1) Definitia dreptului comertului international: dreptul comerțului internațional este

ansamblul de norme conflictuale, norme de drept civil, de drept comercial și norme de drept
material uniform, iar în anumite limite și norme de drept internațional public prin care se
reglementează raporturile de comerț internațional și de cooperare economică și tehnico-
științifică stabilite între participanții la circuitul mondial de valori și de cunoștințe.

2) Caracterul comercial al raporturilor de drept ale comertului international:

Comercialitatea

In termeni generali, comercialitatea desemnează calitatea sau atributul unui raport juridic
de a fi comercial. La modul concret însă, comercialitatea se definește în dreptul intern al fiecărei
țări, ca fiind determinată în raport cu criteriile stabilite într-un atare sens adică sistemul de drept
respectiv. De aceea raporturile juridice de comerț internațional vor fi calificate ca și comerciale
prin referire la normele dreptului național care potrivit normelor de drept internațional privat
constituie lex causae.
Pentru determinarea caracterului comercial a unui act sau fapt juridic în literatura juridică
s-au propus două concepții:
-Concepția subiectivă potrivit căreia calitatea de comerciant a celui ce săvârșește un anumit act
sau fapt juridic determină prin ea însăși caracterul comercial al acelui fapt.
-Concepția obiectivă atributul comercial poate fi dat și de obiectul reglementărilor juridice care
este comerțul, activitatea comercială. Potrivit acestui criteriu sunt luate în considerare ca acte sau
fapte de comerț operațiile necesare vieții comerciale, actele și faptele comerciale prin ele însele,
făcându-se abstracție de calitatea celui ce le săvârșește.
Legiuitorul român atunci când a reglementat raporturile de comerț internațional, nu face
referire deloc la calitatea celui care săvârșește acte sau fapte de comerț, de unde rezultă că
singurul criteriu luat în considerare pentru calificarea unor asemenea acte este natura lor. Prin
urmare în legislația României s-a dat prioritate concepției obiective și fără a fi negată concepția
subiectivă aceasta din urmă a fost marginalizată, fiind trecută într-un plan secundar.

3 Caracterul international al raporturilor de drept ale comertului international

Caracterul internațional este rezultatul faptului că arbitrajul se realizează în cadrul

comerțului internațional și include un element de extraneitate, care vine în contact cu un sistem
de drept străin.
Prin obiectul său, litigiul arbitrai este întotdeauna internațional. Dar arbitrajul sesizat cu
soluționarea litigiului poate să fie național. De exemplu, Comisia de arbitraj de pe lângă Camera
de Comerț și Industrie a României este o instituție națională care soluționează litigii de comerț
exterior. Deși funcționează în cadrul unui anumit sistem
de drept, arbitrajul național are o competență internațională.1
Arbitrajul național se deosebește de arbitrajul străin prin locul unde se găsește sediul
instanței arbitrale. După cum arbitrajul se află în țară sau în străinătate, arbitrajul va fi național
sau străin. Astfel, art. I, par. 1 al Convenției de la New York din 10 iunie 1958 prevede ca fiind
străină sentința arbitrală dată pe teritoriul altui stat, decât acela unde se cere recunoașterea și
executarea ei.
A
In literatura juridică s-a preconizat ca stabilirea caracterului național sau străin al
1
Căpățână, O., op.cit., pag. 15.
organului arbitrai să se facă în raport de sistemul de drept aplicabil. Acest criteriu este însă
necorespunzător, dacă părțile nu au precizat legea aplicabilă arbitrajului.1
Caracterul internațional al organului arbitrai este configurat de anumite elemente. Fără a fi
desprins de orice legătură cu organizarea și legile unui stat, arbitrajul internațional se
individualizează prin alegerea unor arbitri de cetățenie străină, supunerea procedurii arbitrale
unei/legi stabilite de părți, fixarea locului unde se va ține dezbaterea litigiului. Dintre instituțiile
arbitrale, un caracter propriu-zis internațional prezintă numai arbitrajul de pe lângă Camera de
Comerț Internațională din Paris.2

4) Notiunea de profesionist in lumina Codului Civil roman: Potrivit art. 3 Cod civil prin
profesionist urmând a înțelege toți cei care exploatează o întreprindere. Din punct de vedere a
dreptului comerțului internațional, profesionist înseamnă exercitarea de către una sau mai multe
persoane a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea, ori înstrăinarea de
bunuri sau în prestarea de servicii făcute în scop lucrativ.

5 Conventiile internationale :

Convențiile comerciale internaționale reprezintă înțelegeri scrise între două sau mai multe
state privind reglementarea problemelor de comerț exterior. în dezvoltarea schimburilor
internaționale, convențiile comerciale au o pondere și un rol tot mai însemnat. Prin precizarea
drepturilor și obligațiilor convenite între părți, convențiile internaționale asigură corecta lor
îndeplinire, precum și stabilitatea raporturilor juridice. Convențiile comerciale internaționale pot
fi multilaterale sau bilaterale.

A. Convențiile multilaterale
Convențiile multilaterale, deși restrânse numeric, au un rol eficace. Datorită razei lor de
acțiune, convențiile multilaterale contribuie la unificarea normelor de drept material și
conflictual privind comerțul internațional.
A

In contextul relațiilor dintre state, convențiile multilaterale pot avea un caracter mondial.
Aceste convenții interesează toate statele membre ale comunității, cum ar fi Acordul privind
constituirea Organizației Mondiale de Comerț încheiat la Marrakech la 15 aprilie 1994.
A

In funcție de anumite interese convențiile multilaterale pot prezenta și un caracter

regional. La asemenea convenții participă numai un grup de state, cum ar fi Tratatul de la
Maastricht asupra Uniunii Europene din 7 februarie 1992.
A

In domeniile comerțului internațional, convențiile multilaterale sunt exemplificate prin:

Convenția de la Haga din 15 aprilie 1958 referitoare la legea aplicabilă transferului proprietății în
cazul vânzării cu caracter internațional de obiecte mobile corporale; Convenția de la Geneva din
7 iunie 1930 cuprinzând legea uniformă asupra cambiei și biletului la ordin; Convenția
Națiunilor Unite cu privire la transportul multimondial internațional de mărfuri încheiată la
Geneva la 24 mai 1980; Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine

1
Mazilu, D. (2011) Tratat privind dreptul comerțului internațional, Editura Universul Juridic, pag. 622.
2
Căpățînă, O., op.cit., pag. 17.
încheiată la New York la 10 iunie 1958 la care România a aderat prin Decretul nr. 186 din 21
iulie 1961.
Prin intermediul convențiilor multilaterale se instituie norme uniforme, care permit o
reglementare unitară a aporturilor de comerț internațional și cooperare economică internațională.
Dificultățile rezultate din diversitatea reglementărilor naționale sunt atenuate, realizându-se
uniformizarea normelor de drept conflictual și crearea unui drept material uniform.

B. Convențiile bilaterale
A

In relațiile comerciale, convențiile bilaterale sunt foarte numeroase. Ele constituie o

modalitate juridică importantă și eficientă. Folosirea cu prioritate a convențiilor bilaterale se
explică prin faptul că realizează un echilibru între cerințele celor două state și contribuie la
menținerea unor relații favorabile schimburilor internaționale. Totuși, convențiile comerciale
bilaterale sunt mai mult izvoare de drept conflictual, decât de drept material. în practica
internațională, convențiile comerciale bilaterale sunt utilizate sub formă de tratate și acorduri.

Bl. Tratatul comercial

Tratatul comercial este actul juridic prin care statele își organizează schimburile de
mărfuri. Tot prin intermediul tratatului se soluționează și aspectele adiacente relațiilor
comerciale. Astfel, se reglementează transportul mărfurilor, regimul vamal, tranzitul, situația
juridică a reprezentanțelor și agențiilor comerciale, a oficiilor consulare, precum și a persoanelor
care săvârșesc fapte de comerț pe teritoriul celuilalt stat.
în practica convențională, problemele comerciale sunt reglementate, uneori, împreună cu
cele de navigație. în acest caz, înțelegerea părților poartă denumirea de tratat de comerț și
navigație.
Tratatul de comerț este format din principii generale, care reprezintă un cadru juridic
pentru o perioadă mai îndelungată. în conformitate cu dispozițiile tratatului, anual, se încheie
înțelegeri comerciale.
Un tratat de comerț este alcătuit din titlu, preambul și un număr de articole. Titlul
cuprinde denumirea tratatului și statele semnatare, iar preambulul voința părților de a promova și
facilita relațiile lor comerciale. Clauzele esențiale ale unui tratat de comerț sunt următoarele:
clauza națiunii celei mai favorizate; clauza regimului național.
Egalizarea avantajelor între părțile unei înțelegeri comerciale se realizează în baza unor
principii generale. Ele sunt concretizate de clauza națiunii celei mai favorizate sau de clauza
regimului național.
Prin clauza națiunii celei mai favorizate se înțelege că țările semnatare își acordă
reciproc condiții și înlesniri comerciale, la fel de favorabile ca oricărui alt stat terț.
Folosirea clauzei națiunii celei mai favorizate implică două raporturi juridice: raportul de
bază care se tabilește între statul ce acordă tratamentul cel mai favorabil și statul beneficiar și
raportul de referință care există între statul cedent și statul favorizat. Raportul de referință poate
fi prealabil sau ulterior raportului de bază.
Clauza națiunii celei mai favorizate are rolul să unifice conținutul material al regulilor
juridice aplicabile în raporturile dintre părți și să stabilească condiții de concurență egală pentru
exportatorii străini. Tot clauza asigură și o stabilitate a comerțului prin evitarea unor eventuale
concesiuni care pot fi acordate altui stat.
Clauza națiunii celei mai favorizate are o natură convențională. Clauza poate fi unilaterală
sau bilaterală, fiind asimilată unui contract unilateral sau unei stipulații sinalagmatice. în mod
obișnuit statele își asumă obligația de acordare reciprocă a tratamentului națiunii celei mai
favorizate printr-o clauză bilaterală. Acordarea reciprocă a tratamentului națiunii celei mai
favorizate se poate face și într-un cadru multilateral.
Din punct de vedere a poziției statelor clauza națiunii celei mai favorizate prezintă două
forme și anume: forma necondiționată sau principiul egalității, care presupune că părțile își
conferă, fără rezerve sau restricții, privilegiile și avantajele recunoscute unei țări terțe; forma
condiționată sau principiul compensației, care înseamnă că privilegiile și avantajele acordate
unui stat terț sunt extinse între părți numai în schimbul unor concesii speciale și compensații
reciproce.
După domeniile la care se aplică clauza națiunii celei mai favorizate poate fi generală sau
specializată. Clauza generală are o sferă întinsă de aplicare. Tratamentul națiunii celei mai
favorizate privește ansamblul domeniilor de relații dintre statele contractante. în practică, clauza
generală se referă numai la relațiile din anumite domenii.
Clauza specializată indică domeniile care beneficiază de tratamentul națiunii celei mai
favorizate. Enumerarea concretă a clauzei circumstanțiază sfera de aplicare a tratamentului
națiunii celei mai favorizate în raporturile dintre părțile contractante.
Clauza națiunii celei mai favorizate poate prezenta și o formă modificată. în această
variantă, aplicarea tratamentului favorizant este sub rezerva unor anumite avantaje sau facilități.

