Timusul apare la om in luna a opta de dezvolare intrauterina si o sa se populeze cu

celule precursoare limfoide numite protimocite. Acestea iau nastere din celule suşe
hematopoietice pluripotente, care in stadiile timpurii ale dezvoltarii embrionare se gasesc in
sacul vitelin si in ficatul embrionar.

Ulterior, celulele suşe isi au originea numai in maduva osoasa. Celulele vor migra din
maduva in timus unde vor suferi transformari, procese de diferentiere morfologica si
funcţională, pana la stadiu de celule limfoide imunocompetente.Dupa maturare limfocitele vor
fi exportate in sangele circulant si de aici in organe limfoide periferice adica (splina,ganglioni
limfatici)

La nastere timusul este complet dezvoltat si continua sa creasca pana la puberatate

cand incepe evolutia sa. Timusul este localizat in mediastinul superior, retrosternal fiind
alcatuit din 2 lobi inveliti intr o capsla fibroasa. Din capsula pornesc septuri conjunctive care
imparc lobii in lobuli de forma poligonala.

Fiecare lob este alcatuit din 2 parti: 1. o parte centrala medulara

2. o parte periferica corticala

Corticala este mai bogata in limfocite, iar zona medulara edte mai bogata in celule
reticulare, ce prezinta prelungiri citiplasmatice ce se anastomozeaza, formand o retea in
ochiurile careia se gasesc celule timice ce se vor matura in limfocite T imunocompetente sub
influenta hormonilor timici.

Functiile endocrine ale timusului:

-stabilirea functiilor timusului a fost ingreunata de faptul ca la adult timusul evolueaza

-scoala romaneasca de endocrinologie a adus contributii importante la cunoasterea

functiei endocrine a timusului

Astfel, Milcu si colaboratorii in 1947 considera ca, exista un antagonist intre glanda
tiroida si timus. O relatie similara a fost observata intre timus si hormonii corticosuprarenali si
sexuali. Astfel, timectomia determina stimularea glandelor suprarenale intre timus si hipofiza,
exista relatii observandu-se ca, dupa hipofizectomie, timusul se atrofiaza. Efecte similare se
produc si dupa suprimarea hormonului somatotrop cu efect de crestere a celulelor tuturor
tesuturilor.

Primele experiente au fost realizate de Miller, care a stabilit ca timusul secreta

hormoni ce influenteaza functia imuna prin maturarea limficitelor T. Astfel, din timus si sange
s-au izolat unele substante de natura polipeptidica si lipidica cu actiuni hormonale si anume:

-tirozina cu tpurile α si β, ce reprezinta polipeptide hormonale care au rolul de a

restabili numarul de limfociete T supresoare si de a stimula activitatea imunitara si
diferentierea limfocitelor T, pornind de la celulele suşe din maduva osoasa.
 -factorul umoral timic (THF) este un component al timozinei ce manifesta mai multe
proprietati biologice (diferentierea celulor T in celule citotoxice)

-stimularea functiei limfocitelor T helper

-cresterea sensibilitatii timocitelor a receptivitatilor prin cresterea sintezei de AMP-

ciclic

-timopoietina (TP) care a fost izolata de Goll Stein pe la 1971. Au fost izolate 2 tipuri
de TP: I si II, cu activitate biologica identica.

Ele au ca actiuni principale stimularea diferentierii protimocitelor in timocite,

stimularea activitatii timocitelor si limfocitelor, stimularea sintezei de ADN in limfocite,
inhibarea diferentierii limfocitelor in stadiile timpurii si stimularea diferentierii in stadiile
tardive.

-timosterina izolata de Millan in 1961, are in structura sa acizi grasi si colesterol si s-a
constatat ca are cea mai puternica activitate antitumorala.

PANCREASUL ENDOCRIN

Pancreasul endocrin este organizat in insulele Langerhans, ce reprezinta 1-2% din

greutatea totala a pancreasului, ele sunt formatiuni ovoide, diseminate in intreg pancreasul,
dar predomina la nivelul cozii. Sunt delimitate de capsula fibroasa, de tesut conjunctiv dens
care le delimiteaza de tesutul exocrin, sunt bine vascularizate, iar sangele venos care le-a
irigat se varsa in vena porta alaturi de sangele tractului gastro-intestinal.

Pe baza caracterelor ultrastructurale, s-au identifcat 5 tipuri de celule:

-celule α care secreta glucagon

-celule β care secreta insulina

-celule C care secreta peptide biogene active (gastrina)

-celule D care secreta somatostatina

-celule E care secreta secretina

Insulina

Insulina este secretata de celulele β ale pancreasului endocrin. Este formata din doua
lanturi polipeptidice cu o secventa specifica de aminoacizi legate prin doua punti disulfidice:

- lantul A este format din 21 aminoacizi si este acid

- lantul B este format din 30 aminoacizi si este bazic

Insulina se sintetizeaza conform legilor generale ale biosintezei proiteinelor si anume:

ARN mesager este citit la nivelul ribozomilor intr-un lant polipeptidic iar proinsulina in
reticulul rugos. Acesta ajunge in complexul Golgi unde se transforma in insulina in cateva
ore. Eliberarea insulinei are loc dupa ce a fost preluata in forma de secretie de micotubuli care
conduc aceste granule sprre suprafata. Cele doua membrane ale granulelor si cea plasmatica
se topesc, iar insulina este eliberata extracelular prin procesul de exocitoza. De aici insulina
ajunge in capilarul sangvin.

