CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE INTERNAŢIONALĂ

1.Noţiunea şi caracteristica generală a contractului de vânzare-cumpărare

internaţională.
Unul dintre cele mai frecvent întâlnite contracte în comerţul internaţional este
contractul de vânzare-cumpărare internaţională.
Piaţa de mărfuri constituie expresia totalităţii tranzacţiilor de vânzare-cumpărare
încheiate într-un anumit spaţiu geografic. Determinant pentru caracterizarea unei anumite
pieţe de mărfuri este modul de producţie, forma de proprietate asupra mijloacelor de
producţie, elemente care fac să se manifeste cu o intensitate deosebită funcţia ei
principală: corelarea producţiei cu consumul, prin intermediul cerererii şi a ofertei,
finalizate prin contracte de vânzare-cumpărare28.
Contractul comercial de vânzare-cumpărare internaţională reprezintă un contract în
temeiul căruia vânzătorul se obligă să predea mărfurile, să transfere proprietatea acestora
şi, după caz, să remită documentele referitoare la marfă cumpărătorului, iar cel din urmă
se obligă la plata preţului şi preluarea mărfii predate.
Părţile contractante trebuie să aibă sediul în state diferite.
Contractului de vânzare-cumpărare îi sunt specifice caracterul comercial şi
caracterul internaţional. În ceea ce ţine de caracterul comercial al contractului, Convenţia
Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri de la Viena din
11 aprilie 1980 prevede în art. 1 al. (3) că „Nici naţionalitatea părţilor, nici caracterul
civil sau comercial al părţilor, sau al contractului nu sunt luate în considerare pentru
aplicarea prezentei convenţii”.
În privinţa caracterului internaţional al vânzării, Convenţia de la Viena din 1980, în
art. 1 al. (1) prevede că „Prezenta convenţie se aplică contractelor de vânzare de mărfuri
între părţi, care îşi au sediul în state diferite:
- când aceste state sunt contractante, sau
- când normele de drept internaţional privat conduc la aplicarea legii unui stat
contractant”. Prin urmare, singurul criteriu care determină caracterul internaţional al
contractului îl constituie stabilimentul părţilor în state diferite.
În Republica Moldova, contractul de vânzare-cumpărare este reglementat de Codul
Civil şi de Legea vânzării de mărfuri nr. 134-XIII din 3 iunie 1994.
Potrivit art. 11 din Convenţia de la Viena, „Contractul de vânzare nu trebuie să fie
încheiat nici constatat în scris şi nu este supus nici unei alte condiţii de formă. El poate fi
probat prin orice mijloace, inclusiv prin martori”.
Obiectul material al contractului îl constituie bunurile, de regulă mobile, care
urmează a fi transmise cumpărătorului în schimbul achitării preţului.

2.Efectele contractului de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri.

