UNIVERSTATEA “AL. I.

CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXA

ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Mocanu Sorin Andrei

Anul 2, Sem.1

Cartea a -X- cea

In cartea a -X- cea se vorbeste despre victoria lui Constantin asupra lui Liciniu.

În 312, Constantin „a trecut la credința creștină” și a continuat să dețină funcția Pontifex

Maximus funcție care permitea conducerea religioasă, pe care o avuseseră toți cei cărora li se
atribuise titlul de „Caesar”, adică conducător al statului roman și al religiei,- bineînțeles
păgâne -, funcție deținuta de toți Caesarii, inclusiv cei de dinainte de Hristos.

În urma întrevederii dintre Constantin și Licinius de la Mediolanum (februarie-martie 313)

este promulgat „Edictul de la Milano”. Textul acestui edict este dat de Lactanțiu în latină și de
Eusebiu de Cezareea în greacă. De fapt, este o scrisoare adresată de Licinius guvernatorilor
provinciilor controlate de el, prin care le cerea să înceteze orice persecuție asupra creștinilor,
iar proprietățile confiscate de la aceștia să fie imediat returnate. Scrisoarea nu consfințea
creștinismul ca religie de stat și nici nu-l angaja personal pe Licinius în credința creștină.

Prin „Edictul de la Milano” (313) dat de împăratul Constantin cel Mare și cu „Edictul de la
Tesalonic” (380) al împăratului Teodosie (346-395), creștinismul a sfârșit prin a deveni o
realitate mai întâi tolerată, iar mai apoi constituțională a Imperiului Roman. Tradiția a reușit
să împământenească chiar și în cultura laică ideea că Edictul de la Milano, proclamat de
Constantin și Licinius este actul prin care se instituie toleranța față de cultul creștin, dar
monografiile istorice precizează că Galerius a emis un edict de toleranță în 311.
Relațiile dintre cei doi împărați au început să se tensioneze, astfel, în 316, se declanșează un
prim război civil. Constantin obține o victorie în bătălia de la Cibalae (Pannonia). Înțelegerea
care s-a încheiat între cei doi prevedea ca Licinius să-i cedeze lui Constantin toate provinciile
sale est-europene cu excepția Traciei, păstrându-și însă poziția de augustus. Pe 1 martie 317,
la Serdica (astazi, Sofia), Constantin a anunțat numirea a trei caesari: fiul său Crispus în vârstă
de 12 ani, fiul său Constantin, de 6 luni și fiul lui Licinius, Licinianus, care avea 1 an și 8 luni.
După 320, Licinius sprijinit de cercuri păgâne din Orient, inițiază o politică anticreștină, în
timp ce Constantin se apropie tot mai mult de pozițiile bisericii creștine. În noul război civil
care izbucnește în 324, Licinius este înfrânt în două mari bătălii, la Adrianopol (3 iulie) și
Chrysopolis în Asia Mică (26 septembrie), este capturat și executat anul următor la Tesalonic.

In cartea Martirii Palestinei se vorbeste despre persecutia contra crestinilor, intre anii 303-
311, la Cezareea Palestinei, unde autorul a fost martor ocular.

Persecuția creștinilor este o noțiune care acoperă o diversitate de evenimente, comportamente

și acțiuni disparate în epoci și locuri ce au în comun diferite tipuri de abuzuri făcute împotriva
comunității creștine cu premeditare și perseverență. Persecuția creștinilor este un fenomen ce
s-a perpetuat încă de la apariția creștinismului și până în prezent. Creștinismul timpuriu era
persecutat atât de evreii din a căror religie a apărut, cât și de Imperiul Roman care controla
cea mai parte a spațiului unde creștinismul timpuriu era distribuit. Acest lucru a continuat din
secolul I și până la începutul secolului al IV-lea, când religia creștină a fost legalizată prin
Edictul de la Milano, devenind mai apoi religie de stat în Imperiul Roman.

Misionarii creștini, cât și neofiții pe care aceștia i-au convertit la Creștinism au fost ținte ale
persecuțiilor, de multe ori până într-acolo încât au devenit martiri ai credinței lor. Există și o
istorie a suferințelor fiecărei denominaţiuni creştine în parte din cauza altor creștini sub
acuzația de erezie, mai ales în secolul 16 în timpul Reformei Protestante.

Pamfil din Cezareea este un teolog, preot și mucenic, conducătorul Școlii teologice din
Cezareea. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 16 februarie.

Pamfil s-a născut către 240-250 Berit (azi Beirut, capitala Libanului), într-o familie bogată și
de cinste. În tinerețe renunță la bogății, își închină viața lui Hristos și pleacă la Alexandria,
unde este elevul lui Pierios, succesorul lui Origen la conducerea Școlii teologice din
Alexandria.Mai apoi vine la Cezareea Palestinei, este hirotonit preot și i se încredințează
conducerea Școlii teologice din Cezareea, fondată de Origen în prima jumătate a secolului al
III-lea. Aici Pamfil adună o bibliotecă importantă pentru acea epocă, de care se folosește unul
ucenicii săi, episcopul, istoric al Bisericii, Eusebiu de Cezareea. De altfel, Eusebiu de
Cezareea a fost prietenul mai tânăr și ucenicul lui Pamfil.

Persecuția lui Dioclețian izbucnește în 303 și mai mulți dintre ucenicii lui Pamfil mor ca
mucenici între care Apfian și Edesius. În 307 izbucnește persecuția lui Maximin II Gaia.
Pamfil este arestat prin ordinul prefectului Urban, guvernatorul Palestinei, în noiembrie 307.
Cum refuza să aducă sacrificii zeilor și împăraților, este chinuit în multe feluri și aruncat în
temniță. În închisoare Pamfil continuă să scrie, să copieze și să corecteze manuscrise. În
colaborare cu Eusebiu, care vine să-l viziteze în închisoare, Pamfil scrie o Apologie pentru
Origen, în cinci cărți, pe care Eusebiu a editat-o după moartea lui Pamfil ca mucenic,
adăugându-i alte șase cărți. Pamfil, împreună cu alți creștini din școala lui - între care Valens,
diaconul Bisericii din Ierusalim și Pavel din Jamia - sunt condamnați la moarte prin decapitare
în februarie 309.