Proiect pentru T.I.

Johann Wolfgang von Goethe

Cristina Gabriela- Alina

Clasa a XII a F
 Johann Wolfgang Goethe, înnobilat în anul 1782 (n. 28 august 1749,
Frankfurt am Main – d. 22 martie 1832, Weimar) a fost un poet german, ilustru
gânditor și om de știință, una dintre cele mai de seamă personalități ale culturii
universale.

Tânărul student,
Johann Wolfgang Goethe
Biografie
Familia

S-a născut la Frankfurt pe Main ca fiu al lui Johann Kaspar Goethe

(1710–1782), înalt funcționar de stat, și al Catharinei Elisabeth Textor
(1731–1808). Relația lui Goethe cu părinții nu a fost fără conflicte. Cu
excepția surorii sale născute la 7 decembrie 1750, Cornelia Friderike
Christiana, ceilalți frați toți au murit timpuriu. În anul 1758 tânărul
Goethe s-a înbolnăvit de variolă.

Din anul 1756 pînă 1758 a frecventat o școală publică. Un rol

esențial în educația religioasă luterană includea lectura Bibliei și
duminică slujbele la biserică. Primind o educație aleasă, a studiat
desenul, muzica (pianul și violoncelul), scrima, călărie, literatura
germană și universală, limbi străine vechi și moderne (greaca veche,
latina, ebraica, italiana, franceza și engleza).

Prima îndoială în credință, Goethe a avut-o în anul 1755 cu ocazia

cutremurului din Lisabona: Dumnezeu i-a pedepsit la fel pe cei
nevinovați că și pe cei vinovați și nu s-a dovedit părintește . Educația
religioasă pe care a primit-o în Frankfurt de la Johann Philipp
Fresenius, un prieten al familiei și mai târziu de la unchiul lui, preotul
Johann Friedrich Starck, nu i-a prea plăcut: Protestantismul Bisericii
care ne-a fost predat, a fost doar o singură moralitate uscată; la un
discurs înțelept nu s-au gândit, și doctrina nu era pentru inimă, nici
pentru suflet.
Numai ocupația cu Vechiul Testament, mai ales de poveștile de
Patriarhi Avraam, Isaac și Iacob i-au sugerat imaginațiile. Atitudinea
sa față de Bisericiă și dogma creștină, a rămas până mai târziu
distanțată și chiar ostilă.

De timpuriu a început Goethe să iubească literatura, la care avea

acces prin vasta bibliotecă de circa 2000 de volume a tatălui său.
Fascinat era și de teatru, în casa părintească anual se prezenta un
spectacol de teatru de păpuși. Din anul 1759 pînă 1761 (în timpul
Războiului de Șapte Ani), în timp ce Frankfurtul era ocupat de trupele
franceze, în casa părintească era găzduit un ofițer francez. Prin acesta
și trupei de artiști care îl însoțeau, Goethe a avut primul contact cu
teatrul franțuzesc.

În anul 1763 a asistat la un concert al tânărului Mozart, care atunci

avea șapte ani.

Mama, Catharina Elisabeth Goethe, Tata, Johann Caspar Goethe, acuarelă de

Georg Friedrich Schmoll (1775).
portret de Georg Oswald May (1776)
Sora lui Goethe, Camera de lucru a lui Goethe în
Cornelia Friderike Christiana Frankfurt

Perioada studenției

Leipzig
La îndemnul tatălui, în toamna anului 1765, Goethe începe să studieze
Dreptul la Universitatea din Leipzig de care nu prea era încântat, dar pe care îl
termină în anul 1768. Mai întâi Goethe trebuia să se adapteze hainelor și
manierelor, stilului elegant de viață, pentru a fi acceptat de noii concetățeni. În
acest timp o plăcere pentru el era, participarea la cursurile lui Christian Gellert,
un poet și filosof etic iluminist.

De asemenea participa și la cursurile de desen ale pictorului și sculptorului

Adam Oeser,directorul Universității din Leipzig. În acest timp scrie primele
poezii, Neue Lieder („Cântece noi”), pătrunse de un lirism puternic și elevat,
precum și o comedie întitulată Die Laune des Verliebten („Capriciul
îndrăgostitului”). Dar de asemenea tânǎrul Goethe se bucura de libertățile
departe de casa părintească. El vizita teatrul,asistând la spectacole sau
petrecea serile cu prietenii la bere. Aici are și prima deziluzie sentimentală, în
iubirea neîmpărtășită de Anna Katharina Schönkopf care după doi ani, este de
comun acord desființată. Acest eveniment l-a inclus în comedia Die
Mitschuldigen („Vinovații”), scrisă la întoarcerea lui acasă.
 Un an și jumătate, perioadă de refacere după deziluzia sentimentală în care
o prietenă a mamei sale,Susanne von Klettenberg îi aducea la cunoștință
conceptul pietetic al Herrnhuter Brüdergemeine, o derivație a Bisericii
Protestante, Goethe se ocupa cu misticismul, alchimia și cercetarea sufletului.

