Chircălan Marian Valentin__________________________________________Capitolul 2

2. Fundamentarea teoretică

2.1. Noțiuni de anatomie ale regiunii lombare a coloanei vertebrale

Fig. 2.1. Coloana vertebrală (sursa www.romedic.ro)

Regiunea lombară a coloanei vertebrale este formată din 5 vertebre, care se notează
de la L1 la L5, numite vertebre lombare. Acestea au corpul foarte voluminos, diametrul
transversal depăşind pe cel antero-posterior, și prelungiri laterale lungi numite apofize
costiforme. Peretele posterior al găurii vertebrale este format de arcul vertebrei, care este
alcătuit din mai multe elemente: două lame vertebrale, procesul spinos şi procesele
transverse. Lamele vertebrale se întind de la pediculi la procesul spinos. Fiecare lamă are o
faţă anterioară ce priveşte spre gaura vertebrei, o faţă posterioară acoperită de muşchi, o
margine superioară şi una inferioară, o extremitate medială ce se uneşte cu cea de partea
opusă, o extremitate laterală ce se întinde pană la masivul osos format de pedicul, proces
transvers şi procese articulare. (Papilian V., 2003)

6
Chircălan Marian Valentin__________________________________________Capitolul 2

Fig. 2.2. Vertebra lombară L2 (sursa www.salabucuresti.ro)

Procesul spinos porneşte de la locul de unire al celor două lame vertebrale,

prelungindu-se în jos, fiind alcătuit dintr-o bază, un vârf, două feţe laterale, o margine
superioară si alta inferioară. Are o direcţie orizontală, fiind orientat dinainte înapoi. Unirea
proceselor spinoase se realizează prin ligamentul supraspinos şi ligamentele interspinoase,
ce sunt mai lăţite în aceasta regiune şi de formă patrulateră.

Procesele costale sunt resturi de coastă. Acestea sunt mari şi turtite dinainte înapoi
şi pot fi confundate cu procesele transverse. Adevăratele procese transverse sunt mici
proeminenţe, una situată în dreapta şi alta în stânga, situate pe faţa posterioară a proceselor
costale, lângă rădăcina acestora din urmă şi poartă denumirea de procese accesorii. Precum
procesul spinos şi acestea prezintă o bază, un vârf, o faţă anterioară şi una posterioară, o
margine superioară şi una inferioară. Unirea acestora este făcută de o serie de formaţiuni
fibroase numite ligamente intertransversare, fiind mai dezvoltate în regiunea lombară decât
în regiunea cervicală şi toracică.

Procesele articulare au o direcţie verticală şi sunt dispuse în plan sagital. Sunt în

număr de patru: două superioare şi două inferioare. Procesele superioare ale unei vertebre
se articulează cu procesele articulare inferioare ale vertebrei supraiacente. Feţele articulare
ale proceselor superioare privesc medial şi se prezintă ca segmente de cilindru gol. Feţele
articulare ale proceselor inferioare privesc lateral şi se prezintă ca segmente de cilindru

7
Chircălan Marian Valentin__________________________________________Capitolul 2

plin. Articulaţiile proceselor articulare din regiunea lombară sunt trohoide, membranele
articulaţiilor fiind mai îngroşate. (Papilian V., 2003)

Pediculii arcului vertebral unesc extremitatea fiecărui arc vertebral cu corpul

vertebrei. Aceştia au o margine inferioară mai scobită şi o margine superioară mai puţin
scobită, între acestea fiind delimitată gaura intervertebrală.

Prima și cea de-a V-a vertebră lombară (L1 şi L5) sunt vertebre de tranziție. Spre
deosebire de celelalte, corpul celei de-a V-a vertebre lombare este mai înalt în partea
anterioară decât în partea posterioară, astfel încât fața inferioară pare oblică. Datorită
acestui lucru este format un unghi obtuz, deschis posterior, numit “promotoriu” între fața
anterioară a sacrului și fața anterioară a corpului vertebrei lombare V.

Fig. 2.3. Regiunea lombară (sursa www.salabucuresti.ro)

Între vertebre sunt localizate discurile intervertebrale. Acestea sunt structuri fibro-
cartilaginoase, fiind alcătuite la periferie din inelul fibros, iar în centru din nucleul pulpos,
ce formează articulații puternice și permite mișcarea. Rolul acestora este de a absorbi
șocurile și asigură un spațiu între vertebre pentru ca rădăcinile nervilor spinali să treacă
printre ele. În această zonă înălţimea discurilor intervertebrale poate atinge un maximum
de 9 mm, fiind mai înalte în partea anterioară. (Papilian V., 2003)

8
Chircălan Marian Valentin__________________________________________Capitolul 2

Articulațiile corpilor vertebrali sunt amfiartroze. Discurile intervertebrale se

interpun între suprafețele articulare, care sunt reprezentate de fața articulară inferioară a
unui corp vertebral și de fața articulară superioară a corpului vertebral subiacent. De
asemenea, forma lor este ușor concavă datorită incongruenței.

