UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINA

VETERINARĂ CLUJ-NAPOCA

ENZIMELE ŞI
EPURAREA BIOLOGICĂ
A APELOR UZATE

Doctorand
HOREA OLOSUTEAN

Coordonator
Prof. univ.dr. LETIŢIA OPREAN

CLUJ-NAPOCA
2009
1. Epurarea biologică a apelor

Epurarea apelor uzate a apărut ca o necesitate în scopul protecţiei sanitare a

localităţilor şi emisarilor de poluarea tot mai puternică datorată creşterii numărului populaţiei
şi dezvoltării accentuate a activităţilor industriale. În practică, procedeul se aplică de peste o
sută de ani, cu două componente: protejarea sănătăţii publice şi protecţia ecosistemelor
naturale (Segneanu, 2006, p. 7.)
Apele uzate pot fi subîmpărţite, în mare, în ape uzate menajere, provenite din
canalizările aglomerărilor urbane, şi ape uzate industriale, provenite de la linii de producţie
ale intreprinderilor de diverse facturi sau de la fermele agricole. Epurarea primei categorii este
relativ uniformă tehnologic şi va fi discutată în continuare; epurarea apelor industriale are un
grad mai mare de specificitate, fiind urmărită eliminarea unor substanţe anume şi nu
eliminarea totală a substanţelor din apă (apele astfel epurate sunt eliminate în canalizare şi vor
suferi un nou proces de epurare împreună cu cele menajere).
Apele uzate menajere provin de la utilizatori casnici, de la intreprinderi industriale
(epurate sau nu în prealabil), direct din ape meteorice, din infiltraţii de apă dulce sau sărată
(pânză freatică, reţea hidrografică, ape marine), din spălarea reţelelor de comunicaţii etc. şi
cuprind, pe lângă apă, materii solide inerte şi materie organică. Epurarea acestui tip de
influent necesită procedee fizice, chimice şi biologice, desfăşurate, de obicei, în trei trepte,
care poartă denumiri diferite (fig.1).

Figura 1. Schema staţiilor de epurare a apelor menajere în trei trepte

(sursa: Segneanu, 2006)

Treapta primară este denumită de obicei mecanică, iar scopul ei este reţinerea
materialelor solide inerte, fapt realizat cu ajutorul unor sisteme de grilaje, decantoare şi utilaje
de separat grăsimile şi uleiurile. Materialul rezultat necesită proceduri reduse de neutralizare.
Tehnologia aferentă acestei etape din epurare este bazată pe fenomene mecanice: filtrare,
schimbarea vitezei de curgere, zone de liniştire pentru separarea grăsimilor de apă, condensări
etc.
Treapta secundară de epurare se numeşte şi treaptă biologică (Bucur, 2003, p. 70) sau
mecano-biologică cu nitrificare (Segneanu, 2006, p. 21). Acest tip de epurare poate fi realizat
cu ajutorul mai multor tehnologii, care au în comun utilizarea organismelor, în principal a
bacteriilor. Ideea centrală a acestor tehnologii este utilizarea microorganismelor pentru a creea
procese similare celor care apar în autoepurarea apelor, respectiv consumarea materialului
organic de către microorganisme în cadru organizat. Pentru reuşita demersului sunt create
condiţii cât mai aproape de optim pentru funcţionarea bacteriană, în special oxigenare
corespunzătoare, aport de substanţă organică corespunzător şi asigurarea temperaturii în
limitele de acţiune ale speciilor existente.
Tehnologiile actuale folosite în treapta biologică de epurare sunt de două mari
categorii: de tip film fix şi de tip creştere suspendată, primele implicând dezvoltarea
microorganismelor pe suporturi fixe, iar celelalte bazându-se pe creşterea microorganismelor
în masa de apă.
Tehnologiile de tip film fix cele mai utilizate sunt filtrul cu picurare (fig. 2) şi
contactoarele biologice rotative. Instalaţii similare, dar de dimensiuni reduse sunt filtrele
aerobe şi anaerobe folosite pentru debite reduse de apă.

