1982) - Ecologie, Editura didactică şi pedagogică.
Bucureşti.
BOTNARIUC, N., (1979) - Biologie generală, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti.
BREZEANU, GH., ARDELEAN, A., CIOBOIU, O. (2011) Ecologie acvatică-
Hidrobiologie, Editura „Vasile Goldiș” University Press, Arad
CHIRIAC, G., LUNGU, A. (1998) - Impactul activitatilor antropice asupra unor ecosisteme
acvatice din bazinul hodrografic Arges, în Buletinul Ştiinţific al Universităţii ”Politehnica”
Timisoara, Tom 43(57), vol.1, pp.433-440.
CHIRIAC, V., FILOTTI, A., TEODORESCU, I. (1976): „Lacuri de acumulare”, Editura
Ceres, Bucureşti
FRANCISC, N. T., BARNA, A. (1998): „Alge verzi unicelulare (Chlorococcales) –
Determinator”, Presa Universitară Clujeană
GÂŞTESCU, P. (1998): „Limnologie şi oceanografie”, Editura *H*G*A*, Bucureşti
GÂȘTESCU, P., RUSENESCU, C., BREIER, A. (1976) Județul Teleorman, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, București
HINDÁK,F., KOMÁREK, J., MARVAN, P., RŮŽIČKA, J. (1975): „Kľúč na určovanie
výtrusných rastlín” - I.,II diel, riasy. SPN, Bratislava.
ICHIM, I., RADOANE, M., (1986) - „Efectele barajelor in dinamica reliefului” Editura
Academiei Republicii Socialiste Romane, Bucuresti.
IONESCU, AL., PÉTERFI, L. ŞT. (1979): „Tratat de algologie”, vol III, Editura Academiei
Republicii Socialiste România
IONESCU, AL., PÉTERFI, L. ŞT. (1981): „Tratat de algologie”, vol IV, Editura Academiei
Republicii Socialiste România
LĂZĂRESCU, D., (1982) - Râul Argeş - Influenţa factorilor externi (amenajări hidrotehnice,
surse de impurificare) asupra evoluţiei calităţii apei, Studii Alimentări cu apă, XII,
CAN, ICPGA, Bucureşti.
MĂLĂCEA, I. (1969) - Biologia apelor impurificate, Editura Academiei Române, Bucureşti.
70
MUSTAŢĂ, G. (1998): Hidrobiologie – Editura Univ. Al. I. Cuza, Iaşi, 269p.;

NICOARĂ, M. (2002): Ecologie acvatică – Ed. Venus, Iași
PÂRVU, C-TIN (1999): „Ecologie generală”, Editura Tehnică, Bucureşti
PIȘOTA, I., BUTA, I. (1986) Hidrologie, Editura Didactica si Pedagogica, București
POP, I., LUNGU. L. (1983) - Botanica sistematică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, ,
pp. 23-139.
PRICOPE, F., (2000), Hidrobiologie, Editura „Universitatea din Bacău”, Bacău
PRICOPE, F., BATTES, K., PETROVICI, M. (2009): Hidrobiologie – Lucrări practice -
Ed. Provimed Publishers
PRICOPE, F., BATTES, K., STOICA, I. (2012): Bazele biologice ale acvaculturii – Ed.
Alma Mater Bacău
PRICOPE, F., STOICA, I., BATTES, K. (2013): Producția secundară a ecosistemelor

acvatice – Ed. Alma Mater Bacău
ROJANSCHI, V., BRAN, F., DIACONU, G. (2002) - „Protecţia şi ingineria mediului”,

Editia a II-a, Editura Economica.
ȘERBAN, P., STĂNESCU, P., ROMAN, P. (1989) Hidrologie dinamică, Editura Tehnică,
București
TELCEAN, I., CUPȘA, D. (2005): Ghid practic pentru studiul biologie râurilor – Ed.
Ecozone, Iași
TOADER, I., MARDALE, A. (1980) Teleorman-Monografie, Editura Sport-Turism,

București
TUFESCU, V., TUFESCU, M. (1981): „Ecologia şi activitatea umană”, Editura Albatros,
Bucureşti
UJVARI I. ,(1972) Geografia apelor României, Editura Științifică , București
VLĂDUŢU, A.M. (2005) – Elemente de limnologie - Ecologia apelor curgătoare, Editura
Universităţii din Piteşti
TRUȚĂ, A.M. (2017): Hidrobiologie – note de curs
71
*** "Sinteza calităţii apelor în bazinul hidrografic Argeş” – Direcţia Apelor