Strasbourg

Refăcut sufletește, la presiunile tatălui, Goethe se transferă în anul 1770 la

Universitatea din Strasbourg unde își continuă studiile juridice. Aici în Alsacia,
care este și regiunea cu mult drag descrisă mai târziu, îl întâlnește pe filozoful
Herder, teoreticianul mișcării Sturm und Drang („Furtună și Avânt”), care va
avea un rol hotărâtor în dezvoltarea intelectuală ulterioară a tânărului Goethe.
De la acesta va învǎța să perceapă lumea ca pe o imensă totalitate în care
fizicul și spiritualitatea sunt indivizibile: Nu arborii genealogici și războaiele sunt
importante, ci numai devenirea și existența popoarelor, vizibile în Vechiul
Testament, Homer, mituri și povești.

Tot Herder a fost cel care i-a atras atenția asupra puterii de expresie a unor
autori în limba lor originală, cum ar fi Homer, Ossian și Shakespeare, dar și a
poeziei populare, dându-i prin aceasta un impuls decisiv în dezvoltarea sa ca
poet.
Cu ocazia unei călării în Sessenheim, tânărul Goethe a ajuns într-o casă
parohială ospitalieră unde s-a îndrăgostit de fiica pastorului, Friederike Brion.
Poeziile pe care i le-a dedicat, care mai târziu au fost numite „Sesenheimer
Lieder” (printre care Willkommen und Abschied, Mailied, Heidenröslein) au fost
prin puterea lor expresivă „începutul revoluționar al unei epoci lirice noi” (der
revolutionäre Beginn einer neuen lyrischen Epoche).

- Anna Katharina Schonkopf, prima prietenă a lui

Goethe
Frankfurt

În vara anului 1771 Goethe și-a susținut disertația juridică. Nu i-a fost
aprobată deoarece conținea opinii contrare doctrinelor bisericii.

La sfârșitul lunii august 1771 a primit la Frankfurt o licență de avocat. Dorea

să devină activ în sensul progresiv al legilor umane. Deja în primul său proces,
fiind mai certăreț, a primit o dojană, experiență după care și-a pierdut dorința
de a mai exercita această profesiune. Cu acest proces, doar după câteva luni de
profesare s-a încheiat carieră lui de avocat, chiar dacă firma lui a mai existat
încǎ 4 ani, pînă la plecarea lui în Weimar. În aceastǎ perioadǎ Goethe se afla în
legătură cu „Darmstädter Kreis”, un cerc literar de iluminiști, format în jurul
filozofului Herder, unde mai sunt de amintit Johann Georg Schlosser (mai târziu
cumnatul lui) și Johann Heinrich Merck.

Pe tînărul Goethe, de asemenea îl urmăreau din nou planurile literare. De

data aceasta, tatăl lui nu avea nicio obiecție, ba chiar îl ajuta. Scrie un eseu
asupra arhitecturii germane (Von deutschen Baukunst) și un studiu asupra
dramelor lui Shakespeare. În aparenta dezordine a arhitecturii gotice ca și în
teatrul scriitorului englez, Goethe descoperă acea unitate tipică a geniului cu
natura, fiecare cu legi proprii.

În această perioadă, scrie drama intitulată Götz von Berlinchingen,

prelucrare a unei povești scrise după o carte care descrie viața unui cavaler de
jaf, Götz von Jagsthausen, din timpul războaielor țărănești germane. Această
piesă de teatru, prezentată pe o scenă făcută singur, ca în copilărie, va avea
mare succes. Aceasta a fost prima dramă germană modernă și a deschis calea
teatrului istoric popular.

Wetzlar

La logodna lui Kestner cu Charlotte Buff (numită „Lotte”), Goethe se

îndrăgostește de aceasta și cei doi păreau a fi de nedespărțit, până ce Kestner a
avut o discuție aprinsă și hotărâtoare cu Goethe. În aceeași noapte, Goethe a
fugit la Frankfurt, unde se stabilește definitiv, dar fiind tot timpul în călătorii.

