UNIVERSTATEA “AL. I.

CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXA

ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Mocanu Sorin Andrei

Anul 2, Sem.1

PREZENTA SI LUCRAREA SFANTULUI DUH IN BISERICA

Prezenta si lucrarea Duhului Sfint in Biserica, corespunde intru totul cu perspectiva

Saptaminii de rugaciune pentru unitatea crestina, deoarece, intr-adevar, refacerea unitatii
vazute a crestinilor nu se poate realiza si mentine decit prin puterea Duhului Sfint, Duhul
adevarului si al comuniunii in Hristos. Straduintele pentru acordurile teologice cu caracter
Ecumenic, asupra carora se insista in ultima vreme, dialogul confesional bilateral, ca si
tratativele de unire interbisericeasca, trebuie sa se desfasoare intr-un climat de rugaciune
comuna si de mijlocire reciproca. Rugaciunea constituie una din premizele spirituale ale
eforturilor ecumenice de a face unitatea de credinta spre care nazuim mai explicita si mai vie.
Nimic nu se petrece in viata Bisericii fara Duhul Sfint: faptele Bisericii, ca si Faptele
Apostolilor, sint faptele Duhului Sfint. In traditia liturgica si spirituala ortodoxa, orice
rugaciune, taina, lauda sau slujba, incepe cu invocarea Sfintului Duh, care nu este o simpla
chestiune de ritual, ci se refera la insasi natura si scopul cultului crestin. Pentru Parintii
Bisericii Rasaritene, vocatia si misiunea Bisericii se identifica cu insasi rugaciunea ei de
continua innoire a trimiterii Duhului Sfint: "Doamne, Cel ce in ceasul al treilea, ai trimis pe
Preasfintul Tau Duh Apostolilor Tai, pe acela, Bunule, nu-a lua de la noi, ci ni-L innoieste
noua celor ce ne rugam Tie". Epicleza, chemarea Duhului Sfint este rugaciunea crestina prin
excelenta, deoareca crestinii traiesc cu certitudinea ca nu exista timp si spatiu fara prezenta
vie si venirea permanenta a lui Hristos cel inviat in Duhul Sfint. Abordind acest subiect intr-
un sens foarte general, nu vom intra in amanunte care tin de istoria dogmelor. Invatatura
despre Sfintul Duh a facut obiectul celui de al doilea Sinod ecumenic (Constantinopol 381),
care, impotriva ereziei sustinuta de Macedonius, a formulat articolul de credinta: "Credem si
intru Duhul Sfint, Domnul de viata facatorul, care din Tatal purcede, cel ce impreuna cu Tatal
si cu Fiul este inchinat si marit, care a grait prin prooroci".

INVATATURA ORTODOXA

Sfântul Grigorie Palama despre Fiinţa lui Dumnezeu, energiile Sale necreate și vederea
luminii dumnezeiești

Există în Dumnezeu o întreită distincţie, dar nu o separaţie, între Persoană, Fiinţă şi Energie
sau lucrări, însă pe primul plan este Persoana ca deţinătoare a Fiinţei şi Energiilor. Învăţătura
despre Fiinţa lui Dumnezeu şi energiile Sale necreate este fundamentală în Ortodoxie.
Doctrina energiilor necreate a mai fost numită și teologia harului în Răsăritul Ortodox. Este
binecunoscut faptul că Părintele Profesor Dumitru Stăniloae a adus o contribuţie considerabilă
Teologiei în general, şi tot el a evidenţiat, în secolul trecut, plecând de la doctrina Sfântului
Grigorie Palama, faptul că distincţia reală – dar nu separarea – între Fiinţa Dumnezeiască
absolut incognoscibilă şi neîmpărtăşibilă şi puterile sau energiile dumnezeieşti necreate stă la
baza unei teologii autentice. În acest sens, în secolul al XIV-lea, Sfântul Grigorie Palama
(1296-1359) a afirmat că antinomia cognoscibil-incognoscibil, comprehensibil-
incomprehensibil îşi are temeiul în Dumnezeu. Sinoadele din secolul al XIV-lea vor preciza
într-un mod cât se poate de limpede existenţa în Dumnezeu a Ființei, incognoscibilă şi
inaccesibilă, şi a energiilor cognoscibile şi accesibile vederii creștinilor îmbunătățiți. Astfel, s-
au pus bazele dogmatice ale cunoaşterii și experierii lui Dumnezeu prin rugăciunea curată şi
s-a rezolvat contradicția doar aparent insolubilă, în sensul că Dumnezeu este şi cognoscibil şi
incognoscibil, fără ca aceste două însuşiri ale Sale să se excludă una pe cealaltă.

Distincția între ființa divină și energiile divine

Există în Dumnezeu o întreită distincţie, dar nu o separaţie, între Persoană, Fiinţă şi energie
sau lucrări, însă pe primul plan este Persoana ca deţinătoare a fiinţei şi energiilor. În viziunea
palamită, nu se poate vorbi despre Fiinţa dumnezeiască și despre harul, sau lucrarea, sau
lumina divină, fără a subînțelege şi Persoana sau Persoanele dumnezeiești care le deţin,
acestea fiind Subiecte ale lucrării, luminii, sau harului, iar vorbind de persoană sau Persoane
divine, vorbim întotdeauna şi de fiinţă şi de energii dumnezeiești. „Dumnezeu este numit
lumină, nu după esenţa Sa, ci după energia Sa”, spune Sfântul Grigorie Palama (Contra lui
Achindin, P. G. CL, col. 823).

În Dumnezeu există, deci: Fiinţa, lucrarea şi ipostasurile dumnezeieşti. Această distincţie nu

introduce în Dumnezeu o divizare, cum socoteau adversarii Sfântului Grigorie Palama care-l
acuzau de diteism ori de politeism, și nici nu-L face pe Dumnezeu să fie „compus”. Fără
această distincţie între Fiinţa divină şi energiile divine necreate, nu poate fi înţeles raportul
omului cu Dumnezeu fără a cădea în panteism sau – cum au subliniat teologii ortodocși –, fără
a-l despărţi pe om de Dumnezeu printr-o prăpastie de netrecut, omul şi Dumnezeu rămânând
două existenţe paralele şi independente care nu se întâlnesc niciodată.

În secolul al XIV-lea, Sfântul Grigorie Palama a apărat această învăţătură de atacurile

teologilor și filosofilor apuseni scolastici (reprezentați de Varlaam din Calabria, apoi de
Achindin și Nichifor Gregoras) şi a dogmatizat-o sub forma învăţăturii despre energiile divine
necreate de care se împărtăşesc credincioşii, fără a se înţelege prin aceasta că ei se
împărtăşesc de Fiinţa divină, Care rămâne inaccesibilă oricărei creaturi.

Adversarii Sfântului Grigorie apărau simplitatea dumnezeiască, făcând din Dumnezeu o

esenţă simplă în care chiar ipostasurile primesc caracterul de relaţii ale esenţei. În general,
ideea de simplitate dumnezeiască ţine mai mult de filosofia omenească, decât de Revelaţia
dumnezeiască (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, cap. 61, Editura
Harisma, p. 347). Distincţia esenţă vs. energii nu va distruge simplitatea divină, ci va fi un
mod de a ţine în echilibru transcendenţa şi imanenţa lui Dumnezeu, excluzând panteismul şi
susţinând în acelaşi timp realitatea directă a comuniunii personale cu Dumnezeu.