Clauza regimului național sau principiul posibilităților egale constă în faptul că

persoanele, aparținând unei țări străine care desfășoară activitate de comerț pe teritoriul statului
partener au, în principiu, aceleași drepturi și obligații ca și naționalii.
Tratamentul luat în considerare este prevăzut de legislația internă a statului partener.
Clauza regimului național înlătură discriminarea și asigură egalitatea de tratament.
Clauza tratamentului național stabilește același regim pentru mărfurile importate și cele
interne. Acordarea tratamentului național elimină obstacolele netarifare prin care se protejează
industriile naționale.
B2. Acordul comercial
Acordul comercial este o înțelegere interguvemamentală prin care se reglementează
schimburile reciproce de mărfuri și se garantează un anumit regim politico-economic.
în raport cu tratatul comercial, acordul se caracterizează prin următoarele trăsături:
constituie forma obișnuită și frecventă a înțelegerilor comerciale; prezintă un conținut mai
detaliat.
După perioada lor de valabilitate, acordurile comerciale pot fi clasificate în modul
următor: pe termen scurt, anuale; pe termen mediu, bienale sau trienale; pe termen lung,
cincinale.
Un acord comercial este alcătuit din două părți și anume: textul propriu-zis și anexele.
A
Textul acordului comercial este format din titlu, preambul și un număr de articole. In titlu și
preambul se arată obiectul, precum și scopul pentru care s-a încheit acordul comercial. De
asemenea, în preambul se specifică motivele care au stat la baza înțelegerii.
Articolele acordului comercial conțin dispoziții de drept internațional, de drept
administrativ sau de drept financiar. Ele se referă la următoarele probleme: contingentele de
mărfuri, stabilite în listele anexe; modalitatea și termenul de contractare a contingentelor; nivelul
de prețuri; instituirea unui regim preferențial; eliberarea licențelor de export și import;
reglementări vamale; comisiile mixte; operațiuni legate; reglementarea reexporturilor; modul de
efectuare a plăților; condiția persoanelor fizice și juridice străine; soluționarea litigiilor; modul
de lichidare a acordului; valabilitatea acordului și modul de prelungire.
 Articolele pot cuprinde și unele stipulații speciale. Astfel, pot fi reglementate o serie de
operațiuni ca prelucrarea mărfurilor, tranzitul sau diverse prestațiuni de servicii.
Anexele au rolul de a exemplifica și interpreta principiile generale inserate în textul
acordului. Felul și numărul anexelor este determinat de specificul acordului comercial.

6) Tratatele comerciale
Tratatul comercial
Tratatul comercial este actul juridic prin care statele își organizează schimburile de
mărfuri. Tot prin intermediul tratatului se soluționează și aspectele adiacente relațiilor
comerciale. Astfel, se reglementează transportul mărfurilor, regimul vamal, tranzitul, situația
juridică a reprezentanțelor și agențiilor comerciale, a oficiilor consulare, precum și a persoanelor
care săvârșesc fapte de comerț pe teritoriul celuilalt stat.
în practica convențională, problemele comerciale sunt reglementate, uneori, împreună cu
cele de navigație. în acest caz, înțelegerea părților poartă denumirea de tratat de comerț și
navigație.
Tratatul de comerț este format din principii generale, care reprezintă un cadru juridic
pentru o perioadă mai îndelungată. în conformitate cu dispozițiile tratatului, anual, se încheie
înțelegeri comerciale.
Un tratat de comerț este alcătuit din titlu, preambul și un număr de articole. Titlul
cuprinde denumirea tratatului și statele semnatare, iar preambulul voința părților de a promova și
facilita relațiile lor comerciale. Clauzele esențiale ale unui tratat de comerț sunt următoarele:
clauza națiunii celei mai favorizate; clauza regimului național.
Egalizarea avantajelor între părțile unei înțelegeri comerciale se realizează în baza unor
principii generale. Ele sunt concretizate de clauza națiunii celei mai favorizate sau de clauza
regimului național.

7) Acordurile comerciale
Acordul comercial este o înțelegere interguvemamentală prin care se reglementează
schimburile reciproce de mărfuri și se garantează un anumit regim politico-economic.
în raport cu tratatul comercial, acordul se caracterizează prin următoarele trăsături:
constituie forma obișnuită și frecventă a înțelegerilor comerciale; prezintă un conținut mai
detaliat.
După perioada lor de valabilitate, acordurile comerciale pot fi clasificate în modul
următor: pe termen scurt, anuale; pe termen mediu, bienale sau trienale; pe termen lung,
cincinale.
Un acord comercial este alcătuit din două părți și anume: textul propriu-zis și anexele.
A
Textul acordului comercial este format din titlu, preambul și un număr de articole. In titlu și
preambul se arată obiectul, precum și scopul pentru care s-a încheit acordul comercial. De
asemenea, în preambul se specifică motivele care au stat la baza înțelegerii.
Articolele acordului comercial conțin dispoziții de drept internațional, de drept
administrativ sau de drept financiar. Ele se referă la următoarele probleme: contingentele de
mărfuri, stabilite în listele anexe; modalitatea și termenul de contractare a contingentelor; nivelul
de prețuri; instituirea unui regim preferențial; eliberarea licențelor de export și import;
reglementări vamale; comisiile mixte; operațiuni legate; reglementarea reexporturilor; modul de
efectuare a plăților; condiția persoanelor fizice și juridice străine; soluționarea litigiilor; modul
de lichidare a acordului; valabilitatea acordului și modul de prelungire.
Articolele pot cuprinde și unele stipulații speciale. Astfel, pot fi reglementate o serie de
operațiuni ca prelucrarea mărfurilor, tranzitul sau diverse prestațiuni de servicii.
Anexele au rolul de a exemplifica și interpreta principiile generale inserate în textul
acordului. Felul și numărul anexelor este determinat de specificul acordului comercial.

8) Clauza natiunii celei mai favorizate:

Prin clauza națiunii celei mai favorizate se înțelege că țările semnatare își acordă
reciproc condiții și înlesniri comerciale, la fel de favorabile ca oricărui alt stat terț.
Folosirea clauzei națiunii celei mai favorizate implică două raporturi juridice: raportul de
bază care se tabilește între statul ce acordă tratamentul cel mai favorabil și statul beneficiar și
raportul de referință care există între statul cedent și statul favorizat. Raportul de referință poate
fi prealabil sau ulterior raportului de bază.
Clauza națiunii celei mai favorizate are rolul să unifice conținutul material al regulilor
juridice aplicabile în raporturile dintre părți și să stabilească condiții de concurență egală pentru
exportatorii străini. Tot clauza asigură și o stabilitate a comerțului prin evitarea unor eventuale
concesiuni care pot fi acordate altui stat.
Clauza națiunii celei mai favorizate are o natură convențională. Clauza poate fi unilaterală
sau bilaterală, fiind asimilată unui contract unilateral sau unei stipulații sinalagmatice. în mod
obișnuit statele își asumă obligația de acordare reciprocă a tratamentului națiunii celei mai
favorizate printr-o clauză bilaterală. Acordarea reciprocă a tratamentului națiunii celei mai
favorizate se poate face și într-un cadru multilateral.
Din punct de vedere a poziției statelor clauza națiunii celei mai favorizate prezintă două
forme și anume: forma necondiționată sau principiul egalității, care presupune că părțile își
conferă, fără rezerve sau restricții, privilegiile și avantajele recunoscute unei țări terțe; forma
condiționată sau principiul compensației, care înseamnă că privilegiile și avantajele acordate
unui stat terț sunt extinse între părți numai în schimbul unor concesii speciale și compensații
reciproce.
După domeniile la care se aplică clauza națiunii celei mai favorizate poate fi generală sau
specializată. Clauza generală are o sferă întinsă de aplicare. Tratamentul națiunii celei mai
favorizate privește ansamblul domeniilor de relații dintre statele contractante. în practică, clauza
generală se referă numai la relațiile din anumite domenii.
Clauza specializată indică domeniile care beneficiază de tratamentul națiunii celei mai
favorizate. Enumerarea concretă a clauzei circumstanțiază sfera de aplicare a tratamentului
națiunii celei mai favorizate în raporturile dintre părțile contractante.
Clauza națiunii celei mai favorizate poate prezenta și o formă modificată. în această
variantă, aplicarea tratamentului favorizant este sub rezerva unor anumite avantaje sau facilități.

9) Clauza regimului national

Clauza regimului național sau principiul posibilităților egale constă în faptul că
persoanele, aparținând unei țări străine care desfășoară activitate de comerț pe teritoriul statului
partener au, în principiu, aceleași drepturi și obligații ca și naționalii.
Tratamentul luat în considerare este prevăzut de legislația internă a statului partener.
Clauza regimului național înlătură discriminarea și asigură egalitatea de tratament.
Clauza tratamentului național stabilește același regim pentru mărfurile importate și cele
interne. Acordarea tratamentului național elimină obstacolele netarifare prin care se protejează
industriile naționale.

10) Notiunea si elementele uzantelor comerciale internationale:

Uzanțele comerciale reprezintă practici sau reguli care se aplică în comerțul internațional.
Uzanțele sau uzurile comerciale presupun o anumită comportare sau conduită,
caracterizată prin continuitate, constanță și uniformitate. Uzanțele comerciale se impun printr-o
repetare frecventă și participarea mai multor persoane interesate. Extinderea și generalizarea
uzanțelor este în funcție de sfera de aplicare, numărul participanților și volumul comerțului.
Pentru formarea unei uzanțe comerciale, practica ori regula de conduită necesită o
perioadă de timp, care, în raport de condițiile concrete, poate fi mai lungă sau mai scurtă.
Importanța timpului în apariția uzanțelor comerciale este însă relativă. Exigențele relațiilor
comerciale internaționale au determinat luarea în considerare a duratelor scurte de timp.
Aplicarea repetată a uzanței comerciale implică întotdeauna existența unui interval de timp, dar
nu și o durată îndelungată.
Uzanțele comerciale sunt distincte de obișnuințele sau practicile stabilite între părțile
contractante în relațiile lor reciproce. Prin obișnuințele între părțile contractante se înțeleg, o
serie de activități, anterioare unei tranzacții și care pot fi considerate, în mod rezonabil, ca
stabilind între ele o bază comună de interpretare a expresiilor și a actelor lor.

11) Clasificarea uzantelor:

Uzanțele comerciale sunt de mai multe feluri. Ele pot fi grupate după ramura de activitate,
obiectul contractului, profesiunea părților, modul de transport sau alte elemente.
într-o primă clasificare, uzanțele comerciale sunt interne și internaționale. Uzanțele
interne se folosesc pe teritoriul unui anumit stat, iar uzanțele internaționale în relațiile comerciale
externe.
într-o altă clasificare, uzanțele comerciale sunt locale, speciale și generale. Uzanțele
locale se aplică într-o localitate, port sau regiune determinată, uzanțele speciale numai în
anumite domenii ale comerțului, iar uzanțele generale pentru toate relațiile comerciale. Cele mai
importante uzanțe comerciale au ca obiect condițiile de livrare, plățile externe și asigurările de
mărfuri în transportul internațional.
După forța lor juridică, uzanțele comerciale sunt normative și convenționale. Uzanțele
normative au valoarea unor norme juridice. Ele mai sunt numite uzanțe de drept sau legale.
Uzanțele convenționale au valoarea unor clauze contractuale. Ele mai poartă denumirea de
uzanțe de fapt sau interpretative.

12) Uzantele normative

Uzanțele de drept au valoarea unor norme juridice. Scopul uzanțelor normative este de a
completa sau suplini ori de a înlătura aplicarea unor dispoziții legale. Uzanțele normative au
autoritate proprie întrucât legea se referă la ele sau condiționează aplicarea anumitor prevederi de
inexistența unor uzanțe contrare. Prin includerea în domeniul legii, uzanțele normative se impun
voinței coritractanților. Cu toate acestea, aplicarea uzanțelor normative poate fi înlăturată de părți
printr-o stipulație contractuală. Uzanțele normative nu trebuie dovedite de către părți. Datorită
identității de regim cu legea, se presupune că instanța cunoaște uzanțele normative, fiind ținută
să le aplice din oficiu. Greșita interpretare a uzanțelor normative și neaplicarea lor se
sancționează cu admiterea recursului la instanța supremă, în sistemele care admit această cale de
atac.
 13) Uzantele conventionale
Uzanțele de fapt au valoarea unor clauze convenționale. Scopul uzanțelor convenționale
este de a interpreta, completa și preciza conținutul contractului. Uzanțele convenționale se aplică
prin acordul părților, care se poate manifesta expres sau tacit. Aplicarea uzanțelor convenționale
poate fi înlăturată tot de către părți, prevăzându-se în contract o clauză contrară sau o altă
reglementare. Uzanțele convenționale pot deroga numai de la normele supletive sau dispozitive,
nu și de la normele imperative ori prohibitive. Constituind un element de fapt, uzanțele
convenționale se probează de partea care le invocă. Greșita interpretare ori aplicare a uzanțelor
convenționale nu dă dreptul la recurs la instanța superioară.

14) Clauzele tip

Clauzele-tip sunt standardizate. Includerea în contracte a clauzelor-tip permite
simplificarea operațiunilor comerciale și evitarea problemelor conflictuale. Clauzele-tip prezintă
însă accepțiuni diferite. Interpretarea uniformă a principalelor clauze folosite în contractele
externe s-a realizat de Camera de Comerț Internațională din Paris prin publicarea în 1936 a
Regulilor Incoterms - International Comercial Terms. Aceste reguli au fost revizuite în 1953 și
întregite în 1967, 1976 și 1980. în prezent, sunt în vigoare Regulile Incoterms 2000. Clauzele
interpretate se individualizează prin anumite formule sau termeni, care exprimă forme de vânzare
internațională.