Capsula articulară se află între două corpuri vertebrale, solidarizându-le. Aceasta

este întărită la exterior de ligamentul vertebral comun anterior și ligamentul vertebral
comun posterior.

Articulațiile apofizelor articulare permit numai simpla alunecare a suprafețelor

articulare una față de cealaltă fiind articulații plane. Rolul acestora este de a limita
deplasarea excesivă dintre vertebre. Iar suprafețele articulare sunt reprezentate de apofizele
articulare.

Aparatul capsulo-ligamentar este format dintr-o capsulă foarte subțire, fiind întărită
de un ligament posterior în regiunea toracală și lombară. (Papilian V., 2003)

Prin această regiune trec mai mulţi muşchi. Una dintre originile muşchiului
latissimus dorsi sau muşchiul marele dorsal începe de la vertebra a VII-a toracală şi se
întinde până la vertebra a V-a lombară şi pe ligamentele supraspinoase corespunzătoare.
Muşchiul dinţat postero-inferior îşi are originea şi din procesele spinoase ale vertebrelor
lombare L1 şi L2.

De asemenea, printre aceştia se regăsesc şi muşchii masei comune fiind împărţită în

două coloane diferite, pe care le putem considera muşchi aparte. Lungul dorsal are originea
din apofizele transverse ale vertebrelor lombare şi din foiţa superficială a aponevrozei
lombare. Spino-spinosul are originea şi din apofizele spinoase ale primelor două vertebre
lombare. Sacro-lombarul, după cum transmite şi denumirea acestuia, are originea şi din
apofizele spinoase ale vertebrelor lombare. Pătratul lombar are originea din ligamentul ilio-
lombar şi se inseră pe vârfurile apofizelor transverse ale primelor 4 vertebre lombare,
având uneori inserţie suplimentară cu originea din apofizele transverse ale ultimelor 3-4
vertebre lombare şi este inervat de nervii rahidieni, rădăcinile D12, L1 şi L2.

Muşchii intertransversari sunt muşchi scurţi, ce leagă între ele procesele transverse
a două vertebre învecinate. Sunt dezvoltaţi în special în regiunile vertebrale cu cea mai
mare mobilitate de lateralitate, adică în regiunea cervicală şi în regiunea lombară. Muşchii
intertransversari lombari mediali leagă procesul accesor cu procesul mamilar al vertebrei

9
Chircălan Marian Valentin__________________________________________Capitolul 2

alăturate. Muşchii intertransversari lombari laterali au o porţiune anterioară întinsă între

procesele costale a două vertebre învecinate şi o porţiune posterioară întinsă între procesul
accesor şi procesul costal respective.

Fascia toracolombară este o lamă aponevrotică situată în regiunea lombară şi

toracică inferioară, având forma unui triunghi trunchiat. Marginea laterală dă inserţie
muşchiului dorsal mare. Marginea medială se fixează pe procesele spinoase ale ultimelor
vertebre toracice, ale tuturor vertebrelor lombare şi pe creastă sacrată mediană. Marginea
inferioară se prinde pe creasta iliacă şi pe marginea posterioară a osului coxal. Vârful
trunchiat este acoperit de trapez. Această fascie este rezultatul fuziunii mai multor
aponevroze de inserţie a muşchilor dorsal mare, dinţat postero-inferior, oblic intern şi
transvers al abdomenului. Pe marginea inferioară vin fibre din gluteul mare. (Niculescu C.,
1992)

Fig. 2.4. Regiunea lombară – mușchi (sursa Netter F., Ediția a treia)

Din această regiune pornesc cei mai mari şi mai voluminoşi nervi ai organismului.
Nervul sciatic, format din compartimentele plexului sacrat (L4, L5, S1, S2, S3) ajunge în
porţiunea fesieră unde trece peste muşchii gemeni, obturator intern şi pătrat femural, fiind
acoperit de muşchiul fesier mare. Străbate partea posterioară a coapsei şi ajunge în
regiunea poplitee unde se divide în două ramuri terminale, respectiv nervul peronier comun
şi nervul tibial. Nervul sciatic propriu-zis dă ramuri pentru articulaţia şoldului, articulaţia
genunchiului, adductorul mare şi ischiogambierii, cu excepţia capului scurt al bicepsului
femural. Din punct de vedere patogenic, dar şi tomografic, în cărţile clasice de neurologie

