CUPRINS

Introducere.......................................................................................................................................4
Capitolul 1. Biotehnologiile moderne şi obţinerea de produse utile................................................5
1.1. Definiţii.....................................................................................................................................5
1.2. Scurt istoric...............................................................................................................................5
1.3. Clasificarea biotehnologiilor în funcţie de domeniul de aplicaţie.............................................8
1.3.1. Biotehnologii în agricultură.................................................................................................8
1.3.2. Biotehnologii aplicate în alimentaţie...................................................................................9
1.3.3. Biotehnologii destinate şi sănătăţii animalelor...................................................................12
1.3.4. Biotehnologii în medicină şi sănătate publică....................................................................12
1.3.5. Biotehnologii orientate înspre producrea de energie..........................................................14
1.3.6. Biotehnologii aplicate în domeniul poluării mediului........................................................15
Capitolul 2. Microorganisme folosite în procesele biotehnologice.................................................16
2.1. Produse utile obţinute cu ajutorul microorganismelor..............................................................16
2.2. Bacterii utilizate frecvent în procesele biotehnologice.............................................................18
2.2.1. Genul Streptococcus..............................................................................................................18
2.2.2. Genul Leuconostoc................................................................................................................19
2.2.3. Genul Pediococcus.................................................................................................................21
2.2.4. Genul Lactobacillus...............................................................................................................21
2.2.5. Genurile Micrococcus şi Staphylococcus..............................................................................23
2.2.6. Genul Propionibacterium.......................................................................................................24
Capitolul 3. Avantajele biotehnologiilor moderne...........................................................................25
3.1. Schema generală de obţinere a produselor biotehnologice.......................................................25
3.2. Clasificarea bioproduselor obţinute pe cale biotehnologică.....................................................26
Capitolul 4. Material şi metodă........................................................................................................39
4.1. Producerea d extranului prin fermentaţia bacteriei Leuconostoc mezenteroides.......................39
4.2. Metoda de lucru........................................................................................................................40
4.2.1. Izolarea tulpinilor de leuconostoci.........................................................................................40
4.2.2. Compoziţia mediului de izolare.............................................................................................41
4.2.3. Pregătirea mediului de inoculare...........................................................................................44
4.2.4. Inocularea variantelor de medii de cultură în bioreactoare....................................................44
4.2.5. Precipitarea dextranului..........................................................................................................45
4.2.6. Purificarea dextranului............................................................................................................46
4.2.7. Determinarea vâscozităţii.......................................................................................................47
Capitolul 5. Rezultate şi discuţii.......................................................................................................48
Concluzii...........................................................................................................................................55
Bibliografie

1
 INTRODUCERE

Datorită proprietăţilor sale fizico-chimice (greutate moleculară medie, distribuţie a greutăţii

moleculare şi structura moleculară), dextranul exercită trei efecte biologice de importanţă
majoră si anume: 1. ameliorarea circulaţiei sanguine; 2. expansionarea volumului plasmatic
(efect hipervolemic); 3. efect antitrombotic. Dextranul ameliorează microcirculaţia (circulatia
capilară), prin acţiunea sa specifică de dezagregare a eritrocitelor umane, prin scăderea
vâscozităţii sângelui şi prin mobilizarea apei (efect hiperoncotic) din compartimentul
extravascular in cel intravascular, creşterea volumului de lichid intravascular, impreună cu
scăderea hematocritului si a vâscozităţii sanguine, favorizează intoarcerea venoasă, uşurează
travaliul inimii şi măreşte diureza, descreşterea simultana a lichidului extravascular scade
presiunea hidrostatica a ţesuturilor perivasculare, diminuând dilatarea capilarelor. Având o
greutate moleculara medie de 40.000 (peste 60% din molecule au greutatea inferioara pragului
de eliminare renală care este de 50.000), Dextranul este excretat prin rinichi, în aproximativ 6
ore, eliminarea renală fiind de peste 70% în decurs de 24 ore. Injectarea rapidă a 500 ml de
Dextran poate determina o expansionare totală a volumului de plasmă cu aproximativ 1000
ml. Deşi Dextranul nu afectează hemostaza, el impiedică formarea si propagarea trombilor.
Aceasta contradicţie aparentă se explică prin aceea ca Dextranul interferă numai cu prima
etapa a procesului de trombogeneză, lăsănd intact sistemul extrinsec, responsabil de
hemostază.

2
 CAPITOLUL 1

BIOTEHNOLOGIILE MODERNE ŞI OBŢINEREA DE PRODUSE

UTILE

1.1. DEFINIŢII
- Conventia ONU pentru diversitatea biologica :"Orice aplicatie tehnologica care utilizeaza
sisteme biologice, organisme vii, sau derivate ale acestora,pentru a crea sau modifica produse
sau procese în scopuri bine determinate".
- Federatia Europeana de Biotehnologie:“Biotehnologia constituie aplicarea integrata a
stiintelor biologice si ingineresti în vederea utilizarii tehnologice a organismelor vii,a
structurilor acelulare biologic active, precum si a analogilor moleculari ai acestora, în scopul
producerii unor bunuri si servicii.”

1.2. SCURT ISTORIC

O dată cu dezvoltarea cunostinţelor de biologie celulară, genetică moleculară, inginerie

genetică şi manipularea artificiala a informatiei genetice au apărut biotehnologiile moderne cu
aplicatii in variate domenii precum medicina, industria farmaceutica, agricultura, industria
alimentara etc.

Utilizarea microorganismelor pentru obţinerea unor produse fermentate este cunoscută de

câteva milenii. Cu ajutorul drojdiilor sumerienii, cu 5000 de ani înainte de Christos ştiau să
producă peste 20 de tipuri de bere, iar babilonienii realizau bioconversia alcoolului etilic în
oţet. În antichitate, drojdiile erau frecvent utilizate pentru obţinerea pâinii şi a vinului.

Secolul XVII aduce descoperiri importante în domeniul biotehnologiei. Cu ajutorul

microscopului A. Van Leeuwenhoek descoperă că în lichidele aflate în fermentaţie se găsesc
celule de drojdii.

În secolul XIX savantul francez L. Pasteur a demonstrat că în procesul de fermentaţie

are loc transformarea zaharurilor în alcool etilic şi dioxid de carbon, proces ce furnizează
energia necesară celulelor de drojdie care în acest mod pot trăi în lipsa oxigenului.

3
 Secolul XX aduce progrese foarte mari în studiul şi cunoaşterea microorganismelor
datorită dezvoltării cercetărilor la nivel celular şi molecular.

Toate aceste descoperiri au făcut posibile apariţia unor tehnici moderne de

biotehnologie industrilă, tehnică prin care microorganismele (drojdii, bacterii) sunt cultivate
în suspensie în bioreactoare de 250.000 l.

S-au dezvoltat tehnici de cultură în flux continuu: pe de o parte se introduc microorganismele

în condiţii de mediu perfect controlate, iar pe de altă parte rezultă produsul.

Rezultate remarcabile s-au obţinut şi în cultura de celule de mamifere. Acestea sunt

mult mai sofisticate decât cele ale microorganismelor întrucât celula de mamifer are o
membrană plasmatică foarte subţire, ea solicitând medii solide foarte complexe pentru
dezvoltare. Cultura de celule animale se face în scopul producerii unor substanţe utile, precum
interferonul, somatotropina, insulina, anticorpii monoclonali, etc.

În ultimile decenii s-au dezvoltat rapid şi tehnici de cultură in vitro a celulelor

vegetale.

Pornind de la principiul totipotenţialităţii celulei vegetale, principiul formulat de

Haberlandt în 1902 s-au putut obţine pe medii nutritive adecvate plante întregi pornind de la o
singură celulă.

În ultimul timp descoperirea modalităţilor de a obţine celule nude , numite protoplaşti,

adică celule fără perete celular rigid pectocelulozic, a deschis calea înspre manipularea
informaţiei genetice din celulele plantelor. Au devenit posibile hibridări celulare între specii
sexual incompatibile sau posibilitatea transferului în celula vegetală de material genetic
exogen provenit de la bacterii, drojdii, etc.

Obţinerea protoplaştilor permite scurtarea considerabilă a timpului necesar pentru

ameliorarea unor specii cultivate.

Toate aceste realizări nu ar fi fost posibile fără elucidarea progresivă a mecanismelor

fundamentale ale vieţii. Astfel:

- În anul 1953 este descoperită structura completă a unei proteine, respectiv a insulinei
de către Sanger;

4
- În 1963 Nirenberg descifrează codul genetic, cod al cărui caracter general se aplică de
la bacterie până la om, stabilindu-se astfel legătura dintre informaţia genetică şi structura
proteinelor;

- În perioada 1960-1978 au loc descoperiri importante în privinţa structurii proteinelor.

Au fost comercializate în această perioadă aparate capabile să determine secvenţa de
aminoacizi în proteine. În 1978 secvenţele de aminoacizi a peste 500 de proteine erau deja
catalogate într-un atlas.

- Între 1970-1972 Khorana reuşeşte să sintetizeze prima genă ce codifică aminoacidul

fenilalanina.

- În 1976 s-a pus la punct o metodă rapidă de analiză chimică a ADN-ului.

- Astfel ca in 1977 prin tehnici de inginerie genetica o bacterie a inceput să producă un

hormon uman, somatostatina, realizare cu adevarat importanta pentru umanitate. Anii 1980
sunt marcati de elaborarea unei metode revolutionare de manipulare a genelor care permite
transferul acestora intre unitati sistematice foarte diferite, asigurand obtinerea organismelor
transgenice sau recombinante inclusiv intre regnuri, de exemplu intre regnul vegetal si cel
animal.

- In 1986, cercetatorii din Marea Britanie fac primele teste pentru obtinerea unei specii
de tutun rezistent la erbicide .

Un alt pas important are loc in 1994, cand FDA (food and drug administration) anunta
lansarea unei specii de rosii modificate genetic cunoscuta ca si "flavr savr", devenita prima
specie de planta de acest tip comercializata in lume .

Intre 1996-1997 este aprobată si introdusă in cultură soia rezistentă la daunatori vegetali,
porumbul rezistent la atacul de insecte si tomatele cu maturare indelungată.

Toate aceste descoperiri au făcut din biotehnologie un domeniu foarte dinamic cu implicaţii
majore în toate domeniile de activitate.

5
1.3. CLASIFICAREA BIOTEHNOLOGIILOR ÎN FUNCŢIE DE DOMENIUL DE
APLICAŢIE

În momentul de faţă există o multitudine de clase de biotehnologii definite în principal

după sectoarele economice în care acestea sunt utilizate. Se diferenţiază astfel următoarele
domenii biotehnologice:

1.3.1. BIOTEHNOLOGII ÎN AGRICULTURĂ

În principiu acestea includ două domenii:

-Micromultiplicarea

-Ameliorarea plantelor şi a animalelor.

1.3.1.1. Micromultiplicarea

Prima încercare de cultură in vitro a celulelor vegetale îi aparţine lui Haberland.

Experienţa acestuia eşuează din cauză că nu adaugă în mediul de cultură AIA, o auxină încă
din 1882 dar al cărui rol a fost descoperit de abia în 1935. De atunci s-au descoperit şi alte
auxine, ANA, AIB, 2,4D, cu rol major în metabolismul celular şi în elongaţia celulară precum
şi în stimularea procesului de rizogeneză. Au fost descoperite şi alte clase de fitohormoni
precum citokininele, K, Z, IP (izopenteniladenină), BA, etc, toate cu un rol important în
diviziunea celulară şi în controlul procesului de caulogeneză.

Visul lui Haberland s-a împlinit în 1950 când Georges Morel a cultivat un fragment
dintr-o tulpină de cartof pe un mediu căruia i-a adăugat şi un fitohormon, obţinând o plantă
întreagă.

Pornind de la constatarea lui White şi anume că virusul mozaicului tutunului nu poate

infecta meristeme radiculare, Morel şi Martin cultivă vârfuri de rădăcini şi reuşesc astfel să
obţină plante devirozate.

Un moment foarte important în dezvoltarea tehnicii de cultură in vitro îl reprezintă

anul 1957 când Skoog descoperă interacţiunea auxină şi citokinină. Tot Skoog alături de
Murashige în 1962 realizezaă reţeta unui mediu de cultură foarte utilizat astăzi, mediu ce le
poartă numele.

În 1966 sunt cultivate pentru ptima dată antere obţinându-se plante haploide.

6
1.3.1.2.. Ameliorarea plantelor

În cazul reproducerii sexuate la plante gametul femel cu n cromozomi fuzionează în

procesul de fecundare cu gametul mascul, de asemenea cu n cromozomi. Rezultatul este o
celulă cu 2n cromozomi. Pornind de la acestă celulă prin diviziuni mitotice succesive se
dezvoltă embrionul şi apoi planta care prezintă un amestec de caractere comune ambilor
părinţi. Se asigură astfel diversitatea genetică a speciei. Pentru ameliorator acest fapt este
uneori un dezavantaj întrucât stabilizarea unui caracter util presupune mai multe generaţii de
consangvinizare.

Plantele obţinute prin cultura anterelor posedă numai un set de n cromozomi. Aceste
plante nu sunt însă fertile. Prin anumite tratamente(colchicină) numărul de cromozomi poate
fi dublat obţinându-se plante fertile cu 2n cromozomi. Aceste plante sunt considerate linii
pure. Avându-şi originea în polen care reprezintă gametofitul masculin, aceste plante sunt
realmente fără mamă. Cultura anterelor sau a polenului poartă numele de androgeneză
experimentală. S-au obţinut pe acestă cale plante de origine polinică la peste 150 de specii din
52 de genuri.