15)Contractele tip
Contractele-tip și condițiile generale cuprind clauze uniforme care se întemeiază, în
principal, pe uzanțele existente în comerțul internațional. Ele elimină discuțiile îndelungate
dintre părți și facilitează încheierea operativă a contractelor externe.
în contractele-tip, clauzele esențiale sunt prestabilite, configurând cadrul juridic al
realizării unor operațiuni. Datorită formei lor preconstituite, părțile urmează numai să
individualizeze un anumit tip de contract, cu date concrete privind cantitatea mărfii, prețul și
modalitatea de plată. Clauzele propuse pot fi modificate sau completate de către părți.
Contractele-tip și condițiile generale se elaborează de către una din părțile contractante, de
asociațiile comerciale internaționale sau de asociații neutre. O importanță deosebită prezintă
condițiile generale de livrare și contractele-tip redactate de Comisia Economică pentru Europa a
Organizației Națiunilor Unite. în elaborarea lor, Comisia Economică pentru Europa a ONU a
ținut seama de practica existentă, complexitatea și varietatea raporturilor din domeniile
comerțului internațional și de interesele părților.

16) Conditiile generale ca forma a uzantelor comerciale

Prin condițiile generale se precizează principalele elemente ale contractelor de același tip
într-o anumită ramură a comerțului internațional. înțelegerea comercială se încheie în baza
condițiilor generale care, prin integrarea lor, devin clauze ale contractului. Prevederile condițiilor
generale au caracter dispozitiv, având posibilitatea de a deroga de la ele. Contractele-tip și
condițiile generale se elaborează de către una din părțile contractante, de asociațiile comerciale
internaționale sau de asociații neutre. O importanță deosebită prezintă condițiile generale de
livrare și contractele-tip redactate de Comisia Economică pentru Europa a Organizației
Națiunilor Unite. în elaborarea lor, Comisia Economică pentru Europa a ONU a ținut seama de
practica existentă, complexitatea și varietatea raporturilor din domeniile comerțului internațional
și de interesele părților.
 17) Solutionarea conflictelor dintre o uzanta contractuala si o uzanta normativa
In cazul conflictului dintre o uzanta conventionala si o uzanta normativa, are
prioritate in aplicare uzanta conventionala, pentru ca ea exprima vointa partilor. Uzanta
normativa, asemenea legii supletive pe care o completeaza, suplineste vointa partilor cand
aceasta lipseste.

18)Statul- participant la raporturile de comert international

Conceptul de stat are ca element definitoriu calitatea de titular de suveranitate și în această
calitate el se manifestă ca subiect de drept internațional.
Statul este un subiect originar al ordinii juridice internaționale. în toate cazurile el s-a constituit
prin voința proprie și și-a asumat tot astfel calitatea de subiect de drept motiv pentru care nu poale fi
asimilat cu nici o altă grupare de persoane juridice.
Statul participă uneori la raporturi de cooperare economică și tehnico-științifică internațională în
care de regulă se implică în dubla sa calitate de titular de suveranitate și de subiect de drept civil
asumându-și anumite obligații privind subvenționarea de investiții din străinătate sau garantarea de
credite în vederea realizării unor asemenea investiții de către participanții nemijlociți la raporturile de
comerț internațional, ori, în fine, garantarea investițiilor străine realizate pe teritoriul asupra căruia își
exercită propria suveranitate.
Statul nu are calitatea de comerciant și nici nu-și revendică o atare calitate de vreme ce ci își
autoatribuie plenitudine de capacitate juridică ceea ce-i permite să se implice în orice operațiuni
economice cu străinătatea (fie ele financiare, de schimb de mărfuri, de acordare de asistență tehnică, de
colaborare la realizarea în comun cu alte state a unor obiective de investiții, etc.)
Statul este finalmente o persoana juridică așa cum rezultă și din prevederile Decretului nr.
31/1954.
Personalitatea juridică a statului nu este supusă regulilor privind dobândirea sau pierderea ei
stabilite de dreptul comun cu referire la celelalte persoane juridice. Ea are caracter complex, împrejurare
grație căreia raporturile juridice internaționale în care se implică statul sunt diferite ca natură: atunci când
statul stabilește asemenea raporturi în calitate de titular de suveranitate acestea sunt de drept internațional
public; raporturile la care statul participă în calitate de titular al patrimoniului propriu și în exercitarea
gestiunii acestui patrimoniu, sunt de drept al comerțului internațional.

19) Organizațiile interguvernamentale:

Sunt create prin acordul de voință al statelor interesate. Apariția și existența lor decurg, în
fiecare caz în parte dintr-o convenție internațională multilaterală realizată cu participarea mai
multor state ca titulare de suveranitate care prin voințele lor concordante dau ființă unui nou
subiect de drept internațional.
Organizațiile interguvernamentale sunt subiecți de drept derivați ai ordinii juridice
internaționale ce încă la înființare dobândesc un statut juridic propriu care le stabilește parametrii
definitorii ai activității ce urmează să o desfășoare în vederea atingerii finalităților urmările de
statele membre la constituirea acestora.
Organizațiile interguvernamentale sunt entități internaționale lipsite de un teritoriu
propriu și de o populație asupra căreia organele de decizie ale acestora să exercite atribuții de
putere; de asemenea, acestea sunt lipsite de suveranitate.
Capacitatea juridică a organizațiilor interguvernamentale este determinată prin convenția
internațională de constituire a lor, convenție ce conține prevederi și cu privire la structura și
finalitățile acestora. Nu există deci o normă generală care să stabilească parametrii acestei
capacități. Tot astfel nu se poate afirma că diferite organizații interguvernamentale au capacitate
juridică identică. Fiecare dintre acestea are o capacitate adecvată finalităților urmărite la
constituirea ei. Deci, după cum s-a remarcat în doctrina juridică această capacitate urmează să fie
determinată în fiecare caz în parte pe baza analizei documentelor de înființare și organizare a
organizației vizate.
Este însă de observat că în toate cazurile ca ,se dedublează, deoarece în principiu orice
organizație interguvemamentală își desfășoară activitatea atât în planul raporturilor de drept
internațional public, cât și în planul raporturilor de drept privat. Prin consecință, fiecare
asemenea organizație este înzestrată cu o capacitate complexă în conținutul căreia se regăsesc, pe
de o parte elemente ale unei capacități internaționale - suficiente ca pondere și ca importanță
pentru ca participarea ei (adică a organizației respective) la raporturile de drept internațional să
fie posibilă -, iar pe de altă parte, elemente de capacitate specifice dreptului național care se
manifestă în ordinea juridică de drept privat din statele-părți (membre ale organizației) și care
sunt predestinate să servească subiectului de drept în cauză la procurarea condițiilor materiale
uzuale necesare îndeplinirii corespunzătoare a finalităților internaționale avute în vedere la
constituirea lui.
Se poale afirma deci că orice organizație interguvemamentală are o capacitate juridică
internațională căreia îi revine funcția primordială și o capacitate juridică de drept privat (intern)
cu rol auxiliar și cu funcție complementară față de cea dintâi. Această dublă capacitate creează o
dublă postură pentru organizația respectivă în planul participării ei la viața juridică. Astfel, deși
organizațiile interguvemamentale sunt în principal subiecți de drept internațional și deci aparțin
ordinii juridice internaționale, în subsidiar ele se manifestă în anumite limite ca subiecți de drept
național integrați în ordinea juridică națională a fiecăruia dintre statele membre.
Implicarea organizațiilor interguvemamentale în raporturi juridice de drept privat făcând
parte din ordinea juridică națională a statelor membre, chiar dacă se face într-un mod
nesemnificativ, pune totuși în discuție problema distincției dintre asemenea organizații și ceilalți
participant la viața juridică internă din acele state. Doctrina juridică a remarcat câteva deosebiri
notabile între acești subiecți de drept cu statut juridic special - am numit organizațiile
interguvemamentale - și ceilalți subiecți de drept din ordinea juridică internă, subliniind că
separarea dintre cele două categorii de subiecți de drept în discuție poate fi făcută prin utilizarea
cumulativă a următoarelor trei criterii:
- participarea pluristatală, care este un criteriu obiectiv ce sugerează și definește geneza
organizațiilor interguvemamentale;
- desfășurarea unei activități de interes pentru mai multe state, care este criteriu finalist
ce arată scopul în juml căruia se centrează întreaga implicare a unor atari organizații în viața
juridică (internă și internaționala) și
- existența unui act constitutiv concretizat într-o convenție internațională sau într-un tratat
internațional, care este criteriul formal ce sugerează fundamentul juridic al calității de subiect de
drept al organizațiilor respective.

20) Filiala societatii comerciale straine in Romania:

Legea română recunoaște de plin drept personalitatea juridică a societăților comerciale

străine. Potrivit legii "persoanele juridice străine cu scop patrimonial, valabil constituite în
statul a cărui naționalitate o au, sunt recunoscute de plin drept în România". Grație acestei
împrejurări, asemenea societăți pot încheia acte juridice valabile pe teritoriul României, pot
introduce acțiuni la organele de jurisdicție română în vederea valorificării unor drepturi sau
interese legitime iară autorizație prealabilă din partea vreunui organ de stat și fără a fi necesară o
verificare prealabilă a reciprocității în raport cu statul unde societatea respectivă și-a fixat sediul
principal. Totodată, persoana juridică străină recunoscută beneficiază de toate drepturile care
decurg din legea statutului ei organic, în afară de cele pe care statul care face recunoașterea le
refuză prin dispozițiile sale legale. Transpunând această idee la realitățile economice și juridice
din țara noastră, legea precizează că o asemenea persoană (adică persoana juridică recunoscută în
România) își desfășoară activitatea pe teritoriul statului român în condițiile stabilite de legea
română referitoare la exercitarea activităților economice, sociale, culturale sau de. altă natură.
Teza recunoașterii de plin drept a personalității juridice a societăților comerciale străine a
primit consacrare legală și prin unele tratate internaționale la care România este parte
contractantă.
în concepția legiuitorului român, potrivit căreia criteriul de determinare al naționalității
unei societăți comerciale este sediul social principal (mai exact sediul real) al acesteia,
transferarea sediul respectiv în altă țară determină eo ipso schimbarea naționalității acelei
societăți comerciale. Desigur, o atare măsură are caracter excepțional fiind justificată numai de
existența unor circumstanțe deosebite si de aceea decizia privind adoptarea ei necesită un
cvorum special în adunarea generală a asociaților.

21) Sucursala societatii comerciale straine in Romania

Cât privește legislația României, aceasta a consacrat ca regulă de identificare a naționalității

persoanei juridice sediul ei principal. Soluția a primit consacrare expresă potrivit legii, cu privire la
regelmentarea raporturilor de drept internațional privat care dispune: "persoana juridică are naționalitatea
statului pe al cărui teritoriu și-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social". Potrivit legii nici o
societate străină nu va putea face în România operațiuni la care nu este îndreptățită în țara unde își arc
sediul principal.
Așadar, în. concepția legiuitorului român, care a rămas constantă de la punerea în aplicare a
Codului comercial și până în prezent, statutul juridic al oricărei societăți comerciale este definit în
principal de legea țării de sediu, iar acel stalul ce cuprinde și naționalitatea ei, nu poate fi modificat prin
efectul legii române (în sensul lărgirii lui) nici chiar pentru activitățile desfășurate de societatea
respectivă pe teritoriul României.
Potrivit legii, dacă persoana juridică (în cazul discutat societatea comercială) are sedii pe
teritoriile mai multor state, determinant pentru identificarea naționalității acesteia este sediul real. Prin
sediu real se înțelege, "locul unde se află centrul principal de conducere și de gestiune a activității
statutare, chiar dacă hotărârile organului respectiv sunt adoptate potrivit directivelor transmise de
acționari sau asociați din alte state". Se consacră astfel, în termeni mai expliciți, teza consfințită inițial
prin care se precizează: "societățile care, deși constituite în țară străină, au însă în România sediul și
obiectul principal al întreprinderii lor, vor fi supuse chiar pentru forma și validitatea actului lor
constitutiv, deși încheiat în străinătate..." dispozițiilor legii române. Prin urmare, între locul de
constituire al societății și sediul real al acesteia, legea română dă prioritate celui din urmă. Și e firesc să
fie așa deoarece împrejurarea că o societate constituită în străinătate își stabilește sediul în România și își
desfășoară principalul obiect al activității sale aici permite concluzia că s-a procedat astfel pentru
eludarea unor dispoziții ale legii române referitoare la constituirea și funcționarea societăților comerciale.
Pe de altă parte, prioritatea acordată de legiuitorul român sediului real al societății în definirea statutului
ei juridic confirmă o dată mai mult teza că hotărâtor în determinarea naționalității persoanei juridice nu
este naționalitatea sau cetățenia persoanelor ce se află în spatele acesteia, ci locul unde ca își are sediul
principal.
 Legea română recunoaște de plin drept personalitatea juridică a societăților comerciale străine.
Potrivit legii "persoanele juridice străine cu scop patrimonial, valabil constituite în statul a cărui
naționalitate o au, sunt recunoscute de plin drept în România". Grație acestei împrejurări, asemenea
societăți pot încheia acte juridice valabile pe teritoriul României, pot introduce acțiuni la organele de
jurisdicție română în vederea valorificării unor drepturi sau interese legitime iară autorizație prealabilă
din partea vreunui organ de stat și fără a fi necesară o verificare prealabilă a reciprocității în raport cu
statul unde societatea respectivă și-a fixat sediul principal. Totodată, persoana juridică străină
recunoscută beneficiază de toate drepturile care decurg din legea statutului ei organic, în afară de cele pe
care statul care face recunoașterea le refuză prin dispozițiile sale legale. Transpunând această idee la
realitățile economice și juridice din țara noastră, legea precizează că o asemenea persoană (adică
persoana juridică recunoscută în România) își desfășoară activitatea pe teritoriul statului român în
condițiile stabilite de legea română referitoare la exercitarea activităților economice, sociale, culturale
sau de. altă natură.

