Conceptul loialității este un punct central în demersul de a defini natura profesiei de

avocat. William Simon, de exemplu, caracterizează discursul convențional referitor la etica

legală în ceea ce privește modelele care subliniază loialitatea față de client versus loialitatea
față de public. După cum sugerează caracterizarea lui Simon, teoreticienii eticii legale nu sunt
de acord în mod fundamental cu privire la relația dintre obligațiile morale ale avocatului față
de client și cele ale comunității, aceasta fiind o problemă de importanță practică, deoarece aceste
obligații sunt potențial în conflict în fiecare reprezentare.1

Fidelitatea unui avocat față de clientul său este în general o problemă socială atât în ceea
ce privește clientul, cât și consecințele reprezentării. Loialitatea devine un termen al discursului
moral atunci când implică acțiune socială. Rolul său în discursul moral a fost diferit descris.
Utilitarismul vede loialitatea ca generatoare de false argumente morale, deoarece, pentru ei,
statutul moral al loialității depinde în totalitate de consecințele acesteia.2 Alții susțin că
loialitatea are o valoare morală independentă, dar că întrebările morale nu pot fi rezolvate pur
și simplu prin referire la o obligație de loialitate. La extrema opusă față de utilitarism, unii au
sugerat că loialitatea este un bun final sau un prim principiu.

1
William H. Simon, Ethical Discretion in Lawyering, 101 HARv. L. REV. 1083, 1084-90 (1988).
2
Andrew Oldenquist, Loyalties, 79 J. PHIL. 173, 180 (1982) ("Utilitarians would argue that our duty is to
Humanity and that doing what benefits your neighborhood or country is wrong if it prevents a greater good for
a larger whole:').