Drepturile şi obligaţiile părţilor contractului de vânzare-cumpărare internaţională
pot fi fi redate în formă de tabel, după cum urmează în continuare:
DREPTURI VÂNZĂTOR - să încaseze preţul bunului; - să fie despăgubit în
situaţia în care, din culpa debitorului, este nevoit să depoziteze bunurile o perioadă mai
îndelungată decât cea prevăzută în contract.
Obligatii VÂNZĂTOR - să predea mărfurile; - să respecte termenele prevăzute în
contract; - să transfere proprietatea acestora; - să remită documentele referitoare la marfă,
dacă este cazul; - să se asigure de faptul că marfa predată corespunde stipulaţiilor
contractuale; - să predea mărfurile libere de orice drept sau pretenţie a unui terţ.
CUMPĂRĂTOR DREPTURI - să ceară livrarea şi transmiterea dreptului de
proprietate asupra mărfii cumpărate.
Obligatii CUMPĂRĂTOR - să primească şi să preia mărfurile în termenul stabilit
în contract; - să examineze mărfurile într-un termen cât se poate de scurt; - să plătească
preţul.
Predarea mărfii constituie transmiterea materială a mărfii, adică punerea acesteia la
dispoziţia cumpărătorului la locul convenit în contract.
Conform prevederior Convenţiei de la Viena din 1980, art. 31, dacă vânzătorul nu
este ţinut să predea mărfurile într-un loc special, obligaţia de predare constă:
a) când contractul de vânzare implică transportul mărfurilor – în remiterea
mărfurilor primului transportator pentru a le transmite cumpărătorului;
b) când, în cazurile nevizate de precedentul alineat, contractul se referă la un bun
individual determinat sau la un bun determinat prin caractere generice, care trebuie
prelevat dintr-o masă determinată sau care trebuie fabricat ori produs şi când, în
momentul încheierii contractului, părţile ştiau că mărfurile se găseau, sau trebuiau
fabricate ori produse într-un loc special – în punerea mărfurior la dispoziţia
cumpărătorului în acel loc;
c) în celelalte cazuri – în punerea mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului în locul în
care vânzătorul avea sediul său la momentul încheierii contractului.
Dacă vânzătorul este obligat să ia măsuri pentru transportul mărfurilor, el trebuie să
încheie contractele necesare pentru ca transportul să fie efectuat până la locul prevăzut cu
mijloacele de transport adecvate împrejurărilor şi în condiţiile obişnuite pentru un astfel
de transport. Dacă vânzătorul nu este obligat să subscrie el însuşi o asigurare pe timpul
transportului, el trebuie să furnizeze cumpărătorului, la cererea acestuia, toate
informaţiile de care dispune şi care-i sunt necesare încheierii acestei asigurări.
Vânzătorul este obligat să predea mărfurile la data prevăzută în contract. Dacă este
fixată o perioadă de timp ori aceasta este determinată prin referire la contract, vânzătorul
poate să predea marfa la orice moment în cursul acelei perioade, cu excepţia cazului în
care din împrejurări nu rezultă că alegerea datei revine cumpărătorului. În toate celelalte
cazuri, vânzătorul trebuie să predea mărfurile într-un termen rezonabil, calculat de la
încheierea contractului.
În situaţia în care obligaţia de predare a vânzătorului depinde de o faptă a
cumpărătorului, termenul predării începe să curgă din momentul când cumpărătorul şi-a
îndeplinit această obligaţie.
Pe lângă documentele de plată pe care trebuie să le prezinte pentru încasarea
preţului, vânzătorul trebuie să remită cumpărătorului documentaţia tehnică, astfel încât să
se asigure folosirea normală a maşinilor sau utilajelor livrate, punerea lor în funcţiune,
reparaţii curente etc.
Vânzătorul trebuie să predea mărfuri a căror cantitate, calitate şi tip corespund celor
prevăzute în contract şi al căror ambalaj sau condiţionare corespunde celui prevăzut în
contract.
De regulă, modalităţile de determinare a calităţii mărfii sunt:
a) determinarea calităţii prin documentaţii tehnice, caiete de sarcini sau descrieri;
b) determinarea calităţii prin mostre;
 c) determinarea calităţii prin indicarea tipului de marfă. Această modalitate se