22) Trustul, concernul si holding-ul

Grupările de societăți comerciale se disting între ele prin gradul de integrare realizat între
societățile implicate în cadrul fiecărei asemenea structuri. în funcție de acest criteriu, se pot disting trei
tipuri de grupări de societăți comerciale, și anume:
A. Gruparea de tip trust. Constituie o structură realizată prin reunirea mai multor societăți
comerciale de forță economică relativ redusă în cadrul căreia integrarea acestora (adică a societăților
implicate) este totală. Trustul unifică într-o singură entitate colectivă societățile implicate în grupare,
astfel încât acestea își pierd practic autonomia funcțională, fiind subordonate unei conduceri centralizate
care stabilește direcțiile activității economice a grupării astfel formate, precum și obiectivele și
mijloacele acestei activități. Gruparea de tip trust este o entitate caracteristică zonei tic comerț Nord-
Americane. în Germania, aceasta are corespondent în ceea ce aici se numește konzern.
B. Gruparea de tip holding. Este în esența ei o societate comercială care, deținând în mod
legal majoritatea acțiunilor uncia sau mai multor filiale, arc controlul activității acestora. Exercitarea
dreptului de control permite societății holding să influențeze, în armonie cu interesele sale specifice,
strategia și tactica societăților controlate. De regulă, holding-ul stabilește directive obligatorii pentru
societățile aflate sub controlul său pe linie financiară, de management și de comercializare a produselor.
Capitalul societății de tip holding este în mod obișnuit mult mai mic decât capitalurile însumate
ale tuturor societăților controlate. Cu toate acestea constituirea unui holding facilitează finalmente
achiziționarea firmelor mici și mijlocii aflate în sfera sa de control.

23)Grupul european de interes economic

Gruparea de interes economic. Este o entitate juridico-economică situată la limita de contact:

între societatea comercială și asociație. Societățile comerciale implicate într-o asemenea grupare își
păstrează autonomia gestionară și funcțională, cât și identitatea de sine ca persoane juridice. In aceste
condiții ele își reunesc eforturile pentru a realiza în comun obiective economice limitate precum: birouri
de vânzare, case de import sau export, centre de cercetare etc. - pentru a le exploata în comun în vederea
facilitării realizării obiectului lor propriu de activitate.
Grupările de interese economice sunt specifice dreptului comercial francez. Fie se deosebesc de
societățile comerciale propriu-zise deoarece nu urmăresc în mod necesar un scop lucrativ, iar pe de altă
parte nu este necesar să constituie un capital social ca instrument economic de realizare a finalității
pentru care au fost create. Totodată se deosebesc și de asociația propriu-zisă prin aceea că dobândesc
personalitate juridică chiar dacă nu au un patrimoniu autonom. Calitatea lor de persoane juridice
dobândită pe fondul absenței unei autonomii patrimoniale - care este de esența subiectului colectiv de
drept - face ca societățile implicate în constituirea grupării să aibă o responsabilitate nelimitată și solidară
pentru obligațiile asumate de grupare.

24)Societatile transnationale

Se numesc societăți transnaționale sau multinaționale acele societăți comerciale care chiar de la
constituirea lor se fundează pe elemente fără caracter național (cum sunt: capitalul ce provine de la
asociați din diferite țări; stabilirea uneori a mai multor sedii principale în țări diferite etc.) și care sunt
lipsite de o legătură juridică cu un anumit stat, astfel că în privința lor nu primește vocație nici una din
legile naționale, iar litigiile izvorâte din interpretarea și aplicarea actelor lor constitutive sunt scoase
(total sau parțial) de sub competența instanțelor naționale spre a fi date pentru soluționare unor instanțe
speciale.
Sub aspect economic, după cum s-a remarcat în doctrina juridică, societăților transnaționale
contemporane le este caracteristic faptul că își extind mereu activitatea de producție și comercializare
concomitent pe multiple piețe în cadrul unei rețele vaste de implantări proprii, realizate pe calea
investițiilor directe de capital în străinătate. Indiferent dacă, sub aspectul apartenenței, capitalul lor este
național sau multinațional, de esența unor asemenea societăți este structura internațională proprie. Prin
aceasta ele se deosebesc de monopolurile și companiile internaționale constituite în trecut sub forma
unor înțelegeri între marile firme industriale din diferite țări în scopul împărțirii piețelor de aprovizionare
și desfacere. De regulă, societățile transnaționale evită jurisdicția instanțelor naționale pentru litigiile
care s-ar putea ivi în legătură cu interpretarea și aplicarea actelor lor constitutive; ele convin ca asemenea
litigii să fie supuse spre soluționare unor instanțe speciale: tribunale internaționale ad- hoc, în
compunerea cărora să fie asigurate paritatea internațională; organe internaționale de jurisdicție, cum este
bunăoară Curtea Internațională de Justiție; tribunale internaționale de arbitrare.

25)Scrisoarea de confort ca instrument precontractual

Definiție
Scrisoarea de confort este definită de art. 2322 alin. (1) Noul Cod Civil, ca fiind „...acel angajament irevocabil şi autonom
prin care emitentul îşi asumă o obligaţie de a face sau de a nu face, în scopul susţinerii unei alte persoane, denumită debitor, în
vederea executării obligaţiilor acesteia faţă de un creditor al său”.
Caracterele juridice ale scrisorii de confort:
a) caracterul convenţional. Scrisoarea de confort are natura juridică a unui contract unilateral, având ca părţi emitentul, cel
care îşi asumă obligaţia de a face sau de a nu face şi creditorul, beneficiarul acestui angajament. Debitorul obligaţiei garantate
nu are calitatea de parte. Finalitatea scrisorii de confort este de a spori încrederea creditorului în executarea obligaţiei de către
debitorul raportului fundamental. Emitentul nu se obligă să execute datoria debitorului, ci se îndatorează să îl susţină în
vederea îndeplinirii obligaţiei asumate. Spre exemplu, societatea mamă se obligă faţă de banca creditoare a filialei sale să facă
tot ceea ce este necesar sau tot ceea ce este posibil pentru ca acesta să fie în măsură să îşi onoreze obligaţiile asumate;
b) caracterul autonom decurge din faptul că emitentul nu se obligă să plătească datoria debitorului, ci se îndatorează să facă
sau să nu facă ceva pentru a-l susţine în vederea executării obligaţiei asumate [art. 2322 alin. (1) teza I noul Cod Civil].
Expresie a caracterului autonom, emitentul nu poate opune creditorului nicio apărare sau excepţie întemeiată pe raportul
obligaţional dintre creditor şi debitor [art. 2322 alin. (1) teza a Il-a noul Cod Civil];
c) caracterul irevocabil este consacrat prin art. 2322 alin. (1) noul cod civil El se referă la faptul că emitentul nu are
posibilitatea de a retrage unilateral angajamentul său asumat faţă de creditor.
Efectele scrisorii de confort
a) Obligaţia emitentului ia plata de daune-interese către creditor. Dacă debitorul nu îşi execută datoria ce-i revine, creditorul
poate solicita emitentului daune-interese, însă numai dacă face dovada că acesta nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin
scrisoarea de confort [art. 2322 alin. (2) noul Cod Civil]. Dreptul creditorului la daune-interese nu este decât expresia
angajării răspunderii contractuale a emitentului pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei asumate. Tocmai această obligaţie
de despăgubire a beneficiarului de către emitent explică funcţia de garanţie a scrisorii de
confort. Se poate afirma că, spre deosebire de cauţiune sau scrisoarea de garanţie în cazul cărora funcţia de garanţie se
realizează prin executarea obligaţiei asumate de către garant, în situaţia scrisorii de confort ea devine efectivă prin
neexecutarea de către emitent a obligaţiei de a face sau de a nu face asumate.
Cât priveşte cuantumul daunelor-interese, el se stabileşte în funcţie de întinderea prejudiciului cauzat creditorului şi nu în
raport de valoarea obligaţiei debitorului rămase de executat.
b) Dreptul de regres al emitentului. Emitentul care a căzut în pretenţii are un drept de regres împotriva debitorului [art. 2322
alin. (3) noul Cod Civil]. El are la îndemână numai o acţiune personală întemeiată, fie pe raporturile contractuale dintre
debitor şi emitent, fie pe faptul juridic licit al gestiunii de afaceri, după cum emitentul a subscris scrisoarea de confort pe baza
sau, respectiv, în absenţa unui acord cu debitorul. Apreciem că emitentul nu are beneficiul acţiunii subrogatorii, atât timp cât
în virtutea caracterului autonom al scrisorii de confort, nu s-ar putea considera că el este obligat pentru altul (pentru debitor în
cazul de faţă), aşa cum pretinde art. 1596 lit. c) noul Cod Civil"
Stingerea scrisorii de confort.
Stingerea angajamentului asumat de către emitent poate avea loc numai pe cale principală, datorită caracterului autonom al
scrisorii de confort, prin mijloace comune tuturor obligaţiilor (precum: executarea garanţiei, confuziunea, remiterea de datorie
etc.). Obligaţia asumată de către emitent nu încetează pe cale accesorie, ca urmare a stingerii obligaţiei principale
Stingerea scrisorii de confort.
Stingerea angajamentului asumat de către emitent poate avea loc numai pe cale principală, datorită
caracterului autonom al scrisorii de confort, prin mijloace comune tuturor obligaţiilor (precum:
executarea garanţiei, confuziunea, remiterea de datorie etc.). Obligaţia asumată de către emitent nu
încetează pe cale accesorie, ca urmare a stingerii obligaţiei principale.

