1.

Definirea, scopurile şi factorii de influenţă a gestiunii stocurilor

Stocurile se definesc ca cantităţi de resurse materiale care se acumulează în depozitele şi magaziile
unităţilor economice, într-un anumit volum şi o anumită structură, pe o perioadă de timp, cu un anumit scop.
Întreprinderea îşi constituie stocurile de materiale sau produse pentru a asigura alimentarea continue a
subunităţilor sale cu resurse materiale în vederea desfăşurării normale a activităţii şi realizării obiectivelor
propuse. Stocurile de materiale se exprimă în următoarele unităţi de măsură:
unităţi naturale (tone, kg, buc., m2)ce permite determinarea

1
 1. Definirea, scopurile şi factorii de influenţă a gestiunii stocurilor
Stocurile se definesc ca cantităţi de resurse materiale care se acumulează în depozitele şi magaziile
unităţilor economice, într-un anumit volum şi o anumită structură, pe o perioadă de timp, cu un anumit scop.
Întreprinderea îşi constituie stocurile de materiale sau produse pentru a asigura alimentarea continue a
subunităţilor sale cu resurse materiale în vederea desfăşurării normale a activităţii şi realizării obiectivelor
propuse. Stocurile de materiale se exprimă în următoarele unităţi de măsură:
unităţi naturale (tone, kg, buc., m2)ce permite determinarea
1. Definirea, scopurile şi factorii de influenţă a gestiunii stocurilor
Stocurile se definesc ca cantităţi de resurse materiale care se acumulează în depozitele şi magaziile
unităţilor economice, într-un anumit volum şi o anumită structură, pe o perioadă de timp, cu un anumit scop.
Întreprinderea îşi constituie stocurile de materiale sau produse pentru a asigura alimentarea continue a
subunităţilor sale cu resurse materiale în vederea desfăşurării normale a activităţii şi realizării obiectivelor
propuse. Stocurile de materiale se exprimă în următoarele unităţi de măsură:
unităţi naturale (tone, kg, buc., m2)ce permite determinarea