Argeş-Vedea, 2016;
***"Planul de management al spaţiului hidrograftc Argeş” – Direcţia Apelor
Argeş-Vedea, Piteşti, 2015;
***"Anuare hidrologice"- Direcţia Apelor Argeş-Vedea, Piteşti, 2016;
***"Raportul calităţii factorilor de mediu”, A.PM. Piteşti,1997-2016;
***"Râurile României"(monografie hidrologică), IMH, Bucureşti, 1971.
http:www.apmot.ro/documente.php?doc_id=3
http:www.primariaslatina.ro/dezvoltare_durabila.php?vezi=3&go=2
http:www.e-calauza.ro/judete_harta/olt.ipg
http://www.infp.ro/projects/site_bariss/oltenia.htm
http://www.apmot.ro/documente.php?doc_pagini_id=69
http://www.apmot.ro/documente.php?doc_pagini_id=254
http://www.glerl.noaa.gov/seagrant/GLWL/Algae/Algae3.html
http://ilmbwww.gov.bc.ca/risc/pubs/aquatic/crustacea/clad-key.htm#clad.key
http://www.algaebase.org
www.glerl.noaa.gov/.../Cards/Chilomonas.html
www.glerl.noaa.gov/.../Pages/Notommatidae.html
msnucleus.org/.../mission/holoplankton.html
cfb.unh.edu/.../keratellaquadrata.html
fr.wikipedia.org/wiki/Cyclopidae
pirx.com/droplet/gallery/actinophrys.html
http://www.itis.gov/servlet/SingleRpt/SingleRpt?search_topic=TSN&search_value=46505
http://www.itis.gov/servlet/SingleRpt/SingleRpt?search_topic=TSN&search_value=88685
http://jfas.ege.edu.tr/pdf/26_Saler_19_3-4_2002.pdf
72

Dumitru Florina

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dumitru Florina

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dumitru I. Florina Loredana Cercetări hidrobiologice asupra Râului Teleorman.

III.2. Stabilirea și descrierea stațiilor de prelevare ........................................................................... 47

FIG. I. 1 IZVOR LIMNOCREN: ......................................................................................................................................... 12

Obiectivele cercetărilor prezentate în lucrarea de față au fost următoarele:

 Stabilirea ponderii fiecărui taxon identificat din punct de vedere al

I.1. Structurile biotopice ale ecosistemelor lotice

I.1.1. Categorii de sisteme lotice

-izvoare descendente în zone de alunecare;

După locul de apariție, izvoarele pot fi:

Fig. I. 1 Izvor limnocren:

Izvoarele reocrene sunt tipice zonelor calcaroase sau în lungul faliilor

deosebire de izvoarele limnocrene, îl formează acela că apa este curată și rece,

Fig. I. 2 Izvor reocren:

Izvoare helocrene sunt prezente în zonele cu pânze freatice de ape ridicate

populații de alge microscopice, specii de cormofite și mușchi. Fauna este

de la Herculane, regăsim alga albastră Aphanizomenon flossaque, fiind

Fig. I. 3 Cumpenele apelor unui bazin (după A. M Vlăduţu, 2005)

În comparație cu apa râului de deal, în care găsim în grad mare de tulburare

*Biocenozele lotice ale râului

Se regăsesc la margini adânci unde viteza ei este de destul de mare sau pe

*Biocenozele lentice ale râului

Se găsesc pe fundul și pe marginile mai puțin adânci ale acestuia și conțin

Râul prezintă un caracter important și anume, are un singur biotop, biotopul

Dezvoltarea necesităților și modurile de existență au condus la cunoașterea

I.1.3.1 Configurația rețelei hidrografice și modul ei de organizare

Pe suprafața României, din punct de vedere al tectonicii, litologiei și

Porțiunea transversală a albiei majore a râului de dimensiune mare, prezintă

I.1.3.5.Curenții din apa râurilor

Bazinul hidrografic reprezintă porțiunea din a cărui suprafață un râu ori un

Tipul IV - include bazinele hidrografice acumulate uniform, aproape pe

I.1.3.6. Debitul râurilor

I.1.3.7.Particularități geomorfologice și hidrologice ale apelor

I.1.3.8.Carateristicile biocenozelor din apele curgătoare

organisme. În cadrul elementelor fizico-chimice atribuite râului, organismele se

I.1.3.9.Structura biocenozelor ecosistemelor reofile

Populațiile de bacterii au ca trăsătură importantă densitatea numerică ce

I.1.3.10.Structura biocenozelor în sectorul colinar și de șes (pontamon)

Teritoriul inferior și mediu al apelor râurilor face parte din categoria

lunaris, precum și de copepode: Eucyclops serrulatus. Zooplanctonul întâlnit în

I.1.3.11 Impactul antropic asupra biocenozelor reofile

și plante, la aceste împrejurări s-au adaptat speciile care prezintă un grad de

I.1.3.12. Comunitățile planctonice și bentonice

-hotoplactonul sau planctonul adevărat are în componența sa corpuri

-macroplanctonul: este alcătuit din zooplancteri care au dimensiunei între

marcescens, Pseudomonas fluorescens, dar și dierite tiputi de germeni care

carotenoizi, alături de culoarea clorofiliană. Genurile planctonice specifice

necrezut, luminozitatea la capacitate maximă poate împiedica realizarea

II.1 Caracterizarea bazinului Vedea

Alimentarea cu apă în sistem centralizat a populației și sistemul public de

Alimentări cu apă Canalizare

Olt 59275 10730 18,10% 5100 8,60%

Argeş 83474 21983 26,34% 61740 7,40%

Teleorman 238622 58863 24,67% 47982 20,10%

Total 381371 91579 24,01% 59256 15,50%

Rețeaua de canalizare și stațiile de epuare existente, fiind foarte reduse în

B.H. Vedea 168 1501 7 54

Teleorman 143 926 2 16

II.2. Caracterizarea generală a râului Teleorman

Fig. II. 1. Localizarea Bazinului hidrografic al râului Teleorman

de 1200 /s . De semnalat, este faptul că în comaparație cu Vedea, debitul minim

II.2.2 Date geotehnice

II.2.3. Studii hidologice

Figura II.2. Rețeaua hidrografică a județului Teleorman