26) Obligatiile partilor in faza precontractuala. Legea aplicabila conform regulamentului

CE Roma II

Obligaţii specifice fazei precontractuale

Urmând concluziile unei vaste doctrine a dreptului privat, noua reglementare prevede o serie de obligaţii
exprese în sarcina părţilor implicate în negocieri. Este, aşadar, vorba de obligaţii legale. Pe lângă acestea,
o serie de obligaţii pot fi deduse din acestea şi trebuie calificate ca obligaţii implicite. In sfârşit, o ultimă
categorie de obligaţii poate fi rezultatul convenţiilor preparatorii încheiate de părţi în faza negocierii. Iată
câteva exemple:
a) obligaţia de bună-credinţă este o obligaţie legală expres prevăzută de art. 1183 alin. (2) noul Cod
Civil, confonn căruia „Partea care se angajează într-o negociere este ţinută să respecte exigenţele bunei-
credinţe. Părţile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligaţii . Este o obligaţie imperativă,
ceea ce presupune că părţile nu o pot înlătura sau limita. înţelesul bunei-credinţe este dificil de
determinat şi, în dreptul comparat, s-a constatat imposibilitatea furnizării unei definiţii complete a
conceptului. Mai simplă ar fi însă determinarea manifestărilor contrare bunei-credinţe şi care trebuie
astfel eliminate sau prohibite în faza precontractuală, cum ar fi: angajarea intr-o negociere
precontractuală fară intenţia reală de a încheia un contract, întreruperea intempestivă a negocierilor etc.
Exact aceeaşi este şi concepţia reţinută de legiuitor care indică exemplificativ că iniţierea sau continuarea
negocierilor fară intenţia de a încheia contractul este contrară bunei-credinţe [art. 1183 alin. (3) noul Cod
Civil] şi că „partea care iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credinţe răspunde pentru
prejudiciul cauzat celeilalte părţi” [art. 1183 alin. (4) teza I noul Cod Civil]. Din obligaţia de bună-
credinţă se pot deduce şi numeroase obligaţii numite uneori „implicite”, între care, cea mai semnificativă
ar fi obligaţia de informare precontractuală (căreia îi vom oferi o imagine distinctă în paragrafele ce
urmează);
b) obligaţia de confidenţialitate este a două obligaţie legală reţinută în faza negocierii. Ea este prevăzută
de art. 1184 noul Cod Civil, conform căruia: „Când o informaţie confidenţială este comunicată de către o
parte în cursul negocierilor, cealaltă parte este ţinută să nu o divulge şi să nu o folosească în interes
propriu, indiferent dacă se încheie sau nu contractul. încălcarea acestei obligaţii atrage răspunderea părţii
în culpă.” De această dată, nu mai este vorba de o obligaţie imperativă, ci dispozitivă: părţile pot deroga
de la prevederile art. 1184 noul Cod Civil, permiţând utilizarea informaţiilor obţinute în cadrul
negocierilor şi în relaţiile cu alte persoane, eventual în alte negocieri. Semnificaţia acestei permisiuni
echivalează cu o recalificare a informaţiilor schimbate ca nefiind confidenţiale. Adesea, eliminarea
voluntară a confidenţialităţii este compensată de alte obligaţii (de această dată convenţionale), cum ar fi
obligaţia de sinceritate cu privire la eventualele negocieri paralele, la persoanele cu care acestea sunt
purtate, la rezultatul acestora etc.;
c) obligaţia de informare precontractuală — în pofida lipsei unui text expres în această privinţă, teoria
generală a viciilor de consimţământ ne obligă să constatăm că în faza precontractuală este necesar să fie
reţinută şi această obligaţie pe care o considerăm legală şi implicită, despre care putem considera că este
dedusă din obligaţia generală de bună-credinţă. Din definiţia legală a dolului ca viciu de consimţământ,
oferită de art. 1214 noul Cod Civil, deducem că există o obligaţie legală de informare a contractantului
faţă de cealaltă parte, „asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie”. Obiectul obligaţiei
de informare este dat de o sumă de informaţii legate de viitorul contract şi care sunt considerate
importante pentru încheierea acestuia. Bunăoară, este esenţială informarea cumpărătorului cu privire la
existenţa unor servituti neaparente care grevează imobilul ce se propune a fi vândut, informarea
partenerului de negocieri cu privire la riscurile produsului ce se propune a fi vândut etc. Obligaţia de
infonnare este considerată a fi o obligaţie de rezultat, în sensul că, cel care o datorează trebuie să se
asigure că transmiterea informaţiilor (comunicarea) s-a realizat şi că astfel, scopul obligaţiei a fost
realizat, precum şi că destinatarul informaţiei a înţeles informaţiile care i-au fost furnizate. Distincţii
complexe sunt legate însă de scopul informaţiilor furnizate: poate fi vorba de informaţii necesare
asigurării unui consimţământ neviciat, valid, după cum poate fi vorba de informaţii furnizate în scopul
asigurării unei corecte şi complete executări a contractului, de unde, adesea, şi sancţiunile diferite ale
neexecutării obligaţiei. Caracterul precontractual sau contractual al obligaţiei de infonnare este adesea
dificil de determinat datorită formării progresive a consimţământului în faza negocierii contractului . In
anumite domenii, obligaţia de informare precontractuală are un caracter legal şi expres. Ne referim în
mod prioritar la formalismul informativ instituit de legislaţia consumului, dar nu numai. Sancţiunile sunt
şi ele diverse: poate fi vorba de sancţiunile aplicabile viciilor de consimţământ sau chiar de sancţiuni
contractuale;
d) mai putem reţine numeroase obligaţii de sorginte contractuală şi rezultate din convenţiile preparatorii,
încheiate în vederea organizării fazei precontractuale. Avem în vedere, de exemplu, obligaţia de a
negocia, de a continua negocierile, de sinceritate, de exclusivitate a negocierilor, de asistenţă, de
suportare a anumitor costuri precontractuale etc.

27)Lex voluntatis

capacitatea părților de a contracta este determinată în unele sisteme de drept de legea personală a
fiecăreia dintre părți (lex personalis), care poate fi legea țării al cărei cetățean este partea (lex patriae) sau
legea țării unde partea respectivă își are domiciliul sau reședința (lex domicilii), ori în privința unei
persoane juridice, legea țării unde aceasta își are sediul sau principalul stabiliment (legea națională sau
lex societatis)1. Dacă o persoană este capabilă, potrivit legii sale personale, ea va fi socotită ca atare, în
orice altă țară, în privința actului încheiat.
Pentru aceste considerente, la momentul încheierii unui raport juridic cu o persoană juridică
trebuie să se știe care este legea sa „națională", pentru a se vedea dacă, în conformitate cu care la rândul
ei va indica dreptul material aplicabil, fie în mod direct, alegând dreptul material aplicabil, aceasta din
urmă fiind mai ridicată și de altfel cea mai des utilizată în practică, deoarece prin alegerea dreptului
material se evită și dificultățile pe care le prezintă eventuala retrimitere. Exprimarea voinței părților cu
privire la alegerea dreptului aplicabil are drept scop evitarea unui conflict de legi, soluționându-1
anticipat. De aceea, voința părților astfel exprimată îndeplinește funcția unei norme conflictuale
denumită lex voluntatis. Această posibilitate acordată părților de a-și „alege" dreptul aplicabil este
îndeobște recunoscută de aproape toate sistemele de drept, chiar dacă în privința determinării câmpului ei
de aplicare există divergențe.

28) Legea aplicabila in absenta alegerii partilor

In absența unei alegeri a părților, legea aplicabilă convenției de arbitraj se determină în

conformitate cu anumite soluții conflictuale. în cazul în care părțile au indicat lex contractus, se
ia în considerare legătura dintre convenția de arbitraj și contractul extern. în virtutea unei
prezumții relative, legea care guvernează contractul principal va fi aplicabilă și convenției de
arbitraj. Această conexiune nu se justifică când extinderea legii contractului ar contraveni voinței
părților sau legii contractului dedusă prin intermediul unor criterii subsecvente, ce nu pot fi
aplicate și convenției de
arbitraj.1

29) Oferta de a contracta

Oferta este o propunere adresată uneia sau mai multor persoane de a încheia:un;contract în
anumite condiții.
Condițiile ofertei2:
- să fie fermă (simpla acceptare să ducă la încheierea contractului);
- să fie adresată uneia sau mai multor persoana determinate;
- să fie precisă și completă
- să nu fie ambiguă.
Oferta poate să provină de la exportator, dar și de li importator, însă în acest caz poartă numele de
comandă. Eu poate fi revocată până în momentul când aceasta ajunge la destinatar

30) Acceptarea ofertei

Acceptarea ofertei este o manifestare unilaterală do voință prin care destinatarul ofertei își declară
adeziunea deplină și necondiționată Ia termenii ofertei.
Condițiile acceptării:3
- să fie necondiționată. Acceptarea condiționată sau limitată constituie, conform art. 39 din C. Com. un
refuz al primei oferte și are valoare de contraofertă;
- să fie neîndoielnică, adică să rezulte din manifestarea de voință expresă exteriorizată;
- să fie realizată în termenul de valabilitate precizat în ofertă. Dacă acesta nu este precizat se ia în
considerare un termen rezonabil.
Acceptarea poate fi retrasă până la momentul când aceasta ajunge la ofertant.
Acceptarea tardivă nu conduce la încheierea contractului. Totuși, ofertantul poate primi
acceptarea tardiv (să o considere valabilă) cu condiția să-1 anunțe pe acceptant de aceasta.

31) Momentul si locul incheierii contractului

Pentru contractele încheiate între prezenți, momentul perfectării contractului este momentul
realizării acordului de voință efectiv.
Pentru contracte încheiate prin corespondență (între absenți) momentul perfectăm contractului depinde
de teoria pe care o îmbrățișăm, doctrina formulând 4 teorii în acest sens care au fost preluate în sub
diverse forme de sistemele de drept naționale1.
1. Teoria emisiunii acceptării - contractul se considera încheiat când destinatarul ofertei a semnat
acceptarea (Japonia, Brazilia);
2. Teoria expedierii acceptăm - contractul se consideră încheiat când acceptarea este expediată - data
poștei (Marea Britanie, SUA, Franța);
3. Teoria recepției - contractul se consideră încheiat din momentul receptării, acceptării de către
ofertant, adică la momentul în care acceptarea sosește la sediul ofertantului;
4. Teoria informării - consideră contractul încheiat în momentul în care ofertantul ia efectiv cunoștință
de acceptare, Această teorie era consacrată în Codul comercial român, art. 35, teorie preluată și Codul
civil în vigoare de la data de 01.10.2011 prin dispozițiile art. 1.186 alin. 1.
în practică, se aplică o teorie amestecată și se prezumă că acceptarea a ajuns la cunoștința
ofertantului în momentul recepționării ei.
Există situația când acceptarea nu este explicită și executarea contractului ține loc de acceptare. O
asemenea acceptare poate avea loc numai în prezența a trei condiții cumulative:
- ofertantul să fi cerut executarea imediată a contractului;
- ofertantul să nu fi impus un răspuns de acceptare;
- răspunsul prealabil de acceptare să nu fi fost necesar numai după natura contractului2.
Legea aplicabilă contractului este legea de la momentul încheierii acestuia și nu o lege nouă
apărută ulterior; momentul încheierii contractului determină locul perfectării acrului.
în ce privește locul încheierii contractului trebuie să distingem după cum contractul s-a încheiat
între persoane prezente sau între absenți.
, Intre prezenți, locul încheierii contractului este locul unde părțile au stat față în față, respectiv locul
menționat ca utilizare în contract, în cazul contractului încheiat între absenți, locul contractului depinde
de teoria îmbrățișată. în România, locul încheierii contractului este sediul ofertantului, conform teoriei
informării. Potrivit Codului civil în vigoare din 01.10.2011 locul încheierii contractului este acela în care
acceptarea ajunge la ofertant.
Importanța locului perfectării contractului se relevă sub următoarele aspecte:

a) dacă părțile nu au ales lex contractus (legea contractului) se va aplica legea de la locul
încheierii contractului;
b) pentru interpretarea contractului se vor lua în considerare uzanțele de la locul încheierii
acestuia;
c) . dacă părțile contractante n-au hotărât printr-o convenție de arbitraj ca litigiile dintre ele să
fie soluționate, calea urmi arbitraj, organul de jurisdicție competent să rezolve litigiile dintre
părți va fi indicat de lege ca cel de la locul încheierii contractului.