Figura 2. Filtru cu picurare (sursa wikipedia.org)

 Filtrele cu picurare sunt agregate de material rigid (rocă, material plastic, material
sintetic etc.), de obicei de formă circulară, la suprafaţa cărora se formează filmul bacterian, iar
apa cu încărcătură organică este pulverizată de un braţ rotativ, la un volum mediu redus.
Contactoarele biologice rotative (fig. 3) sunt instalaţii asemănătoare celor prezentate
anterior, diferenţa fiind dată de realizarea contactului cu apa: dacă la filtrele cu picurare filtrul
e elementul fix, iar apa cel mobil, la contactoare apa este mediul fix, iar filtrul se roteşte în
masa de apă, asigurând contactul cu filmul bacterian.

Figura 3. Contactor biologic rotativ (sursa industry.siemens.de)

Tehnologia principală de tip creştere suspendată este cea implicând tratarea apei cu
ajutorul nămolului activ. Procedeul se bazează pe abilitatea naturală a microorganismelor
existente în apele uzate menajere de a se conglomera în flocoane, a căror structură este
asigurată de organisme filamentoase, flocoane care vor consuma materie organică şi se vor
depune pe fundul bazinului în momentul scăderii concentraţiei acestei materii. Pentru
funcţionare sistemul are nevoie de aport de oxigen, materie organică şi temperatură în marja
optimă a bacteriilor aerobe, fapt realizat, de obicei, cu ajutorul unei instalaţii denumite
aerotanc (fig. 4).
În interiorul aerotancului, apa încărcată cu materii organice şi microorganisme este
puternic oxigenată cu ajutorul unor pompe de oxigen, iar temperatura este ţinută sub control,
astfel că microorganismele vor avea condiţii optime de funcţionare. După consumarea
materiei organice, nămolul este depus pe fundul aerotancului, de unde este parţial îndepărtat,
parţial folosit pentru a reporni ciclul cu o nouă tranşă de apă uzată. Instalaţii care folosesc
procedeul nămolului activ sunt şi cele denumite şanţ de oxidare sau cele cu injectare de
oxigen în adâncime, mult mai puţin răspândite.
 Figura 4. Aerotanc (sursa ci.yuma.az.us)

Tehnologii de tip creştere suspendată mai sunt şi cele denumite filtre biologice aerate
şi bioreactoare cu membrană, care combină tehnologia nămolului activ cu filtrarea prin
cărbune activ, respectiv membrane semiporoase, dar amploarea folosirii lor este redusă.
Treapta terţiară este o denumire generică pentru o serie de procedee de filtrare,
îndepărtare de nutrienţi sau dezinfectare, folosite în funcţie de specificul efluentului provenit
din treapta secundară. Filtrările şi dezinfecţiile sunt procedee fizice sau chimice, îndepărtarea
nutrienţilor (în principal azot şi fosfor) însă este un procedeu biologic, dar importanţa lui este
redusă din punct de vedere al enzimelor implicate: structurile biologice care efectuează
îndepărtarea nutrienţilor din apă sunt fie macrofite, fie alge, iar scopul este tocmai stoparea
creşterii microorganismelor în masa de apă.
În cazul în care apele uzate provin de la surse cunoscute, încărcarea lor este doar
organică şi redusă ca amploare, sistemul de epurare în trei trepte este înlocuit cu unul
simplificat, de tipul iazurilor sau lagunelor, sisteme acvatice în care microorganismele
consumă materia organică similar cu cele din treapta secundară, dar cu o viteză mult mai
redusă. Astfel de lagune pot funcţiona în sistem aerob dar şi anaerob, diferenţele de structură a
comunităţii bacteriene faţă de cea din nămolul activ fiind minime.
2. Enzimele

Enzimele sunt biomolecule ce catalizează (fig. 5) reacţii chimice (Smith et al., 1997,
Grisham et al., 1999), marea majoritate fiind proteine; sunt cunoscute puţine situaţii în care
anumite molecule de ARN pot fi catalizatori eficienţi, molecule cunoscute ca ribozime
(Tymoczko et al., 2002).