10
Chircălan Marian Valentin__________________________________________Capitolul 2

se descriu 4 tipuri de sciatică. Sciatica radiculară la care procesul patologic se găseşte în

canalul vertebral sau în spaţiul dintre discul intervertebral, ligamentele vertebrale şi
eventual articulaţia interpofizală. La acest nivel cauzele cele mai frecvente sunt herniile de
disc sau afecţiunile compresive, degenerative, inflamatorii, traumale sau tumorale. (Netter
F., Ediţia a treia)

Nervul femural ia naştere din diviziunile posterioare ale ramurilor ventrale ale
vertebrelor L2, L3 şi L4 şi reprezintă nervul porţiunii anterioare a coapsei. Inervează un
teritoriu cutanat mare pe faţa anterioară şi medială a coapsei, partea medială a gambei şi a
piciorului şi dă ramuri articulare pentru şold şi genunchi. Acesta poate fi afectat de leziuni
grupate în leziuni proximale şi leziuni distale. Leziunile proximale pot fi determinate de
afectări ale proceselor vertebrale, inflamaţii, fenomene degenerative, fenomene traumatice,
fenomene tumorale de la nivelul discurilor L2, L3, L4, poate fi vorba de spondiloze severe
cu punţi osteofizice mari, poate fi vorba de psoite, sau poate fi vorba de afectări
retropectineale de tip tumoral sau de tip limfom. Există însă mult mai frecvent forme
topografice parcelare şi particulare care includ 3 nivele. Paralizia superioară în care
leziunea este destul de sus, aproape de canalul vertebral sau la nivelul muşchiului psoas.
Rare ori se întamplă ca această regiune să fie singulară. De obicei se însoţeşte şi de alte
leziuni în plexul lombar.

Nervul obturator are originea în rădăcinile L2, L3, L4. Trunchiul său coboară pe
partea internă a muşchiului psoas şi în acest traseu intră în raport cu mai multe structuri
cum ar fi ganglionii limfatici lateroaortici, cu fosa ovariană, cu articulaţia sacroiliacă, cu
bifurcaţia arterei iliace şi cu canalul obturator. (Netter F., Ediţia a treia)

11
Chircălan Marian Valentin__________________________________________Capitolul 2

Fig. 2.5. Plexul lombar (sursa www.romedic.ro)

Partea inferioră a coloanei vertebrale, respectiv zona lombară şi sacrală, este

conectată de partea superioară prin ţesut conjunctiv. Ligamentele sunt ţesuturi conjunctive
puternice care leagă un os de altul. Ligamentul longitudinal anterior se întinde pe toată
lungimea coloanei fiind situat în partea anterioară a corpilor vertebrali. Ligamentul
longitudinal posterior este situat în canalul vertebral şi se extinde de-a lungul părţilor
posterioare ale corpurilor vertebrelor. Ligamentul galben este o bandă elastică lungă care
uneşte suprafaţa anterioară a laminei osoase, chiar în spatele măduvei spinării. De
asemenea, ligamente mai groase unesc vertebrele de osul sacral. (Papilian V., 2003)

Fig. 2.6. Ligamente vertebrale regiunea lombară (sursa Netter F., Ediţia a treia)

2.2. Bilanţul articular

Articulaţia lombosacrată uneşte sacrul cu vertebra a V-a lombară. Această

articulaţie este compusă dintr-un disc intervertebral, partea inferioară a ligamentelor
vertebrale longitudinale (anterior şi posterior), o capsulă articulară pentru articulaţia
proceselor articulare , ligamentele galbene, ligamentul supraspinos şi interspinos. (Sidenco
E. L., 2012)

12
Chircălan Marian Valentin__________________________________________Capitolul 2

Mişcările coloanei vertebrale se evaluează pornind de la “poziţia zero”, din

ortostatism, cu bazinul fixat. Mişcarea de flexie determină curbura concavă a trunchiului în
sens ventral: lordoza lombară se inversează, cifoza dorsală se accentuează, rahisul cervical
devine rectiliniu sau uşor concav înainte. Amplitudinea rahisului dorso-lombar este dificil
de evaluat clinic, deoarece nu există repere absolute. Se poate măsura unghiul format între
verticală şi linia care uneşte unghiul antero-superior al marelui trohanter cu marginea
anterioară a acromionului, dar acest unghi cuprinde şi amplitudinea de flexie a coapsei.
Metoda radiologică este mai precisă: se măsoară unghiul format între poziţiile iniţială şi
finală ale platoului superior al primei vertebre toracale. Se obţine astfel un unghi de 80-
90°, din care 50° se fac la nivelul rahisului lombar şi 40° la nivelul celui dorsal. (Sidenco
E. L., 2012)

Mişcarea inversă flexiei, mişcarea de extensie, care curbează coloana pe faţa sa

dorsală, prin accentuarea lordozelor lombară şi cervicală şi redresarea relativă a cifozei
dorsale. Amplitudinea de extensie este mult mai dificilă de apreciat decât cea a flexiei. La
rahisul dorso-lombar se poate evalua unghiul între verticală şi linia care uneşte unghiul
antero-superior al marelui trohanter şi marginea anterioară a acromionului.