La o vizită în Koblenz la Sophie von La Roche, Goethe se îndrăgostește de

fiica ei Maximiliane (care mai târziu se căsătorește cu Peter Anton Brentano), și
așa reușește să o uite pe Lotte.
Merck forțează ca piesa „Götz von Berlichingen” să fie prelucrată într-o
versiune nouă și publicată. În cele din urmă, piesa a fost publicată în propria
editură a lui Merck. Aceasta a avut un succes senzațional, rezultând și în tipăriri
false, ceea ce pe Goethe l-a făcut deodată celebru.

În corespondența sa cu Kestner, Goethe află de sinuciderea lui Karl Wilhelm

Jerusalem, un secretar din Wetzlar și prieten al lui Goethe, de care sunt legate
evenimentele în romanul său: Die Leiden des jungen Werther („Suferințele
tânărului Werther”). În acest roman, Goethe asociază și întîmplările sale cu
Charlotte Buff. Romanul a dus la o anumită „Werther-isterie” pe plan
european. Se raportau sinucideri stil „Jerusalem”. Cărțile Götz și Werther,
oricât de diferite erau, marcau un început nou al literaturii germane.
Revolta individualistă a poetului împotriva legilor morale ale societății într-
un stil plin de încărcătură emotivă, a consemnat consacrarea lui Goethe ca
reprezentant de frunte, necontestat ,al mișcări literare Sturm und Drang.

Timp de cincisprezece ani, inițiată la Strassburg și continuată până la plecarea

la Weimar, producția lirică a lui Goethe a fost prestigioasă, de o varietate
întinsă, de la ingenuitatea populară din Heidenröslein („Măceșul”) până la
grația de salon din ciclul Kleine Blumen, kleine Blätter („Flori mărunte, frunze
mici”). În acest timp a început să lucreze la primele versiuni ale lucrării sale
Faust (așa-zisul Urfaust), care cuprinde printre altele „cântecele lui Gretchen”.
În 1772 la Frankfurt, publică drama Prometheus, satira Götter, Helden und
Wieland („Zei, eroi și Wieland”), etc.

În iarna anului 1774, Goethe face cunoștință cu Lili Schönemann, o tânără

încântată, plină de viață, care era fiica unui bancher din Frankfurt. Goethe era
atît de entuziasmat de aceasta tânără, încît i-a dedicat rolul principal în drama
Stella și în muza Hermann und Dorothea.

Ajuns din nou în Frankfurt, Goethe a fost vizitat de Karl August von Sachsen
care i-a propus să devină sfătuitor în serviciile de conducere ale acestuia.

Prietenia cu Schiller

În iunie 1794 Schiller îl invitase pe Goethe să participe la noul sau jurnal,

„Horen”. Goethe a acceptat invitația și între cei doi s-a dezvoltat repede o
prietenie colegială, care avea să dureze până la moartea lui Schiller. Această
prietenie este documentată în corespondența publicată în anii 1828-29. În
schimb Goethe se distanța din ce în ce mai mult de Herder și de Wieland.

Operele de maturitate ale lui Goethe sunt străbătute de aspirația poetului

de a se elibera de frământările lăuntrice, de a dobândi armonia interioară,
seninătatea clasică. Pe această linie se înscriu romanele Wilhelm Meisters
Lehrjahre („Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister”, 1796) în opt volume,
Hermann und Dorothea (1797), precum și opera autobiografică Dichtung und
Wahrheit („Poezie și Adevăr”, 1808–1831) unde își prezintă cu plăcere perioada
anilori 1749–1775.
Cu moartea lui Schiller în 1805, Goethe simte o pierdere deosebită, și în
această perioadă se îmbolnăvește de mai multe boli: (zona zoster, colică
renală) etc.

O schimbare mare în viața lui Goethe, a fost anul 1806; pierderea

prietenului Schiller și apropiatul război. După bătălia de la Jena soldații
napoleonieni au jefuit și în Weimar. Pe data de 14 Octombrie 1806, doar
mulțumită intervenției curajoase a Christianei, casa lui Goethe nu a fost jefuită.
La scurt timp după aceste incidente, Goethe, în sfârșit legalizase relația cu
Christiane (martorii erau, fiul August în vârsta de 17 ani și secretarul Friedrich
Wilhelm Riemer).