1
Costin, M.N., Costin, Călin M., op.cit., pag. 80.
2
Deleanu, S., Costin, M., pp. 95-96
 32) Clauza monovalutara

Presupune luarea în considerare de către părți a două monede diferite: una de plată și alta de cont.
Prin ipoteză, cea dintâi (adică moneda de plată) este mai puțin stabiliă, mai expusă fluctuației și
deprecierii, iar cea de-a doua (adică moneda de cont) este mai puternică, deci mai stabilă, mai puțin
fluctuantă. Moneda de plată este acceptată de părți în vederea executării de către debitor a obligației de
plată. Acesta (adică debitorul) va face o plată valabilă achitând creditorului cantitatea de însemne
monetare convenită de părți ca preț în moneda de plată. Moneda de cont este etalonul la care se
raportează moneda de plată și în raport de care se stabilește la scadență cantitatea de însemne monetare
din moneda de plată (între timp depreciată) ce trebuie achitate cu titlu de preț către debitor creditorului.
Așa fiind, moneda de cont devine instrument de exprimare a prețului și, totodată, de evaluare a prestației
pecuniare asumată de debitor față de creditor.
Clauza monovalutară este compatibilă și cu exprimarea prețului contractual în aceeași monedă în
care se face plata și care, de altfel, este și moneda admisă de ele pentru derularea a operațiunilor
financiare ce țin de executarea contractului. In acest caz, părțile stabilesc că prețul trebuie recalculat la
data plății pe baza cursului unei monede de referință căreia îi atribuie prin excelență rol de monedă de
calcul. Astfel, clauza monovalutară dobândește caracterul de clauză de indexare valutară. Conținutul
clauzei monovalutare dă expresie mecanismului juridic imaginat de părți pentru menținerea valorii
contractului în condițiile variației cursului de schimb a monedei de plată. Astfel, părțile stabilesc prețul
contractual (al mărfii, al serviciului, al lucrării) luând în considerare un anumit curs de schimb (de regulă
cel din ziua perfectării contractului) între moneda de plată și moneda de cont. Totodată ele convin că,
dacă la momentul plății respectivul curs va fi modificat, se va proceda la recalcularea prețului în așa fel
încât acesta să corespundă cursului modificat. Prin consecință, atunci când moneda de plată va suferi o
depreciere, spre pildă cu 10% față de moneda de cont comparativ cu paritatea existentă între cele două
monede la data perfectării contractului, prețul va înregistra o creștere cu 10% la data plății, iar dacă
moneda de plată va înregistra o creștere cu 10%, prețul va suferi o scădere cu același procent. Așa fiind,
prin efectul clauzei monovalutare, variațiile de curs ale monedei de plată nu înrâuresc valoarea reală a
prestației asumată de debitor și deci echilibrul contractual rămâne nealterat. 1 în principiu, clauza
monovalutară operează automat. Nimic nu se opune însă ca părțile să stipuleze necesitatea unor negocieri
prealabile intrării sale în acțiune pentru a determina efectele sale concrete.
Este posibil ca acțiunea acestei clauze să fie condiționată de părți de existența unei variații de
curs a monedei de plată peste un anumit procent (de exemplu, 5%). într-o atare ipoteză, variațiile care se
încadrează în limitele acelui procent (fie ele pozitive sau negative) devin lipsite de semnificație pe plan
juridic, nefiind susceptibile să antreneze adaptarea contractului la respectivele împrejurări.

33) Clauza plurivalutara

Sintagma coș valutar desemnează modalitatea de a crea un etalon artificial de valoare și, totodată,
un instrument de rezervă menit să înlocuiască atât etalonul aur (care nu mai poate fi utilizat datorită
demonetizării aurului) cât și etalonul dolar SUA (ce nici el nu mai este agreat deoarece manifestă
instabilitate) pentru măsurarea valorii altor monede. Operația de stabilire a coșului valutar poate fi
îndeplinită de către părți printr-o clauză contractuală, sau de către un organ internațional specializat, în
toate cazurile însă ea presupune alegerea valutelor care urmează să fie cuprinse în coșul valutar și
determinarea ponderii pentru fiecare valută în coșul valutar.
Valoarea de ansamblu a coșului valutar este în funcție de cursurile valutelor componente. Astfel,
pentru a stabili valoarea coșului de dolari (presupunând că în componența lui intră dolari SUA, lire
sterline, mărci germane, franci francezi și franci elvețieni), fiecare componentă se împarte la cursul
dolarului de pe piața țării respective sau se înmulțește cu cursul bursier de la New York al valutelor
componente1.

34) Clauza aur

Este o stipulație contractuală în virtutea căreia prețul contractual se exprimă fie într-o valută
luându-se aurul ca etalon al acelei valute, fie direct în aur urmând a fi plătit în monedă de aur.
Din definiție rezultă două variante în care se poate înfățișa clauza aur, și anume:
clauza valoare-aur (gold-value clause) de specificul căreia este exprimarea prețului
convenit prin contract într-o valută, aurul fiind luat ca etalon al valorii acelei valute;
clauza monedă-aur (gold-coin value) caracterizată prin aceea că prețul este exprimat
direct în aur și urmează a fi plătit în monedă de aur. Dintre acestea, numai clauza valoare-aur (denumită
în continuare clauza aur) se înscrie în mecanismul clauzelor de menținere a valorii contractului, într-
adevăr, modul de a opera aceste clauze este oarecum similar cu acela al clauzei monovalutare.
Particularitatea sa esențială rezidă în aceea că moneda dc pini» sc raportează la etalonul aur. Se pornește
de la premisa că această monedă arc o anumită paritate oficială în aur la momentul perfectării
contractului. Dacă acea paritate va suferi modificări pozitive (deci va crește) sau negative (adică va
scădea) până la data plății, respectivele modificări trebuie să-și găsească reflectarea corespunzătoare și în
prețul contractual. Inevitabil, acest preț va fi rectificat în așa fel încât echivalentul lui în aur de la data
plății să fie egal cu echivalentul lui în aur existent la data perfectării contractului. O astfel de rectificare
comportă deducerea din preț a procentului de creștere a valorii în aur (adică de revalorizare) a monedei
de plată și, respectiv, adăugirea la preț a procentului de scădere a valorii în aur (deci de devalorizare) a
acelei monede în intervalul de timp dintre momentul perfectării contractului și data scadenței obligației
de plată a prețului.

35)Clauza de optiune a monedei liberatorii

Prevenirea, atenuarea și chiar neutralizarea riscurilor, și ne vom referi în acest subcapitol
îndeosebi la cele de ordin valutar, se realizează în principal prin inserarea de către părți în
contractul de comerț internațional a unor clauze asigurătorii specifice precum: clauza aur, clauze
valutare, clauza de opțiune a locului de plată, clauza de opțiune a monedei liberatorii etc.
Stipulatia contractuala in virtutea careia partile exprima pretul convenit in doua sau mai multe monede de plata
avand in vedere paritatea existenta intre acestea la data contractarii si prin care se autorizeaza creditorul ca la
scadenta sa aleaga dintre acele monede pe cea liberatorie si sa pretinda debitorului sa faca plata in moneda astfel
aleasa.

De regula, partile stabilesc ca monede de plata monede ale caror cursuri inregistreaza valori sensibil apropiate.
Nimic nu se opune ca dreptul de optiune privind moneda liberatorie sa fie stabilit de parti in beneficiul debitorului.

36) Clauza de optiune a locului de plata

Varianta a clauzei monovalutare care se distinge prin aceea ca in virtutea ei creditorul dobandeste
dreptul de a incasa la scadenta valoarea creantei sale calculate pe baza unei valute de cont prestabilita
prin contract in locul ales de acesta dintre cele convenite intr-un atare scop, iar debitorul isi asuma
obligatia de a satisface optiunea astfel exprimata platind in moneda locului ales de creditor.

37) Clauze de recalculare sau de revizuire a pretului

Numite de alți autori, și clauze de indexare a prețului, acestea au ca finalitate menținerea valorii
contractului. Aici, conceptul de indexare dobândește semnificația de procedeu juridic general de
raportare a unui element contractual (de regulă, prețul) la un anumit etalon având ca finalitate menținerea
valorii celui dintâi.
Acest procedeu este pus în valoare prin clauza de revizuire a prețului, care în doctrină mai este
numită și clauză de escaladare a prețurilor sau clauză de preț mobil. Clauza de revizuire a prețului este
stipulația contractuală prin care părțile convin ca atunci când, între momentul perfectării contractului lor
și acela al executării lui, survin modificări semnificative ale prețului materiilor prime, energiei, forței de
muncă sau alte elemente avute în vedere la stabilirea prețului contractual (precum primele de asigurare,
tarifele de transport, tarifele de depozitare a mărfii în magazii generale, antrepozite sau pe docuri etc.),
oricare dintre ele (adică dintre părți) să fie îndreptățită să procedeze la recalcularea acestuia (adică a
prețului contractual).
în doctrină s-a exprimat ideea potrivit căreia clauza de revizuire a prețului are o dublă natură și
anume: pe de o parte ea se analizează ca fiind o clauză monetară deoarece se bazează pe indici ce reflectă
variațiile de valoare (sau de curs) ale monedelor, iar pe de altă parte ea se înfățișează prioritar ca o clauză
de protecție economică menită să asigure menținerea valorii prestației prin așezarea contractului între
realitățile juridice și economice marcate de evoluția economică a ramurii de producție de care este legat.
într-adevăr, mecanismul de funcționare a indexării pare să confirme dubla natură a acestei clauze. Astfel,
deși indexarea este prioritar nevalutară, nemonetară, funcționând pe baza unui etalon de altă natură decât
cel concretizat în adoptarea unei monede de calcul, totuși ea poate fi și monetară (valutară) dacă prețul
contractual este raportat la un etalon monetar. în acest din urmă caz însă, după părerea noastră, clauza de
revizuire își pierde identitatea de sine convertindu-se într-o clauză monovalutară. Este motivul pentru
care, în cele ce urmează, vom cerceta clauza în discuție numai ca o clauză de indexare nemonetară.

38) Clauza clientului celui mai favorizat

în literatura de specialitate 1 clauza clientului cel mai favorizat se definește ca o stipulație

contractuală prin care vânzătorul sau furnizorul de bunuri sau de servicii se obligă să acorde celuilalt
contractant (cumpărător, beneficiar) cele mai favorabile condiții pe care le-ar acorda eventual altor
parteneri cu privire la contracte având același obiect. Domeniul de utilizare a acestei clauze cuprinde:
contractele asigurând aprovizionarea, contractele de concesiune, de vânzare, precum și contractele de
transfer de tehnologie. Această clauză urmărește ca finalitate adaptarea contractelor la cerințele pieței,
pentru a se evita crearea, cu referire la unul dintre contractanți, a unei situații dezavantajoase comparativ
cu aceea a terțului concurent. Prin efectul clauzei clientului cel mai favorizat, dacă vânzătorul sau
furnizorul acordă unui terț, pe parcursul executării contractului convenit cu cumpărătorul (sau
beneficiarul), condiții mai favorabile decât cele pe care le-a consimțit partenerului său contractual,
aceleași condiții se vor aplica ex nune, din chiar momentul când ele au fost acordate terțului, și în
favoarea celui cu care a contractat inițial Alinierea contractului inițial la condițiile mai favorabile
acordate de vânzător terțului se va face automat, fără negocieri prealabile între părți, deoarece într-o
corectă conduită comercială nu se pot concepe noi tratative, dacă în situații legale cel dintâi (adică

1
Costin, M.N., Costin, Călin M., op. cit. pp. 161-163.
vânzătorul) a consimțit altui client condiții mai avantajoase.1

39) Clauza ofertei concurente

în doctrina s-a învederat că prin expresia ofertei concurente se desemnează stipulația

contractuală, făcând parte din grupa clauzelor de adaptare a contractului comercial internațional la
împrejurări noi și presupunând asumarea de către vânzător a obligației de a acorda cumpărătorului
aceleași condiții pe care le-ar oferi acestuia din urmă, pentru aceeași marfa alți furnizori concurenți în
materie. Evident, este vorba de ipoteza în care condițiile de contractare oferite de furnizorii concurenți,
care sunt terți față de contractul perfectat și aflat în curs de derulare au caracter mai favorabil în raport cu
cele convenite prin acel contract.
Potrivit altei opinii2, în temeiul clauzei ofertei concurente „promitentul (vânzător, prestator de
servicii, executant de lucrări) se obligă să acorde contractantului (cumpărător etc.) condiții mai
avantajoase, oferite acestuia de către un terț concurent, în cadrul unei operațiuni similare". In esență,
ideea pe care o exprimă cele două definiții citate este aceea, dar ni sc parc că formula aleasă pentru
exprimarea ei de către autorii celei de-a doua definiții este mai puțin inspirată. într-adevăr, referința la
clauza ofertei concurențiale sugerează ideea potrivit căreia există un contract perfectat, iar în cadrul lui
părțile au stipulat această clauză. Prin consecință, termenul promitent este greșit ales în definiția la care
ne referim deoarece acest termen este specific promisiunii de a contracta, iar nu contractului în sine.