Functia insulinei sub influenta stimulului hiperglicemic, are un caracter bifazic si

anume: o eliberare timpurie cu un maxim de 5-7 minute si o eliberare intarziata lenta cu nivel
maxim de 20 de minute, dupa care scade continuu pana la incetarea stimularii. In afara de
secretia stimulata, exista si o secretie de insulina bazala fara o stimulare exogena in conditiile
in care insulina si glicemia se afla in limite normale.

Reglarea secretiei de insulina

Glucoza reprezinta agentul insulino-trop cel mai important. Sistemul glucoza-insulina

este unul dintre mecanismele de feed-back din organism, in care relatia stimul-efector este cea
mai stransa. Cresterea glucozei in spatiul extracelular duce in cateva minute la eliberarea de
insulina, amplitudinea raspunsului fiind proportionala cu stimulul. Glucoza actioneaza pe un
receptor de pe membrana celulei β pancreatice, care transmite informatia spre mecanismele de
eliberare ale insulinei. Cerasi denumeste acest receptor unitate de recunoastere a glucozei.

Glucoza stimuleaza la nivelul receptorului cresterea AMP ciclic ce determina cresterea

secretei si eliberarii de insulina. Secretia de insulina mai este stimulata si de toate exozele
metabolizate ca de exemplu (galactoza, fructoza, pentoza, riboza, alcooli ai pentozelor,
aminoacizi, acizi grasi si corpi cetonici).

In afara mecanismului direct de reglare a secretiei insulinice mai exista si un

mecanism nervos realizat prin impulsuri vagale ce ajung la celulele insulino-secretoare. In
conditii obisnuite influenta vagala nu prezinta o importanta deosebita. Sistemul nervos
simpatic prin α receptori are un efect inhibitor, iar prin receptorii β .are un efect stimulator
asupra secretiei insulinice.

Enterohormonii (gastrina, secretina) stimuleaza secretia insulinica, in timp ce

colecistochinina, somatostatina au un efect inhibitor.

Mecanismele de reglare a eliberarii de insulina depind de trei factori:

-stimulul glucoza si sistem glicolitic

-sistemul microtubular, microfilamentos al celulei β intim legat de functia membranei

celulare

-sistem nervos autonom

 Actiunile insulinei

Insulina exercita anumite actiuni asupra tuturor metabolismelor, mai ales in celule
hepatice, musculare si adipoase crescand depozitarea glucidelor, lipdelor si proteinelor, motiv
pentru care a fost denumita si hormonul abundentei.

Efectul principal al insulinei este cel hipoglicemiant, ce consta in utilizarea glucozei

sangvine in sensul patrunderii ei in celula prin activarea glucochinazei. Aceasta asigura
fosforilaea glucozei, forma sub care aceasta nu mai poate iesi din celula si va fi metabolizata.
Patrunderea glucozei in celule se realizeaza prin mecanisme de transport activ.

Insulina stimuleaza utilizarea glucozei pe calea suntului pentozo-fosfatilor care

genereaza pentoze necesare sintezei de acizi nucleici. Prin toate aceste influente insulina
stimuleaza consumul tisular de glucoza. Insulina stimuleaza depunerea glucozei sub forma de
glicogen in ficat si muschi prin glicogenogeneza. De asemenea, inhiba fosforilaza care
controleaza glicogenoliza inhiband procesul de gluconeogeneza.

Asupra metabolismului lipidic, insulina are efect anabolizant, stimuland sinteza de

trigliceride adica lipogeneza si depunerea lor. 30-40 % din glucoza administrata se transforma
in lipide, 5 % se transforma in glicogen, 6 % este oxidata pana la dioxid de carbon, apa si
energie.

La nivelul ficatului, insulina stimuleaza sinteza de acizi grasi din glucoza, care la
randul lor vor intra in mai multe cai metabolice:

-oxidare in ciclul Krebs

-intrare in calea pentozo-fosfatilor cu furnizare de NADP redus

-transportati in tesutul adipos si depusi sub forma de trigliceride

Asupra metabolismului proteic are urmatoarele efecte:

-stimuleaza transportul aminoacizilor in celule si creste sinteza proteica

-scade rata gluconeogenezei din aminoacizi si impiedica folosirea acestora ca material

energogenetic

-prin intensificarea diverselor mecanisme de consum tisular de glucoza, precum si prin

diminuarea intensitatii proceselor de gluconeogeneza hepatica, insulina determina scaderea
concentratiei sangvine a glucozei fiind principalul hormon hipoglicemiant al organismului
 Glucagonul

Glucagonul este un hormon polipeptidic, constituit din 29 de aminoacizi, fiind

hormonul hiperglicemiant al pancreasului. Este secretat de celule a sau α, initial sub forma de
preglucagon si apoi depozitat in granule secretorii, de unde este eliberat prin exocitoza in
circulatie.