Căsătoria nu l-a reținut însă ca deja în anul 1807 să aibă o profundă pasiune
pentru Minna Herzlieb, o tînără de 18 de ani, fiica unui librar din Jena. După
experiențele din acea perioadă, va rezulta romanul Die Wahlverwandtschaften
(„Afinitate electivă”, 1809). Caracteristic pentru Goethe este, cum el leagă în
aceast roman, poezia și știința naturală: în cercetarea contemporană legată de
chimie, se folosea termenul de „afinitatea elementelor”.

Sinteza îndelungatei experiențe de viață și evoluție artistică își găsește

expresia în drama Faust, operă căreia Goethe i-a consacrat ani îndelungați de
strădanie, până să ajungă la forma definitivă, atinsă cu puțin înainte de a se
stinge din viață. Adevărat poem universal, Faust este o creație care însumează
căutări și concluzi cruciale în istoria omenirii. Goethe a transformat imaginea
personajului legendar Doctor Faust într-o întruchipare a setei nepotolite a
omului de a ajunge la cunoașterea adevărului prin acțiune (de unde s-a creat
conceptul de ideal faustic al culturii și civilizației apusene), expusă în trecerea
de la frământarea contemplativă din Faust I, la acționismul voluntar din Faust II.
La Congresul din Erfurt, 27 septembrie - 14 octombrie în anul 1808, Goethe, a
fost primit de Napoleon I, Kurmainzer Statthalterei cu legendarul comentariu:
Voilà un homme! („Iată, un om!”) și decorând-ul cu Crucea Legiunii de Onoare.
Napoleon îi propusese lui Goethe, să meargă la Paris, și să scrie piese despre
eroi. Cu Carl Friedrich Zelter, a cărui muzică îi era mai plăcută decât „vuietul”
lui Beethoven, a continuat persistent extinsa corespondență de 30 de ani
(1799–1832). Cu acesta, Goethe se înțelegea nu numai în materie de muzică ci
și prietenește.

În lucrarea sa Zur Farbenlehre („Teoria culorilor”, 1810), ia o poziție contrară

concepției lui Isaac Newton și caută să demonstreze unitatea dintre spirit și
materie în fenomenele naturale.
În această perioadă Goethe scrie multe poezii care apar în renumitul West-
östlicher Divan , în care spre deosebire de poetul Rudyard Kipling în The Ballad
of East and West („Balada de Est și de Vest”), întâlnim acesta poezie liniștită și
privită cu egalitate:

Wer sich selbst und andere kennt,

Wird auch hier erkennen:
Orient und Okzident
Sind nicht mehr zu trennen.
(≈ „Cel care se cunoaște însuși și pe alții, o să recunoască și aici: Orient și
Occident nu mai sunt de despărțit.” ≈)

Ultimii ani de viață

După o lungă boală, Christiane, soția lui Goethe moare în anul 1816. Drept
urmare, în 1817, Goethe se retrage din conducerea teatrului din Weimar. Nora
sa se îngrijea de bunăstarea lui. În acest timp, Goethe a început să facă ordine
în lucrările sale.
În această perioadă scrie Geschichte meines botanischen Studiums („Istoria
studiului meu botanic”), până în 1824, urmate de lucrările Zur
Naturwissenschaft überhaupt („Către științe naturale”) gânduri despre
morfologie, geologie și mineralogie.

Goethe se imprietenise cu Karl Friedrich Reinhard și Kaspar Maria von

Sternberg. Temporar, se dedică aspectelor mistice. Agendele și notițele din anii
din urmă îi vor servi la scrierea lucrării Italienische Reise („Călătoria Italiană”).
În anul 1821 urmează o colecție de romane scurte: Wilhelm Meisters
Wanderjahre („Drumețiile lui Wilhelm Meister”).

În anul 1823 Goethe, se îmbolnăvește de inflamație a pericardului inimii.

După ce s-a însănătoșit, a devenit mai preocupat de spiritualitate decît înainte.
În Karlsbad, bătrânul Goethe face cunoștință cu tînăra de 19 de ani, Ulrike von
Levetzow, pe care o cere în căsătorie. Ea însă îl respinge, fapt pentru care
Goethe scrie în drum spre casă cu dezamăgire Marienbader Elegie („Elegia din
Marienbad”).
Cu ultimele puteri, reia lucrul la Faust II. El însuși nu mai scria, doar dicta, în
felul acesta Goethe rezolvîndu-și corespondența, dar și mărturisind în discuții
lungi problemele sale poetului Johann Peter Eckermann, care scria.