2
3
 Tema 6. Gestiunea stocurilor
6.1. Definirea, scopurile şi factorii de influenţă a gestiunii stocurilor
Stocurile se definesc ca cantităţi de resurse materiale care se acumulează în depozitele şi magaziile
unităţilor economice, într-un anumit volum şi o anumită structură, pe o perioadă de timp, cu un anumit scop.
Întreprinderea îşi constituie stocurile de materiale sau produse pentru a asigura alimentarea continue a
subunităţilor sale cu resurse materiale în vederea desfăşurării normale a activităţii şi realizării obiectivelor
propuse. Stocurile de materiale se exprimă în următoarele unităţi de măsură:
 unităţi naturale (tone, kg, buc., m2)ce permite determinarea potenţialului de producţie care poate fi
realizat, de asemenea determină necesarul de spaţii pentru depozitare;
 unităţile valorice (lei, mii lei) – asigură evaluarea resurselor financiare, determinarea capitalului
circulant;
 în zile, arată perioada de timp în care stocul format acoperă necesitatea pentru consum.
În ceea ce priveşte gestiunea stocurilor o unitate economică trebuie să se bazeze pe cercetare, în funcţie
de necesităţile şi intensitatea consumului din punct de vedere al echilibrului optim dintre frecvenţa achiziţiilor şi
imobilizările fizice şi financiare a stocurilor ale căror menţinere la nivel de securitate trebuie să protejeze contra
riscului de ruptură.
Gestiunea stocurilor reprezintă procesul cumpărării bunurilor şi / sau serviciilor în cantităţile necesare,
de calitate corespunzătoare şi la momentul potrivit.
Obiectivele gestiunii stocurilor sunt:
 Asigurarea continuităţii procesului de producţie, ceea ce duce la obţinerea unor venituri constante, prin
comercializarea bunurilor produse, şi menţinerea numărului clienţilor firmei.
 Maximizarea vânzărilor. În condiţiile unei cereri suficiente, vânzările pot fi mult mai mari, dacă bunurile
sunt furnizate la timp şi în cantităţile solicitate de către consumatori.
 Protejarea activelor unităţii economice se poate obţine prin controlul stocurilor împotriva risipei şi
deteriorărilor, depozitarea cantitativă şi calitativă a materiilor prime şi materialelor.
 Investiţiile minime în stocuri presupun costuri de depozitare şi de asigurare minime.
 Furnizarea de informaţii de către compartimentul de aprovizionare conducerii unităţii economice. Aceasta
se poate obţine prin determinarea cantităţilor optime de aprovizionat şi momentelor de reaprovizionare,
stabilirea ratei de rotaţie a stocurilor şi diminuarea erorilor în documentaţia privind stocurile din cadrul
firmei.
 Menţinerea stocurilor de producţie a întreprinderii la nivelurile planificate.
 Satisfacerea necesităţilor de consum ale unităţii economice şi a subdiviziunilor sale în resurse materiale
necesare.
 Păstrarea caracteristicilor calitative a materiilor prime şi materialelor pe timpul depozitării.
 Prevenirea apariţiei lipselor de stoc sau suprastocării de resurse materiale.
Asupra mărimii şi dinamicii stocurilor îşi exercită influenţa un foarte mare număr de factori, de diverse
maturii dintre care principalii sunt:
 Frecvenţa livrărilor (aprovizionărilor) de la furnizori:
se stabileşte luându-se în consideraţie atât condiţiile de livrare ale furnizorului, cât şi cele de primire ale
consumatorului. Condiţiile se referă la natura cererii, momentele de consum, natura resurselor, ciclitatea
producţiei ş. a.
Strategiile care pot fi aplicate de furnizori în organizarea şi derularea livrărilor către beneficiarii săi sunt:
livrarea alternativă sau simultană.
Livrarea alternativă determinată formarea de stocuri mai mari la beneficiari pentru perioade de timp
mai lungi. Livrarea simultană acţionează invers fiind mai eficientă pentru beneficiari, însă această strategie
necesită organizarea mai complexă şi mai amplă a activităţii de desfacere, implicând un efort suplimentar din
partea furnizorului, ceea ce nu întotdeauna este favorabil.
 Cantitatea minimă care poate fi comandată şi cumpărată de un beneficiar de la furnizor în
condiţii economice avantajoase. De obicei, aceasta este stabilită de producător ca reprezentând limita sub care
fabricaţia unui produs ar antrena cheltuieli de producţie mai mari şi preţuri de realizare mai ridicate.
 Capacitatea de transport a mijloacelor folosite în aducerea resurselor materiale în corelaţie cu
distanţa de transport; condiţionare reciprocă asigură realizarea procesului de transport a resurselor materiale
cu cheltuieli cât mai mici. Ca rezultat, mărimea stocurilor este condiţionată de capacitatea de transport în
special pentru resursele care se asigură din import.
4
  Condiţiile naturale şi climaterice determină de regulă, formarea stocurilor sezoniere la resursele
materiale a căror exploatare sau transport se întrerupe, ca urmare a influenţei nefavorabile specifice sezonului
de iarnă.
 Proprietăţile fizico-chimice. Limitează durata de stocare în timp a resurselor materiale perisabile, a
celor cu termene scurte de garanţie sau a celor care prin compoziţia şi structura specifică se degradează, dacă
sunt staţionate în stocuri pe o perioadă mai mare de timp decât cea admisă de caracteristicile specifice.
 Capacitatea de depozitare existentă disponibilă sau care poate fi închiriată limitează cantitatea
maximă de materiale ce poate fi stocată la un moment dat.
 Periodicitatea fabricaţiei la producători condiţionează intervalul minim la care se pot aproviziona
resursele materiale de la sursa directă. Deci, intervalul între două reaprovizionări succesive,
 Nivelul planificat al volumului producţiei realizate.
 Durata procesului de producţie.
 Volumul şi structura producţiei.
 Normele specifice de consum a resurselor materiale şi consumurile standard.
 Cheltuielile de lansare a comenzilor de aprovizionare.
 Amplasamentul stocurilor de resurse materiale.
 Termenul de garanţie (valabilitate) a producţiei finite.
 Uşurinţa înlocuirii resurselor materiale (din stocuri) cu resurse substituibile.
 Consecinţele nedispunerii la timp de un stoc anumit.
 Durata de comandă-aprovizionare.
 Durata de condiţionare-pregătire.

