Sunteți pe pagina 1din 3

Volum despre relaţiile dintre Stat şi Biserică

Editura „Andreiana” a Arhiepiscopiei Sibiului oferă publicului o nouă lucrare de


specialitate, elaborată de pr. dr. Nicolae Rusu, consilierul social eparhial.
Lucrarea intitulată „Repere istorice în dezvoltarea relaţiilor din Stat şi Biserică
la români” este teza de doctorat a părintelui Nicolae Rusu, susţinută la
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Constanţa.
Apărută cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului
şi Mitropolitul Ardealului, cartea părintelui Nicolae Rusu analizează modul în
care Biserica şi Statul au interacţionat în ultimii 150 de ani, în spaţiul
românesc. Teza de doctorat a părintelui Nicolae Rusu a fost susţinută la
Catedra de Drept bisericesc a facultăţii menţionate, iar relaţia dintre Stat şi
Biserică este privită din prisma legislaţiei existente în acest sens.
Încă de la începutul volumului, autorul subliniază faptul că libertatea religioasă
şi activitatea cultelor este asigurată de Constituţia din 1991, rectificată în
2003. „Totodată este proclamată şi garantată libertatea religioasă şi formele ei
de manifestare concretă. Sunt stabilite principii esenţiale pentru desfăşurarea
normală a vieţii religioase: cultele sunt libere şi se organizează potrivit
statutelor proprii în condiţiile legii; ele sunt autonome faţă de Stat şi se bucură
de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată,
spitale, penitenciare şi orfelinate. În şcolile de Stat este prevăzută Religia ca
obiect de învăţământ distinct. Cadrul juridic privind viaţa religioasă este
completat cu Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul
general al cultelor (Noua Lege a Cultelor din România)”, spune pr. dr. Nicolae
Rusu în Introducere.
Biserica, o instituţie de căpătâi
Biserica Ortodoxă Română a avut dintotdeauna un rol major în dezvoltarea
poporului român, atât din punct de vedere spiritual şi cultural cât şi din
perspectiva păstrării şi perpetuării tradiţiilor, limbii, artei şi identităţii româneşti.
Din acest motiv, Biserica Ortodoxă Română a fost văzută de Stat, cu excepţia
perioadei regimului comunist, ca o instituţie de căpătâi, cu o influenţă
deosebită în rândul oamenilor. Nu întâmplător, subliniază autorul, Biserica
Ortodoxă a devenit, imediat după evenimentele din 1989, instituţia cu cea mai
mare popularitate, iar încrederea oamenilor în ea a fost în toţi aceşti ani foarte
mare. De aici rezultă interesul crescut al Statului român faţă de Biserica
Ortodoxă Română, dat fiind rolul covârşitor al acesteia în eforturile de a întări
democraţia, statul de drept, respectarea drepturilor omului şi protecţia
minorităţilor.

„De toate aceste aspecte trebuie să ţină cont instituţiile competente ale
Statului atunci când iau decizii şi adoptă legi în domeniul religios. Legile
Statului şi reglementările referitoare la viaţa religioasă nu trebuie considerate
o încercare de stânjenire şi limitare a libertăţii credinţei, un amestec al
politicului şi juridicului într-un domeniu care aparţine în exclusivitate sacrului şi
divinului. Încercarea de exceptare a comunităţilor religioase de la
reglementările <pământeşti> pierde din vedere că, deşi <nu aparţin acestei
lumi>, ele se află în această <lume>, esenţa lor este în legătură cu
supranaturalul, dar existenţa este socială, şi comunităţile religioase, după cum
se exprimă sociologii, reprezintă grupuri sociale ca oricare altele, evident, cu
specificul lor”, mai spune autorul.
Interdependenţa dintre religie şi societate
Lucrarea părintelui Nicolae Rusu subliniază necesitatea existenţei unei
legislaţii care să protejeze credincioşii, precum şi comunităţile religioase,
aflate în diverse relaţii cu alte subsisteme sociale şi în parteneriat în ceea ce
priveşte activitatea economică, culturală, administrativă şi socială. Din acest
motiv, legislaţia referitoare la viaţa cultelor are rolul de a facilita colaborarea şi
coexistenţa cultelor în viaţa socială. Aceste norme elaborate de Stat nu au
influenţă asupra activităţii interne a cultelor, asupra credinţei, doctrinelor sau
cultului public, ci asupra desfăşurării libere a activităţii acestora şi a relaţiilor
cu celelalte componente sociale.