Figura 5. Cataliza unei reacţii chimice (linie neagră, fără catalizator, linie roşie, cu catalizator;
sursa wikipedia.org)

2.1. Caractere generale

Descoperirea enzimelor datează din secolul al XIX-lea, graţie lui Louis Pasteur, care a
concluzionat, studiind fermentarea zahărului la alcool sub influenţa drojdiilor, că „fermentaţia
este un proces corelat cu viaţa şi organizarea celulelor de drojdie, nu cu moartea sau
putrezirea lor”, denumind catalizorul dedus „ferment”; de altfel, descompunerea cărnii de
către secreţii stomacale şi conversia amidonului la zaharuri de către extracte din plante sau
salivă erau cunoscute de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, dar mecanismul nu fusese
identificat.
Termenul de enzimă a fost enunţat pentru prima oară în 1878 de Wilhelm Kühne,
provenind din grecescul „enzimos”, tradus prin expresia „în interiorul aluatului”, iar prima
enzimă izolată datează din 1897, când Eduard Buchner a observat că fermentarea zaharului
continuă chiar dacă nu mai există drojdie în amestec, denumind „zimază” substanţa
responsabilă de acest proces.
 Enzimele sunt, în general, proteine globulare (fig. 6) cu dimensiuni de la 62 de resturi
de aminoacizi (cum este cazul 4-oxalocrotonat tautomerazei, Chen et al., 1992) la peste 2.500
de resturi de aminoacizi la sintaza acizilor graşi animali (Smith, 1994); excepţiile sunt un
număr mic de catalizatori biologici bazaţi pe molecule de ARN (ribozime). Activitatea lor e
determinată de structura tridimensională, dar predicţia funcţiei enzimatice după analiza
structurii e încă în fază de studiu (wikipedia.org).

Figura 6. Glyxolaza I umană (enzimă de tipul proteinelor globulare; sursa wikipedia.org)

În reacţiile enzimatice, moleculele iniţiale procesului sunt denumite substrat, urmând

ca ele să fie transformate prin intermediul reacţiei în molecule diferite, denumite produs.
Aproape toate reacţiile ce au loc în interiorul celulelor vii au nevoie de enzime pentru o viteză
corespunzătoare, iar faptul că enzimele sunt extrem de selective cu substratul şi pot cataliza
doar un număr mic de reacţii va restricţiona căile metabolice ale celulei în funcţie de
echipamentul enzimatic prezent (wikipedia.org). Multe enzime sunt mult mai mari decât
substratul pe care activează, doar o mică porţiune din enzimă fiind implicată în cataliză (circa
3-4 aminoacizi, idem), porţiune denumită loc de activare; de asemenea, enzimele conţin locuri
pentru fixarea altor molecule decât substratul: cofactori, necesari în procesul de cataliză, sau
produse ale substratului catalizat, care au adesea rol de reglare a procesului.
Ca orice catalizator, enzimele acţionează prin micşorarea energiei de activare, fapt ce
creşte puternic rata de repetare a reacţiei (majoritatea reacţiilor enzimatice se petrec cu viteze
de câteva milioane de ori mai mari decât echivalentele necatalizate), şi, similar din nou tuturor
catalizatorilor, ele nu sunt consumate în timpul reacţiei şi nici nu influenţează echilibrul
reacţiilor. Diferenţa fundamentală faţă de alţi catalizatori este specificitatea foarte mare a
acestor substanţe.
Este cunoscut efectul enzimelor în cataliza a circa 4000 de reacţii, majoritatea
catalizate de proteine, iar câteva de molecule ARN (cele mai cunoscute fiind anumite părţi ale
ribozomilor); cataliză asemănătoare poate fi realizată de substanţe realizate sintetic, denumite
enzime artificiale (wikipedia.org). Activitatea enzimelor este influenţată de alte molecule:
inhibitori, care scad activitatea, cum sunt multe otrăvuri sau medicamente, şi activatori, care o
intensifică, dar şi de temperatură, mediu chimic sau concentraţia substratului.