6.2. Elementele şi etapele gestiunii stocurilor

Principalele elemente ale procesului de gestiune a stocurilor sunt:
1. Cererea pentru consum, care influenţează mărimea şi ritmul eliberărilor de materii prime şi materiale
pentru procesul de producţie din stocuri şi ritmul aprovizionărilor pentru întregirea stocurilor.
2. Necesarul de aprovizionat pentru perioada de gestiune – cantitatea de resurse materiale care urmează
a fi asigurată de la furnizori.
3. Loturile de livrare – volumul de resurse materiale care se aduce la un moment dat de la furnizori.
4. Parametrii de timp:
a) perioada de gestiune a stocurilor, care este de un an calendaristic şi se împarte pe luni;
b) intervalul de timp dintre două reaprovizionări succesive;
c) momentul de declanşare a acţiunilor de reaprovizionare – data la care se emit comenzile, sau se ia legătura
pentru efectuarea livrărilor;
d) durata de reaprovizionare, reprezintă durata dintre momentul declanşării acţiunii de reaprovizionare şi cel
al intrării resurselor materiale în depozitele întreprinderii.
În procesul gestiunii stocurilor se parcurg mai multe etape:
1. Se elaborează nomenclatorul pe grupe şi sortimente de materii prime şi materiale care urmează
a fi aprovizionate şi stocate în depozitele întreprinderii. Pentru aceasta se întocmeşte o listă centralizată în care
se cuprind toate materialele.
2. Analiza şi gruparea materialelor din nomenclator în funcţie de mai multe criterii, printre care
principalii sunt ordinea de prioritate şi influenţa economică pe care o au acestea în procesul de producţie.
3. Stabilirea metodelor pentru dimensionarea stocurilor în dependenţă de influenţa factorilor
asupra nivelului stocurilor. Mărimea stocurilor depinde de folosirea materiilor prime şi materialelor în procesul
de producţie şi este influenţată de următorii factori:
a) tehnologici care presupun tipul resurselor materiale şi forma de utilizare a acestora în procesul de
producţie;
b) organizaţionali care cuprind alegerea fabricării unui anumit sortiment de producţie pentru o perioadă
dată; metodele de determinare a normelor de consum şi a deşeurilor rezultate din producţie; cantitatea de resurse
materiale folosite pentru fiecare produs în parte;
c) tehnici care sunt reprezentaţi de utilajele şi capacităţile de producţie ale acestora, folosite în procesul
de producţie;
d) economici.

5
 4. Aplicarea metodelor pentru dimensionarea stocurilor pe tipurile stabilite la etapa precedentă.
5. Stabilirea politicii de conducere, coordonarea şi control a procesului de formare şi consum a
stocurilor.