40) Clauza de hardship

Intr-o opiniej de largă audiență în doctrină, clauza de hardship este definită ca fiind stipulația
contractuală făcând parte din clauzele de adaptare a conținutului contractului comercial internațional la
noile împrejurări, grație căreia devine posibilă modificarea conținutului contractului, atunci când pe
parcursul executării sale se produc fără culpa contractanților, evenimentele ce nu puteau fi prevăzute în
momentul stabilirii raportului juridic de obligație.
Clauza de hardship are în vedere tocmai posibilitatea producerii pe durata contractului de lungă
durată a unei modificări esențiale a condițiilor care au fost determinante pentru încheierea acelui
contract. Evenimentul de hardship produs este imprevizibil, insurmontabil pentru părți, nu depinde de
fapta sau voința părților care face executarea pe mai departe a contractului pentru una dintre părți cel
puțin posibilă, dar extrem de înrobitoare. Caracterul insurmontabil nu este absolut, este rapostat la
posibilitățile părții in cauză.
Clauza de hardship a fost impusă de exigențele afacerilor comerciale internaționale ca instrument
juridic de adaptare a contractului de comerț internațional la noile împrejurări survenite pe parcursul
executării lui, independent de voința părților. în doctrină s-a învederat3 că această clauză sc distinge de
alte clauze stipulate în contractele comerciale internaționale prin următoarele aspecte specifice:
a. urmărește ca scop menținerea sau restabilirea echilibrului contractual independent de orice
împrejurare de natură să modifice elementele originare pe care s-a întemeiat contractul;
b. presupune producerea unor modificări substanțiale determinate de schimbarea elementelor
avute în vedere de părți la încheierea contractului; situația de hardship, prin caracterul ei grav și deosebit
de oneros pentru una din părți,
c. implică apariția situației de hardship, de specificul căreia este
caracterul de exterioritate,

1
Mazilu, D., op.cit. pag. 345.
2
Costin, M.N., (1996), Dicționar de drept internațional al afacerilor, voi. I, Edit, Lumina Lex, București, pag. 202.
3
Idem, p.190.
 41) Clauza de forta majora

Potrivit opiniei majoritare în doctrină,1 clauza de forță majoră este stipulația contractuală având
caracterul unui substitut de clauză de adaptare, atunci când conține prevederea potrivit căreia contractul
se suspendă în caz de forță majoră, urmând ca el să continue după perioada de suspendare, în noile
condiții, care vor fi negociate între timp. Forța majoră în contractele comerciale internaționale este
privită ca o împrejurare de fapt, imprevizibilă la data încheierii contractului și insurmontabilă, care face
imposibilă executarea obligațiilor asumate de către un contractant, determinând pe plan juridic
exonerarea de răspundere a debitorului respectiv. în practica anglo-saxonă, a cărei orientare se reflectă în
unele din condițiile generale elaborate sub egida Comisiei Economice pentru Europa a Națiunilor Unite
(cum sunt bunăoară Condițiile generale nr. 188 A privind furnizarea și montajul materialelor de
echipament la import și la export) se consideră că pot fi cauză de exonerare, dacă intervin după
încheierea contractului și împiedică executarea acestuia: „... conflictele de muncă și orice altă
împrejurare, ca incendiu, mobilizare, rechiziție, embargo, interdicția transferului de devize, insurecția,
lipsa mijloacelor de transport, lipsa generală de aprovizionare, restricția utilizării energiei, când aceste
împrejurări sunt independente de voința părților".
Clauza de forță majoră trebuie să prevadă și mijloacele prin care urmează să se facă dovada
acestei împrejurări. O asemenea dovadă poate fi certificată (cum am menționat) de un organ al țării
respective; certificatul respectiv va constata faptele, problema interpretării acestora rămânând deschisă
atât pentru părți cât și pentru arbitri. Cel mai frecvent, în practică, forța majoră se invocă cu referire la
întârzierea în executare a contractelor, dar o atare întârziere, dacă este de lungă durată, poate dobândi
pentru cumpărător semnificația de neexecutare. 2 Este motivul pentru care unele clauze stabilesc că
întârzierea, dacă depășește o anumită durată (o lună, trei luni etc), determină rezilierea automată a
contractului. Dacă durata este mai scurtă, contractul se suspendă doar, urmând ca el să continue, după
perioada de suspendare, în condițiile originare, dacă părțile nu au stabilit altfel.

42) Notiunea si caracterele arbitrajului

Arbitraj > Noțiunea de arbitraj cuprinde mai multe accepțiuni. Ele privesc instanța arbitrală,
procedura și situația litigioasă. Dacă litigiul, ca obiect al arbitrajului, constituie un element de fond,
instanța și procedura sunt considerate elemente de formă. Arbitrajul este un sistem jurisdicțional special
și derogator de la dreptul comun, care corespunde exigențelor specifice ale comerțului internațional. 3
Caracterele arbitrajului 1.Caracterul arbitral
Arbitrii sunt împuterniciți, la fel ca judecătorii, de a hotărî asupra pretențiilor invocate de către
părți. Ei verifică sau constată o situație juridică preexistentă în legătură cu care există neînțelegerea
dintre părți, pronunțând o hotărâre obligatorie în cauză.
Arbitrajul presupune acordul prealabil al părților interesate, exprimat într-un compromis sau o
clauză compromisorie inclusă în contractul extern. Dacă dreptul reclamantului de a introduce acțiunea
juridică decurge din lege, fără a fi necesar consimțământul părților, acțiunea arbitrală se introduce în
baza voinței părților.
2. Caracterul comercial
Caracterul comercial al arbitrajului este determinat de obiectul activității jurisdicționale, adică
situația litigioasă. Potrivit art. I, par. 1, lit. a din Convenția de la
Geneva din 1961, arbitrajul comercial are ca obiect litigiile născute sau care se vor naște din operațiuni
de comerț internațional.

1
Costin, M.N., Costin, C.M., op. cit, p. 190.
2
Bârsan, C., Sitaru D.A., op.cit., pag. 95.
3
Căpățână O., (1987) Litigiul arbitrai de comerț exterior, Editura Academiei Române, București, pag. 5.
 3. Caracterul internațional
Caracterul internațional este rezultatul faptului că arbitrajul se realizează în cadrul comerțului
internațional și include un element de extraneitate, care vine în contact cu un sistem de drept străin.

43) Arbitrajul ocazional si arbitrajul institutional

Arbitrajul ocazional sau ad-hoc se constituie de către părți pentru soluționarea unui litigiu
concret. Existența arbitrajului ad-hoc încetează o dată cu rezolvarea cauzei, având o durată limitată.
Datorită modului său de organizare, arbitrajul ad-hoc nu dispune de elemente prestabilite. Convenția de
la Geneva din 1961 precizează în art. IV, par. 1, lit. b că părțile au facultatea de a desemna arbitrii în caz
de litigiu, de a fixa regulile de procedură pe care le vor urma arbitrii și de a determina locul arbitrajului.
Arbitrajul ad-hoc este arbitrajul tradițional. în materia de arbitraj, această modalitate reprezintă
dreptul comun. Structura și procedura arbitrajului ad-hoc vor fi diferite, în raport de interesele părților în
fiecare litigiu. Prin convenția lor, părțile pot
încredința soluționarea diferendului unui arbitru unic sau unui complet colegial. în cazul unui dezacord
între părți, se va recurge la decizia unui terț sau a unei autorități. Tot părțile pot conveni ca sentința
arbitrală să fie supusă căilor de atac ori să fie definitivă și obligatorie. în cadrul arbitrajului ad-hoc,
părțile au și facultatea să facă trimiteri la un regulament de arbitraj.
Secretariatul îndeplinește funcțiile administrative ale instituției de arbitraj. Atribuțiile
secretariatului privesc comunicarea actelor de procedură, citarea părților, participarea la dezbateri,
întocmirea încheierilor de ședință și redactarea hotărârilor arbitrale.

44)Arbitrajul in drept si arbitrajul in echitate

Arbitrajul în drept sau in jure soluționează litigiile după lege, la fel ca instanțele judecătorești. în
conformitate cu art. 601 Cod de procedură civilă intrat în vigoare la 15.02.12013, arbitrii vor da
hotărârea întemeindu-se pe contractul principal dintre părți și al normelor de drept aplicabile. în absența
unei stipulații a părților, puterile conferite arbitrilor vor fi conforme unui arbitrajul de drept strict.
Această formă de jurisdicție reprezintă dreptul comun în materie..
Arbitrajul în echitate sau ex aequitate se desfășoară după conștiința arbitrilor. Prin derogare de la
arbitrajul obișnuit, arbitrii decid în temeiul principiilor de echitate, ținând seama de exigențele
comerțului internațional. Preferința părților de a recurge la acest arbitraj se învederează prin existența
unei proceduri mai simple în soluționarea litigiilor și aplicarea unor reguli proprii ale comerțului
internațional. Evitând aplicarea strictă a dispozițiilor legale, hotărârile în echitate permit adoptarea unor
soluții tranzacționale favorabile intereselor reciproce ale părților.1
Așadar în cadrul arbitrajului în echitate se consideră că arbitrul nu este ținut să respecte normele
procedurale legale și să aplice normele de drept material, iar hotărârea arbitrală este definitivă. Dar
arbitrajul în echitate nu este în afara dreptului, desprinzându-se de orice reglementare. în soluționarea
litigiilor, libertatea de apreciere a arbitrilor în echitate este limitată de principiile fundamentale ale
dreptului procedural și de regulile de ordine publică. Arbitrii în echitate nu se bazează numai pe
considerente practice, ci judecă după norme și principii susceptibile de a fi aplicate în orice situație
similară.

45) Conventia de arbitraj. Notiune si forme

Convenția de arbitraj reprezintă înțelegerea părților de a soluționa un litigiu de comerț

1
Deleanu, I, Deleanu S., op.cit., pag. 32.
internațional prin intermediul arbitrajului ocazional sau permanent.1
înțelegerea părților interesate se poate concretiza în două forme: compromisul sau convenția de
compromis și clauza compromisorie sau clauza de arbitraj.
Compromisul este acordul prin care părțile supun litigiul existent între ele spre soluționare unui
arbitraj. în cadrul compromisului, se cere ca litigiul să fie actual și determinat. Actul de compromis
trebuie să precizeze obiectul litigiului și numele arbitrilor care vor statua în cauză, precum și organizarea
și procedura corespunzătoare
în situația în care părțile recurg la un arbitraj ad-hoc.2
Clauza compromisorie este acordul prin care părțile supun soluționării unui arbitraj litigiul ce ar
putea interveni între ele în legătură cu un contract. Pentru existența clauzei compromisorii, litigiul
trebuie să fie viitor și eventual. Prin clauza compromisorie părțile trebuie să determine numai
modalitatea de nominalizare a arbitrilor.
Clauza compromisorie se înscrie ca o stipulație în cuprinsul unui contract comercial. Astfel,
Camera de Comerț Internațională de la Paris recomandă părților următoarea clauză: orice litigii
decurgând din prezentul contract vor fi soluționate definitiv după Regulamentul de conciliere și arbitraj
al Camerei de Comerț Internaționale, de unul sau mai mulți arbitri numiți conform acestui Regulament.
Clauza compromisorie reprezintă forma obișnuită a convenției de arbitraj. întrucât produce
efectele unei convenții de arbitraj, eficacitatea clauzei compromisorii nu este condiționată de încheierea
unui compromis.3

46) Conditiile de formă si de fond ale conventiei de arbitraj

Pentru încheierea unei convenții de arbitraj, legislația română prevede forma scrisă, sub
sancțiunea nulității.
Conform art. 548 C.pr.civilă, convenția arbitrală se încheie în scris, sub sancțiunea nulității.
Condiția formei scrise se consideră îndeplinită atunci când recurgerea la arbitraj a fost convenită prin
schimb de corespondență, indiferent de forma acesteia, sau schimb de acte procedurale.
In cazul în care convenția arbitrală se referă la un litigiu legat de transferul dreptului de
proprietate și/sau constituirea altui drept real asupra unui bun imobil, convenția trebuie încheiată în
formă autentică notarială, sub sancțiunea nulității absolute.
Cerința formei scris nu privește doar clauza compromisorie sau compromisul. Voința părților de a
supune litigiul arbitrajului se poate desprinde din orice alte documente. Potrivit art. 13 din Regulile de
procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj de la București, convenția arbitrală poate rezulta și din
săvârșirea unor acte procedurale, cum ar introducerea de către reclamant a unei cereri de arbitrare și
acceptarea pârâtului ca cererea să fie soluționată de către acest organ arbitrai.4
Forma scrisă a convenției de arbitraj este prescrisă și de Convenția de la Geneva din 1961.
Conform art. I parag. 2 lit. a), convenția de arbitraj poate să prezinte forma unui înscris sub semnătură
privată. Prevederile textului Convenției admit și folosirea unor modalități echivalente, clauza
compromisorie sau compromisul putând fi conținute într-un schimb de scrisori, de telegrame sau de
comunicări prin telex.
Elementele esențiale pentru validitatea convenției de arbitraj sunt capacitatea, consimțământul,
obiectul și cauza. Dintre ele, numai capacitatea și obiectul prezintă unele derogări de la regimul de drept
comun.
Capacitatea părților de a încheia o convenție de arbitraj se determină în funcție de legea lor
națională. în dreptul nostru, această posibilitate este recunoscută persoanelor care au capacitate civilă.