2.2. Enzimele bacteriene

Enzimele joacă un rol vital în metabolismul bacterian, care este condiţionat de

prezenţa în mediu a materialelor necesare speciei pentru sinteza constituenţilor celulari şi
producerea de energie. Pătrunderea acestor substanţe în celulă se realizează în două faze:
descompunerea şi traversarea membranei citoplasmatice (Zarnea, 1970, p. 169).
Implicarea enzimelor este obligatorie în prima fază, cea a descompunerii (degradarea
se produce sub influenţa enzimelor microbiene localizate la suprafaţa celulei), şi facultativă în
cea de-a doua, unde depinde de tipul de substanţă care traversează membrana citoplasmatică:
în cazul transportului activ al substanţelor în celulă, sunt implicate enzime specifice –
permeazele – ce asigură pătrunderea în celulă a unor substanţe (de exemplu β-galactozid-
permeaza E.coli asigură transportul activ al β-galactozidazelor, idem, p. 170).
Enzimele sunt implicate şi în degradarea substratului nutritiv, desfăşurată prin
intermediul reacţiilor catabolice de degradare, proces în trei faze distincte: descompunerea
macromoleculelor la unităţile lor de construcţie – proteine la aminoacizi, grăsimi la glicerol şi
acizi graşi, glucide la hexoze –, descompunerea parţială a produşilor rezultaţi cu formare de
CO2, H2O şi un număr variabil de alte substanţe, şi o a treia etapă, realizată fie pe calea
ciclului acizilor tricarboxilici, la microorganismele care pot descompune integral substanţele
nutritive, fie prin reacţii de fermentare, în care produşii căilor catabolice servesc ca acceptori
sau donatori de hidrogen în reacţii cuplate de oxido-reducere. Procesul respectiv (succesiunea
de reacţii) nu este spontan, el având nevoie de participarea mai multor enzime specifice –
dehidrazele.
Enzimele au rol important şi în metabolismul energetic al bacteriilor, în fiecare din
cele două faze: eliberarea fracţionată a energie şi stocarea excesului pentru reutilizare (Zarnea,
1970, p. 173). Eliberarea fracţionată a energie, spre exemplu, cuprinde o serie de oxido-
reduceri succesive, catalizate de enzimele respiratorii (dehidrazele) care alcătuiesc sistemul
transportor de electroni sau catena de respiraţie celulară, enzime active în prezenţa unor
coenzime care servesc ca acceptori tranzitori de H de la un substrat la altul. În ceea ce priveşte
stocarea energiei suplimentare, rolul enzimelor nu este pe deplin lămurit, presupunându-se
existenţa unui catalizator care va fi fosfrilat în cadrul procesului de fosforilare oxidativă,
catalizator care asigură transportul de electroni şi transferă grupul fosfat pe ADP cu formare
de ATP.
Practic, fiecare parte a metabolismului bacterian este influenţată de enzime, cu o
specificitate extrem de mare, fapt reliefat şi în fig. 7. Activitatea bacteriană nu ar fi posibilă
dacă acest tip de substanţe nu ar fi prezente sau ar fi generate în cantităţi insuficiente.

Figura 7. Transformarea glucozei în acid piruvic, intermediată de 10 enzime diferite

(sursa: Zarnea, 1970)

Dat fiind acest fapt, celula bacteriană va avea nevoie de un echipament enzimatic
complex, capabil să ducă la bun sfârşit funcţia respectivă.
Din punct de vedere chimic, enzimele bacteriene sunt în totalitate proteine, fie proteine
simple, fie proteine conjugate (holoenzime), formate din două componente, inactive cănd se
găsesc singure: apoenzima – componenta care determină specificitatea reacţiei enzimatice – şi
coenzima – compus termostabil organic sau anorganic (Zarnea 1970, p. 165).
În funcţie de raportul lor cu celula, enzimele bacteriene se împart în două categorii:
- extracelulare sau exoenzime, în general hidrolaze, care sunt eliberate în mediu;
- intracelulare sau endoenzime, care rămân în celulă, subdivizate în enzime solubile
(situate la nivelul structurilor de suprafaţă ale celulei, de unde sunt eliberate cu uşurinţă în
urma distrugerii acesteia sub acţiunea ultrasunetelor sau abrazivilor, putând fi obţinute în stare
pură) şi enzime „particulate”, legate de membrana citoplasmatică, mezozomi, cromatofori etc.
(aceste enzime, din care fac parte cele ale metabolismului energetic sau ale aparatului
fotosintetizant rămân legate de resturile celulare după dezintegrarea celulei, Zarnea, 1970, p.
165).
După reacţiile în care sunt implicate, enzimele se împart, conform normelor
internaţionale în (Vaicum, 1981; wikipedia.org):
- oxidoreductaze (catalizează reacţii de oxido-reducere);
- transferaze (catalizează transferul unor grupări funcţionale);
- hidrolaze (catalizează reacţiile de hidroliză);
- liaze (catalizează adiţia la dubla legătură);
- izomeraze (catalizează reacţii de izomerizare);
- ligaze sau sintetaze (catalizează formarea legăturilor, cu scindarea ATP).
Sunt propuse mai multe explicaţii referitoare la modul în care sunt eliberate enzimele
în exteriorul celulei bacteriane (exoenzimele): teoria cea mai cuprinzătoare statuează că ele
s-ar forma la nivelul unor polisomi foarte apropiaţi de membrana citoplasmatică sau chiar la
nivelul membranei, şi ar difuza înspre exterior prin peretele celular, fără a se fi aflat libere în
citoplasmă în prealabil; difuzarea ar fi favorizată de faptul că sunt proteine relativ mici, cu
puţine legături disulfidice încrucişate (sau chiar fără astfel de legături), deci lipsite de
rigiditate, ca atare eliberarea lor se poate produce în urma unor infime alterări celulare,
compatibile cu creşterea şi reproducerea normală a celulelor (Zarnea, 1970, p. 166). Există
situaţii în care eliberarea enzimelor în mediu se face în urma scurgerii din bacteriile moarte
sau ca urmare a autolizei bacteriene.
Capacitatea celulei de elaborare a constituenţilor echipamentului enzimatic este
determinată genetic, astfel că numărul de enzime pe care poate o bacterie să le producă este
limitat la numărul determinanţilor genetici incluşi în genomul său (circa 2000, idem);
dimensiunea redusă a celulei bacteriene este un factor limitativ în privinţa aceasta, numărul
maxim de molecule de enzimă fiind de circa 1 milion/celulă.