6.3. Tipologia stocurilor

Pentru gestionarea ştiinţifică a stocurilor apare necesitatea unei grupări a stocurilor. Fiecare grupare are
de jucat un anumit rol în organizarea şi analiza activităţii de producere.
1. În funcţie de gradul lor de prelucrare:
a) Materiile prime – reprezintă bunurile din primul stadiu de prelucrare a procesului de producţie.
Acestea, la rândul său, pot fi şi ele de diferite tipuri în dependenţă de domeniul de activitate a firmei.
b) Semifabricatele – reprezintă materii prime sau materiale care au parcurs unele stadii ale procesului de
producţie, însă nu şi-au terminat în întregime procesul de prelucrare.
c) Produsele finite – reprezintă bunurile, produse de către unitatea economică, disponibile pentru
vânzare consumatorului sau utilizatorului final.
2. În funcţie de abordarea lor temporală stocurile se clasifică:
a) stocuri iniţiale
b) stocuri finale
Aceste două categorii menţionate indică nivelul pe care-l are stocul la începutul şi sfârşitul unui interval
de timp (zi, săptămână, lună, trimestru, semestru, an).
Compararea dimensiunii cantitative şi / sau valorice (în preţuri comparabile) a celor două categorii de
stocuri permite să apreciem că în intervalul analizat:
 producerea şi aprovizionarea au fost egale, adică stocul iniţial este egal cu cel final
 a avut loc o mobilizare a stocurilor, o acoperire a procesului de producţie prin apelarea la stocuri, dacă
stocul final este mai mic decât cel iniţial.
 cantitatea aprovizionării a depăşit nivelul producerii, dacă stocul final are o dimensiune superioară celei
a stocului iniţial. Cauzele sunt diferite.
3. Din punct de vedere al motivaţiei constituirii stocurile se grupează în:
a) stocuri sezoniere - se formează datorită caracterului sezonier şi poate fi definit drept cantitatea de
materiale care se acumulează în depozitele unităţilor în scopul alimentării continue a consumului pe perioada de
întrerupere a exploatării şi (sau transportului unor resurse, ca urmare a condiţiilor naturale şi de climă). Stocul
sezonier se calculează după următoarea relaţie: Ssez  Cmz  ti , în care:
Ssez - reprezintă mărimea stocului sezonier la un anumit material.
Cmz - consumul mediu zilnic din respectivul material.
ti - timpul de întreruperi, în zile calendaristice, în aprovizionarea cu materialul respectiv.
b) stocurile curente reprezintă cantitatea de material necesară pentru asigurarea continuităţii procesului
de producţie între două aprovizionări succesive cu materialul respectiv de la furnizori, în condiţii normale de
funcţionare. Constituie stocul care se formează în mod obişnuit în întreprinderi pentru alimentarea consumului.
Este o mărime dinamică, care pe parcursul formării şi utilizării lui, înregistrează diferite nivele, diferite mărimi.
Q
Stocul maxim
Stocul curent

Stocul mediu

Stocul de Stocul de siguranţă Stocul minim

alertă
t
I I

6
 Mărimea stocului curent se calculează cu ajutorul următoarei relaţii: Sc  Cmz  I
I - intervalul mediu de timp, în zile, între două livrări succesive, care este prevăzut în contractele de
aprovizionare încheiate cu furnizorii.
Consumul de stoc poate fi ritmic sau neritmic, continuu sau periodic, constant, uniform în timp sau
variabil. Formarea lui se poate produce, de asemenea, periodic sau continuu, în cantităţi fixe sau variabile.
La rândul său, stocul curent, întâlneşte mai multe dimensiuni, cum sunt:
 stoc minim reprezintă cantitatea cea mai mică, exclusiv zero, întâlnită de-a lungul evoluţiei dimensiunii
stocului;
 stocul maxim, are mai multe accepţiuni:
 cantitatea de mărfuri existente după efectuarea aprovizionării
 nivelul cel mai ridicat al stocurilor;
 cantitatea de mărfuri rezultată din însemnarea mărimii stocului minim cu mărimea lotului optim de
aprovizionat;
Fiecare accepţiune cuprinde anumite situaţii şi se confruntă cu diverse limite.
 stocul de alertă (alarmă). Rolul acestui stoc constă în avertizarea firmei asupra declanşării operaţiunilor
specifice procesului de aprovizionare.
 stocul mediu este, în esenţă, un indicator, rezultat din diverse calcule statistico-matematice. Dimensiunea
lui totdeauna se referă la un interval, la o perioadă de timp: Mărimea stocului mediu se poate face în unităţi
cantitative, valorice şi temporale.
c) stocul de siguranţă reprezintă acea cantitate de materiale ce trebuie să existe în unitate pentru a se
folosi în producţie atunci când se epuizează stocul curent, iar materialele comandate nu sosesc la termenele
prevăzute de la furnizori.
Stocul de siguranţă se determină: Ssig  Cmz  (t1  t 2  t3 )
t1 - timpul necesar stabilirii legăturii cu furnizorii şi pregătirii de către ei a unui lot de. livrare;
t2 - timpul necesar transportului materialelor de la furnizor la beneficiar;
t3 - timpul pentru descărcarea, recepţionarea şi înmagazinarea materialului.
Formarea stocului de siguranţă înseamnă o acumulare suplimentară de resurse materiale în stoc şi o
imobilizare mai mare de fonduri financiare antrenate în cumpărarea acestora. De aceea un asemenea stoc se.
prevede la materiile prime de bază, a căror lipsă condiţionează direct continuitatea activităţii de producere a
întreprinderii, iar furnizorul se află la o distanţă relativ mare.
d) stocul de recepţie - depinde de durata recepţiei şi are o mărime determinată de cantitatea materiilor
ce urmează a fi recepţionate şi a celor care sunt în procesul de recepţie.
e) stocul de condiţionare (pregătire) este necesar la acele unităţi economice unde materiile prime să fie
supuse unei pregătiri prealabile întăririi procesului de producţie.
Mărimea stocului de condiţionare (pregătire) se determină cu ajutorul următoarei relaţii:
Spr  Cmz  t pr , în care
Spr - reprezintă stocul de pregătire la un anumit material,
tpr - timpul de pregătire (condiţionare) pentru acel material.
Acest stoc (de pregătire) este caracteristic, de exemplu, pentru uscarea lemnului pentru mobilă sau
pentru alte prelucrări industriale, pentru care sunt prevăzute condiţii anumite de umiditate maximă (şi care
trebuie să stea la uscat), lâna pieptănată pentru asigurarea condiţiilor de umiditate şi descărcare electrică),
bumbacul balotat (pentru odihnă şi condiţionare), varul (pentru stins) etc.
De obicei, operaţiile de condiţionare se execută la producători-furnizofi, aceştia fiind obligaţi să livreze
marfa la parametrii calitativi prevăzuţi în standarde. Există însă situaţii când . condiţionarea trebuie făcută de
beneficiar sau când, deşi efectuată la furnizor, pe procesul transportului, parametrii fizico-chimici nu pot fi
menţinuţi. După condiţionare materialele se trec în stoc curent şi, inclusiv de siguranţă.
4. În funcţie de participarea la procesul de producţie se evidenţiază:
a) stoc activ, exprimat prin cantitatea de materiale "consumată" în procesul de producţie.
b) stoc pasiv - este reprezentat de cantitatea rămasă după producere.
Natura este formală. Stocul se reînnoieşte în permanenţă. Materialele pasive devin active în următorul
proces.