Utilizarea haploizilor în ameliorare aduce 2 mari avantaje:

1. scurtează timpul necesar pentru obţinerea unor linii pure

2. reduc dificultatea indentificării şi manifestării caracterelor dorite ca urmare a faptului

că având un singur set de cromozomi manifestă fenotipic toate caracterele pe care le posedă.

O altă cale de obţinere a haploizilor este ginogeneza, cultura de ovare sau ovule nefecundate
(plante fără tată).

În ultimul timp tehnicile de inginerie genetică au permis transferul unor gene de la

microorganisme la plante, obţinându-se astfel plante modificate genetic.

1.3.2. BIOTEHNOLOGII APLICATE ÎN ALIMENTAŢIE

Beneficiile biotehnologiilor moderne au impus dezvoltarea lor foarte rapidă la nivel

mondial .

1.3.2.1. Creşterea şi diversificarea producţiei vegetale

7
Primele generaţii de produse alimentare modificate genetic (OMG sau GMO) au fost bine
primite de fermieri în SUA, prin creşterea producţiei agricole. Spre exemplu, studiile au
arătat că, o specie de porumb modificată genetic, rezistent la acţiunea dăunătoare a
insectelor, a manifestat o rezistenţă crescută şi la la acţiunea altor microorganisme: fungi,
mucegaiuri care atacau porumbul nemodificat.

De asemenea, nivelul de micotoxine produse de diferite specii de mucegaiuri sunt mult mai
mici la porumbul-GMO.

1.3.2.2. Beneficii nutritive şi igienice

O mare varietate de produse biotehnologice din clasa uleiurilor sau grăsimilor alimentare
sunt deja pe piaţă.Cu ajutorul biotehnologiilor vegetale a fost redus conţinutul de acizi
graşi saturaţi din câteva sortimente de uleiuri vegetale .

Prin biotehnologie a fost rezolvată o problemă de igienă alimentară, atunci când uleiurile
vegetale erau hidrogenate pentru creştera stabilităţii la tratament termic sau pentru
obţinerea margarinei.

Cercetarile biotehnologice au vizat de asemenea creşterea conţinutului proteic al cartofului.

Aceşti cartofi transgenici conţin un număr important de aminoacizi, care în mod normal nu
se găsesc în cartof. Pentru orz au fot create specii bogate în vitaminaA sau cu un conţinut
mai bogat de fier.

A fost creată o roşie modificată genetic care conţine de trei ori mai mult antioxidant-
licopen.Consumul de licopen este asociat cu scăderea riscului producerii cancerului şi
scăderea nivelului colesterolului din sânge .

Din punct de vedere al igienei alimentare, biotehnologia încearcă să resolve şi următoarele

probleme:

 Identificarea proteinelor alergenice din lapte, soia, alune şi eliminarea lor din
producţiile vegetale viitoare
 Descreşterea coţinutului natural de substanţe toxice, prezente în produsele
alimentare
1.3.2.3. Creşterea calităţii produselor

Biotehnologiile sunt de asemenea utilizate pentru modificarea caracteristicilor materiilor

prime pentru a fi mai atractive pentru consumator şi mai uşor de procesat. Cercetarile
efectuate au determinat:

8
  creşterea conservabilităţii fructelor şi vegetalelor proaspete
 ardeii, morcovii şi salata sunt mai crocante
 obţinerea de soiuri cu sâmburi puţini pentru pepeni şi struguri
 creşterea sezonalităţii soiurilor de tomate, căpşuni
 creşterea aromei roşiilor, ardeilor, perelor
 crearea de specii de ceai şi cafea fără cofeină
Cercetătorii japonezi au identificat enzima care produce substanţa care declanşează
lăcrimarea atunci când tăiem ceapa. Este numai o problemă de timp până când va fi creată
o specie de ceapă fără această enzimă.

Foarte multe cercetări au fost efectuate pentru schimbarea raportului apă-amidon din
diferite leguminoase. Astfel, un cartof cu un conţinut ridicat de amidon, va fi mai sănătos
pentru om, deoarece el va absorbi mai puţin ulei în timpul prăjirii. De asemenea, obţinerea
amidonului din cartof se va face cu un consum energetic mult mai redus. Cu aceleaşi
scopuri, este în cercetare şi o specie de tomate pentru obţinerea pastei de tomate. Creşterea
cu 1.2% a substanţei uscate din cartofi, ar aduce o economie energetică de 35 milioane de $
procesatorilor americani .

De beneficiile biotehnologiilor beneficiază şi industria de lactate. Specialiştii din Noua

Zeelandă utilizează în present biotehnologiile animale pentru creşterea conţinutului de
cazeină din lapte cu 13% , pentru obţinerea unei cantităţi mărite de brânzeturi.

Prima formă de aplicaţie a biotehnologiilor în alimentaţie au fost fermentaţiile.

Cercetările care s-au efectuat în ultimele decenii asupra proceselor de fermentaţie au dus la
creşterea eficienţei acestor procese şi de asemenea, la creşterea calităţii produselor obţinute.

Actualmente, ca urmare a tehnicilor de inginerie genetică dezvoltate, pot fi obţinute în

bioreactoare o gamă foarte variată de produse cu ajutorul microorganismelor, utilizându-se
tehnica transferului de gene de la o specie la alta.

O direcţie relativ nouă în acest domeniu o reprezintă sinteza proteinelor microbiene, a

aminoacizilor esenţiali cum sunt lizină şi acidul glutamic cu ajutorul microorganismelor
auxotrofe.

Tot în industria alimentară se folosesc cu multă eficienţă enzimele produse prin

biotehnologii (amilaze, proteaze, pectinaze, celulaze, etc). Aczualmente hidroliza enzimatică a

9
amidonului se poate realiza cu o enzimă produsă de o suşă de Bacillus licheniformis, care
poate acţiona la o temperatură de 100 gr. C.

Atât proteinele microbiene cât şi aminoacizii obţinuţi prin tehnici de microbiologie

sunt utilizaţi în alimentaţia omului şi a animalelor. Sursa de energie pentru producerea
acestora poate fi un mediu complex, special realizat, sau deşeurile vegetale şi animale, apele
menajere, apele reziduale din diferite industrii.

O altă direcţie importantă o constituie acvacultura, adică cultivarea pe scară largă a

algelor unicelulare în scop alimentar şi pentru obţinerea unor substanţe chimice utile.

1.3.3. BIOTEHNOLOGII DESTINATE CREŞTERII ŞI SĂNĂTĂŢII ANIMALELOR

Transferul de embrioni, fertilizarea in vitro şi relativ recent clonarea se înscriu în sfera

biotehnologiilor aplicate organismelor animale. Tot în această categorie de biotehnologii pot fi
incluse şi substanţele de sinteză biotehnologică realizate pentru tratamentul şi protecţia
animalelor prin vaccinare.

1.3.4. BIOTEHNOLOGII ÎN MEDICINĂ ŞI SĂNĂTATE PUBLICĂ

Reprezintă domeniul cu cea mai accelerată dezvoltare. Producerea şi sinteza de

vaccinuri contra a numeroase boli infecţioase, virale şi parazitare cunoaşte în prezent o
dezvolatre fără precedent. Foarte multe medicamente utilizate astăzi se porduc pe cale
industrială cu ajutorul biotehnologiilor: insulina, hormonul de creştere uman, interferonul,
anticorpii monoclonali, etc.

S-au creat artificial o mulţime de tulpini de microorganisme capabile să sintetizeze

eficient numeroase medicamente de uz uman şi veterinar. În prezent sunt cunoscute peste
5500 de antibiotice dintre care frecvent sunt utilizate 100.

Având în vedere că în sinteza unui antibiotic intervin numeroase gene, s-a elaborat
metodsa ciclurilor repetate de mutaţii şi selecţie prin care s-a reuşit mărirea considerabilă a
productivităţii microorganismelor respective.

Rezultate spectaculoase s-au obţinut mai ales după ce s-au elkaborat metode eficiente
de sinteză, izolare şi trasnfer de gene peste barierele de specie.

1.3.4.1. Sinteza hormonilor umani

10
 Primul hormon uman obţinut cu ajutorul unor bacterii recombinate genetic a fost
hormonul somatostatina, în 1977. Acest hormon este produs de hipotalamus şi are rolul de a
controla eliberarea de insulină şi hormon de creştere.Somatostatina este un hormon de natură
polipeptidică alcătuit dintr-o secvenţă d enumai 14 aminoacizi. Aceasta înseamnă că gena ce
codifică sinteza acestui hormon este foarte mică. Această genă a fost sintetizată artificial. Ea
este alcătuită din 52 de nucleotide din care 42 conţin informaţia genetică necesară sintezei
catenei polipeptidice respective, iar 10 nucleotide erau necesare pentru a asigura transferul
genei. După sinteza artificială, gena a fost introdusă într-un plasmid ( o structură circulară ce
se găseşte în unele celule bacteriene independentă de nucleul bacterian).

Cu ajutorul acestor plasmide utilizate ca vector pentru gene s-a putut realiza transferul
genei pentru somatostatină în celulele bacteriei Escherichia coli, care au început să
sintetizeze cca 10.000 de molecule de hormon pe celulă.

- Sinteza insulinei

Insulina este un hormon a cărei absenţă provoacă o maladie răspândită pe tot globul
numită diabet. Acest hormon este constituit din 2 catene polipeptidice, din 21, respectiv 30
aminoacizi. În 1978 s-a reuşit sinteza artificială a genelor implicate în sinteza insulinei şi
introducerea acestor gene cu ajutorul unui plasmid în genomul bacteriei Escherichia coli.
Fiecare celulă bacteriană a devenit capabilă să producă 100.000 de molecule de insulină,
aceasta ocupând 20% din volumul celulei. Într-un bioreactor cu un volum de 1 mc de mediu
de cultură se obţin cca 200 grame de insulină, adică cât se extrage prin metode convenţioanle
din 1600 kg pancreas de bovine şi porc.

- Sinteza somatotropinei

Absenţa hormonului somatotropină, numit şi hormon de creştere uman, provoacă

apariţia nanismului hipofizar, boală cu o frecvenţă de 7-10 persoane la 1 milion locuitori.

Prin metode clasice somatotropina se extrage din hipofiza cadavrelor în cantităţi de 4-

6 mg. hormon dintr-o hipofiză.

Prin transferul genei ce determină sinteza acestui hormon format din 191 aminoacizi la
Escherichia coli s-a obţinut o producţie de hormoni de 100.000 molecule pe celulă bacteriană.
Dintr-un litru de cultură bacteriană se pot obţine în 7 ore o cantitate de hormon echivalentă cu
cea extrasă din 60 de hipofize.

11
- Sinteza interferonului

Această proteină induce rezistenţa celulelor vii la infecţiile virale atunci când celula
este în contact cu o agresiune virală. Se pare că această proteină are şi efecte antitumorale.
Intereferonul este obţinut atât cu ajutorul culturilor de celule umane cât şi cu ajutorul
micoorganismelor (E. Coli, Sacharomices cerevisiae) cărora li s-au transferat genele ce
codifică interferonul. Aceste metode s-au dovedit extrem de eficiente în producţia de
interefron. Celulele de drojdie sintetizează cca 1 milion de molecule de interefron pe celulă.

1.3.5. BIOTEHNOLOGII ORIENTATE SPRE PRODUCEREA DE ENERGIE

Criza energetică din anii 70 a îndreptat atenţia spre surse neconvenţionale de energie
care să poată suplini parţial nevoile sociale din domeniul energetic. O atenţie deosebită a fost
acordată bioenergiei pornind de la faptul ştiut că prin fotosinteză se produc anual cantităţi
imense de materie organică (cca 173 miliarde tone substanţă uscată) cantităţi ce depăşesc de
aproape 20 de ori cantitatea de energie obţinută într-un an din hidrocarburi.

Subprodusele din agricultură şi deşeurile reprezintă cantităţi uriaşe de biomasă

neutilizată (1,7 miliarde tone anual).

Se caută soluţii pentru dezvoltarea culturii unor plante care să servească drept sursă de
materii prime pentru obţinerea alcoolului etilic prin fermentaţia alcoolică. Utilizarea
metodelor de inginerie genetică asigură transferul genelor celulazei şi hemicelulazei la alte
specii de microrganisme care nu le posedă, sperându-se că transformarea biomasei în produse
utile se va realiza cu o mai mare eficienţă.Fermentaţia metanică este o altă cale de
transformare a biomasei în energie, respectiv gaz metan. Toate bacteriile metanogene
(Methanobacterium formicicum, Methanospirillum hungati) au capacitatea de a reduce
bioxidul de C în metan. Ele consumă hidrogenul, cresc în prezenţa acestuia şi a dioxidului de
C, oxigenul fiind toxic pentru ele. Recent s-a obţinut o nouă suşă de bacterii metanogene din
specia Methanobacterium kadomensis care efectuează fermentaţia metanogenă în 8 zile faţă
de celelalte bacterii care au nevoie de 20 de zile.

1.3.6. BIOTEHNOLOGII APLICATE ÎN DOMENIUL POLUĂRII MEDIULUI

În ultimul timp s-au dezvoltat o serie de biotehnologii care asigură creşterea gradului
de recuperare a petrolului din zăcăminte, extracţia unor metale din minereul în care sunt

12
incluse şi care asigură totodată şi combaterea poluării mediului. În primul caz sunt utilizate
bacterii care se dezvoltă pe melasă şi pe care o metabolizezaă, producând dioxid de C, o serie
de acizi şi polimeri. Dioxidul de C se dizolvă în zăcământ, reduce vâscozitatea ţiţeiului iar
gazele rămase măresc presiunea în zăcământ.Pentru combaterea poluării cu hidrocarburi se
folosesc în special bacterii din specia Pseudomonas putida, bacterii ce posedă enzime cu
ajutorul cărora pot degrada diferite clase de hidrocarburi.

