COOPERAREA STATELOR ÎN DOMENIUL ACTIVITĂŢILOR NUCLEARE

Ca urmare a periculozităţii deosebite prezentate de expunerea la radiaţii ionizate,

cooperarea internaţională în materie pune accentul pe organizarea prevenirii şi limitării efectelor
negative ale activitatiilor nucleare şi reglementează cu titlu excepţional acţiunea pentru
remedierea daunelor nucleare (răspunderea civilă). 1

Primul document semnificativ în timp, în materie şi cu caracterul cel mai general îl

reprezintă Tratatul privind interzicerea experienţelor de arme nucleare în atmosferă, în spaţiul
cosmic şi sub apă, semnat la Moscova, la 5 august 1963, şi ratificat de aproape toate statele
lumii. Extinderea interdicţiei asupra tuturor experienţelor nucleare avea să se realizeze prin
Tratatul de la New York (CTBT), adoptat la 24 septembrie 1996 (ratificat de România prin
Legea nr. 152/1999).2

Alte tratate internaţionale prevăd interdicţii pentru anumite zone ori activităţi, precum:

– Tratatul de la Washington privind Antarctica (din 1 decembrie 1959), interzice orice

explozie nucleară şi eliminarea oricărui deşeu radioactiv în regiunea Antarcticii (art.5);
– Acordul din 5 decembrie 1979 referitor la activitatea statelor pe Lună şi celelalte corpuri
cereşti, care interzice depozitarea pe Lună şi punerea pe orbită în jurul acesteia de obiecte
plutitoare de arme nucleare.
Din punct de vedere instituţional, trei organizaţii interguvernamentale au atribuţii
semnificative în domeniu:

– Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA),

– Agenţia Europeană pentru Energie Nucleară (AEN) şi
– Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euroatom).

II.1. 1. Notificarea rapidă a unui accident nuclear

La iniţiativa Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică au fost promovate o serie de
convenţii având ca obiect prevenirea evenimentelor nucleare cu consecinţe majore. Astfel: După
accidentul de la Cernobâl, un grup de experţi guvernamentali din 62 de state membre ale

1
Ionuţ Ciutacu, op. cit., p. 12
2
Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, la care s-au adăugat reprezentanţi a 10
organizaţii internaţionale, s-au reunit la Viena între 21 iulie - 15 august 1986, pentru a redacta
convenţiile internaţionale în domeniul siguranţei nucleare.3

Convenţia privind notificarea rapidă a unui accident nuclear şi Convenţia cu privire

la asistenţa în caz de accident nuclear sau urgenţă radiologică.

Statele părţi ale acestor convenţii s-au angajat să furnizeze informaţii relevante asupra
accidentelor nucleare, cât mai curând posibil, în scopul limitării cât mai mult posibil a
consecinţelor radiologice transfrontiere. 4

Astfel, Convenţia privind notificarea rapidă a unui accident nuclear se aplică în cazul
oricărui accident care implică instalaţii sau activităţi ale unui stat parte sau ale unor persoane
fizice sau juridice aflate sub controlul sau jurisdicţia sa, în urma căruia se produc – sau este pe
cale să se producă – o degajare de substanţe radioactive şi care a avut sau poate avea drept
consecinţă o degajare transfrontieră internaţională, susceptibilă să aibă semnificaţie din punct de
vedere al securităţii radiologice pentru un alt stat (art.l).

În cazul producerii unui accident nuclear, statul parte la convenţie, are următoarele
obligaţii: să notifice imediat, direct sau prin intermediul Agenţiei Internaţionale pentru Energie
Atomică (A.I.E.A.), acele state care sunt sau pot fi afectate în mod fizic, precum şi Agenţia
asupra accidentului nuclear, a naturii sale, a momentului apariţiei şi localizării exacte, după caz;
să furnizeze imediat statelor, direct sau prin intermediul Agenţiei, informaţiile disponibile
relevante, pentru a limita cât mai mult posibil consecinţele radiologice în aceste state.5

Un stat parte care furnizează asemenea informaţii unui alt stat trebuie să răspundă
prompt, în măsura în care sau dacă raţional acest lucru este posibil şi unei cereri pentru
informaţii suplimentare sau consultări, solicitate de un stat parte afectat, în vederea limitării cât
mai mult posibil a consecinţelor radiologice în acest stat. La rândul său, Agenţia Internaţională
pentru Energie Atomică va informa imediat statele părţi, statele membre, celelalte state (sau la

3
Ştefan Ţarcă, op. cit., p.153
4
5
Ştefan Ţarcă, op. cit., p.148
cererea lor) care sunt sau pot fi în mod fizic afectate, precum şi organizaţiile internaţionale
interguvernamentale perrtinente, asupra unei notificări primite în conformitate cu prevederile
Convenţiei6.

Informaţiile care urmează a fi furnizate, în măsura în care statul care este parte le posedă,
privesc: momentul, localizarea exactă, dacă este cazul, instalaţia sau activitatea implicată;
caracteristicile generale ale degajărilor de substanţe radioactive; informaţii asupra condiţiilor
meteorologice şi hidrologice existente la acea dată şi de prognoză, necesare pentru prevenirea
degajării transfrontiere de substanţe radioactive; măsurile de protecţie luate sau planificate, în
afara amplasamentului; comportarea prevăzută în timp a degajărilor de substanţe radioactive.

În conformitate cu statutul său şi la cererea unui stat parte care nu desfăşoară activităţi
nucleare proprii şi care are frontieră comună cu un stat care are program nuclear în desfăşurare
dar care nu este parte la Convenţie, Agenţia va proceda la studii asupra fezabilităţii şi stabilirii
unui sistem adecvat de supraveghere, pentru a facilita realizarea obiectivelor prevăzute de
Convenţie.

6
Ionuţ Ciutacu, op. cit., p.118