7
 6.4. Tipuri şi metode de gestiune a stocurilor
Gestiunea modernă a stocurilor la întreprindere prevede nu numai dimensionarea acestora prin
determinarea mărimii şi structurii, dar şi urmărirea dinamicii stocurilor cu limitele admisibile în scopul
menţinerii acestora la nivelul stabilit.
În funcţie de condiţiile în care se desfăşoară procesele de stocare, de natura şi caracteristicile surselor de
furnizare, de condiţiile de transport se evidenţiază o gamă variată de tipuri de gestiune:
1) Gestiunea cu cerere constantă la intervale egale.
Prevede ca reaprovizionările pentru reîntregirea stocului curent să se facă în loturi egale, din punct de
vedere cantitativ, în caz de epuizare a stocului curent se prevede formarea şi utilizarea stocului de siguranţă.
Este considerat tipul clasic de gestiune şi este recomandat pentru întreprinderile cu un nomenclator
constant de fabricaţie (de ex. unităţile constructoare de maşini, unităţi cu tipul de producţie în masă şi în serie
mare).

Scmaxim

Q1 Q2 Q3 Qn

Scmediu

Scminim
Stocul de siguranţă

In
t
I1 I2 I3

Notă: Q1 = Q2 = Q3 =….Qn I1 = I2 = I3 =……In

2) Gestiunea cu cerere variabilă la intervale egale – prevede reaprovizionarea în loturi variabile. Se

cunosc momentele calendaristice de lansare a comenzilor, durata de reaprovizionare fiind de fiecare dată
aceeaşi. Cantitatea cu care urmează a se face reaprovizionarea se determină prin extrapolare, pe baza calculului
probabilistic. Este un tip de gestiune dificil de condus şi nu exclude posibilitatea apariţiei fenomenului de lipsă
de stoc, ceea ce presupune formarea stocului de siguranţă. Este caracteristic pentru tipul de producţie în serie.

Scmaxim

Q1 Q2 Q3 Qn

Scmediu

Scminim
Stoc de siguranţă

t
I1 I2 I3 In

Notă: Q1 ≠ Q2 ≠ Q3 ≠….Qn I1 = I2 = I3 =……In

3) Gestiunea cu cerere fixă la intervale neegale – nu se cunosc din timp momentele calendaristice de
lansare a comenzilor, ele, determinându-se prin extrapolare. Reaprovizionările se fac în loturi fixe, stabilite Ia

8
 începutul perioadei de gestiune. Acest tip de gestiune este caracteristic pentru întreprinderile cu un volum mare
de producţie nenominalizată sau prestatoare de servicii etc.