În anul 1830, moare fiul său, August, în Roma. În același an încheiea lucrul la
a doua parte din Faust. Aceasta a fost o lucrare care mulți ani a fost pentru el
cel mai important lucru. Formal era o piesă pentru scenă, dar care de fapt abia
abia se putea reprezenta. În ultimii ani s-a amestecat în controversele dintre cei
doi paleontologi Georges Cuvier și Étienne Geoffroy Saint-Hilaire referitoare la
catastrofism, dezvoltarea continuă a speciilor etc.
În august 1831 va vizita din nou pădurea Turingiei din Ilmenau, acolo unde i-
au venit primele idei științifice. 51 de ani mai târziu, după ce în 1780 a scris pe o
scîndură a unei căsuțe de vânătoare pe Kickelhahn celebrul său poem
Wandrers Nachtlied („Cîntecul de noapte al călătorului”), el a vizitat din nou
acest loc.

La 22 martie 1832 Goethe a murit de pneumonie. Ultimele sale cuvinte, care

se pare că ar fi fost: Mehr Licht! („Mai multă lumină!”), sunt relatate de
medicului său, Carl Vogel, care în momentul decesului însă nu era în camera lui
Goethe . Goethe a fost îngropat pe data de 26 martie la Mormântul Prinților în
Weimar.
După moartea poetului, aprecierea lui a scăzut. El se afla atunci în umbra lui
Friedrich Schiller, a cărui tendințe revoluționare se potriveau mai bine timpului,
decât poziția conservatoare a lui Goethe. În afara de diferiți critici, chiar și din
rîndul bisericii, i se reproșa lipsa de patriotism, de credință și de moralitate.
Abia după anii 1860, Goethe aparține de literatura predată la școlile germane.
Această perioadă de lipsă de atenție pentru Goethe și operele sale, s-a încheiat
cu crearea Imperiului German din anul 1871.

În timpul național-socialismului, naziștii au pomenit puțin de Goethe.

Umanismul și cosmopolitismul lui și idealul de educație de om pe sine stătător
și însuși finalizat, nu se potrivea cu ideologia fascistă. Alfred Rosenberg,
declarase în cartea sa din anul 1930 Der Mythus des 20. Jahrhunderts („Mitul
secolului 20”), că Goethe nu ar fi de folos pentru următoarea: „perioadă de
luptă aprigă, pentru că el a fost un personaj care a urât violența atât în viață cât
și în versuri”.

Mormântul prinților în Weimar

Scrieri

Poezie :
 1769: Cântece noi ("Neue Lieder")
 1785: Prometeu
 1795: Elegii romane ("Römische Elegien")
 1797: Mireasa din Corint ("Die Brandt von Korinth")
 1797: Zeul și baiadera ("Der Gott und die Bajadere")
 1808/1833: Faust (partea I și partea II)
 1818: Divanul occidental-oriental ("West-östlicher Diwan")

Teatru :
 1773: Götz von Berlichingen
 1779: Ifigenia în Taurida ("Iphigenie auf Tauris")
 1787: Egmont
 1790: Torquato Tasso
 Roman și nuvelă :
 1774: Suferințele tânărului Werther ("Die Leiden des jungen
Werthers")
 1795: Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister ("Wilhelm
Meisters Lehrjahre")
 1798: Hermann și Dorothea ("Hermann und Dorothea")
 1809: Afinitățile elective ("Die Wahlverwandtschaften")
 1821: Anii de peregrinare ai lui Wilhelm Meister ("Wilhelm
Meisters Wanderjahre")

Urmași

Goethe și soția lui, Cristiane, au avut cinci copii. Cu excepția

lui August (Julius August Walter von Goethe, n. 25 decembrie
1789, d. 28 octombrie 1830) celui mai în vîrstă, ceilalți au murit
foarte timpuriu, după cîteva zile sau săptămâni. Fiul lui Goethe,
Julius August Walter a avut trei copii: Walther Wolfgang (n.
1818, d. 1885), Wolfgang Maximilian (n. 1820, d. 1883) și Alma
Sedina (n. 1827, d. 1844). După moartea lui August soția
acestuia, Ottilie von Goethe a născut încă o fata Anna Sibylle, al
cărei tată nu era August. Această fata a murit și ea după numai
un an. Copii lui August rămânând necăsătoriți și fără copii, linia
lui Johann Wolfgang von Goethe direct descendentă s-a
terminat cu anul 1885.