In structura glucagonului intra si triptofanul si metionina, aminoacizi care lipsesc din

insulina. O substanta asemanatoare glucagonului a fost izolata si din mucoasele gastrica si
duodenala numita enteroglucagon, iar din mucoasa intestinala glicentina.

Celulele A pancreatice reprezinta 15% dintre celulele insulelor Langerhans dispuse la

periferie. Ele prezinta un reticul granular abundent, granulatii rotunde electronodense
inconjurate de o membrana, un aparat Golgi foarte bine dezvoltat. La nivelul acestor organite
incepe sinteza glucagonului dintr-o molecula precursoare mare, numita preproglucagon.
Aproximativ 25% din glucagonul secretat in circulatia portala este captat si degradat in ficat.

Reglarea secretiei de glucagon se realizeaza in functie de nivelul glicemic, existand

un raport invers proportional intre eliberarea de glucagon si concentratia plasmatica a
glucozei, in sensul ca, hiperglicemia scade secetia de glucagon, iar hipoglicemia o mareste.

In conditiile unei inanitii, valoarea glicemiei nu scade foarte mult datorita intensificarii
actiunii glucagonului numit si hormonul inanitiei.

Efectul inhibitor al hiprglicemiei asupra secretiei de glucagon necesita prezenta

insulinei. Dovedind faptul ca, celulele A sunt insulino-dependente, celulele insulare (A si B)
sunt interconectate prin jonctiuni de comunicare, prin care substantele cu rol mediator trec de
la o celula la alta. Aceasta legatura are o importanta deosebita in coordonarea raspunsului
secretor al celulelor A si B pancreatice care alcatuiesc o unitate bihormonala. Comunicarea
dintre celulele insulare se stabileste si prin intermediul lichidului interstitial, prin care se
vehiculeaza produsul de secretie al unui tip de celula ce poate modifica raspunsul secretor al
altui tip de celula din insula. Astfel, celulele A prin secretia de glucagon stimuleaza secretia
celulelor B (insulina) si D (somatostatina).

Somatostatina inhiba secretia celulelor A si B, iar celulele B inhiba secretia celulelor

A. Semnalele din interiorul insulelor sunt transmise:

- pe cale neuronala, adica prin noradrenalina si acetilconina

-pe cale umorala, adica hormoni si nutrienti

Catecolaminele in special, noradrenalina eliberata prin stimularea nervilor splanhnici,

stimuleaza secretia de glucagon. Efectele stimulatoare produse de stres, efort, asupra secrtiei
de glucagon sunt mediate prin sistemul simpatic. De asemenea stimularea vagala creste
secretia de glucagon.
 ACTIUNILE GLUCAGONULUI

Glucagonul creste productia de glucoza in celula hepatica prin glicogenoliza si

gluconeogeneza. Glicogenoliza este mediata prin adenilatciclaza care creste nivelul AMP ului
ciclic, acesta activeaza o protein chinaza care la randul ei elibereaza fosforilat chinaza ce
asigura transformarea glicogenului in glucoza.
De asemenea, glucagonul are efect lipolitic si dirijeaza metabolismul acizilor grasi
spre cetogeneza. Prin acesta organismul se poate adapta unui post prelungit utilizand corpi
cetonici ca substrat energetic. In doze mari glucagonul exogen exercita efect ionotrop pozitiv
neinsotit de cresterea excitabilitatii miocardice.
De asemenea inhiba motilitatea gastrica si intestinala si scade secretia gastrica si
pancreatica. In schimb, stimuleaza secretia hepatocitelor.

GLANDELE SUPRARENALE

Sunt 2 glande situate la polul superior al celor 2 rinichi, sunt alcatuite din 2 organe
endocrine diferite ca origine, structura si functie:
- corticosuprarenale situate in zona periferica, corticala, de origine mezodermica
- medulosuprarenala situata in zona centrala, de origine ectodermica, provine din
celulele crestelor neurale ca si sistemul nervos vegetativ periferic.

MEDULOSUPRARENALA

-este formata din neuroni postganglionari simpatipici care si-au pierdut axonii si au
proprietati secretorii si de aceea poate fi considerata un imens ganglion simpatic.

-secreta hormani denumiti catecolamine, secretia fiind constituita dintr-un amestec de

proportii variabile de adrenalina aprox.80% si nonadrenalina 20%.

Biosinteza catecolaminelor porneste de la tirozina care sub actiunea tirozin

hidroxilazei trece in dopamina, iar aceasta sub actiunea dopamine B hidroxilazei trece in NA.
NA, prin adaugarea unui metal trece in adrenalina(A). Descarcate in sange, ele se descompun
foarte rapid in diversi compusi ce se elimina prin urina.