utilizează doar pentru determinarea calităţii bunurilor fungibile;
d) determinarea calităţii prin clauze uzuale internaţionale;
e) vânzarea după catalog;
f) alte modalităţi de determinare a calităţii mărfurilor (ex: prin gustare).
Modalitatea de determinare a cantităţii se stabileşte prin înscriere în contract a
unităţii de măsură şi cu menţionarea care urmează să ateste cantitatea efectiv livrată.
Convenţia de la Viena din 1980 prevede că în lipsă de dispoziţie contrară, mărfurile
sunt conforme contractului dacă:
a) sunt adecvate folosinţei cărora servesc în mod obişnuit mărfuri de acelaşi
tip;
b) b) sunt adecvate oricărei folosinţe speciale, care a fost adusă expres sau
tacit la cunoştinţa vânzătorului la momentul încheierii contractului, în afară de cazul
în care rezultă din împrejurări că cumpărătorul le-a lăsat la competenţa ori aprecierea
vânzătorului, sau că era rezonabil din partea lui s-o facă;
c) posedă calităţile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o cumpărătorului
ca eşantion sau model;
d) sunt ambalate sau condiţionate în modul obişnuit pentru mărfurile de acelaşi
tip sau, în lipsa unui mod obişnuit, într-o manieră adecvată pentru a le conserva şi
proteja.
În toate cazurile menţionate, vânzătorul nu este răspunzător pentru o lipsă de
conformitate pe care cumpărătorul o cunoştea sau nu o putea ignora în momentul
încheierii contractului. Vânzătorul este răspunzător de orice lipsă de conformitate
care există la momentul transmiterii riscurilor către cumpărător, chiar dacă acest
defect apare ulterior. Cumpărătorul trebuie să examineze mărfurile într-un termen cât
se poate de scurt, ţinând seama de împrejurări, iar dacă contractul implică transportul
mărfurilor, examenul poate fi amânat până la sosirea lor la destinaţie.
Cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se prevala de o lipsă de conformitate,
dacă nu o denunţă vânzătorului într-un termen rezonabil, calculat din momentul în
care l-a constatat sau ar fi trebuit să-l constate şi în cel mult doi ani de la data când
mărfurile i-au fost efectiv predate, cu excepţia cazului când acest termen ar fi
incompatibil cu durata unei garanţii contractuale.
Preţul constituie suma de bani pe care cumpărătorul se obligă să o plătească
vânzătorului, în schimbul bunului cumpărat.
Potrivit Convenţiei de la Viena din 1980, dacă vânzarea este valabil încheiată
fără ca preţul mărfurilor vândute să fi fost determinat în contract în mod expres sau
implicit, sau printr-o dispoziţie care permite să fie determinat, se consideră, cu
excepţia indicaţiei contrare, că părţile s-au referit la preţul practicat în mod obişnuit la
momentul încheierii contractului în ramura comercială respectivă pentru aceleaşi
mărfuri vândute în împrejurări comparabile.
Dacă preţul este stabilit în raport de greutatea mărfurilor, în caz de îndoială, se
ia în considerare greutatea netă.
De regulă, părţile prevăd în contract locul unde se va efectua plata preţului. În
situaţia în care locul plăţii nu este prevăzut în contract, el este cel de la sediul
vânzătorului, iar dacă plata trebuie să se efectueze contra remiterii mărfurilor sau
documentelor, ea se va efectua la locul acestei remiteri.
 În cazul în care vânzătorul îşi schimbă sediul după încheierea contractului, el
trebuie să suporte orice sporire a cheltuielilor accesorii plăţii.
Dacă în contract nu este fixată data plăţii, cumpărătorul trebuie să plătească
preţul în momentul în care, conform contractului şi convenţiei vânzătorul pune la
dispoziţia sa fie mărfurile, fie documentele reprezentative ale mărfurilor. Vânzătorul
poate face din plată o condiţie a remiterii mărfurilor sau a documentelor.
Cumpărătorul trebuie să plătească preţul la data stabilită prin contract sau care
rezultă din contract şi din convenţie fără a fi necesară o cerere sau altă formalitate din
partea vânzătorului.
Obligaţia cumpărătorului de a prelua predarea mărfii constă în îndeplinirea
oricărui act, care poate fi cerut în mod rezonabil cumpărătorului şi care să permită
vânzătorului să efectueze livrarea.