13
 CAPITOLUL 2

MICROORGANISME FOLOSITE IN PROCESELE

BIOTEHNOLOGICE

2.1. PRODUSE UTILE OBŢINUTE CU AJUTORUL MICROORGANISMELOR

Viaţa Terrei nu ar fi posibilă fără existenţa microorganismelor, pentru că acestea stabilesc

echilibrul între substanţele organice şi cele anorganice, între materia vie şi materia nevie.
Industria alimentară, în mare parte, este de neconceput fără existenţa microorganismelor care
sînt folosite pentru conservare, obţinerea de produse alimentare datorită acţiunii lor
fermentative (produse lactate acide, unt, brînzeturi, bere, vin, pâine, alimente fermentate din
cereale şi leguminoase etc.). In general, produsele rezultate în urma acţiunii
microorganismelor pot fi clasificate în celule şi biomasă, metaboliţi primari, metaboliţi
secundari şi enzime.

2.1.1. Celule şi biomasă. Numeroase produse alimentare sunt consumate împreună cu

celulele microorganismelor folosite pentru fermentare (produse lactate fermentate, produse de
carne şi peşte fermentate, produse tradiţionale fermentate de origine vegetală, pâine) sau se
consumă numai mediul fermentat, celulele fiind îndepărtate, cum este cazul băuturilor
alcoolice de tipul berii, cidrului, vinului etc. In cazul biomasei, aceasta poate fi utilizată ca
aditiv de fermentare (drojdie de panificaţie) sau aditiv de îmbogăţire a produselor alimentare
cu proteine, respectiv ca furaje pentru păsări, animale, peşti. O serie de microorganisme sunt
folosite sub forma de inocul de celule ca bioinsecticide, micoerbicide, vaccinuri.

2.1.2. Metaboliţii primari. Sunt molecule mici, vitale pentru celulele vii în vederea
producerii de macromolecule sau pentru convertire în coenzime (nucleotide, vitamine).
Metaboliţii primari de importanţă pentru industria alimentară sunt alcoolul etilic, poliolii
(manitolul, sorbitolul, xilitolul), conservanţi (acidul acetic, acidul lactic, acidul citric, acidul
propionic), antioxidanţi şi sechestranţi (acidul ascorbic, acidul citric etc.), potenţiatori de
aromă (glutamatul monosodic), acidulanţii (acidul acetic, acidul citric, acidul malic, acidul
gluconic, acidul lactic, acidul tartric, acidul fumărie etc.), aminoacizi (L-lizina, L-triptofanul,
L-fenilalanină etc.), vitamine (riboflavina, ciancobalamine, vitamina C, vitamine D), gaze
(CO2).

14
 2.1.3. Metaboliţii secundari. Sunt produşi de un spectru larg de microorganisme şi
pot fi folosiţi ca aditivi de stimulare (giberelinele) în producţia de malţ, de conservare (nizina)
sau ca: coccidiostate, pesticide, bioinsecticide, inocul pentru seminţe, vaccinuri, antihelmintici
etc., în producţia vegetală sau animală pentru a mări producţia de alimente necesare omului .
De remarcat că, printre metaboliţii secundari se numără şi micotoxiele, în special
aflatoxinele cu acţiune dăunătoare omului şi animalelor.
Producţia de metaboliţi secundari este afectată de mecanismele determinate genetic
ca: derepresia (inducţia), reglarea catabolică, reglarea feed-back la care trebuie adăugată
reglarea de by-pass.

Reacţiile de producere a celulelor, biomasei şi a metaboliţilor pot fi paralele, perfect

consecutive (sau decuplate) sau parţial cuplate In funcţie de tipul de reacţie se conduce şi
fermentaţia respectivă. Fermentaţiile pot fi conduse discontinuu sau continuu, impunîndu-se
optimizarea lor. În această direcţie, în cazul fermentaţiei discontinue, optimizarea trebuie să
rezolve două situaţii:

 când substratul este inhibitor pentru producţia de metabolit (sau biomasă)

 când produsul este inhibitor (biomasă sau metabolitul).
Prima situaţie se întîlneşte, de exemplu, la obţinerea biomasei de drojdie de
panificaţie, unde represiunea catabolică de către glucide antrenează o producţie de alcool
etilic care trebuie evitată, cele două soluţii posibile fiind evitarea excesului de substrat,
lucrîndu-se cu cultura in „pat" şi, respectiv, plasarea unui detector de alcool în efluentul de
gaz (CO2), care permite să se cunoască aportul de substrat ce trebuie furnizat.

A doua situaţie se întîlneşte, de exemplu, la producţia de culturi lactice, a căror

dezvoltare este însoţită de formarea de acid lactic (bacterii homofermentative) sau alcool
etilic/acid lactic (bacterii heterofermentative). Pentru a obţine celule de bacterii în cantitate
de 60 g/1, este necesară o dializă a culturii, tehnică ce se poate aplica şi la fabricarea drojdiei
de panificaţie, în care caz celulele de drojdie se separă prin centrifugare iar „laptele" de
drojdie este reciclat. In acest fel se obţin 130 g drojdie/1.

Sistemele de fermentaţie continuă se pot clasifica după natura biocatalizatorului

(imobilizat sau nu, sistem eterogen sau nu, celule incluse, adsorbite, grefate prin covalenţă),
gradul de reciclare al celulelor, gradul de amestecare a fluidelor reacţionabile în reactorul
continuu .

15
 2.1.4. Producţia de enzime. Microorganismele produc o serie de enzime
folositoare pentru industria alimentară şi alte industrii, constituind deci surse de enzime.
Producţia de enzime va depinde de tipul de microorganism folosit şi de condiţiile de
dezvoltare: compoziţia chimică a mediului de cultură, pH, temperatură, adaosul de substanţe
de inducere sau scăderea cantităţii de substanţe represoare în mediu.

Enzimele produse de microorganisme sunt utilizate în industria alimentară pentru

bioconversia unor substanţe în altele, dar şi în alte scopuri (îmbunătăţirea calităţii produselor
alimentare, creşterea capacităţii de conservare, creşterea digestibilităţii prin hidroliza
enzimatică, îndepărtarea compuşilor nedoriţi din materiile prime sau produse alimentare,
îmbunătăţirea tehnologiilor de prelucrare a produselor alimentare în sensul simplificării,
scurtării procesului tehnologic şi micşorarea costurilor energetice etc

Microorganismele intervin însă şi în sens negativ: datorită capacităţii lor patogene

manifestată prin însuşirea de a pătrunde în organismul viu, se înmulţesc în acest organism,
secretă toxine şi anihilază sistemele de apărare ale organismului viu. Nu trebuie neglijată nici
capacitatea unor microorganisme de a elibera toxine (exotoxine) în mediul în care se
dezvoltă, inclusiv în produse alimentare - prin al căror consum se produc toxiinfecţii
alimentare.

2.2 . BACTERII UTILIZATE FRECVENT ÎN PROCESELE BIOTEHNOLOGICE

Dintre bacterii, cele mai importante, care se utilizează în industria alimentară, aparţin
următoarelor genuri:

2.2.1. Genul Streptococcus

Gilliland împarte streptococii în patru grupe: Pyogenic (Str. aglactiae, Str. pyogenes),
Viridans (Str. salivarum, Str. bovis, Str. thermophilus), Enterococous (Str. faecalis, Str.
faecium, Str. durans), Lactic (Str. lactis, Str. cremons, Str. diacetilactis).

Alţi cercetători consideră că grupul streptococilor lactici cuprinde doar specia Str.
lactis cu 3 subspecii: Str. lactis subspecia lactis, Str. lactis, subspecia cremoris, numit uzual
Str. cremoris şi Str. lactis, subspecia diacetilactis (Str. diacetilactis).

Streptococii lactici fermentează lactoza, zaharoza, maltoza la acid lactic, dezvoltându-

se bine pe un substrat proteic nutritiv care trebuie să conţină peptide, aminoacizi şi vitamine
din grupul B. Toate speciile sunt homo-fermentative. Streptococii lactici se grupează în diplo

16
sau sub formă de lanţuri, mai lungi la dezvoltarea în bulion şi mai scurte la dezvoltarea în
lapte. Habitatul obişnuit îl constituie laptele şi produsele lactate.

Str. lactis şi Str. diacetilactis se izolează din laptele crud, iar Str. cremoris din
produsele lactate acide. Str. thermophilus, inclus în grupa streptococilor Viridans de către
Gilliland, este totuşi cooptat în grupa streptococilor lactici, deşi nu se încadrează din punct de
vedere serologic. Acesta este termofil (temperatura optimă de dezvoltare 37 ... 45°C), fapt
care pledează pentru originea sa intestinală. Se poate dezvolta pînă la 50°C, dar nu şi la
20°C. Este sensibil la o concentraţie de 2% NaCl în mediu, fermentează un număr redus de
zaharuri (zaharoza, lactoza, glucoza). Nu fermentează maltoza. Pentru dezvoltare are nevoie
de vitamine din grupul B dar nu şi de purine şi pirimidine.

Metabolismul glucidelor cu producere de acid lactic ca produs final principal.

Streptococii lactici fermentează lactoza prin transformare mai întîi în glucoza şi galactoză-6-P.
Streptococii lactici deşi sunt homofermentativi, în condiţiile în care glucidele din substrat sunt
limitate, formează produşi finali de heterofermentaţie.

Activitatea proteolitică. Activitatea proteolitică a streptococilor este apreciată ca

fiind mai slabă decît a lactobacililor, fapt constatat prin determinarea azotului neproteic în
laptele degresat inoculat cu Str. lactis. Se consideră că diferitele tulpini de streptococi
degradează foarte puţin (sau chiar de loc) cazeina, deşi anumiţi streptococi (Str. cremoris)
produc atît peptidaze extra-celulare cât şi intracelulare.

Enterococii. Grupul enterococilor cuprinde speciile Streptococus faecalis,

Streptocccus faecium şi Streptococcus durans. Se dezvoltă la 10°C dar şi la 45°C. Str. durans
şi Str. faecium se găsesc în brînzeturile fabricate din lapte crud, ultimul posedând şi o bună
activitate acidifiantă. Prin proteoliza cazeinei stimulează dezvoltarea bacteriilor din genul
Leuconostoc. Str. faecium şi Str. durans se utilizează la fabricarea brînzei Cheddar în S.U.A.
în scopul accelerării maturării.

2.2.2. Genul Leuconostoc

Acest gen cuprinde bacterii cu formă sferică, lenticulară, grupate în perechi sau
lanţuri, imobile, asporogene, gram negative, facultativ anaerobe, catalazo-negative,
heterofermentative. Au nevoie pentru dezvoltare de vitamine (acid nicotinic, acid pantotenic,
tiamină, biotină) şi zaharuri fermentescibile. Specii de leuconostoc formează polimeri

17
glucidici (dextran). Nu sînt proteolitici, nu reduc azotaţii. Se dezvoltă bine la temperaturi
cuprinse între 20 şi 30°C.

Genul Leuconostoc cuprinde speciile: Leuconostoc lactis, Leuconostoc

paramezenteroides şi Leuconostoc mezenteroides, acesta din urmă cuprinzînd subspeciile
Leuconostoc citrovonim (Leuconostoc cremoris) şi Leconostoc dextranicum. Intre specii
există diferenţe în ceea ce priveşte zaharurile fermentate, datorită prezenţei sau absenţei unor
enzime implicate în metabolismul gluci-dic. Leuconostoc citrovonim fermentează lactoza,
galactoza şi glucoza.

Cu excepţia lui Leuconostoc lactis, cele mai multe specii se dezvoltă greu în laptele
fără adaos de substanţe stimulatoare Intr-un mediu nutritiv complex, mulţi leuconostoci se
dezvoltă bine la o incubare de 10—12 ore, la 30°C. Leuconostoc citrovorum constituind o
excepţie, deoarece multe tulpini necesită 2—3 zile de incubare la 30°C. Adăugarea de cisteină
în mediu îi intensifică dezvoltarea. Toţi leuconostocii au nevoie pentru creştere de valină şi
glutamat, mulţi au nevoie de alanină, metionina fiind stimulatorie pentru alte multe specii.

Metabolismul glucidelor. Fermentarea glucidelor de către leuconostoci se face pe

calea fosfocetohexozelor, dintr-un mol de hexoză, rezultînd cîte un mol de lactat, alcool etilic
şi CO2.

Metabolismul citratului. Metabolismul citratului la Leuconostoc este acelaşi ca şi la

Str. diacetilactis, cu menţiunea că leuconostocii produc acetoină şi diacetil la pH scăzut. Calea
de metabolizare a citratului este arătată în figura urmatore. Acetoina se poate forma pe două
căi: prin decarboxilarea acetolactatului şi din diacetil prin intermediul diacetilreductazei.
Această ultimă cale este redusă sau lipseşte la Str. diacetilactis, din cauza capacităţii limitate a
acestuia de a produce acetil-CoA, unul din precursorii diacetilului.

Leuconostocii se utilizează la fermentarea unor produse vegetale (varză, castraveţi

măsline), intervenind în cadrul microflorei spontane sau ca culturi starter, la fermentarea
malo-lactică a vinurilor, pentru producerea de dextran etc. O utilizare mai mare a
leuconostocilor are loc in industria laptelui pentru fabricarea unor produse lactate fermentate
(lapte acru, smântână fermentată pentru consum sau destinată fabricării untului, brînzeturilor).