In plasma, adrenalina se afla in concentratie de 0.1micrograme/1000, iar NA

0.8microgr/1000. Reglarea secretiei MSR in conditiiv bazale si mai ales in timpul somnului se
face in functie de stimuli nervosa ce determina o secretie scazuta de catecolamine.

In diverse situatii neobisnuite, de exemplu frica, frigul, hipotensiune, hipoglicemie,

asfixie, durere, se descarca in catitati crescute catecolamine pt a pune organismul in conditii
de aparare.

Catecolaminele descarcate de medulosuprarenala maresc doar efectele vaso-

constrictoare ale simpaticului. In schimb, efectele metabolice sunt deosebit de importante.

Descarcarile progressive de catecolamine din medulosuprarenala se produc printr-un

mecanism nervos, fiind determinat de impulsuri provenite din centrii hipotalamici care ajung
la MSR pe calea nervilor. Si alte formatiuni nervoase, ex.talamusul, mezencefalul si chiar
lobul frontal, prin excitare pot declansa descarcari de catecolamine. De asemenea, exista o
secretie diferentiata in diferite situatii critice si anume: in situsurile emotionale cu care
subiectul este familiarizat creste proportia de NA.

Actiunile fiziologice ale catecolaminelor:

-actiuni asupra sistemului cardio-vascular : creste forta de constrictie a cordului si debitul

cardiac, A insa avand actiuni mai puternice;

-vasoconstrictie arteriala urmata de hipertensiune histemica, manifestata in special de NA, in

timp ce adrenalina determina vasodilatatie in vasele din muschi’

-actiuni asupra musculaturii netede viscerale, A exercita efect relaxant pt musculatura

digestiva a bronhiilor uterului si cailor urinare si contractia sfincterelor digestive;

-actiuni metabolice exercitate in special de A constau in hiperglicemie, prin glicoanaliza

hepatica si musculara, creste lipoliza si mobilizarea acizilor grasi din depozite, atat A cat si
NA produc o crestere rapida a metabolismului energetic avand efect calorigen;

-actiuni asupra sangelui: A creste nr hematiilor din sangele periferic, creste nr neutrofilelor,
creste fibrinoliza si implic coagularea;

-actiuni asupra sistemului nervos: determina o stare alerta corticala prin stimularea sistemului
reticulat activator ascendent, anxietate, frica;

-actiuni asupra glandelor endocrine: stimuleaza secretia de glucagon, tiroxina, calcitonina si

inhiba secretia de insulina.

CORTICOSUPRARENALA(CSR)

Este constituita din 3 zone care de la interior la exterior sunt:

- zona glomerulara- 15%, formata dintr-un strat foarte subtire de celule cilindrice,
dispuse in anse neregulate sau globuli ce secreta hormoni mineralo- corticoizi
- zona fasciculata -78%, formata din coloane celulare cu celule cupoide separate prin
sinusuri venoase care secreta glucocorticoizi
- zona reticulata-12%, de aspectul unei retele formata din inlantuirea neregulata a unor
cordoane celulare in ochiurile careia se gasesc spatii sanguine largi ce secreta hormoni
sexuali, sexosteroizi.

CELULELE CORTICOSUPRARENALIENE ( CSR) au un continut bogat in:

lipide, colesterol esterificat, cantitati mari de vitamina C.
Hormonii CSR sunt derivati ai colesterolului ce pot fi impartiti pe baza structurii
chimice in 2 grupe:
- unii care au un lant lateral de 2 carboni atasati nucleului D, in pozitia 17 , contin 21 de
atomi de carbon si se numesc C21 steroizi
- unii care au in pozitia 17 un atom de oxigen sau un grup hidroxilic ce contine numai
19 atomi de carbon, numiti C19 steroizi.
Hormonii din grupul C21 steroizi sunt clasificati in functie de proprietatile lor
fiziologice, in glucocorticoizi cu actiune dominanta asupra metabloismului glucidic si
protidic; si mineralocorticoizi a caror actiune se exercita asupra eliminarilor renale de sodiu si
potasiu.
Hormonii din grupa C19 steroizi au actiuni androgenice.
CSR secreta urmatorii hormoni:
- glucocorticoizi, reprezentati de cortizol si cortizoni;
- mineralocorticoizi, reprezentati de aldosteroni si deszoxicorticosteron (DOK)
- sexosteroizi, reprezentati de androsteron, androstendion si altii.

BIOSINTEZA HORMONILOR CSR

Are ca precursori colesterolul, dovada fiind faptul ca in celulele glandulare se constata

scaderea concentratiei acesteia in conditiile in care este stimulata secretia.
S-au descris 2 cai metabolice de sinteza a glucocorticoizilor si mineralocorticoizilor, ambele
pornind de la un precursor comun care deriva din colesterol.
Hormonii CSR sunt secretati in cantitate de 15-30 mg/h, cantitatea minima fiind
noaptea, ei ajung in sange unde o parte sunt legati de proteine in general globuline, iar altii
sunt in stare libera.
Estrogenii si androgenii corticosuprarenalei, cu afinitate aproximativ 20% din cea a
testosteronului, sunt inclusi in metabolismul hormonilor sexuali androgeni, avand rol anabolic
si in mica masura participa la aparitia caracterelor sexuale secundare.