Extensia coloanei lombare se face uşor. Mişcarea este limitată de tensiunea

ligamentului vertebral comun anterior, tensiunea muşchilor abdominali anteriori, contactul
apofizelor spinoase între ele şi contactul marginilor articulare inferioare cu lamele
vertebrale. Fixarea mişcării este făcută de contracţia marelui fesier şi a muşchilor ischio-
gambieri şi de greutatea bazinului şi a membrelor inferioare. Mişcarea este realizată prin
acţiunea muşchilor care alcătuiesc masa comună, acţiune susţinută şi de muşchii accesori:
muşchii interspinoşi, transversul spinos şi rotatorii spatelui. Extensia trunchiului se execută
pentru toate cele 5 forţe, precum celelalte mişcări ale trunchiului. (Sidenco E. L., 2012)

Extensia coloanei lombare pentru forţa 4 şi 5, împotriva gravitaţiei, se execută din

decubit ventral, se susţine bazinul, subiectul extinde coloana lombară până când partea
inferioară a toracelui se ridică de pe planul mesei. Rezistenţa se aplică pe partea inferioară
a toracelui. Pentru forţă 3, împotriva gravitaţiei, mişcarea se execută împreună cu extensia
coloanei dorsale din decubit ventral, se susţine bazinul, subiectul extinde coloana dorsală şi
coloana lombară pe toată amplitudinea de mişcare. Fără gravitaţie, pentru forţă 2, extensia
coloanei lombare se realizează, de asemenea, împreună cu extensia coloanei dorsale din
decubit ventral, se susţine bazinul, subiectul execută mişcarea pe amplitudine limitată.

13
Chircălan Marian Valentin__________________________________________Capitolul 2

Pentru forţă 1, fără gravitaţie, mişcarea se execută din decubit ventral, examinatorul
palpează muşchii extensori spinali care se contractă în timp ce subiectul încearcă să ridice
trunchiul.

Înclinaţiile laterale sau inflexiunile sunt mişcările care curbează rahisul de o parte.
Pentru rahisul dorso-lombar văzut din spate, linia spinoasă face o linie concavă cu direcţia
de înclinaţie.

Rotaţia este mişcarea de torsiune a rahisului în jurul axei sale longitudinale,

aducând privirea în lateral, de partea în care se face rotaţia. Pentru rahisul dorso-lombar,
rotaţia trunchiului antrenează linia umerilor. Unghiul format între această linie şi planul de
referinţă măsoară amplitudinea de rotaţie a trunchiului care este de maximum 30-45° de
fiecare parte.

Ridicarea bazinului este facută de muşchi ca au originile, inserţiile şi inervaţiile în

această regiune. Împotriva gravitaţiei, forţă 4 şi 5, mişcarea este executată din decubit
dorsal sau ventral, coloana lombară în extensie moderată, subiectul apucă marginile mesei
pentru a-şi menţine toracele, trăgând bazinul spre torace. Dacă muşchii braţelor şi ai
umerilor sunt slabi, este nevoie de un ajutor care să menţină toracele. Rezistenţa se aplică
deasupra articulaţiei gleznei. Pentru forţă 3 împotriva gravitaţiei mişcarea este executată
din decubit dorsal, gambele întinse şi coloana lombară în extensie moderată, subiectul se
poate ţine de marginile mesei pentru a-şi susţine toracele şi trage bazinul spre torace. Se
aplică o rezistenţă uşoară pentru forţa 3. Dacă realizarea mişcării se execută fără rezistenţă
se notează forţă 2. O altă variantă pentru forţă 3 împotriva gravitaţiei se execută în
ortostatism, se susţine toracele, subiectul ridică bazinul spre torace pe toată amplitudinea
de mişcare. Mişcarea se notează forţă 1 şi 2 fără gravitaţie dacă subiectul încearcă să tragă
bazinul în sus şi este percepută o contracţie a pătratului lombar prin palpare profundă a
regiunii lombare sub marginea externă a masei comune. (Sidenco E. L., 2012)

14