In acest caz se folosesc culturi lactice care pe lîngă streptococi acidifianţi (St. lactis,
Str. cremoris) conţin şi bacterii producătoare de aromă şi anume specii de Leuconostoc,
inclusiv Str. diacetilactis care este deopotrivă aromatizant şi acidifiant.

18
 Bacteriile aromatizante îndeplinesc două funcţii majore: formează compuşi de aromă
(diacetil, acetoina, acetat etc.) şi produc CO2 care determină apariţia aşa-numitelor „ochiuri"
în unele tipuri de brînzeturi (Edam, Gouda, Tilsit etc.). Ambele funcţii sunt consecinţa
metabolizării citratului însă sunt specii de Leuconostoc care produc CO2 şi din lactoză.
Leuconostocii ca şi lactobacilii, pot produce uneori defecte la brînzeturi: crăparea pastei la
brînza Cheddar (defect numit „Blit openness"), apariţia timpurie de gaze la brînza Gouda. Str.
diacetilactis poate produce defectul de „plutire a coagulului" la brânza cottage. Toate aceste
defecte se datoresc formării de CO 2. Pentru a preveni defectul de „plutire a coagulului",
brânza cottage se fabrică cu o cultură care nu conţine bacterii aromatizante, adăugîndu-se
apoi, în brînza obţinută, o cultură de Leuconostoc citrovorum cultivată pe lapte cu adaos de
citrat, sau o cultură concentrată de Leuconostoc citrovorum.

2.2.3. Genul Pediococcus

Aparţine familiei Streptococaceae şi cuprinde bacterii sub formă de coci perechi sau tetrade,
ca rezultat al diviziunii alternative pe cele două planuri perpendiculare. Sunt imobile,
asporogene. Metabolismul lor este predominant fermentativ, homolactic. Se produce acid
lactic racemic (DL) din glucoza, fructoză şi manoză, sorbitolul şi amidonul nefiind
fermentate. Nu lichefiază gelatina şi nu reduc azotaţii la azotiţi. Sunt anaerobi —
microaerofili şi au necesităţi nutritive complexe. Multe specii sunt catalazo-negative.

P. acidilacti este utilizat pentru produsele de carne fermentate la temperaturi mai

ridicate, deoarece are dezvoltare bună la 40 ... 52°C, producînd rapid acid lactic şi deci scade
efectiv pH-ul, produsul obţinut avînd gust acrişor. Atunci cînd se utilizează la fermentarea
unor produse ce se menţin la temperaturi mai scăzute (15 ... 27°C), producţia de acid lactic
este mai lentă.

Avînd în vedere că pediococii produc acid lactic, antibiotice şi/sau bacteriocine, ei

exercită şi o acţiune inhibitoare faţă de microorganismele patogene şi cele de alterare.

2.2. 4. Genul Lactobacillus

Aparţine familiei Lactobacilaceae conform manualului lui Bergey. Această familie

cuprinde bacterii sub forma de bastonaşe de lungimi şi grosimi variabile precum şi cocobacili
scurţi, aşezaţi obişnuit în lanţuri în faza de înmulţire logaritmică. Sunt asporogene, imobile,
gram pozitive, ana-erobe sau facultativ anaerobe. În general sunt catalazo-negative, citocrom
oxidazonegative, nu reduc azotaţii, nu lichefiază gelatina. Au activitate proteolitică şi

19
lipolitică redusă. Glucidele cele mai bine fermentate sînt lactoza, maltoza, zaharoza (mai ales
în faza de dezvoltare), apoi hexozele (glucoza fructoza, galactoza). Pentru dezvoltare necesită
substanţe minerale şi toate vitaminele din grupul B. Se dezvoltă bine în medii cu pH = 5,5 —
5,8 dar şi la pH < 5. Se pot dezvolta în limite largi de temperatură (5 ... 53°C), dar temperatura
optimă este cuprinsă între 30 şi 45°C. În funcţie de temperatura optimă de dezvoltare,
lactobacilii pot fi termofili (L. lactis, L. helveticius, L. acidophilus), temperatura optimă fiind
37...45°C şi mezofili (L. casei, L. plantarum), temperatura optimă fiind 28...30°C. Ambele
grupe de lactobacili sînt homofermentative.

Unii autori au clasificat streptobacteriile în acidorezistente şi neacidorezistente.

Lactobacilii neacidorezistenţi produc compuşi aromatici (diacetil, acetonă), ceea ce înseamnă
metabolizarea diversă a acidului piruvic. Produc de două ori mai mult diacetil şi acetoină decît
cei acidorezistenţi. Se prezintă sub formă de bastonaşe cu lungime variabilă. Rar formează
lanţuri. Se pot dezvolta la 2...15°C. Nu se dezvoltă la pH ≤ 5,6. Se utilizează la fermentaţia
salamurilor crude cu pH = 5,9—6,1, produsele obţinute avînd durata mare de maturare, iar
gustul final este dulceag. Streptobacteriile acidorezistente au forma de bastonaşe care
formează lanţuri. Se dezvoltă bine la pH < 5 şi din această cauză se utilizează la fabricarea
salamurilor crude cu maturare scurtă.

Metabolismul lactozei. Lactobacilii hidrolizează lactoza cu ajutorul -galactozidazei şi

fosfo--galactozidazei . Dacă Lactobacillus casei foloseşte pentru hidroliză lactozei fosfo--
galactozidaza, majoritatea lactobacililor (Lactobacillus bulgaricus, lactis, helveticus) folosesc
mai mult -galacto-zidaza. Această enzimă, în cazul lui Lactobacillus bulgaricus, are optimul
de pH l= 7 şi este activată de Mg, Mn, Fe. In cele mai multe cazuri, lactobacilii preferă
glucoza ca sursă de energie în comparaţie cu lactoza sau galactoza. Unii lactobacili eliberează
din celulă galactoză obţinută din lactoza, ceea ce conduce la acumularea galactozei în mediul
de cultură. Pentru a fi fermentată galactoză este transformată în glucozo-6-P iar aceasta este
metabolizată în continuare pe cale homo- sau heterofermentativă.

Activitatea proteolitică a lactobacililor. Deşi lactobacilii nu sînt consideraţi

„proteolitici", ei îşi pot obţine azotul necesar dezvoltării din proteinele laptelui. Se consideră
că activitatea endopeptidazică a lactobacililor este asociată cu peretele celular iar activitatea
exopeptidazica este localizată intracelular. Enzimele de suprafaţă produc hidroliză parţială a
moleculelor mari de proteine din care se formează peptide suficient de mici pentru a putea fi
transportate în interiorul celulei unde exopeptidazele continuă degradarea lor pînă la

20
aminoacizii necesari creşterii. Activitatea proteolitică a lactobacililor este optimă la 45...50°C
şi la pH = 5,2—5,8. Enzimele sînt complet inactivate prin încălzirea culturii la 70°C, timp de l
min.

In industria laptelui se utilizează Lactobacillus bulgaricus şi Lactobacillus lactis,

singuri sau în amestec, la fabricarea iaurtului, chefirului, brînzei Emmenthal, brînzeturilor
italiene. Lactobacillus helveticus este şi el implicat în unele din aceste produse. Lactobacillus
acidophilus este folosit la fabricarea laptelui acidofil, laptelui acidofil nefermentat şi a altor
produse acidofile. Lactobacillus casei se utilizează pentru obţinerea produsului japonez
denumit yakult.

Pentru industria cărnii interesează L. sake, L. curvatus dar în special L plantantm care
se diferenţiază de celelalte specii ale genului Lactobactllus (29 specii), prin faptul că nu
produce CO2 la fermentarea glucozei dar produce CO2 din gluconat.

Alte utilizări. Lactobacilii interesează şi în fermentarea măslinelor, în fermentaţia

produselor vegetale (varză, castraveţi), în producţia spirtului si a drojdiei presate în vederea
acidificării plămezilor, la fabricarea unor produse de cereale (braga, cvas), la fabricarea
acidului lactic prin fermentare.

2.2.5. Genurile Micrococcus şi Staphylococcus

Aparţin familiei Micrococcaceae care cuprinde bacterii sub formă de coci cu Ø = 0,3
—0,5 ., cu diviziune în mai multe planuri, formînd grămezi sau pachete. Pot fi mobile sau
imobile, asporogene, gram-pozitive, cu metabolism respirator sau fermentativ, catalazo-
pozitive, aerobe sau facultativ anaerobe. Se pot dezvolta în medii conţinînd 15% NaCl.
Produc acizi din glucoza fără a produce gaze. Pentru industria cărnii interesează anumite
specii de micrococi şi stafilococi care sînt folosite pentru capacitatea lor de a reduce azotaţii şi
azotiţii (contribuie la formarea culorii), pentru activitatea lor catalazică, de acidificare,
proteolitică şi lipolitică. Dintre speciile de micrococi, mai des utilizate sînt Micrococcus
aurantiacus şi Micrococcus varians.

În industria laptelui, micrococii formează partea principală a populaţiei nelactice din

lapte şi brînzeturi, tulpini aparţinînd genului Micrococcus utilizîndu-se pentru maturarea
laptelui destinat brînzeturilor. Micrococcus freudenreichii, izolat din brinza Cheddar fabricată
din lapte crud, a fost ulterior folosit în scopul accelerării formării aromei brînzei fabricate din
laptele pasteurizat, datorită activităţii proteolitice şi lipolitice. In scopul accelerării maturării

21
unor brinzeturi cu pastă presată s-a încercat adăugarea în lapte a proteazelor produse de
micrococi (s-a folosit Rulactina, o metalo-protează cu activitate strict endopeptidazică,
produsă de o tulpină de Micrococcus caseolyticus). Combinaţiile de micrococi şi
stafilococi sunt eficace pentru activitatea azotat-reductazică şi catalazică. Staphylococcus
carnosus acţionează mai bine decît micrococii în formarea culorii cărnii, reducînd azotaţii la
azotiţi si respectiv azotiţii la oxid de azot, chiar în condiţii de aciditate ridicată a substratului.
Aroma produselor la care este utilizată cultura starter de Staphylococcus carnosus este
superioară.

Combinaţia L. pentosus + Staphylococcus carnosus se comportă mai bine decît

combinaţia L. plantarum + Staphylococcus carnosus, deoarece L. pentosus produce mai rapid
şi mai intens acid lactic în comparaţie cu L. plantarum.

2.2. 6. Genul Propionibacterium

La fabricarea unor tipuri de brînzeturi (Emmenthal, Swiss, Gruyere) caracterizate prin

prezenţa „ochiurilor" în pastă şi printr-o anumită aromă se folosesc bacterii din genul
Propionibacterium, alături de bacterii lactice. Acestea sunt folosite şi pentru producţia de
vitamină B12, a acidului propionic, a unor băuturi lactate.

Sunt gram-pozitive, nesporulate sub formă de bastonaşe imobile, cu un capăt rotunjit şi

celălalt ascuţit şi colorat mai slab. Celulele unor culturi pot fi sub formă de coci, elongate,
bifurcate sau chiar ramificate. De obicei, celulele sînt singure, perechi, sau se aranjează în
configuraţii V, Y, lanţuri scurte sau îngrămădiri.

Biotehnologia industrială (tehnică) reprezintă un compartiment al biotehnologiei care are ca scop obţinerea
pe cale industrială a diferitor produse necesare, cu participarea nemijlocită a diferitor microorganisme.

CAPITOLUL 3
22
 AVANTAJELE BIOTEHNOLOGIILOR MODERNE

Utilizarea microorganismelor în calitate de obiecte de studiu are următoarele avantaje:

– repartizarea variată a microorganismelor (bacteriile, actinomicetele (ciupercile

radiare), levurile, mucegaiurile, virusurile pot fi întâlnite în sol, apă, aer; la o adâncime de 11
300 m şi la o înălţime de 85 km; la o temperatură de la -70ºC la +90 (110ºC); în soluţii ce
conţin 35% NaCl, ceea ce permite cultivarea microorganismelor în cele mai diverse condiţii);
– dimensiunile microorganismelor (diametrul bacteriilor în mediu atinge 1-2μ (1 μ=10-
3
mm), lungimea – 5-500 μ, iar masa unui gram este echivalentă cu masa a 100 miliarde de
bacterii, ceea ce permite cultivarea microorganismelor în bioreactoare speciale în cantităţi
foarte mari);
– structura microorganismelor (după structura aparatului ereditar, microorganismele se
caracterizează printr-o diversitate mare (organisme procariote – bacteriile, actinomicetele,
algele albastre şi eucariote – levurile, mucegaiurile, algele microscopice), ceea ce permite
obţinerea rapidă a noilor suşe superproducente de microorganisme);
– viteza de multiplicare a microorganismelor (colibacilul (Escherichia coli) se divide la
fiecare 15-20 min, levurile (Saccharomyces cerevisiae) – 1-1,5 ore, ceea ce permite obţinerea
unei biomase considerabile într-o perioadă limitată de timp);
– diversitatea căilor metabolice (microorganismele pot fi autotrofe (utilizează pentru
sinteza substanţelor organice substanţe neorganice (CO2, H2S, NH3 etc.); pe contul energiei
solare (fotoautotrofe) sau a energiei reacţiilor chimice (chemoautotrofe)) şi heterotrofe
(utilizează substanţe organice gata sintetizate (saprofiţi - resturi vegetale ori animale sau
paraziţi - trăiesc pe contul altor organisme)). Datorită acestei proprietăţi a microorganismelor,
în calitate de substrat nutritiv se utilizează o gamă largă de substanţe (poliozide, petrol, resturi
de la prelucrarea lemnului, amestecuri de gaze etc.).
Din peste 100 000 de specii de microorganisme de tip procariot şi eucariot, cunoscute în prezent, omul
utilizează pentru producerea substanţelor utile doar câteva sute de specii.
În tabelul 1 sunt oglindite principalele grupe de microorganisme utilizate pentru obţinerea
substanţelor utile.