'Mazilu, D. op.cit., pag. 629

2
Macovei, I, op.cit., pag. 277.
3
Popescu, T.R., op.cit., pag. 372.
4
Căpățînă, O., Ștefanescu, B., op.cit., pag. 221.
 47) Efectele conventiei de arbitraj

Prin prisma naturii sale complexe, convenția de arbitraj produce efecte de natură contractuală și
de natură procedurală.
Convenția de arbitraj, fiind un acord de voință, are putere de lege între părțile contractante,
conform art. 1270 alin. 1 din Codul civil. Prin încheierea convenției de arbitraj, părțile își asumă unele
obligații specifice. Ele se angajează să supună diferendul lor unui anumit arbitraj, să aleagă arbitrii și să
execute de bună voie sentința pronunțată.
Efectele convenției arbitrale se produc numai între părțile în cauză, conform art. 1280 din Codul
civil. Datorită relativității efectelor sale, convenția de arbitraj este inopozabilă terțelor
persoane. In conformitate cu principiul relativității efectelor convenției arbitrale, intervenția terților, în
interes propriu, în litigiul arbitrai este condiționată de consimțământul părților. Tot astfel, admisibilitatea
chemării în garanție va depinde de acordul terței persoane. Arbitrajul constituind o jurisdicție specială,
alte persoane decât cele care au convenit nu pot fi introduse în cauză împotriva voinței lor.1
Principiul relativității efectelor contractului implică și unele excepții. Intre părțile contractante și
persoanele străine de contract, avânzii-cauză nu sunt terți propriu-ziși. Efectele convenției arbitrale se
vor produce și față de succesorii universali sau cu titlu universal, succesorii cu titlu particular și creditorii
chirografari ai părților.2

48) Procedura arbitrala. Tribunalul arbitral. Arbitrii.

Arbitrajul poate fi încredințat uneia sau mai multor persoane, învestite de părți sau în
conformitate cu prevederile convenției arbitrate să judece un litigiu determinat și să pronunțe o hotărâre
definitivă și obligatorie pentru ele. Părțile pot conveni ca arbitrajul să fie organizat de o instituție
permanentă de arbitraj sau de o terță persoană. Arbitrul unic sau, după caz, totalitatea arbitrilor învestiți
constituie tribunalul arbitrai.3
Persoanele desemnate să judece litigiul dintre părți se numesc arbitri. Soluționarea litigiului se
realizează prin arbitrii desemnați de părți.
Arbitrul trebuie să aibă capacitatea deplină de exercițiu al drepturilor. în principiu, statutul
persoanei fizice este guvernat de legea personală, care poate fi lex patriae sau lex domicilii.
• Prevederile 555 C.proc.civ. nu impun o anumită calificare profesională. Cu toate acestea, datorită
dificultăților care pot interveni în soluționarea diferendului, părțile apelează la juriști.

49)Procedura arbitrala. Cererea de arbitraj. Intampinarea

Cererea de arbitraj
Cererea prin care reclamantul sesizează Curtea de Arbitraj cu soluționarea unui litigiu, denumită în
continuare cerere de arbitrare, trebuie să cuprindă următoarele elemente:
a) numele și prenumele, domiciliul și, după caz, domiciliul ales al persoanei fizice ori, pentru persoanele
juridice, denumirea și sediul lor. De asemenea, se vor menționa și codul numeric personal sau, după caz,
codul unic de înregistrare ori codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul
comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar ale reclamantului și ale
pârâtului, dacă sunt cunoscute de reclamant, precum și adresa electronică, numărul de telefon, numărul

1
Căpățînă, O., Ștefanescu, B., op.cit., pag. 392.
2
C. Stătescu, C. Bîrsan, (2008) Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția a IX-a revizuită și adăugită, Editura
Hamangiu, București, pag. 63.
3
Mazilu, D., op.cit., pag. 635.
de fax ori alte asemenea date. Dacă reclamantul locuiește/are sediul în străinătate, va arăta și reședința
aleasă în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind litigiul arbitral;
b) numele și calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar, în cazul reprezentării prin avocat, numele
acestuia și sediul profesional. Dovada calității de reprezentant se va alătura cererii, inclusiv înscrisul
doveditor al calității de reprezentant legal sau, după caz, extras din registrul public în care este
menționată împuternicirea reprezentantului persoanei juridice de drept privat;
c) obiectul și valoarea cererii, precum și modalitatea de calcul prin care s-a ajuns la stabilirea acestei
valori;
d) motivele de fapt și de drept pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, cu trimitere la înscrisurile
doveditoare corespunzătoare sau la alte probe. Indicarea probelor solicitate se face cu arătarea, după caz,
a înscrisurilor și a relevanței lor, a numelui și domiciliului martorilor și a faptelor ce tind a fi probate, a
obiectivelor expertizei și a expertului consilier propus, a întrebărilor pentru interogatoriu, în cazul
persoanelor juridice;
e) menționarea convenției arbitrale, anexându-se copie de pe contractul în care este inserată sau copie de
pe compromis;
f) semnătura părții și ștampila în cazul persoanelor juridice. Dacă cererea este introdusă prin avocat, ea
va fi semnată de acesta, aplicând ștampila.
(2) Înscrisurile se depun în copie certificată de parte, dar tribunalul arbitral poate solicita oricând
originalul.

(3) Dacă cererea de arbitrare sau înscrisurile sunt formulate într-o limbă străină, secretariatul Curții de
Arbitraj din oficiu solicită părții să prezinte o traducere în limba română sau, în arbitrajul internațional,
într-o limbă de circulație internațională. Părțile pot solicita în scris ca traducerea să fie efectuată prin
grija Secretariatului Curții de Arbitraj, cu suportarea costurilor respective.
(4) Cererea de arbitrare și anexele sale se depun pe suport hârtie în atâtea exemplare câți pârâți sunt, plus
unul pentru dosarul cauzei și unul pentru fiecare arbitru. De asemenea, comunicarea se face și în format
electronic.

Intampinarea
Primind cererea de arbitrare, pârâtul va formula o întâmpinare, care trebuie să cuprindă:
- numele arbitrului numit de el sau răspunsul la propunerea reclamantului privind soluționarea litigiului
de un arbitru unic, precum și la persoana acestuia;
- excepțiile referitoare la cererea reclamantului;
- răspunsul în fapt și în drept la cererea reclamantului;
- probele propuse în apărare, pentru fiecare capăt din cererea reclamantului;
- celelalte mențiuni și cerințe prevăzute de art. 27 pentru cererea de arbitrare, în mod corespunzător.
(2) În termen de 20 de zile de la primirea cererii de arbitrare, pârâtul va comunica reclamantului
întâmpinarea, împreună cu actele însoțitoare, și, de asemenea, o va depune la Curtea de Arbitraj, atașând
dovada de comunicare.
(3) La cererea pârâtului, comunicarea întâmpinării se face de către Secretariatul Curții de Arbitraj.
(4) Dacă mai mulți reclamanți au un singur reprezentant sau un reclamant stă în judecată în mai multe
calități juridice, se va comunica și, respectiv, depune câte o singură întâmpinare.
(5) Când sunt mai mulți pârâți, aceștia pot răspunde, toți împreună sau numai o parte dintre ei, printr-o
singură întâmpinare.
(6) Dispozițiile art. 27 alin. (4) sunt aplicabile în mod corespunzător.
(7) Nedepunerea sau necomunicarea întâmpinării nu înseamnă recunoașterea pretențiilor reclamantului.
(8) Dacă prin nedepunerea sau necomunicarea întâmpinării litigiul se amână, tribunalul arbitral va putea
obliga pe pârât la plata cheltuielilor cauzate prin amânare.
50) Hotararea arbitrala
Litigiul arbitrai ia sfârșit prin pronunțarea unei hotărâri. Constituind ultimul act de procedură,
hotărârea arbitrală reflectă întreaga activitate desfășurată din momentul încheierii convenției de arbitraj.1
Hotărârea arbitrală reprezintă actul prin care, în temeiul puterilor conferite, arbitrii se pronunță
asupra problemelor litigioase supuse lor de către părți spre a fi soluționate.
Actele de judecată ale arbitrilor sunt desemnate de legea de procedură civilă română prin
termenul de hotărâre arbitrală. în schimb, prin Regulile de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj de la
București, hotărârea arbitrală este denumită sentință arbitrală.
Natura jurisdicțională a hotărârii arbitrale se întemeiază pe caracterul unilateral al actului juridic
prin care se finalizează procedura arbitrală. Față de părți, hotărârea arbitrală are efectele unei hotărâri
judecătorești, prin care se afirmă dreptul și se dispun măsurile necesare.2
Natura contractuală a hotărârii arbitrale se sprijină pe compromisul încheiat de părți, care au
încredințat arbitrilor misiunea de a soluționa litigiul. Hotărârea nu poate exista în afara compromisului,
din care își trage toată substanța, formând unul și același corp. Datorită legăturii existente, sentința are
aceeași natură ca și compromisul. Prin sentința dată, arbitrul nu face decât să execute mandatul primit.
Arbitrul desemnat este un particular al cărui mandat privat decurge din voința părților în litigiu1.
Efectele hotararii arbitrale
Odată comunicată părților, sentința arbitrală are efectele unei hotărâri judecătorești definitive.3
Prin această dispoziție procedurală, sentința arbitrală este asimilată cu o hotărâre judecătorească
definitivă.
Caracterul -definitiv este inerent sentinței arbitrale. Orice cale de atac ordinară sau extraordinară
admisă împotriva hotărârilor judecătorești este exclusă. Sentința arbitrală nu poate fi atacată decât printr-
o acțiune în anulare.
Pentru a răspunde cerințelor comerțului internațional, sentința arbitrală este și obligatorie2.
Datorită legăturii care se stabilește, părțile trebuie să se conformeze hotărârii pronunțate în cauză.
Sentința se aduce la îndeplinire de bunăvoie, de partea împotriva căreia s-a pronunțat, de îndată sau în
termenul arătat în cuprinsul ei.

51) Desfiintarea hotararii arbitrale

Reglementarea aplicabilă în materia arbitrajului instituie o singură cale de atac. Hotărârea
arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare.
Motivele pentru care se poate formula acțiunea în anulare sunt prevăzute în mod expres și
limitativ. Potrivit* art. 79 din Regulile de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj de la București,

1
Mazilu, D. op.cit., pag. 648.
2
leș, I. op.cit., pag. 859; Beleiu, Gh., Hotărârea arbitrală și desființarea ei, în Revista de Drept Comercial nr. 6/1993, pag. 14- 15.
3
Macovei, I., op.cit., pag. 307.
acțiunea în anulare poate fi exercitată pentru unul din următoarele motive:
a) litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului;
b) tribunalul arbitrai a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei
convenții nule sau inoperante;
c) tribunalul arbitrai nu a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală;
d) partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile și procedura de citare nu a fost legal
îndeplinită;
e) hotărârea a fost pronunțată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut de Codul de
procedură civilă.
f) tribunalul arbitrai s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat
asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;
g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul și motivele, nu arată data și locul pronunțării, nu
este semnată de arbitri;
h) dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziții care nu se pot aduce la îndeplinire;
i) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii.
Motivele acțiunii în anulare urmăresc sancționarea nerespectării regulilor stabilite prin convenția
arbitrală, a unor principii fundamentale ori reguli imperative.
Potrivit art.-608 din Noul Cod de procedură civilă, hotărârea arbitrală poate fi desființată numai
prin acțiune în anulare pentru unul dintre următoarele motive:
a) litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului;
b) tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei
convenții nule ori inoperante;
c) tribunalul arbitrai nu a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală;
d) partea a lipsit la termenul la care au avut loc dezbaterile și procedura de citare nu a fost legal
îndeplinită;
e) hotărârea a fost pronunțată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut la art. 567, deși cel
puțin una dintre părți a declarat că înțelege să invoce caducitatea, iar părțile nu au fost de acord cu
continuarea judecății, potrivit art. 568 alin. (1) și (2);