Fiecare cult îşi are propriile norme de organizare, care vizează direct credinţa
şi mărturisirea acesteia. „Toate bisericile administrează bunuri materiale,
terenuri, construiesc locaşuri de cult, redistribuie veniturile credincioşilor, au o
ierarhie şi o organizare administrativ-teritorială etc. Aceste îndeletniciri
nereligioase rămân în competenţa autorităţilor politice şi judecătoreşti. Prin
reglementări, activitatea economică, financiară, culturală a bisericilor şi
personalului de cult este integrată în ansamblul sistemului social. Celelalte
subsisteme sociale oferă comunităţilor de credincioşi venituri, bunuri, protecţie
etc. şi exprimă faţă de religie anumite cerinţe: să contribuie la realizarea
unităţii şi armoniei sociale, la culturalizarea populaţiei, la sporirea moralităţii şi
spiritului civic etc. Între religie şi societate există o interdependenţă
funcţională. Sistemele religioase şi credinţele care de-a lungul istoriei şi-au
epuizat rolul şi funcţiile, au fost abandonate”, continuă părintele Rusu.
Principiul simfoniei
Lucrarea este împărţită în patru capitole: „Repere istorice în relaţia Stat-
Biserică”, „Evoluţia Statului şi Dreptului românesc (sau de la Dreptul
bisericesc la cel laic)”, „Legile Bisericii Ortodoxe Române în perioada
contemporană” şi „Legile de Stat şi impactul lor în viaţa Bisericii. Analiză
istorică şi juridică (1859-2013)”.

De asemenea, cartea cuprinde şi mai multe pagini de concluzii, propuneri şi


anexe. Nu în ultimul rând, autorul pune la dispoziţia cititorilor o listă
consistentă de bibliografie, cu lucrări de specialitate din domeniu, legislaţie şi
studii. Prin lucrarea de peste 400 de pagini, părintele Nicolae Rusu reuşeşte
să ofere cititorilor informaţiile complete privind legislaţia actuală referitoare la
culte, precum şi relaţiile existente între Stat şi Biserică.
„În mod tradiţional, relaţiile dintre Biserică şi Stat în ţările majoritar ortodoxe
au urmat principiul bizantin al <simfoniei>, adică al armoniei, al sincronizării,
al înţelegerii şi cooperării dintre două instituţii deosebite şi distincte: una
spirituală şi cealaltă politică, pe care le unea însă viaţa comună a
credincioşilor Bisericii, care erau totodată şi cetăţeni ai Statului. Cu toate
acestea, în Ţările Române, <înţelegerea> a fost adaptată la realităţile
Principatelor, iar apoi ale Statului român modern, acesta fiind influenţat de
spiritul occidental secularizat. Biserica se ruga permanent pentru Stat, aşa
cum o face până astăzi, dar adesea ea se şi ruga de Stat să o ajute. Statul, la
rândul său, sprijinea Biserica, dar era tentat adesea să aservească instituţia
eclezială. Orice s-ar spune, în viaţa poporului român, Biserica Ortodoxă n-a
fost niciodată un rival, un adversar sau un concurent al Statului, ci a
reprezentat, ca să zicem aşa <spaţiul> în care lumea trecătoare a pământului
se întâlneşte cu Împărăţia veşnică a Cerului, dar şi intervalul dintre <arşiţa>
zilei de acum şi speranţa zilei de apoi”, spune vicepreşedintele Academiei
Române, Alexandru Surdu, în Prefaţa cărţii.