Pentru obţinerea prin procese biotehnologice a produselor utile sunt folosite diferite
culturi de microorganisme, diverse substraturi, variate medii nutritive (solide, lichide,
semilichide) şi metode de cultivare (culturi în suspensie, culturi de protoplaşti, culturi în flux
continuu etc.).

23
 3.1. SCHEMA GENERALĂ DE OBŢINERE A PRODUSELOR BIOTEHNOLOGICE
Schema de obţinere a bioproduselor este universală şi conţine următoarele etape:
1) alegerea producentului (cu o productivitate şi rezistenţă înaltă);
2) alegerea mediului nutritiv (accesibilitatea, eficacitatea);
3) elaborarea regimului de cultivare (realizarea potenţialului biosintetic al producentului
în/pe substratul ales);
4) prelucrarea şi obţinerea produsului (separarea, concentrarea, centrifugarea,
liofilizarea, purificarea).
3.2. Clasificarea bioproduselor obţinute pe cale biotehnologică

Biopreparatele microbiologice pot fi grupate în:

1) biopreparate ce au la bază microorganisme vii (bioinsecticidele, îngrăşămintele

bacteriene);
2) biopreparate ce au la bază biomasa inactivată a celulelor microbiene (proteina
furajeră);
3) biopreparate obţinute în baza produselor metabolice ale microorganismelor (vitamine,
aminoacizi, enzime, antibiotice, poliozide etc.).

Tabelul 1

Obţinerea de produse utile din microorganisme

Grupa de Specia Produse obţinute

microorganisme

Bacterii Methylophilus proteine monocelulare din

methylotrophus metan sau metanol
a) arhibacterii
b) eubacterii Acetobacter sp. oţet

Lactobacillus iaurt
bulgaricus
caşcaval
Propionibacterium sp.
produse lactate
Streptococcus sp. şi

24
 Lactobacillus sp.

Pseudomonas vitamina B12

denitrificans
polizaharide (dextrani,
Leuconostoc xantani)
mesenteroides şi
Xanthomonas
campestris acetonă şi butanol

Clostridium enzime celulozolitice

acetobutyricum
aminoacizi (lizina, acidul
Bacillus sp. şi glutamic)
Citophaga sp.
antibiotice (streptomicina,
Corynebacterium tetracicline)
glutamicum
antibiotice (gramicidina C)
Srteptomyces sp.
bioinsecticide (turinghina,
dendrobacilina)

Bacillus brevis hormoni (insulina,

somatostatina), interferon
Bacillus thuringiensis
îngrăşăminte bacteriene

(azotobacterina, nitragina)
Escherichia coli

Azotobacter
chroococcum şi
Rizobium sp.

Drojdii Saccharomyces pâine, vin, etanol

cerevisiae
bere uşoară
Sac. carlsbergensis
proteine monocelulare din

25
 Candida utilis petrol

Eremothecium ashbyii vitamina B2

Mucegaiuri Aspergillus sp. enzime (pectinaze,

proteaza)
Trichoderma reesii
enzime (celulaza)
Aspergillus niger
acizi organici (citric,
Penicillium
gluconic)
chrysogenum
antibiotice (penicilina)
Bauveria sp.
bioinsecticide (boverina)
Penicillum roquefortii
brânza de tip Roquefort
Penicillum camambertii
brânza de tip Camambert

Alge microscopice Spirulina sp. proteine monocelulare,

carotină, glicerină,
Chlorella sp.
pigmenţi
Scendesmus sp.
Studiile recente accentuează că pentru alimentaţia umană normală necesarul de proteine furajere este de
circa 500 milioane tone anual. În prezent însă producţia mondială de proteine furajere de origine vegetală sau
animală nu depăşeşte 75 milioane tone pe an. Din acest motiv, este necesară utilizarea noilor surse de proteină,
semiconvenţionale (extracte de soia, concentrate de peşte) şi neconvenţionale (proteinele furnizate de bacterii,
drojdii, mucegaiuri, alge).Folosirea microorganismelor la producerea proteinei furajere oferă numeroase
avantaje:
– au un conţinut ridicat de proteină (30-70%);

– accesibilitate înaltă (circa 80%);

– au un conţinut ridicat de aminoacizi esenţiali (o tonă de proteină din drojdii conţine 41-42 kg de lizină
(o tonă de ovăz – de 10 ori mai puţin), 65-100 kg de acid glutamic (o tonă de ovăz – de 2-5 ori mai
puţin));
– au un conţinut ridicat de vitamine (o tonă de proteină din drojdii conţine de 5-10 ori mai multă
vitamină B3 (acidul pantotenic), de 2-6 ori mai multă – vitamină B4 (holina), de 20-40 ori mai multă –
vitamina B2 (riboflavina) decât o tonă de ovăz, mazăre sau soia);

26
 – cultivarea microorganismelor nu necesită suprafeţe mari de teren; permite operarea cu cantităţi foarte
mari de microorganisme, utilizează diferite materii prime (melase, zeruri, reziduuri industriale, petrol,
gaze naturale etc.) şi suşe superproducente de microorganisme.
Pentru obţinerea proteinei furajere se utilizează tehnici de cultură în flux continuu, având ca materie primă
reziduurile industriale, îndeosebi cele ale industriei alimentare, disponibile şi ieftine.
În Suedia, pe reziduurile de la prelucrarea cartofului, au fost cultivate drojdiile Candida utilis şi
Endomycopsis fubuliger (proiectul “Simba”). E.fubuliger elimină în mediu o enzimă (glucoamilaza), care
hidrolizează amidonul până la glucoză, datorită căreia C. utilis acumulează o biomasă de circa 2 kg pe oră.
Dacă la alimentarea bovinelor se adaugă 1 tonă de drojdii, se obţine un surplus de 1–1,5 tone de carne şi se
economisesc 7–8 tone de cereale. Productivitatea medie a întreprinderilor producătoare de proteină furajeră este
de 2–30 tone pe zi.
Nutreţurile de origine vegetală au un deficit de aminoacizi, îndeosebi de cei esenţiali (lizină, valină,
triptofan, metionină ş.a.), ce poate fi înlăturat prin producere biosintetică.
La cultivarea diferitelor suşe superproducente de Brevibacterium flavum şi Corynebacterium glutamicum,
din zahărul conţinut în mediul de cultură se pot sintetiza până la 50 grame de acid glutamic şi 75 grame de lizină
pe litru de mediu.
În anii '80, producţia de acid glutamic era de 300-400 mii tone pe an, iar de lizină – 150-200 mii tone pe an.
Circa 66% din producţia industrială a aminoacizilor este utilizată în calitate de supliment la proteinele furajere,
31% – pentru alimentaţia omului şi suplimentarea raţiilor alimentare ale animalelor domestice, 4% – în
medicină, cosmetică, în calitate de reactivi chimici.
5000 tone de lizină sunt suficiente pentru a neutraliza disbalanţa acestui aminoacid în 2,5 milioane de tone
de nutreţuri şi pentru a obţine suplimentar circa 140 mii tone de carne.
Suplinirea nutreţurilor cu diferite produse de origine microbiană se practică pe larg în diferite ţări.(tabelul
2).
Tabelul 2
PRODUCEREA SUPLIMENTELOR LA NUTREŢURI ÎN JAPONIA
JAPAN CHEMICAL WEEK, 1987

Producerea, în mii kg
utilizate în nutreţuri pentru
Găini Găini Porcine Bovine Bovine
TOTAL
Suplimente
pentru ouă pentru pentru pentru
carne lapte carne
1 2 3 4 5 6 7
Volumul
producerii
în anul 1985 79164 14658 17187 37583 2076 6766
în anul 1986 78894 14941 17262 36732 2473 6442
în anul 1987 78888 14814 17265 36752 2472 6449
Inclusiv:
1158 44 470 601 6 36
antibiotice
27
 preparate
359 46 77 236 - -
antibacteriene
sintetice 5656 1217 1892 1794 238 442
vitamine 4316 594 499 1841 612 622
suplimente
6999 1453 3842 1595 1 63
minerale
1 2 3 4 5 6 7
aminoacizi 1628 57 63 565 349 543
Preparate contra
mucegaiurilor şi 58773 11402 10422 30165 1207 4763
antioxidanţi

Odată cu recolta din sol sunt extrase elementele minerale accesibile plantelor. Iată de ce, în afară de
îngrăşămintele minerale, pentru neutralizarea acestor pierderi, sunt utilizate îngrăşămintele bacteriene (nitragina,
azotobacterina, fosfobacterina etc.), obţinute pe cale microbiologică la cultivarea bacteriilor azotfixatoare
(Rhizobium sp., Azotobacter sp.) sau a bacteriilor ce degradează compuşii organici ai fosforului (Bacillus
megaterium var. phosphaticum).
Azotobacterina (3-6 kg/ha) sporeşte cu 10-18% recolta de graminee, iar nitragina (0,5 kg/ha) – cu 18%
recolta de lucernă şi cu 35% recolta de soia.
Este bine cunoscut faptul că o bună parte din recoltă (25 milioane de tone de graminee pe an, cantitate ce
poate satisface necesităţile a 150 milioane de oameni în decurs de un an) se pierde din cauza dăunătorilor,
ciupercilor patogene, virusurilor etc. Soluţionarea acestei probleme depinde în mare măsură şi de utilizarea
bioinsecticidelor, obţinute din diferite bacterii, ciuperci sau virusuri. Acestea au un şir de avantaje:
– specificitate înaltă de acţiune (nu acţionează asupra organismului uman, ci numai asupra dăunătorilor);

– scad esenţial viabilitatea dăunătorilor;

– nu impurifică mediul;

– îşi păstrează agresivitatea (virulenţa) un timp îndelungat;

– sunt foarte eficiente (mai ales în cuplu cu preparatele chimice).

Din diferite suşe ale bacteriei sporulate Bacillus thuringiensis se prepară o gamă variată de bioinsecticide
cu spectru larg (entobacterina, dendrobacilina, insectina – contra a peste 30 de dăunători) sau îngust (turingina –
contra gândacului de Colorado) de acţiune. Ca surse de bioinsecticide pot fi utilizate şi ciupercile (g. Bauveria),
virusurile. Contra rozătoarelor sunt folosite bacteriile din genul Salmonella (bactorodencidul – provoacă
epizootii la rozătoare).
Preparatele microbiene sunt utilizate în fitotehnie pentru prelucrarea fermentativă a nutreţurilor, îndeosebi a
celor greu accesibile (în rezultatul unei perioade de vegetaţie, pe câmpuri rămân până la 220 milioane de tone de
paie). Adăugarea doar a 5 kg de preparate fermentative (celoveridina, celocandina) la o tonă de paie sporeşte
concentraţia de proteină de 2–2,5 ori, iar concentraţia celulozei scade cu 3–5%.
Deşeurile rezultate din curăţarea viilor şi a livezilor pot fi transformate în concentrate cu un conţinut sporit
de proteine, vitamine etc. Această problemă rămâne actuală pentru republica noastră. Utilizarea

28
microorganismelor în acest caz are avantaj dublu: în primul rând, se poate spori productivitatea bovinelor (cu
11–15% cantitatea de lapte muls, cu 14–17% – adaosul în masă vie); în al doilea rând – se protejează mediul
înconjurător de deşeurile respective.
Biotehnologiile tradiţionale sunt utilizate cu succes în industria alimentară. La baza lor se află procesele de
fermentaţie – descompunerea substanţelor organice (glucide, acizi organici, alcooli, aminoacizi, baze azotate) în
condiţii aerobe sau anaerobe şi formarea produselor intermediare (acid lactic, acid acetic, acid butiric, acid
formic, etanol, butanol, propanol, acetonă). Diferite tipuri de microorganisme: drojdiile (fermentaţia alcoolică),
bacteriile lactice (fermentaţia lactică), bacteriile butirice (fermentaţia butirică), bacteriile propionice (fermentaţia
propionică) pot provoca procesul de fermentaţie.
Cercetările arheologice demonstrează că, acum 6000 de ani, fermentaţia extractelor din boabe de cereale
constituia un meşteşug.
Utilizarea microorganismelor şi a enzimelor pentru obţinerea produselor alimentare şi pentru îmbunătăţirea
calităţii lor este domeniul tradiţional al biotehnologiei. Astfel, microorganismele sunt utilizate de mult timp în
prelucrarea produselor lactate şi fermentaţia brânzeturilor, în producerea vinurilor şi a berii, în panificaţie, în
producerea oţetului şi a sucurilor etc.
La utilizarea preparatelor microbiologice sporeşte esenţial porozitatea pâinii, rezultat al activităţii drojdiilor
şi al eliberării de CO2.
Sub acţiunea enzimelor drojdiilor, glucidele şi proteinele se hidrolizează până la glucide mai simple
(glucoză) şi substanţe azotoase, care servesc drept substrat nutritiv pentru drojdii şi bacteriile acidofile. În
rezultatul activităţii lor are loc aşa numita “creştere” a aluatului, eliberarea CO 2 şi formarea unui şir de substanţe
preţioase (vitamine).
Pâinea obţinută este poroasă, are calităţi gustative deosebite, şi se păstrează un timp mai îndelungat.
Tehnologia obţinerii caşcavalului era cunoscută omenirii acum 9000 de ani, în Iran. La baza acestei
tehnologii se afla enzima renina din stomacul ovinelor tinere.
Caşcavalul se pregăteşte din lapte cu utilizarea bacteriilor speciale (uneori şi a ciupercilor), a sării de
bucătărie şi a enzimelor.
Există foarte multe tipuri de caşcaval. Numai în Franţa, spre exemplu, se produc peste 300 de feluri de
caşcaval.
Pentru obţinerea caşcavalului se utilizează bacteriile lactice şi propionice, care elimină acizii propionic,
lactic, acetic şi CO2. Acizii, de rând cu alte substanţe (vitamine, aldehide, eteri, acizi graşi), dau gust
caşcavalului, iar CO2 – porozitate.
Oţetul se producea încă în Babilon. Procesul de obţinere a oţetului este anaerob şi decurge cu participarea
nemijlocită a bacteriilor acetoacetice.
Oţetul conţine o serie de aminoacizi, vitamine din grupa B şi alcool etilic. Se utilizează în calitate de
conservant al produselor alimentare, ca antibiotic şi ca băutură (în antichitate).
Utilizarea preparatelor microbiologice stimulează atât secreţia abundentă a sucului de fructe, cât şi
păstrarea lui. Aceste preparate sunt deosebit de eficiente pentru fructele ce secretă o cantitate mică de suc
(gutuie, caise etc.).