Scmaxim

Q1 Q2 Q3 Qn

Scmediu

Scminim
Stoc de siguranţă

t
I1 I2 I3 In

Notă: Q1 = Q2 = Q3 =….Qn I1 ≠ I2 ≠ I3 ≠……In

4) Gestiunea cu două depozite se caracterizează prin intervale şi cereri variabile lotul de aprovizionare
– constant, lansarea comenzilor de reaprovizionare se declanşează la momentul când se atinge, în procesul
mişcării stocului curent, un nivel de aprovizionare considerat, de fapt, momentul de reaprovizionare.

Scmaxim

Q1 Q2 Q3 Qn

Scmediu

Scminim
Stoc de siguranţă

t
I1 I2 I3 In

Notă: Q1 ≠ Q2 ≠ Q3 ≠….Qn I1 ≠ I2 ≠ I3 ≠……In

Aceste patru sisteme de gestiune menţionate sunt cele mai reprezentative.

În practică se folosesc mai multe metode de gestiune din care cele mai des menţionate sunt:
1. Metoda minim-maxim - care prevede urmărirea exigentă a tuturor stocurilor materiale indiferent de
importanţa acestora în procesul de producţie. Metoda dată se foloseşte , de regulă, la întreprinderile cu o
nomenclatură mică de materiale, datorită volumului mare de muncă necesar pentru urmărirea permanentă a
stocurilor.
De asemenea ea poate fi aplicată în cazul când întreprinderea dispune de o reţea modernă de tehnică de
calcul. În cazul dat toate materialele pentru a fi luate la evidenţă primesc coduri numerice şi număr de
identificare care se înscrie pe etichetă ce se încleie pe ambalajul obiectului. Computerul citeşte cu ajutorul
scanerului lazer special informaţia despre parametrii fizici a obiectului. Astfel este uşor de depozitat .
2. Metoda de gestiune diferenţiată a stocurilor în dependenţă de importanţa economică a fiecărui
material - sistemul ABC.
La acestui sistem stă principiul lui Vilfreto Pareto 80/ 20, economist şi sociolog italian (1848 - 1923)
care pe baza analizei modului de distribuire a avuţiei naţionale a Italiei a constat că cea mai mare parte a avuţiei
9
, aproximativ 70 - 80 % era deţinută de un grup restrâns de oameni , în jurul la 10 -20 % din populaţia ţării, iar
celelalte 20 -30 % le revine 80 - 90 % din populaţia ţări.
Sistemul ABC grupează materialele care se aprovizionează şi se stochează la întreprindere în 3
grupe (zone), în dependenţă de valoarea stocului mediu al materialului.
Astfel analizele efectuate în diferite întreprinderi au arătat că ponderea cea mai mare în valoarea
stocurilor este deţinută de un număr relativ mic de materiale, însă care constituie baza producţiei finite şi au o
valoare mare în totalul nomenclaturii de aprovizionat - aceste materiale sunt cuprinse în prima grupă de
importanţă - grupa A.
- grupa B cuprinde un număr ceva mai mare de materiale, dar cu o valoare totală mai redusă.
- Grupa C (multe dar mărunte) număr foarte mare de materiale utilizate în cantităţi foarte mici şi
care influenţează foarte puţin volumul total al capitalului circulant.
Gruparea materialelor din punct de vedere al numărului articolelor şi al valorii lor sistemul ABC poate fi
prezentat sub formă de tabel.
Grupa Ponderea în numărul total al articolelor, Ponderea valorică în nomenclatorul de
% aprovizionare, %
A 10 70
B 20 20
C 70 10
Literele reprezintă diferite clasificări după descreşterea importanţei, dar nu-i ceva sacru în vederea
procentajului. Când atribuim articolul, materialul la o grupă sau alta e necesar de ţinut cont de dificultatea
acestui articol în control şi impactul acestuia asupra costului şi rentabilităţii.
Etapele grupării.
1. Determinăm cantitatea totală de materiale pe an.
2. Calculăm costul total pentru fiecare material
3. Calculăm costul tuturor materialelor
4. Determinăm cota valorică a fiecărui material în costul total
5. Numărarea articolelor în baza procentajului utilizării agreate (tab.)
6. Distribuirea în baza procentajului.
Datorită importanţei diferenţiate a resurselor materiale în procesul de fabricaţie şi a influenţei asupra
capitalului circulant, se poate aplica un sistem diferenţiat de gestiune a stocurilor în dependenţă de grupa în care
fac parte. Astfel în cazul materialelor din :
- zona A, va fi asigurată o urmărire detaliată a stocurilor atât în timp (zilnic, săptămânal etc.), cât şi
cantitativ determinând nivelul stocului, tendinţele care se prevăd pentru consum în raport cu ritmul şi volumul
întrărilor de materiale. Se determină o mărime optimă ca capitalul pentru formarea şi păstrarea lor să fie minim.
Revederea frecventă a necesarului , a necesarului ce trebuie comandat, a stocurilor de siguranţă în cantităţi mic.
- Zona B similar ca pentru materialele din zona A , dar cu activităţi de control mai puţin frecvente.
- Zona C , se aprovizionează în loturi mari pentru o perioadă mare de timp pentru a reduce
cheltuielile de transport. Stocurile de materiale vor fi controlate la intervale mari de timp, respectiv trimestrial
sau cu prilejul întrării sau eliberării unor cantităţi de materiale.