REGLAREA SECRETIEI CSR

Se face prin mecanisme umorale diferite pentru cele 3 categorii principale de hormoni.
Secretia de glucocorticoizi este controlata de ACTH lipofizar, atat in conditii bazale cat si
dupa agresiuni in functie de modificarea echilibrului dintre cortizolul liber si cel legat de
proteine. In conditii fiziologice, in plasma se gaseste doar o cantitate redusa de cortizol liber
care mentine o secretie bazala de ACTH. Cand CSR descaraca cortizol in cantitate mai mare,
are loc scaderea cantitatii de ACTH, prin influenta asupra centrilor hipotalamici. Scaderea
secretiei de ACTH diminua corespunzator secretia asupra renalianei de cortizol, ceea ce are ca
efect reinceperea descarcarilor de ACTH.
Ritmul descarcarilor este controlat printr-un mecanism feet back de catre nivelul cortizolului
liber plasmatic.
Secretia de mineralocorticoizi este controlata prin mecanisme multiple:
- in functie de concentratia de potasiu in lichidele extracelulare, sistemul elimina
angiotensina.
- in functie de cantitatea de sodiu si nivelul ACTH
Exista o serie de dovezi care arata ca ACTH nu influenteaza esential secretia de
mineralocorticoizi. Astfel extirparea hipofizei nu modifica nivelul secretiei bazale de
aldosteroni si nici nu determina atrofia zonei glomerulare a CSR.
Mecanismul principal care intervine in controlul secretiei de aldosteroni este reprezentat de
echilibrul salin al organismului. Lipsa de sodiu determina stimularea secretiei, excesul de
sodiu are efecte inhibitorii. Astfel se admite existenta unor receptori situati in sistemul venos
si cordul drept care ar influenta suprarenala printr-un mecanism reflex coordonat de centrii
volemiei, situati in hipotalamus.
In controlul secretiei de aldosteroni intervine si un mecanism umoral reprezentat de
sistemul renina- angiotensina II si III. Substanta stimulatoare este angiotensina II, care se
sintetizeaza sub actiunea reninei dintr-o proteina plasmatica. Cand volumul de sange diminua,
presiunea intravasculara scade, ceea ce determina cresterea cantitatii de renina ce stimuleaza
formarea angiotensinogenului I si apoi a angiotensinei I, din care se obtine angiotensina II si
III.Acestia la randul lor stimuleaza secretia de aldosteroni.
S-a demonstrat ca si concentratia plasmatica de potasiu poate influenta secretia de
aldosteroni, excesul acestuia stimauland secretia, iar diminuarea sa avand efecte inhibitoare.
Influenta potasiului este independenta de modificarea volumului hidric.
Reglarea secretiei hormonilor sexuali este controlata de ACTH.

Acţiunile fiziologice ale hormonilor corticosuprarenalieni. CSR.

- hiperglicemia prin stimularea gluconeogenezei hepatice, diminuarea ritmului oxidărilor

celulare de glucoză, protentarea efectului glicogenolitic al glucagonului şi adrenalinei,

- creşterea lipemiei şi a diverselor fracţiuni lipidice mai ales acizilor graşi liberi, ca urmare a
mobilizării intense de lipide din depozitele adipoase şi a stimulării catabolismului lipidic,

- creşterea cataboliţilor protidici, (uree, acid uric), şi a eliminărilor urinare de N, ca rezultat al

intensificării catabolismului protidic,

- involuţia timusului şi a altor structuri limfatice,

- creşterea numărului leucocitelor, eritrocitelor şi trombocitelor, scăderea limfocitelor şi eozi-

nofilelor,

- digestive-, creşterea secreţiei de HCL, şi pepsinogen din sucul gastric şi a tripsinogenului

din sucul pancreatic, scade absorbţia lipidelor,

- renale-, stimularea eliminării excesului se apă prin creşterea filtrării glomerulare şi scăderea
permeabilităţii tubilor distali pentru apă,

- stimularea refacerii potenţialului, contracţie a musculaturii striate şi probabil a activităţii car-

diace,

- asupra SN intervin prin modificări ale personalităţii (incapacitate de concentrare, iritabili-

tate), creşterea sensibilităţii la stimuli gustativi şi olfactivi,

- acţiunea antiinflamatorie prin prin diminuarea proliferării fibroblaştilor şi a sintezei de mu-

copolizaharide, se opun formării fibrelor de colagen,

- prin inhibarea creşterii matricei organice a osului şi prin inhibarea osteoblastelor,glucocorti-

coizii favorizează pierderile de calciu şi fosfor din oase şi explică osteoporoza.