2.3. Cinetica enzimatică

După cum s-a menţionat anterior, enzimele acţionează ca orice catalizator, prin
accelerarea vitezelor de reacţie, ca urmare a scăderii energiei de activare necesare aducerii
reactanţilor din starea energetică normală în stare activă (denumită stare de tranziţie). Procesul
fundamental prin care se ajunge la această stare în cataliza enzimatică este formarea unor
complexe temporare între moleculele substratului [S] şi centrul activ al enzimei [E] (secvenţe
peptidice sau cofactori), rezultînd aşa numitul complex enzimă-substrat [ES] (Vaicum, 1981,
p. 37). Reacţia generală are cel puţin trei faze:
- formarea complexului enzimă-substrat;
- rearanjarea moleculară pentru formarea complexelor enzimă-produs [EP];
- disocierea complexelor, cu eliberare de enzimă liberă şi produşi de reacţie [P], iar
creşterea vitezei de reacţie este de tip hiperbolic, până la nivelul de maximă activitate, apoi
stagnarea, ca urmare a intervenţiei saturaţiei enzimei cu substratul respectiv. Dacă în urma
reacţiei rezultă un singur produs, forma generală a ecuaţiei este:

[E] + [S] ↔ [ES] ↔ [E] + [P]

reacţiile fiind reversibile în orice moment, şi fiind definite de constante de viteză specifice: k 1
pentru reacţia de la [E] + [S] la [ES], k 2 pentru reacţia în sens invers, k 3 pentru reacţia de la
[ES] la [E] + [P] şi k 4 pentru reciproca acesteia (Vaicum, 1981, p. 38); dintre acestea, k 4 este
neglijabilă, datorită cantităţii iniţiale reduse de produs. Dacă considerăm vitezele de formare
şi scindare a complexului [ES] în condiţiile date, vom avea:

d [ ES ]
 k1 * ([ E ]  [ ES ]) * [ S ] reacţia de formare, şi
dt

d [ ES ]
  k 2 * [ ES ]  k 3 * [ ES ] reacţie de scindare (idem).
dt

La echilibru, cele două viteze sunt constante, astfel:

k1 * ([ E ]  [ ES ]) * [ S ]  k 2 * [ ES ]  k 3 * [ ES ] , care poate fi reformulat:

[ S ] * ([ E ]  [ ES ]) k 2  k 3
 , în care partea dreaptă a ecuaţiei este formată doar din
[ ES ] k1

constante, raport denumit Km (constanta lui Michaelis), din care se poate obţine concentraţia
de echilibru a complexului:
 [ E ] * [S ]
[ ES ] 
K m  [S ]

Dacă se iau în calcul viteza reacţiei enzimatice v = k 3*[ES] şi viteza maximă de reacţie
V = k3*[S] (situaţia în care întreaga cantitate de enzimă e sub forma complexului activ), cu
ajutorul formulei concentraţiei de echilibru se poate obţine:

V *[S ]
v , forma uzuală a ecuaţiei Michaelis-Menten. Reprezentând grafic v faţă
K m  [S ]

de [S] obţinem creşterea hiperbolică menţionată anterior, iar acest mod de reprezentare este
specific majorităţii reacţiilor enzimatice (Vaicum, 1981, p. 38), deşi majoritatea acestor reacţii
cuprind mai mulţi reactanţi şi sunt mai complexe (teoria Michaelis-Menten reprezentând doar
o simplificare).
Vitezele de reacţie, activităţile de transformare la nivel molecular (turnover number:
numărul de molecule transformat în unitatea de timp), activitatea maximă a enzimelor sunt
influenţate de pH, de temperatură, de cantitatea de substrat, de complexul enzimă-substrat etc.
toate enzimele având intervale de variaţie specifice pentru parametri enunţaţi anterior.
În plus, activitatea enzimatică poate fi influenţată de o serie de substanţe care pot
modifica vitezele de reacţie, aşa numiţii modificatori. Aceştia pot reacţiona cu apoenzima, cu
coenzima, cu substratul, cu activatorul, cu complexul [ES], cu componenţii de legătură ai
agregatului enzimatic, cu anumite grupări proteice, sau pot denatura enzima, încetinind sau
interferând în activitatea acesteia.
3. Particularităţi ale enzimelor implicate în epurarea biologică a apelor

Importanţă enzimelor bacteriene în procesul de epurare este evident mare, enzimele

fiind implicate în degradarea şi descompunerea materiei organice în timpul procesului. Se
cunosc informaţii încă din anii ’50 şi ’60 despre proteaze, urează, catalază, peroxidază şi
coenzima Q, dehidrogenaze etc., izolate sau descrise ca activitate în interiorul nămolului activ.
Enzime din grupul hidrolazelor sunt responsabile cu degradarea majorităţii
substanţelor organice prezente în apele uzate: polimeri biologici reduşi la monoglucide,
glicerină, acizi graşi, aminoacizi, care sunt apoi transformaţi în interiorul celulei în substanţe
care, prin reacţii biochimice ulterioare produc energia necesară creşterii şi dezvoltării
celulelor.
Monoglucidele sunt descompuse prin căi oxidative comune: sunt descompuse la
glucoză/fructoză şi fosfaţii respectivi, degradate prin glicoliză la acid piruvic, apoi oxidate la
dioxid de carbon şi apă pe calea acizilor tricarboxilici; specii de Pseudomonas, Acetobacter
sau Acetomonas, frecvente în nămolul activ, folosesc alte căi, cum ar fi ciclul
pentozofosfaţilor sau calea Entner-Doudroff; în toate situaţiile, enzimele implicate în glicoliză
au sediul în citoplasmă, iar cele implicate în oxidarea piruvatului, în mitocondrii (Vaicum,
1981, p. 53).
Proteinele din apele uzate sunt hidrolizate la aminoacizi de enzime proteolitice.
Aceştia sunt catabolizaţi în bacterii în funcţie de enzimele existente şi de condiţiile de mediu
(prezenţa sau absenţa oxigenului), prin dezaminări (oxidative, reducătoare sau hidrolitice), cu
îndepărtarea grupării amino- sub forma amoniacului, şi prin decarboxilări, cu îndepărtarea
CO2.
Lipidele sunt hidrolizate la o serie largă de substanţe, toate cu un caracter comun:
solubilitate în solvenţi organici apolari. Ele au capacitatea de a hidroliza în glicerină şi acizi
graşi sub acţiunea lipazelor, enzime din clasa hidrolazelor găsite în microorganisme atât
aerobe cât şi anaerobe (Clostridium, Aspergillum, Penicillium, Fusarium). Glicerina este
transformată în acid glicerofosforic şi urmează, în general, calea de degradarea a glucidelor,
iar acizii graşi sunt degradaţi prin β-oxidare, proces cu implicarea a cinci enzime (tiokinază,
acil-dehidrogenază, hidratază, dehidrogenază, tiolază), comun oxidării hidrocarburilor (cu
participarea adiţională a oxigentransferazelor), alcoolilor, cetonelor, aldehidelor şi altor
substanţe.
 Degradarea principalelor clase de substanţe organice naturale duce la formarea unor
intermediari comuni, care constituie fondul metabolic comun, cum este cazul acidului acetic
activat (Acetil-CoA), care asigură includerea produşilor metabolismului intermediar în calea
finală de degradare sau în alte sinteze de substanţă, pentru ca, în anaerobioză, calea finală de
degradare (comună metabolismului glucidelor, proteinelor şi lipidelor) să aibă loc în ciclul
acidului citric sau al acizilor tricarboxilici. În acest mod, acidul acetic activ este descompus la
CO2 şi H2O, prin reacţii consecutive, în ciclu, de dehidrogenare şi decarboxilare, efectuate sub
influenţa unor enzime specifice, prezente în mitocondrii (Vaicum, 1981, p.55).
O serie de enzime sunt implicate în metabolismul energetic ale microorganismelor din
nămolul activ: enzimele fosforilării oxidative (cele care asigură refosforilarea ADP la ATP, dar
şi scindarea acestuia cu generarea de energie, cum este cazul ATP-azei) şi sistemele de enzime
ale lanţului respirator. Transferul de hidrogen (electroni) la ultimul acceptor e catalizat de trei
tipuri de enzime din clasa oxidoreductazelor (idem, p. 59):
- pirin-dehidrogenaze (cu conezimă NAD sau NADP) catalizând în principal reacţii de
sinteză (mai ales cele cu coenzima NADP);
- flavin-dehidrogenaze (cu coenzime FAD sau FMN);
- citocromi (care conţin un sistem nucleu porfirinic – Fe).
Tot din acest sistem pare să facă parte şi coenzima Q (chinonă), funcţionând ca o
moleculă solubilă în lipidele membranei mitocondriale, între flavienzime şi citocromi. În
cazul în care sistemul respirator apare necuplat cu fosforilarea, se pare că flavienzimele sunt
oxidate direct de către citocromi, ocolindu-se sistemul chinonic (ibidem, p. 60).
Enzime sunt implicate şi în oxidarea biologică, care oferă ca produşi finali CO 2 şi H2O
în procesul denumit stabilizare aerobă în epurarea apelor. În afară de calitatea lui de acceptor
final de hidrogen sau electroni, oxigenul mai poate pătrunde direct în molecule organice, în
scopul degradării lor, reacţii catalizate de enzime din grupurile dehidrogenazelor
(transportatoare de electroni), oxigenazelor (oxigentransferaze) sau hidroxilazelor.
Întregul proces al epurării cu nămol activ poate fi analizat din punctul de vedere al
cineticii enzimatice. Au fost stabilite valori ale K m pentru apele uzate menajere (între 30 şi
100 mg/l) şi pentru unele substanţe organice degradate (acetat: 6,3 mg/l, săpun: 67 mg/l etc.).
Respiraţia nămolului activ în prezenţa apei uzate (respiraţia de substrat) privită ca funcţie de
concentraţia acesteia (exprimată în CCOCr) urmează cinetica Michaelis-Menten (cu abateri în
cazul alimentării discountinue, ibidem, p. 49).
Preparate enzimatice fixate pe substrat sunt folosite ca adjuvanţi ai procesului de
epurare, iar cinetica lor se încadrează în cinetica normală a enzimelor.
Bibliografie