Sora lui Goethe, Cornelia Fridericke (n. 1750, d. 1777) a avut două
fete (nepoatele lui Goethe), Luise Maria Anna Schlosser (1774-1811)
și Julie Schlosser (1777-1793) aceasta fără copii. Luise Maria Anna a
avut patru copii, al căror descendenți încă mai trăiesc în ziua de azi.
Lucrări în științe naturale

Goethe încerca să lege poezia, științele naturale, filozofia și

politică. Activități practice și întîlnirile cu alți oameni, sînt reflectate în
operele sale poetice și literare. Lucrările lui poetice, se bazează
întotdeauna pe întîmplări concrete. Goethe era fascinat de teoria
cunoașterii a lui Kant. Teza, „noi nu putem recunoaște obiectiv,
obiectele filosofiei, doar putem să ne gîndim despre cele
înregistrate”, erau tocmai convingeriile lui Goethe: Nun aber schien
zum erstenmal eine Theorie mich anzulächlen („Acuma pentru prima
dată mi-se pare să-mi surîdă o teorie”).

Botanică - Studiile lui Goethe asupra formele plantelor în special:

Die Metamorphose der Pflanzen, 1790 („Metamorfoza plantelor”,
1790), au fost recunoscute ca subiecte de îndrumare în lumea
specialiștilor. În domeniul botanicii, el este considerat fondatorul
morfologiei comparative. Una din descoperirile lui Goethe a fost, că
nu numai frunzele verzi, ci și părțile din floare sunt la fel și fructele
construite din frunze. Această descoperire, Goethe a formulat-o în
anul 1787 cu cuvintele: Vorwärts und rückwärts ist die Pflanze immer
nur Blatt („Înainte și înapoi planta este numai frunză”). Azi se
vorbește de omologarea organelor.

Zoologie - În domeniul zoologiei profesorul de anatomie Justus

Christian Loder i-a transmis lui Goethe multe abilități teoretice și
practice. La data de 27 martie 1784 în Jena, împreună au descoperit
la craniul uman osul interimar al maxilarului (lat. Os incisivum), care
la om înaintea nașterii se împreunează cu maxilarul superior (se mai
numește „Sutura incisiva goethei” sau „Os goethei”). Goethe, care
bănuia rudenia între animal și om, a cercetat mai amănunțit decât
toți alții, și a avut succes. Încă în acea noapte, Goethe îi scria lui
Herder: Ich habe gefunden – weder Gold noch Silber, aber was mir
unsägliche Freude macht – das Os intermaxillare am Menschen(N-am
găsit - nici aur, nici argint, dar ceea ce îmi face bucurie nespusă este
osul intermaxillar la om). Cu această descoperire în zoologie și în
special la embrionul uman, Goethe credea a fi reușit să găsească un
argument decisiv pentru a dovedi rudenia între om și maimuță.
Ulterior, s-a dovedit că ,,descoperirea" cu pricina fusese falsă, teoria
darwinistă rămînînd, pînă astăzi, nedemonstrată.

Optica și teoria culorilor -Goethe a făcut multe încercări la culorile

lumini, și la culorile optice și spectrale. În spiritul Kantian al Teoriei
cunoașterii, „teoria culorilor” a lui Goethe nu este o lucrare de științe
naturale ci, este o învățătură a priceperii - nu fizică, ci metafizică. În
această lucrare, el prin interpretarea lui a contrazis concepțiile lui
Newton la descompunerea spectrală a luminii. „Teoria culorilor” lui
Goethe nu îndeplinește criteriile de azi, pentru care în cercetările
științifice sunt ignorate. Cercetători al secolului al XX-lea (Niels Bohr,
Paul Feyerabend), le-au abordat din nou. Dintr-o perspectivă
psihologică, opera lui Goethe se poate consacra prima psihologie a
culorilor.

Înțelegerea științei - Inceputul observarii a filozofiei stiinței cu

metoda lui, Goethe el însuși a relatat în eseul: „Der Versuch als
Vermittler von Objekt und Subjekt” („Încercare ca mediator între
obiect și subiect”). Aici remarcă procedeul — în comparație cu
filozofia naturii al romantismului — ca empiric și nu speculativ.

În anul 1808, Goethe a fost ales ca membru extern al „Academiei de

Științe din Bavaria” (Bayerische Akademie der Wissenschaften).