Mineralocorticoizii- mai active fiind aldosteronul şi în mai mică măsură precursorul

sau dezoxicorticosteronul (DOC), ascţionează asupra echilibrului hidroelectrolitic producând
retenţia de Na + prin schimburi între Na+ cu K+ şi H+. Aceste modificări electrolitice se restrâng
şi asupra volumului compartimentelor hidrice ale organismului ca rezultat al retenţiei de Na +
crescând volumul lichidelor extracelulare şi volumul sanguin. Prin aceste acţiuni aldosteronul
are rol esenţial în reglarea volemiei, presiunii sanguine şi izoioniei.

La nivel extrarenal aldosteronul reabsoarbe, Na+ , din salivă, suc gastric, intestine şi
sudoare. În celulele musculare creşte conţinutul de K+ şi îl scade pe cel de Na+, (ceea ce duce
la slăbirea forţei musculare), producând hipokalimie. Hormonii sexuali, (androgeni,
progesteroni şi extrogeni), secretaţi de corticosuprarenală, au o structură chimică similară şi
exercită efectele obişnuite ale hormonilor sexuali.

Androgenii suprarenalieni, (androsteronul, epiandrosteronul), au o activitate de cinci

ori mai mică decât testosteronul sintetizat de către testicul. Corticoizii sexuali, determină
retenţia de N, (efect anabolizant proteic), stimulează osteogeneza şi dezvoltarea somatică.

Hormonii androgeni, reprezentaţi prin dehidroepiandrosteron şi androstendion cu

valori scăzute de testosterone, participă în perioada pubertăţii alături de hormonii gonadali la
definirea caracterelor sexuale secundare. Prin excesul de sexosteroizi apar tulburări ale
sexualizării primare şi secundare mai ales la sexul feminin.

Dereglări ale secreţiei corticosuprarenaliene.

Insuficienţa corticosuprarenală, poate fi provocată de afecţiuni acute sau cronice ale

glandei. O insuficienţă corticosuprarenaliană, apare în condiţii experimentale prin extirparea
bilaterală a glandei la animale şi este urmată de tulburări grave ale tuturor metabolismelor,
pierderi importante de sare şi apă cu diminuarea consecutive a volumului plasmatic şi stare
gravă de deshidratare. În aceste condiţii organismul devine extrem de sensibil la infecţii şi
stimuli nocivi din mediu ce pot conduce la moarte. Administrarea de mici cantităţi de
glucocorticoizi, corectează toate aceste tulburări. Se cunoaşte de asemenea o insuficienţă
congenitală a secreţiei de cortizol, având ca urmare creşterea secreţiei de ACTH, ce determină
hiperplazia corticosuprarenalei, se intensifică secreţia de androgeni, ce duce la băieţi la o
virilizare precoce cu dezvoltare sexuală şi somatică precoce, iar la fete o masculinizare ce
poate ajunge până la pseudohermafroditism.

Boala ADDISON-BIERMER, în care se produce distrugerea corticosuprarenalei de

procesul tuberculos, realizează o insuficienţă corticosuprarenaliană cronică gravă.
Manifestările bolii de datorează carenţei de cortizol şi aldosteron, unde include pierderi
excesive de Na, prin urină consecutice cu retenţie de K şi creşterea potasemiei, hipotensiunea
arterială, slăbiciune musculară, tulburări gastrointestinale, hipotemie, hipoglicemie, scădere în
greutate şi o coloraţie galben murdar a pieli. Toate acestea se datorează carenţei de gluco şi
mineralocorticoizi. Hipersecreţia de corticosteroizi este caracteristică fiecărui grup hormonal.

Excesul de glucocorticoizi se poate datora unor tumori ale glandei, hiperplaziei

glandei datorită secreţiei de ACTH. Se manifestă prin catabolism protidic excesiv, pielea şi
ţesutul subcutanat se subţiază muşchi se atrofiază, plăgile se vindecă greu. Se produce
hiperglicemie din cauza aminoacizilor rezultaţi din catabolismul proteic şi apare glicozurie, se
instaleazăun diabet extrapancreatic glucocorticoizii în exces acţionează asupra rinichiului şi
produc retenţia de apă şi sare urmată de creşterea volemiei, hipertensiune arterială şi edeme,
iar datorită eliminării excesive de K apare slăbiciune musculară şi alcoloza hipokaliemică.
Catabolismul proteic exagerat determină alterări ale matricei proteice a oaselor cu
osteoporoza, demineralizări de deformări osoase. Se menţionează dezvoltarea exagerată
pilozităţii şi lipogonadism şi impotenţa la bărbat, iar la femei prin amenoree (absenţa ciclului
menstrual).

Excesul de aldosteron ca urmare a unei tumori sau a unor afecţiuni cronice ca ciroze,
nefroza, insuficienţa cardiacă. Sindromul CONN este caracterizat prin retenţie de Na cu
creşterea volemiei şi hipertensiune şi pierdere excesivă de potasiu ce se manifestă prin
slăbiciune musculară sau alcoloza hipokaliemică.

Excesul de hormoni sexuali duce la sindromul androgenital. Pe acest fond se

transformă caracterele sexuale secundare spre cele ale sexului opus.