29
 Tehnologia obţinerii berii era cunoscută încă înaintea erei noastre. În prezent ea include numeroase etape
tehnologice şi durează de la 21 de zile până la 6-9 luni. Un rol deosebit le revine agenţilor ce provoacă
fermentaţia alcoolică – drojdiilor. Culturile de drojdii pot fi de suprafaţă sau bentonice.
Berea, de rând cu alcoolul etilic (2,8-6,0%) şi CO 2 (0,3%), mai conţine şi o gamă foarte variată de alţi
alcooli, esteri şi acizi organici.
Deosebit de avantajoase din punct de vedere economic sunt biotehnologiile bazate pe utilizarea preparatelor
enzimatice. Enzimele sunt folosite atât în industria alimentară, cât şi în alte domenii: în industria cărnii –
îmbunătăţesc esenţial calitatea acestor produse; în cosmetică – permit extragerea mai eficientă a substanţelor
aromatice; în industria ceaiului – permit prelucrarea completă a materiei prime; în industria prelucrării pielii –
sporesc calitatea pielii; în industria textilă – intensifică procesele de prelucrare a materiei prime; în industria
chimică – îmbunătăţesc calitatea cauciucului etc.
Din microorganisme se produc diferiţi acizi organici (acetic, lactic, citric, gluconic, itaconic etc.) şi alcooli
(etanol, butanol, propanol).
În calitate de producenţi, de rând cu bacteriile şi drojdiile, pot fi folosite şi ciupercile de mucegai.
Acizii lactic, butiric şi propionic se obţin în condiţii anaerobe. Ei reprezintă produsele finale ale
metabolismului (catabolismului) glucidic. Ceilalţi acizi se obţin cu ajutorul microorganismelor aerobe şi
reprezintă produse intermediare ale catabolismului glucidic.
Obţinerea microbiologică a acizilor organici se efectuează pe două căi:
– prin blocarea proceselor ce asigură utilizarea produselor intermediare (a acizilor organici);

– prin dereglarea mecanismelor ce dirijează procesele de sinteză a substanţelor respective.

Cultivarea microorganismelor poate fi efectuată la suprafaţa mediului (pentru acizii gluconic, itaconic şi 1/3
din acidul citric) sau la fundul mediului (2/3 din acidul citric). Cultivarea poate fi periodică sau în flux continuu.
Sfera de utilizare a microorganismelor în domeniul economic este foarte largă.
Acidul acetic este produs de Clostridium aceticum şi Acetobacter woodii (2,9 kg de acid acetic de 100% de
la 1 m3 de mediu de cultură, în decurs de 24 de ore). El serveşte la fabricarea cauciucului şi a materialelor
plastice, a fibrelor de acetat, a substanţelor farmaceutice, a insecticidelor, a conservanţilor alimentari etc.
Acidul lactic se fabrică prin fermentaţia glucozei cu ajutorul Lactobacillus delbrueckii şi este primul acid
organic produs prin fermentaţie. În SUA, producţia anuală constituie 40 000 tone. Este utilizat ca acidulant în
industria alimentară, la fabricarea maselor plastice şi a coloranţilor.
Acidul citric este produs de mucegaiul Aspergillus niger din melase. Se utilizează în calitate de conservant
şi supliment în alimente şi băuturi, la fabricarea emulsiilor fotosensibile, la colorarea fibrelor etc.
Tot din Aspergillus niger se prepară acidul gluconic, a cărui sare de calciu este uşor asimilată de organismul
uman.
Microorganismele pot fi folosite la extragerea metalelor (Cu, Cd, Ti, Al, Ni, Pb, Mo, Mn, Cr, Au, Ag, Pt
ş.a.) din minereurile sărace, unde concentraţia lor nu depăşeşte 0,01-0,1%; pentru prelucrarea deşeurilor agricole
şi forestiere; pentru purificarea apelor reziduale ale industriei chimice etc.
Aceste tehnologii microbiologice sunt avantajoase din următoarele puncte de vedere:
– permit exploatarea rezervelor enorme de minereuri sărace şi a deşeurilor;

– asigură o prelucrare complexă;

30
 – păstrează landşaftul şi exclud poluarea mediului extern.
Extragerea metalelor se bazează pe procesul de oxidare microbiologică a minereurilor sulfurice, similar
celui de oxidare electrochimică. În acest caz are loc un proces asemănător celui de corozie, provocat de bacterii.
Bacteriile (Thiobacillus ferroxidans, Th. organoparus) intensifică esenţial procesul de oxidare (de sute şi mii de
ori).
În rezultatul dezvoltării diferitelor ramuri ale economiei naţionale, mediul înconjurător, în special bazinele
acvatice, este poluat cu diferite deşeuri cu acţiune nefastă asupra organismelor.
Odată cu sporirea concentraţiei de substanţe nocive, se dereglează procesele de autopurificare a bazinelor
acvatice, dezvoltarea normală a organismelor.
Microorganismelor le revine un rol deosebit în purificarea apelor. Iată şi câteva exemple.
Apele reziduale ale multor ramuri din economie conţin crom, a cărui concentraţie poate ajunge la 500
mg/l, în timp ce limita admisibilă este de 0,1-0,3 mg/l. Cultivarea unor suşe speciale de bacterii pe medii cu o
concentraţie de până la 100 mg/l de crom permite transformarea cromaţilor şi bicromaţilor în hidroxid de crom.
Un gram de bacterii (în biomasă uscată) poate să transforme până la 1 g de bicromat timp de 3 zile.
Unele suşe de Bacillus subtilis (bacilul fânului) se utilizează la purificarea apelor reziduale ale industriei
textile de hexametilendiamină, a cărei concentraţie poate atinge 2-3 g/l, norma fiind de 0,01 mg/l. Aceste bacterii
utilizează substanţa respectivă ca sursă de azot şi carbon.
Graţie calităţilor biologice înalte şi specificităţii de acţiune, preparatele microbiene sunt utilizate în diverse
domenii ale medicinii.
Antibioticele constituie grupa cea mai importantă a substanţelor farmaceutice a căror sinteză este realizată
de celulele microbiene. Această grupă de substanţe cuprinde compuşi antibacterieni, antifungici şi antitumorali.
Realizarea antibioticelor pe plan mondial sporeşte an de an (la începutul anilor '80 se produceau 17 mii tone de
peniciline, 5 mii tone de tetracicline, 1200 tone de cefalosporine, 800 tone de eritromicine).
Din cele 5500 titluri de antibiotice cunoscute au fost comercializate 100, dintre care 70 au fost sintetizate
din streptomicete.
Antibioticele se obţin din diferite grupe de microorganisme, printre care: ciupercile filamentoase
(Penicillium, Cephalosporium) şi actinomicetele (Streptomyces) – 70,3%, bacilii (Bacillus) – 7%,
pseudomonadele (Pseudomonas) – 1,3%, alte bacterii – 1,7%. O parte din antibiotice au provenienţa vegetală
(alina, sativina – din ceapă, usturoi) sau animală (ecmolina – din ficatul peştilor).
Producerea de antibiotice este un proces dificil, determinat în mare parte de mecanismul complex de reglare
a biosintezei antibioticelor în celula bacteriană. Există câteva niveluri de reglare a biosintezei antibioticelor:
1. reglarea genică (sinteza antibioticelor în celula bacteriană este determinată de activitatea a zeci de gene
de structură);
2. reglarea plasmidică (nu toţi producenţii de antibiotice conţin însă plasmide);
3. reglarea compuşilor azotului, a fosforului şi a glucidelor din mediul nutritiv (reprezintă un mecanism
destul de complex).
Pentru obţinerea cantităţii sporite de antibiotice sunt utilizate suşe superproducente de microorganisme.
Pentru producerea penicilinei, sporii ciupercii de mucegai Penicillium chrysogenum se obţin iniţial pe
medii agarizate la temperatura de 25-27ºC, timp de 4-5 zile. În vederea dezvoltării miceliului, aceşti spori se
însămânţează pe medii nutritive în fermentatoare speciale. După 4 zile, când concentraţia penicilinei în mediu

31
este maximală, miceliul se înlătură prin filtrare, iar din soluţie, prin metode speciale (cu ajutorul sărurilor de
aluminiu sau fier, a taninei, a temperaturii ridicate (65-70ºC), a butilacetatului), se extrage preparatul de
penicilină (circa 80%) cu activitate sporită.
Industria farmacologică produce mai multe grupe de antibiotice – penicilinele, cefalosporinele,
tetraciclinele, eritromicina, streptomicina. Cantităţile considerabile ale acestor preparate se explică prin aplicarea
lor pe scară largă:
– în scopuri terapeutice în medicină;

– pentru protecţia biologică a plantelor (fitobacteriomicina, trihotecina);

– în scopuri profilactice în zootehnie (tetraciclina, grizina, losalomicina);

– pentru conservarea produselor alimentare (nizina, tetraciclina).

Producerea biotehnologică a diferitor preparate medicinale se dezvoltă foarte rapid, mai ales, în SUA.
(tabelul 3).

Tabelul 3

Dezvoltarea pieţei de preparate farmaceutice de origine proteică în SUA

Volumul realizării, mln.dolari Creşterea anuală a realizărilor, %

Grupa de preparate
1985 1986 1990 1995 1985-1990 1985-1995
Hormoni 403,2 420,9 501,6 611,6 4,5 4,3
Coagulanţi şi
129,2 131,8 143,2 165,6 2,1 2,5
anticoagulanţi
Limfochine - 15,4 110,0 305,0 - -
Neuropeptide - - 8,0 35,0 - -
TOTAL 523,4 568,1 762,8 1117,1 7,5 7,5

Microorganismele se utilizează pentru obţinerea vitaminelor. Sunt elaborate tehnologii de obţinere a

vitaminei B2 din bacteria Eremothecium ashbyii, a vitaminei B12 din bacteriile propionice, a β-carotenului din
ciuperca Blakeslea trispora şi din unele alge microscopice (Spirulina).
Acţionând asupra reglării metabolice şi efectuând modificările genetice corespunzătoare, s-a obţinut un
surplus de producţie a unor vitamine: unele suşe de Ashbya gossyppii pot sintetiza de 20 000 de ori mai multă
riboflavină (B2) decât îi este necesară pentru creştere, iar unele suşe de Pseudomonas denitrificans pot produce
de 50 000 de ori mai multă cobalamină (B12).
Alcaloizii de origine microbiană se folosesc în farmaceutică. Ciupercile (Claviceps, Penicillium), pot forma
egroalcaloizi cu o acţiune psihotropă.
Culturile de virusuri şi bacterii sau toxinele unor bacterii pot fi folosite în elaborarea vaccinurilor cu o
acţiune specifică sau complexă (contra poliomielitei, tuberculozei ş.a.). Vaccinurile (culturi inactivate de agenţi
ce provoacă diferite boli sau toxinele lor) sunt menite să sporească imunitatea organismului – nereceptivitatea lui
la boli infecţioase.
Producerea microbiologică de vaccinuri se realizează în două direcţii:

32
 1. obţinerea de biopreparate vii (preparate inactivate de bacterii sau virusuri, agenţi ai diferitor boli
infecţioase):
a) vaccinuri bacteriene (vaccinul contra tuberculozei, vaccinul contra pestei);
b) vaccinuri virotice (vaccinul contra poliomielitei, vaccinul contra variolei);
c) vaccinuri complexe.
2. obţinerea de biopreparate în baza toxinelor inactivate (toxina contra difteriei).
În procesul de obţinere a vaccinurilor se ţine cont de particularităţile suşelor producente (intensitatea
multiplicării, virulenţa, capacitatea de a forma toxine etc.), de condiţiile de cultivare (natura substratului nutritiv,
prezenţa sau lipsa aeraţiei etc.) şi de produsul final (purificarea, extragerea etc.).
Pe cale microbiologică, pot fi sintetizate în cantităţi însemnate poliozidele capsulare ale unor bacterii.
Dextranii, a căror greutate moleculară este cuprinsă între 50 000 şi 100 000, servesc drept substituenţi ai plasmei
sanguine. Ei sunt sintetizaţi de Leuconostoc mesenteroides şi de bacteriile lactice pe un substrat ce conţine
zaharoză.
În biotehnologiile moderne, un loc important îl ocupă cataliza enzimatică şi obţinerea hibridomilor.
Obţinerea preparatelor enzimatice şi utilizarea lor în diferite domenii permit îmbunătăţirea proceselor
tehnologice, a metodelor de analiză, asigură indici superiori şi randamente înalte în industrie, agricultură,
medicină.
Spre deosebire de catalizatorii chimici, enzimele prezintă o specificitate înaltă de reacţie şi de substrat.
Aplicarea enzimelor în diverse tehnologii cunoaşte un avânt fără precedent. Producţia mondială de enzime în
anii '80 a fost următoarea: proteaze bacteriene – 530 tone, amiloglucozidaze – 300 tone, amilaze – 300 tone,
glucozizomeraze – 50 tone, pectinaze – 10 tone etc.
Enzimele microbiene sunt utilizate pe larg în diverse biotehnologii, dat fiind faptul că microorganismele
sunt cultivate, mai uşor şi mai rapid la un preţ scăzut. Amilazele bacteriene (din Bacillus sp.) şi fungice (din
Aspergillus niger, A. oryzae) sunt folosite la hidroliza amidonului în dextrine, maltoză şi glucoză, la zaharificarea
substanţelor amilacee pentru fermentaţia alcoolică: proteazele bacteriene (din Basillus licheniformis, B.
substillis) şi fungice (din Aspergillus sp., Saccharomyces cerevisiae) – la liza proteinelor de origine animală şi
vegetală, la prepararea brânzeturilor, la tratarea pieii; lipaza (din Sacharomycopsis lipolitica) – la producerea
untului şi a gliceridelor; pectinazele fingice (din Aspergillus sp.) – la limpezirea sucului de fructe; celulaza
fungică (din Trichoderma reesii) – la hidroliza celulozei în glucoză.
Multe enzime, în rezultatul reacţiilor chimice, se inactivează, formează produşi complecşi cu reagenţi, sunt
instabile la păstrare, ceea ce nu permite utilizarea lor pe scară largă.
Pentru a păstra proprietăţile biocatalitice ale enzimelor, se foloseşte tehnologia de imobilizare a acestora pe
suporturi anorganice (sticlă, argilă, ceramică, cărbune, metale şi oxizi de metale) sau organice (celuloză, amidon,
agar, colagen, lipide, substanţe superficial active, polimeri sintetici) insolubile, prin stabilirea unor interacţiuni
(chimice, de sorbţie sau mecanice) ale moleculei proteice cu suprafaţa suportului, care să nu afecteze
configuraţia centrului catalitic activ şi, deci, capacitatea catalitică a enzimei; legarea enzimei la polimeri solubili;
înreţelarea intramoleculară sau intermoleculară cu reactivi bifuncţionali.
Imobilizarea enzimelor are o serie de avantaje:
– creşterea stabilităţii enzimelor;

– pH-ul de acţiune optim;

33
 – obţinerea de produşi de mare puritate;

– recuperarea şi reutilizarea enzimelor;

– separarea rapidă de reagent;

– posibilitatea de a stopa reacţia în caz de necesitate;

– posibilitatea de reglare a activităţii catalitice a enzimelor (cu lumină, ultrasunet).

Enzimele imobilizate pot fi folosite în reactoare pentru cataliza proceselor chimice.

CAPITOLUL 4

MATERIAL ŞI METODĂ

4.1. Producerea dextranului prin fermentaţia bacteriei Leuconostoc mezenteroides

În timp ce este un lucru obişnuit pentru polizaharide să fie produse intracelular, Leuconostoc
mesenteroides sintetizează dextran extracelular. Acest lucru este realizat de enzima dextran
sucraza care acţionează în afara celulei prin descompunerea sucrozei în fructoză şi glucoză
şi prin asamblarea moleculelor de glucoză în aşa fel încât să formeze dextran.

34
 Compozitie
Polimer al glucozei cu greutate moleculara medie de 40.000 (peste 90% din
moleculele sale au greutatea moleculara cuprinsa intre 10.000 si 80.000), obtinut prin
hidroliza controlata din dextranul nativ, produs de bacteria Leuconostoc mesenteroides pe
un substrat de zaharoza. Este prezentat in solutie de100 g/l Dextran 40 în clorura de sodiu 9
g/l, soluţia fiind izotonică cu sangele prin conţinutul in substanţe cristaloide. Este indicat
pentru diminuarea circulatiei capilare in soc traumatic, hemoragic, cardiogen (toxic sau din
arsuri), embolie grasoasa, pancreatite, peritonite, ileus paralitic. Ingreunarea circulatiei
arteriale si venoase din: tromboze, tromboflebite, gangrena iminenta, ulcus cruris si boala
Raynaud. In chirurgia vasculara si plastica (amelioreaza circulatia locala si scade tendinta la
tromboza la nivelul transplantului). In interventiile pe cord deschis (ca hemodiluant in
cadrul circulatiei extracorporeale). Se poate perfuza in amestec cu sange (spre deosebire de
solutia glucozata).

Foto 1 COLONII DE LEUCONOSTOC MEZENTEROIDES

În 1941 [13]aproducţie de dextran din zaharoză de către specii ale genului Streptococcus a
fost raportată de către Hehre şi Hamilton [3] Masa de dextran produsă variază în funcţie de
Dextranul este produs de specii de Leuconostoc, Streptococcus şi Acetobacter.

35
 Hucker şi Pederson [5] a fost primul care a raportat producţie de dextran din zaharoză de
către tulpini de Leuconostoc. Jeanes et al. [6] a raportat formarea de dextran de către diferite
tulpini de bacterii majoritatea aparţinînd speciei Leuconostoc
concentraţia de sucroză şi de temperatura de incubaţie

Studiul este o încercare de a stabili condiţiile optime de producţie a dextranului de către o

Tulpină de L. mesenteroides .izolată de noi din brânză Ceddar.
4.2. Metoda de lucru
4.2.1. Izolarea tulpinilor de leuconostoci
Pentru izolarea speciei s-a folosit brânza Cheddar cumpărată din comerţ.
Mediul de cultură utilizat a fost mediul MRS .
Din brânză Cheddar, a fost izolată, o colonie de culoare galbenă stralucitoare, fină cu
margini netede. Coloraţia GRAM a arătat că microorganismele sunt bacili gram
pozitivi.Pentru a izola specia Leuconostoc Mezenteroides de alte bacterii lactice în mediul
MRS a fost introdusă vancomicină . Speciile genului Leuconostoc sunt specii chemo-
organotrofe şi prin urmare, mediul de cultură trebuie să fie bogat în substanţe nutritive,
cum ar fi carbohidratii ca furnizorii de energie, aminoacizi, compuşi cu azot, săruri şi
vitamine. Pe scară largă cel mai utilizat mediu pentru izolarea şi cultura speciilor aparţinând
genului Leuconostoc este mediul MRS (Man Rogosa Sharpe). Suplimentele adăugate în
mediul MRS mediu sunt - glucoză, peptonă, extract de drojdie, extract de carne de vită,
fosfat acid de dipotasiu, citrat de amoniu, sulfat de magneziu şi mangan, acetat de sodiu, şi
Tween 80. Tween 80 determină de o creştere a bacteriei Leuconostoc prin furnizarea de
acid oleic încorporat în membrana celulelor.

4.2.2. Compoziţia mediului de izolare

Componenţa MRS mediu g/ litru

 Glucoză - 1.0 g
 Peptonă - 1.0g

 Extract de carne de vită - 0.8g

 Extractele de drojdie de bere - 0.5g

 (K2HPo4) - 0.2g

36
 Sulfat de magneziu (MgSo4) - 0.2g

 Sulfat de mangan (MnSo4) - 0.005g

 Citrat de amoniu - 0.2g

 Acetat de sodiu - 0.5g

 Tween - 80 0.1g

 Agar - 2.0 g

 pH – 6,8

Mediul a fost sterilizat la 121 0C. 1g de brânză Cheddar a fost amestecată cu 99ml de apă
distilată continuându-se diluţiile până la 10 -5 după care din ultimele 3 diluţii au fost făcute
inoulări pe vase Petri cu mediu solidificat.Din cauză că şi alte bacterii lactice au preferinţe
similare pentru nutrienţi ,pentru obţinerea unui mediu selectiv in mediul de cultură se
introduce 30 mg la litru soluţie Vancomicină Pe perioada de incubaţie a organismelor
temperatura a fost 37 0C pentru 24 ore. Toate culturile au fost depozitate apoi la 4 0 C.

Foto 2. Pregătirea mediilor de cultură

37
Foto 3 Pregătirea diluţiilor in vederea inoculării mediului MRS

Foto 4 Inocularea mediului de cultură MRS cu un preperat 10-4 ce conţine Leuconostoci

izolati din brânză Cheddar

38
Foto 5 Incubarea inoculului
4.2.3. Pregătirea mediului de inoculare
100 ml de mediu lichid Gorodkova ( peptonă -1g,extract de carne 1g,zaharoză 0,5g ,apă reţea
100ml) a fost de sterilzat şi innoculatat cu o colonie aflată în creştere de L. mesenteroides la
26 ° C, timp de 24 h . Apoi 10 ml, din cultura de 24 de ore a fost transferată în 90 ml de supă
de carne(de câte 3 ori) ,mediu steril şi incubată din nou pentru 24 de ore la 26 ° C. Câte 100
ml de innoculum a fost utilizat pentru incubarea fiecărei variante de mediu de cultură luată
in studiu în vederea obţinerii unei producţii de dextran.

39
Foto 6 Inocularea mediului Gorodkova cu colonii de Leuconostoc Mezenteroides
4.2.4. Inocularea variantelor de medii de cultură în bioreactoare

Variantele de medii de cultură(900 ml) prezentate în tabelul 4 sterilizate au fost inoculate cu

câte 100 ml de innoculum de Leuconostoc M. la 26 ° C timp de 50 h,asigurăndu-se un debit
de aer de 4 litri pe oră .

COMPOZIŢIA V1 V2 V3
la 100 ml mediu
de cultură
ZAHAROZĂ 10 10 10
EXTRACT 0,500 0,500 2,0
DROJDIE
PEPTONĂ 0,500 0,500 -
K2HPO4X7H2O O,500 1,500 -
NaCl - 0,001 0,001
MgSO4 - 0,001 0,001
FeSO4X 7H2O - - 0.001
CaCI2 . 0,005 0,005
Mn Cl2XH2O - 0,001 -

40
Foto 7 Bioreactoarele cu cele 3 variante de medii de cultură pregătite pentru cultivarea speciei
L. Mezenteroides în vaderea obţinerii de dextran
4.2.5. Precipitarea dextranului
Mediu de cultură după 50 ore de incubaţie a fost precipitat prin utilizarea etanolului refrigerat.
În prima etapă, o cantitatea de etanol egală cu a lichidului cultural fost adăugată şi agitată
bine .A fost decantat supernatantul.
În cel de-al doilea pas, etanolul adus la o temperatură scăzută a fost adaugat şi agitat constant.

41
determinând precipitarea dextranlui. După 10 minute a fost decantat supernatantul a fost
adăugat iarăşi etanol operaţiunea repetându-se de 2 ori.
Precipitatul de dextran a fost uscat în prezenţa clorurii de calciu, la 30 ° C în exicator.
Randamentul a fost calculat pe baza substanţei uscate.

Foto 8 Sedimentarea dextranului din mediul cultural cu alcool

4.2.6. Purificarea dextranului
10 g de dextran a fost adăugat în 200 ml apa rece .
Dextranul a fost precipitat cu etanol răcit.Acest ciclu de dizolvare- precipitare a fost repetat
de trei ori. Dextranul a fost uscat in etuvă la 65 0 C iar apoi pus in exicator cu clorură de
calciu, la 30 ° C.

42
Foto 9 Filtrarea dextranului în vederea determinării cantitative

4.2.7. Determinarea vâscozităţii

Aparatul utilizat este vâscozimetrul Ostwald. Acesta , este format dintr-un tub în
forma de U a carui ramură mai largă se termina la partea inferioră cu un rezervor sferic.
Cealalaltă ramură constă dintr-un tub capilar terminat la partea superioară cu un rezervor
sferic mai mic . De o parte si de alta a rezervorului sunt marcate doua repere m si n care
determina un volum bine definit de lichid, al carui timp de scurgere se va determina
experimental. Vâscozimetrul trebuie sa stea în pozitie perfect verticală. Se citeşte si se
noteaza temperatura camerei.

Pentru fiecare lichid s-au facut 5 determinari ale timpului de scurgere. S-au calculat

mediile si , apoi s-a determinat valoarea medie a vâscozităţii . În Sistemul Internaţional

unitatea de măsură a viscozităţii dinamice este Pascal-secunda (Pa s), care este egală cu
1 kg m−1 s−1 .Pentru unitatea Pa s s-a propus denumirea de Poiseuille (a nu se confunda cu
poise), însă încă nu este acceptată.În sistemul CGS unitatea de măsură a viscozităţii dinamice
este poise, numită după Jean Louis Marie Poiseuille.

1 P = 1 g cm−1 s−1

Curent se foloseşte subdiviziunea centipoise (cP), deoarece la 20 °C apa are viscozitatea de

1,0020 cP, o coincidenţă convenabilă.