6.5. Costuri de gestiune a stocurilor

Costurile de gestiune a stocurilor includ trei grupe principale:
A. Costurile de deţinere a stocurilor, care includ următoarele elemente:
1. Costul capitalului blocat, care se manifestă prin pierderi datorate imobilizării mijloacelor circulante.
2. Costurile de depozitare, care sunt compuse din:
- salariile muncitorilor din depozitele întreprinderii;
- amortizarea depozitelor şi mijloacelor fixe din dotare;
- cheltuieli pentru întreţinerea şi reparaţia depozitelor şi utilajelor din ele;
- cheltuieli generale ale depozitelor (energia electrică, energia termică, etc.).
3. Costuri de asigurare.
4. Costuri de amortizare.
B. Costuri legate de comanda şi recepţia stocurilor includ:
1. Costurile comenzilor, care cuprind următoarele elemente:
 salariile personalului din secţia de achiziţii şi logistică ocupat cu lansarea, urmărirea şi evidenţa
comenzilor;
10
  cheltuieli legate de negocierile şi încheierea contractelor cu furnizorii;
 cheltuieli pentru deplasări în scopul aprovizionării cu resurse materiale de la furnizori;
 cheltuieli cu recepţia resurselor materiale;
 cheltuieli pentru contactarea prin telefon, fax, telex, poştă şi alte mijloace a furnizorilor;
 costul formularelor de comandă.
2. Costul de transportare, care cuprinde toate cheltuielile legate de aducerea până la întreprindere a
resurselor materiale procurate de la furnizori.
C. Costuri legate de lipsa de stoc, includ următoarele eleSmente:
1. Dereglări ale procesului de producţie.
2. Scăderea volumului producţiei realizate.
3. Pierderea încrederii clienţilor.
În procesul gestionării stocurilor pot apărea unele fenomene cu caracter negativ cum ar fi lipsa de stoc
sau suprastocarea de resurse materiale. Pentru a evita astfel de situaţii întreprinderea trebuie să întreprindă
măsuri concrete în aceste direcţii.
În cazul lipsei de stoc unitatea economică trebuie să:
 întreprindă măsuri pentru livrarea la termenii stabiliţi materiile prime şi materialele comandate de la
furnizori;
 creeze şi apeleze la moment la stocurile de siguranţă;
 apeleze la unele materii prime sau materiale înlocuitoare;
 recurgă la reprogramarea programului de producţie până la ameliorarea situaţiei.
În cazul suprastocării de resurse materiale întreprinderea ar putea să recurgă la următoarele acţiuni:
 specificarea normelor de consum a materiilor prime şi materialelor;
 stoparea pe o perioadă dată a livrărilor resurselor materiale care depăşesc necesităţile de consum.

11