Glandele sexuale endocrine

Activitatea endocrină a ovarului este caracterizată prin secreţia a două tipuri principale
de hormoni şi anume estrogeni şi progesteronul. Estrogenii produc modificări ciclice
specifice, la animale perioadei de estrus ce corespunde momentului ovulaţiei şi sunt secretaţi
de către celulele tecii interne a foliculilor ovarieni în timpul maturării lor, de celulele corpului
galben, de placentă şi în cantităţi mici de corticosuprarenală şi chiar de testicul. Estrogenii
sunt C-18 steroizi, care se sintetizează din androgeni după hidroxilarea grupului metil şi
pierderea grupului CH2OH.

Ovarul secretă 3 estrogeni, estradiol, estron şi estriol, primul este principalul hormon
ovarian, estronul este hormonul circulant, iar estriolul cel mai slab estrogen. Secretaţi în
cantităţi de 200-500 μg/zi, în momentul ovulaţiei estrogenii sunt metabolizaţi în ficat.

Acţiunile fiziologice ale estrogenilor sunt:

- pregătesc mucoasa uterină pentru acţiunea ulterioară a progesteronului, determină

proliferarea endometrului, alungirea glandelor sale, intensificarea irigaţiei uterine probabil,
prin eliberare locală de histamine

- stimulează proliferarea muşchiului uterin şi maresc excitabilitatea sa la acţiunea

ocitocinei.

- stimulează hipertrofierea şi a instalării caracterelor sexuale secundare în perioada

pubertăţii. Pentru acest motiv se mai numesc hormonii feminităţii. Ei mai sunt numiţi
împreună, foliculina fiind răspunzători de faza foliculinică a ciclului menstrual.

- diminuă secreţia de FSA, care iniţiază dezvoltarea foliculului ovarian, iar dozele mari
inhibă secreţia de LH şi prolactina, în timp ce dozele mici stimulează secreţia acestor
hormoni.

- la femei contribuie la reţinerea de sare şi apă în organism.

Progesteronul sau hormonul luteal este secretat de celulele corpului galben, dar şi de
corticosuprarenala ca precursor al steroizilor C19 şi C21 şi în ultima parte a sarcinii de către
placentă. Secreţia de progesteron are loc numai în perioada luteinică a ciclului menstrual de la
a 14-a la a 28-a zi a ciclului.

Acţiunile fiziologice ale progesteronului constau în.

- modificarea endometrului şi miometrului în vederea implantării şi nutriţiei ovulului,

- diminuează excitabilitatea şi sensibilitatea musculaturii uterine la ocitocina (efecte

antiestrogenice),
 - stimulează dezvoltarea glandelor mamare acţoinând pe fondul acţiunii prealabile a
estrogenului,

- sub acţiunea progesteronului, este inhibată secreţia fiziologică de LH şi este oprită

ovulaţia la femei,

- stimulează respiraţia, determină creşterea eliminărilor urinare de Na şi nu posedă

efect metabolizant proteic.

Reglarea secreţiei hormonilor ovarieni, este realizată de către gonadotropi hipofizari şi

anume sub influenţa FSH, începe şi continuă maturaţia foliculară, iar descărcarea rapidă de
LH, care se produce în a 14-a zi ciclului determină ovulaţia şi iniţiază formarea corpului
galben.

La rândul său secreţia hipofizară de gonadotropi este controlată de nucleii hipotalamici

prin intermediul unor neurohormoni care ajung în hipofiza anterioară pe calea sistemului port
hipofizar. Din hipotalamus s-au izolat un factor eliberator de FSH şi un altul care eliberează
LH, iar secreţia acestor neurohormoni pare a fi reglată printr-un mecanism de feetback, de
concentraţia sanguină a hormonilor ovarieni, estrogenii inhibând descărcarea de factor
eliberator de FSH, iar progesteronul cu cea de factor eliberator de LH.

Centrii hipotalamici îşi modifică secreţia factorilor eliberatori de gonadotropi şi sub

influenţa unor stimuli proveniţi din diverse segmente ale sistemului nervos central şi în
special din sistemul limbric. Se cunoaşte de exemplu, influenţa stimulilor emoţionali asupra
ciclului menstrual, amenoreea. Privind controlul secreţiei de LTH s-a arătat că hipotalamusul
inhibă secreţia acestuia prin eliberarea unui factor denumit inhibitor al prolactinei (PIF).

Dereglări ale secreţiei hormonilor ovarieni.

Se manifestă prin tulburările menstruaţiei, în afară de cele care sunt specifice anumitor
stări fiziologice (graviditate), asemenea tulburări apar şi în funcţie de vârstă. La aproximativ
50 de ani se produce oprirea completă a ciclului menstrual- menopauza. Înaintea acesteia
poate să apară o denumire a fluxului menstrual (oligamenarea), sau din contră creşterea
anormală a acestuia (menoragie).

Hiperfuncţia ovarelor se datorează unor tumori secretante ovariene care atunci când
secretă estrogeni produce o dezvoltare precoce a caracterelor sexuale, iar când secretă
androgeni determină masculinizarea.