1. Bucur, T., 2003, Tehnologii ecologice de protecţia mediului, Ed. Mira Design, Sibiu
2. Chen, L.H., Kenyon, G.L., Curtin, F., Harayama, S., Bembenek, M.E., Hajipour, G.,
Whitman, C.P., 1992, 4-Oxalocrotonate tautomerase, an enzyme composed of 62 amino
acid residues per monomer, J. Biol. Chem. 267 (25)
3. Grisham, C.M., Reginald H.G., 1999, Biochemistry, Saunders College Pub, Philadelphia
4. Segneanu, E., 2006, Modernizarea staţiilor de epurare, Ed. Politehnică, Timişoara
5. Smith A.L. (Ed), 1997, Oxford dictionary of biochemistry and molecular biology, Oxford
University Press, Oxford
6. Smith, S., 1994, The animal fatty acid synthase: one gene, one polypeptide, seven enzymes,
Faseb J. 8 (15)
7. Tymoczko, J.L., Stryer, L., Berg, J.M., 2002, Biochemistry, W.H. Freeman, San
Francisco
8. Vaicum, L.M., 1981, Epurarea apelor uzate cu nămol activ. Bazele Biochimice, Ed.
Academiei R.S.R., Bucureşti
9. Zarnea, G., 1970, Microbiologie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
10. www.ci.yuma.az.us
11. www.industry.siemens.de
12. www.wikipedia.org