Relaţia dintre poise şi Pa s este:

10 P = 1 kg m−1 s−1 = 1 Pa s

1 cP = 0,001 Pa s = 1 mPa s

4.2.7. Evidenţierea calitativă a dextranului

Dextranul purificat în etapa anterioara a fost dizolvat în apă distilată (obţinându-se o
concentraţie finală de 1%). 3 ml din proba a fost tratată apoi cu 0,5 ml soluţie de iod
diluată(I2/KI) 0,01 N. După agitarea eprubetei s-a obţinut o culoare roşu brun, culoare

43
carcateristică dextranului .Paralel cu proba, am utilizat si un standard (dextran pur), urmând
aceleaşi etape, în final obţinându-se tot o soluţie roşu brun. Acest experiment ne-a confirmat
că bacteria Leuconostoc mesenteroides produce dextran in condiţiile de cultură descrise.

CAPITOLUL 5
REZULTATE ŞI DISCUŢII

Tabelul 5 cuprinde date sintetice , importante , referitoare la 3 parametri studiaţi în timpul

procesului de biosinteză al dextranului şi anume dinamica ph –ului, a biomasei şi randamentul
de bioconversie.Din tabel rezultă că în ce priveşte ph-ul nu sunt diferenţe semnificative intre
cele trei variante de mediu luate în studiu.În tote cazurile ph-ul scade atingănd un minim
cuprins între 4,35 la V2 şi 4,45 laV1 la 50 de ore de la inoculare.

Diferenţe semnificative se înregistrează între variante în ce priveşte biomasa

sintetizată.Producţia cea mai mare de biomasă exprimată în g/l se înregistrează după 20 de ore
la variantaV2 -2,34 g/l,iar cea mai mică valoare după 20 de ore la varianta V1 - 1,6 g/l.
Varianta V3 are după 20 ore de cultură valori apropiate de V2 respectiv 2,3 g/l.

TIMP PH FINAL MASA CELULARA RANDAMENT DE

INCUBARE (G/DL) CONVERSIE
ORE ZAHAROZA (%)
V1 V2 V3 V1 V2 V3 V1 V2 V3
0 7,5 7,5 7,5 0,2 0,2 O,2 - - -
2 7,1 7,3 7,1 0,25 0,28 0,26 11.4 11,0 10,3
4 6,9 7 6,8 0,32 0,35 0,33 13 12 11,2
6 6,7 6,8 6,5 0,54 0,58 0,55 21,6 21 18
8 6,1 5,9 6,0 0,65 0,87 0,79 26 36 27,8
12 5,5 5,5 5,6 0,8 1,23 1,0 28 40,1 31
16 4,9 5,0 4,9 1,07 1,56 1,4 30 44,1 35
20 4,7 4,8 4,7 1,6 2,34 2,3 31 46,0 38,0
24 4,8 4,5 4,6 1,3 2,23 2,1 25 42,0 36,0
36 4,5 4,4 4,4 1,1 2,1 1,9 21 37,0 31
50 4,45 4,35 4,4 0,9 1,5 1,4 17 29,3 29,5

Tabelul 5 Dinamica ph-ului,biomasei şi a randamentului de bioconversie

44
Randamentul maxim de conversie al zaharozei exprimat in % ,după 20 ore se constată tot la

V2 unde determinările au arătat că 46% din zaharoza introdusă iniţial în mediu a fost
metabolizată. Diferenţa este semnificativă faţa de V3 -38% şi distinct semnificativă faţă de
V1-31%. După 50 de ore însă diferenţa dintre V2 şi V3 este nsemnificativă valorile
înregistrate fiind de 29,3 la V2 respectiv 29,5 pentru V3.

DURATA DEXTRAN (g) VÂSCOZITATEA (Cp)

FERMENTAŢIEI
6 2,1 16,2
8 3,6 23,5
12 4,01 25,8
18 4,6 26,6
24 4,2 26,1

Tabel nr 6 Dinamica producţiei de dextran şi a vâscozitaţii la diferite perioade orare la

varianta de mediu de cultură V2

Corelaţia dintre producţia de dextran şi vâscozitate a fost studiată numai la varianta de mediu
V2. Din datele prezentate în tabelul 6 rezultă că există o corelaţie strânsă intre conţinutul de
dextran din mediul de cultură şi vâscozitatea mediului de cultură.Cea mai mare valoare a
vâscozităţii s-a determinat după 18 ore de cultură şi tot după aceast interval de timp s-a
înregistrat şi cel mai ridicat nivel al dextranului 4,6 g / litru. Aceste date sunt de altfel corelate
şi cu randamentul de bioconversie al zaharozei care are valori maxime după 18-20 ore.

Creşterea vâscozităţii se explică deci prin creşterea conţinutului de dextran dar şi al unui
maxim în ce priveşte cantitatea de biomasă din mediu, paralel cu reducerea cantităţii de
zaharoză pe masura metabolizării ei de enzimele extracelulare.

45
Fig. 1 Dinamica ph-ului la V1 pe durata desfăşurării procesului de biosinteză

Fig 2. Dinamica ph-ului la V2 pe durata desfăşurării procesului de biosinteză

46
Fig 3 Dinamica ph-ului la V3 pe durata desfăşurării procesului de biosinteză

Tabelele 1,2,3, prezintă valorile ph-ului la cele 3 variante experimentale de mediu.

Cu toate că între variantele de mediu există diferenţe semnificative sub aspectul

compoziţiei,dinamica ph-ului este semnificativ similară.După 50 de ore de cultură la toate
variantele experimentale ph-ul are valori cuprinse între 4,35 şi 4,45. De altfel fig .4 este
elocventă în acest sens.

Fig. 4 Valorile PH-ului pe durata a 50 ore la cele 3 variante de mediu

47
Fig. 5 Dinamica biomasei în funcţie de compoziţia mediilor de cultură

Diferitele compoziţii chimice ale mediilor de cultură influenţează puternic randamentul de

conversie a zaharozei la dextroză precum şi viteza de creştere a microorganismelor.
McClesky et al. 2 003 a raportat că diferite compoziţii ale mediulor de cultură au avut un
pronunţat efect asupra producţiei e dextran. Rezultatele obţinute de noi confirmă datele din
literatură care susţin că activitatea maximă a enzimei dextran sucrază şi implicit randamentul
maxim de bioconversie al zaharozei se înregistrează la variantele de mediu care asigură
materia primaoptimă pentru necesităţile metabolice ale microorganismelor în cazul de faţă
varianta de mediu V2. (Fig.6,7)

Fig. 6 Dinamica randamentului de conversie a zaharozei

48
Fig. 7 Producţia de dextran pe durata a 50 ore de incubare

Fig. 8 Producţia de dextran pe durata a 25 ore de cultură la V2

49
Fig 9 Valorile văscozităţii pe durata a 25 ore de cultură la V2

Pe figurile 8 şi 9 se poate observa corelaţia strănsă dintre acumularea dextranului în mediu şi

valorile vâscozităţii pe durata a 25 ore de cultură la V2. Se observă că după o creştere de circa
18 ore( cu o perioadă de creştere accelerată de circa 3 ore ) vâscozitatea se menţine apoi la
valori relativ constante pentru următoarele 13 ore.

CONCLUZII

1. În ce priveşte ph-ul nu sunt diferenţe semnificative intre cele trei variante de mediu luate în
studiu.În tote cazurile ph-ul scade atingănd un minim cuprins între 4,35 la V2 şi 4,45 laV1 la
50 de ore de la inoculare.

2. Diferenţe semnificative se înregistrează între variante în ce priveşte biomasa

sintetizată.Producţia cea mai mare de biomasă exprimată în g/l se înregistrează după 20 de ore
la variantaV2 -2,34 g/l,iar cea mai mică valoare după 20 de ore la varianta V1 - 1,6 g/l.
Varianta V3 are după 20 ore de cultură valori apropiate de V2 respectiv 2,3 g/l.

3. Randamentul maxim de conversie al zaharozei exprimat in % ,după 20 ore se constată tot la

50
V2 unde determinările au arătat că 46% din zaharoza introdusă iniţial în mediu a fost
metabolizată.

4. Există o corelaţie strânsă intre conţinutul de dextran din mediul de cultură şi vâscozitatea
mediului de cultură.Cea mai mare valoare a vâscozităţii s-a determinat după 18 ore de cultură
şi tot după aceast interval de timp s-a înregistrat şi cel mai ridicat nivel al dextranului 4,6 g /
litru. Aceste date sunt de altfel corelate şi cu randamentul de bioconversie al zaharozei care
are valori maxime după 18-20 ore. .

5. Rezultatele obţinute de noi confirmă datele din literatură care susţin că activitatea maximă
a enzimei dextran sucrază şi implicit randamentul maxim de bioconversie al zaharozei se
înregistrează la variantele de mediu care asigură o compoziţie optimă pentru necesităţile
metabolice ale microorganismelor în cazul de faţă varianta de mediu V2.

BIBLIOGRAFIE

1.Cocconcelli, P S; Porro, D; Galandini, S; Senini, L. Development of RAPD protocol for

typing of strains of lactic acid bacteria and enterococci. Lett Appl Microbiol. 1995;21:376–
379
2.Cote, G L; Ahlgren, J A. Kirk-Othmer encyclopedia of chemical technology. 4th ed. Vol. 16.
New York, N.Y: John Wiley & Sons, Inc.; 1995. Microbial polysaccharides; pp. 578–611.
3.deMan, J C; Rogosa, M; Sharpe, M. A medium for the cultivation of lactobacilli. J Appl
Bacteriol. 1960;23:130–135.
4.Holzapfel, W H; Schillinger, U. The genus Leuconostoc. In: Balows A, Truper H, Dworkin
M, Harder W, Schleifer K-H. , editors; Balows A, Truper H, Dworkin M, Harder W, Schleifer
K-H. , editors. The prokaryotes. 2nd ed. New York, N.Y: Springer-Verlag; 1992. pp. 1500–
1535.

51
5.Jeanes, A; Haynes, W C; Wilham, C A; Rankin, J C; Melvin, E H; Austin, M J; Cluskey, J
E; Fisher, B E; Tsuchiya, H M; Rist, C E. Characterization and classification of dextrans from
ninety-six strains of bacteria. J Am Chem Soc. 1954;76:5041–5052.
6.Kelly, W J; Asmundson, R V; Harrison, G L; Huang, C M. Differentiation of dextran-
producing Leuconostoc strains from fermented rice cake (puto) using pulsed-field gel
electrophoresis. Int J Food Microbiol. 1995;26:345–352.
7.Kim, D; Robyt, J F. Production and selection of mutants of Leuconostoc mesenteroides
constitutive for glucansucrases. Enzyme Microb Technol. 1994;16:659–664.
8.Martinez-Murcia, A J; Collins, M D. A phylogenetic analysis of the genus Leuconostoc
based on reverse transcriptase sequencing of 16S rRNA. FEMS Microbiol Lett. 1990;70:73–
84.
9.Monchois, V; Willemot, R-M; Remaud-Simeon, M; Croux, C; Monsan, P. Cloning and
sequencing of a gene for a novel dextransucrase from Leuconostoc mesenteroides NRRL-B-
1299 synthesizing only α(1→6) and α(1→3) linkages. Gene. 1996;182:23–32
10.Monsan, P; Paul, F. Enzymatic synthesis of oligosaccharides. FEMS Microbiol Rev.
1995;16:187–192.
11.Permaul, K; Pillay, D; Pillay, B. Random-amplified polymorphic DNA (RAPD) analysis
shows intraspecies differences among Xanthomonas albilineans strains. Lett Appl Microbiol.
1996;23:307–311
12.Pitcher, D G; Saunders, N A; Owen, R J. Rapid extraction of bacterial genomic DNA with
guanidium thiocyanate. Lett Appl Microbiol. 1989;8:151–156.
13.Seymour, F R; Julian, R L. Fourier-transform, infrared difference spectrometry for
structural analysis of dextrans. Carbohydr Res. 1979;74:63–75.
14.Seymour, F R; Knapp, R D; Lamberts, B L. Structural analysis of soluble d-glucans from
strains of Streptococcus mutans by 13C-nuclear magnetic resonance spectrometry. Carbohydr
Res. 1980;84:187–195.
15.Seymour, F R; Slodki, M E; Plattner, R D; Jeanes, A. Six unusual dextrans: methylation
structural analysis by combined G.L.C.-M.S. of per-o-acetyl-aldononitriles. Carbohydr Res.
1977;53:153–166.
16.Takahashi, M; Okada, S; Uchimura, T; Kozaki, M. Leuconostoc amelibiosum Schillinger,
Holzapfel, and Kandler 1989 is a later subjective synonym of Leuconostoc citreum Farrow,
Facklam, and Collins 1989. Int J Syst Bacteriol. 1992;42:649–651.

52
17.Villani, F; Moschetti, G; Blaiotta, G; Coppola, S. Characterization of strains of
Leuconostoc mesenteroides by analysis of soluble whole-cell protein pattern, DNA
fingerprinting and restriction of ribosomal DNA. J Appl Microbiol. 1997;82:578–588.
18.Welsh, J; McClelland, M. Fingerprinting genomes using PCR with arbitrary primers.
Nucleic Acids Res. 1990;18:7213–7218.
19.Wilham, C A; Alexander, B H; Jeanes, A. Heterogeneity in dextran preparations. Arch
Biochem Biophys. 1955;59:61–75
20.Wilke-Douglas, M., J. T. Perchorowicz, C. M. Houck, and B. R. Thomas. December 1989.
Methods and compositions for altering physical characteristics of fruit and fruit products.
Patent WO 89/12386.
21.Williams, J G K; Kubelik, A R; Livak, K J; Rafalski, J A; Tingey, S V. DNA
polymorphisms amplified by arbitrary primers are useful as genetic markers. Nucleic Acids
Res. 1990;18:6531–6535

53