Activitatea endocrină a testiculului.

Constă în secreţia de hormoni androgeni (principal testosteron dar şi dihidrotesteron şi

androstedion), şi se datorează celulelor interstiţiale LEYDIG, ce ocupă aproximativ 20% din
mucoasa testiculului adult. Celulele SERTOLI bogate în glicogen de care se ataşează
spermatidele şi spermatozoizii, sunt considerate ca celule nutritive pentru celulele germinale.
Din testicul s-au izolat o serie de hormoni androgeni cu structură chimică steroidică
dintre care cel mai activ este testosteronul C19 steroid cu grupare OH în poziţia 17.
Testosteronul este sintetizat în celulele LEYDIG, provenind din colesterol şi trecând prin
produsul intermediar - pregnenalon, din care se sintetizează şi hormonii corticosuprarenalieni
şi progesteronul. Existenţa acestui precursor comun explică faptul că şi celulele suprarenalei
posedă capacitatea de a sintetiza testosteron. Căile sintezei hormonilor steroizi sunt deci
similare, iar diferenţele existente la nivelul diverselor organe sunt condiţionate de sistemele
enzimatice ale acestora.

La bărbat secreţia de testosteron începe în pubertate şi se menţine toată viaţa şi se

menţine într-o concentraţie de 4-9 mg/zi. De menţionat că în paralel cu secreţia de testosteron
se sintetizează şi mici cantităţi de estrogeni, a căror funcţie rămâne necunoscută.

La femeie se secretă de asemenea testosteron de către celulele corticosuprarenaliene şi

probabil de către cele ovariene în cantităţi mult mai mici. În plasmă testosteronul se găseşte în
concentraţie de 0,6 μg/100ml la bărbaţi şi la femei 0,4 μg/100ml. Testosteronul este
transformat într-o mică proporţie în estrogeni şi în cea mai mare parte este metabolizat la
nivelul ficatului şi în 17 cetosteroizi, derivat cu acţiune androgenică foarte redusă care elimină
urina. Din totalul de 17 cetosteroizi urinari 2/3 sunt de origine corticosuprarenaliană şi 1/3
rezultă din testosteron.

Reglarea activităţii testiculare.

Se face de către adenohipofiză prin hormonii gonadotropi: FSH menţine funcţia

spermatogenică, iar LH denumit ICSH stimulează activitatea secretorie a celulelor LEYDIG.
Testosteronul precum şi alţi androgeni exercită un efect inhibitor asupra secreţiei hipofizare
de LH, demonstrând că şi secreţia de androgeni este reglată printr-un mecanism de feedback
controlat de centrii hipotalamici, la fel ca şi cea a altor glande endocrine. Se pare că
testosteronul influenţează şi secreţia hipofizară de FSH prin inhibină (un hormon secretat
probabil de celulele SERTOLI) şi care pintr-un mecanism de feedback negativ (declanşat de
secreţia crescută de hormoni), inhibă FSH, ciclul care menţine o rată normală a
spermatogenezei.

Acţiunile fiziologice ale androgenilor, constau în stimularea creşterii şi funcţionării

organelor genitale masculine interne şi externe şi în menţinerea epiteliului spermatogenic. Sub
acţiunea androgenilor se dezvoltă la pubertate şi apoi se menţin caracterele sexuale secundare
(voce, pilozitate, distribuţia grăsimii de rezervă, dezvoltarea musculaturii şi scheletului).
Androgenii au şi acţiune metabolică importantă, stimulând metabolismul (anabolismul),
protidic şi inhibând concomitent catabolismul. În perioada de pubertate această acţiune este
foarte importantă pentru că stimulează creşterea musculară şi scheletică. Secundar efectului
anabolic protidic, androgenii determină retenţia moderată de Na, K, Ca, S, SO4 şi apă.

Patologia secreţiei de androgeni. Este foarte rar consecinţa unei hipersecreţii hor-
monale, determinată de tumori secretate, testiculare care generează manifestări chimice numai
la băieţii preşcolari, la care determină o pseudopubertate precoce. În schimb sunt mult mai
frecvente hiposecreţiile hormonale produse de leziuni hipotalamice şi hipofizare şi de afecţiu-
ni care lezează testiculele. Uneori este alterată numai funcţia spermatogenetică când apare
sterilitatea, alteori este afectată activitatea endocrină testiculară şi efectele vor fi diferite după
cum afecţiunea a apărut înainte sau după pubertate. Dacă deficienţa a apărut în copilărie se
ajunge la o modificare caracterizată prin creştere în înălţime peste normal pentru ca epifizele
oaselor lungi nu se osifică la pubertate, umeri strâmţi, musculatura slab dezvoltată, în general
are aspect feminin, organe genitale slab dezvoltate, voce subţire. Dacă funcţia endocrină s-a
alterat la adult, se pierd progresiv caracterele sexuale secundare dar vocea nu se modifică,
apare iritabilitatea şi o stare depresivă, libidoul este diminuat, dar capacitatea de copulaţie per-
sistă însă un anumit interval de timp.