3.Răspunderea părţilor în contractul de vânzare-cumpărare internaţională.

Dacă vânzătorul nu a executat oricare din obligaţiile care-i revin din contractul de
vânzare-cumpărare sau din convenţie, cumpărătorul are dreptul:
a) să ceară vânzătorului executarea obligaţiilor sale, cu excepţia cazului în care s-a
prevalat de un mijloc incompatibil cu această cerere;
b) dacă mărfurile nu sunt conforme cu contractul, cumpărătorul poate cere
vânzătorului să repare lipsa de conformitate, în afară de cazul în care aceasta ar fi
nerezonabil, luând în considerare toate împrejurările;
c) cumpărătorul poate acorda vânzătorului un termen suplimentar, de o durată
rezonabilă, pentru executarea obligaţiei sale;
d) să declare contractul rezolvit;
e) în caz de lipsă de conformitate a mărfurilor cu contractul, chiar dacă preţul a fost
sau nu plătit, cumpărătorul poate reduce preţul proporţional cu diferenţa între valoarea pe
care mărfurile efectiv predate o aveau în momentul predării şi valoarea pe care mărfurile
conforme ar fi avut-o în acel moment;
f) dacă vânzătorul predă mărfurile înainte de data stabilită, cumpărătorul are
facultatea de a le prelua sau de a le refuza;
g) dacă vânzătorul predă o cantitate superioară celei prevăzute în contract,
cumpărătorul poate accepta sau refuza preluarea cantităţii predate excedentar;
h) să ceară daune-interese.
În cazul în care cumpărătorul nu a executat oricare din obligaţiile care-i revin din
contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul este îndreptăţit:
a) să ceară cumpărătorului plata preţului, preluarea mărfii predate sau executarea
altor obligaţii ale cumpărătorului în afară de cazul în care nu s-a prevalat de un mijloc
incompatibil cu aceste cereri;
b) să acorde cumpărătorului un termen suplimentar, de durată rezonabilă, pentru
executarea obligaţiei sale;
c) să declare contractul rezolvit;
d) dacă contractul prevede că cumpărătorul trebuie să specifice forma, măsura sau
alte caracteristici ale mărfurilor şi nu face această specificare la data convenită sau într-un
termen rezonabil calculat de la primirea unei cereri din partea vânzătorului, acesta poate,
fără a prejudicia asupra tuturor celorlalte drepturi pe care la poate avea, să efectueze
singur această specificare, potrivit cu nevoile cumpărătorului, care i-ar putea fi
cunoscute;
e) să ceară daune-interese.
Potrivit regulii generale, riscurile se transmit de la vânzător la cumpărător în
momentul predării mărfii, când aceasta a intrat în câmpul de acţionare al cumpărătorului.
Drept consecinţă, pierderea sau deteriorarea mărfii, care a survenit după transmiterea
riscurilor către cumpărător nu-l scuteşte pe acesta de obligaţia de a plăti preţul, cu
excepţia cazului când acestea sunt imputabile vânzătorului.
Dacă contractul de vânzare-cumpărare implică transportul mărfurilor, iar vânzătorul
nu este obligat să le remită într-un loc determinat, riscurile sunt transferate
cumpărătorului de la remiterea primului transportator pentru a le transmite
cumpărătorului în conformitate cu contractul de vânzare. În toate cazurile, riscurile nu
sunt transmise cumpărătorului atâta timp cât mărfurile n-au fost în mod clar identificate,
prin aplicarea pe marfă a unui semn distinctiv, prin documente de transport, printr-un
aviz dat cumpărătorului sau prin orice alt mijloc. Convenţia de la Viena din 11 aprilie
1980, în art. 79, prevede că o parte este exonerată de răspundere pentru neexecutarea
oricărei dintre obligaţiile sale contractuale dacă dovedeşte că această neexecutare este
determinată de o piedică, care îndeplineşte următoarele caracteristici cumulative:
a) este independentă de voinţa acestei părţi;
b) este fortuită, adică partea nu se putea aştepta în mod rezonabil, din partea ei, să o
ia în considerare la momentul încheierii contractului;
c) este imprevizibilă şi insurmontabilă în sensul că partea nu putea să o prevină sau
să o depăşească, nici să-i prevină ori depăşească consecinţele.
Exonerarea de răspundere produce efecte numai în timpul duratei împiedicării.
Partea care nu a executat trebuie să avertizeze cealaltă parte despre piedică şi
efectele acesteia asupra capacităţii sale de executare. Dacă avertismentul nu soseşte la
destinaţie într-un termen rezonabil, calculat din momentul în care partea care nu a
cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască piedica, aceasta este obligată să plătească celeilalte
părţi dauneinterese. Cuantumul acestora se reduce la prejudiciile cauzate de neprimirea
avertismentului.
4. Forme specifice ale vânzării internaţionale de mărfuri.
4.1. Vânzarea-cumpărarea prin bursă.
Bursa este o piață publică, organizată și specializată, unde se tranzacționează valori
mobiliare, mărfuri și valute.
De regulă, la bursă pot fi vândute şi cumpărate:
- mărfuri fungibile standardizate; - valute selecţionate;
- aur şi alte metale preţioase, pietre preţioase;
- acţiuni, obligaţiuni şi alte hârtii de valoare selecţionate;
- produse bursiere derivate.
Bursele pot fi clasificate după următoarele criterii:
I. Din punct de vedere juridic:
a) burse publice;
b) burse private.
II. Din punct de vedere al numărului de membri:
a) burse închise (limitate la numărul de membri fondatori);
 b) burse deschise (în care numărul membrilor fondatori poate fi suplimentat într-o
anumită proporţie).
III. Din punct de vedere al obiectului lor:
a) burse de mărfuri;
b) burse de valori;
c) burse maritime;
d) burse de asigurări;
e) burse mixte.
Trăsăturile esenţiale ale burselor sunt:
 bursa este o piaţă selectivă;
 bursa este o piaţă simbolică;
 bursa este o piaţă reprezentativă de referinţă în proces continuu. Ea beneficiază de
o structură organizatorică şi de un organism funcţional special. La bursă se formează
preţurile naţionale sau internaţionale de referinţă;
 bursa este o piaţă liberă;
 la baza stabilirii obiectului de negociere şi a procedurii negocierilor stau
legislaţiile naţionale;  piaţa bursieră funcţionează în paralel cu piaţa fizică;
 la baza negocierii tranzacţiior stă metoda licitaţiilor;
 pentru operaţiuni la termen, pe piaţa fizică se încheie contracte denumite forward,
ferme, cu scadenţe şi preţuri fixe sau precis determinate. La bursă se încheie contracte
speciale, denumite futures, cu un mare grad de elasticitate şi de adaptare la evoluţia pieţei
cu o diversitate de scopuri: de acoperire, speculative etc.
Actul fundamental de organizare şi de funcţionare al oricărei burse este statutul.
Regulamentul bursei este actul prin care se dezvoltă principiile stabilite în statut.
Administraţia bursei diferă de la ţară la ţară în funcţie de legislaţia naţională în
materie, de obiectul bursei, de forma sa juridică şi de statutul elaborat de membrii
asociaţi.
Agenţii pieţii bursiere sunt persoanele care activează în cadrul bursei fie ca
mandatari sau în nume şi pe cont propriu.
4.2. Vânzarea-cumpărarea prin licitaţie.
Licitaţia este o piaţă de mărfuri sau servicii care concentrează cererea şi oferta în
timp şi spaţiu, cu specificul că oferta se concentrează într-un timp foarte scurt fie ca o
ofertă efectivă de mărfuri, fie scriptic, sub formă de documentaţie29.
Licitaţiile pot fi clasificate după următoarele criterii:
I. După criteriul ariei geografice:
a) licitaţii locale;
b) licitaţii internaţionale.
II. După criteriul obiectului lor:
a) licitaţii de mărfuri;
b) licitaţii de investiţii;
c) licitaţii de servicii.
III. După criteriul numărului participanţilor:
a) licitaţii deschise;
b) licitaţii închise.
IV. După criteriul modului de organizare:
 a) licitaţii periodice
b) licitaţii ocazionale.
V. După criteriul naturii operaţiunii:
a) licitaţii organizate de vânzător;
b) licitaţii organizate de cumpărător.
Licitaţiile pentru vânzarea mărfurilor pot fi organizate direct de către producător, de
către vânzător sau de către organizaţii specializate în comerţ, iar în unele cazuri,
organizarea se poate realiza cu participarea băncilor.
Cumpărătorii, odată cu înscrierea de participare la licitaţie, sunt obligaţi să depună o
sumă determinată în numerar. Cauţiunea are ca scop asigurarea participării la licitaţie a
persoanelor înscrise, precum şi să-l determine pe cel care câştigă licitaţia să preia marfa.
Renunţarea la participare şi refuzul de a prelua marfa se soldează cu pierderea cauţiunii.
Cauţiunea se restituie celor care nu au câştigat licitaţia.
Etapele licitaţiei sunt următoarele:
1. Publicitatea.
2. Pregătirea ofertelor.
3. Plata de către ofertant a garanţiei de participare.
4. Ţinerea licitaţiei în ziua şi la ora precisă, la locul anunţat.
Este important de a conştientiza faptul că în cadrul licitaţiei, până în momentul în
care licitaţia se finisează (fie prin lovirea ciocanului de masă, fie prin alte acţiuni
convenţionale), suma propusă de către cumpărător este doar o ofertă. Respectiv, până nu
a fost încheiată licitaţia în modul convenit, potenţialul cumpărător îşi poate retrage oferta
respectivă.
În aceeaşi ordine de idei, anunţul public în legătură cu desfăşurarea licitaţie la o
anumită dată, nu reprezintă o obligaţie asumată de vindere a bunului, ci constituie doar o
invitaţie la negocieri a potenţialilor cumpărători.

INTERMEDIEREA ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

1. Caracteristici generale ale intermedierii în comerţul internaţional.

Intermediarul în activitatea comercială internaţională este o prezenţă obişnuită,
uneori chiar indispensabilă. A contribuit la această situaţie extinderea ariei geografice
a comerţului internaţional şi frecvenţa operaţiunilor pe diferite pieţe, care neputând fi
cuprinsă de producătorii sau comercianţii din ţara de origine a mărfii, i-a obligat pe
aceştia să recurgă la agenţi locali pentru a fi prezenţi pe respectivele pieţe; au
contribuit, de asemenea, complexitatea şi necesitatea eficientizării activităţii
comerciale, care a impus deseori recurgerea la profesioniştii, specializaţi în diferite
tipuri de operaţii comerciale sau cunoscători ai anumitor pieţe. Din aceleaşi motive s-
au înmulţit şi diversificat şi tipurile de intermediari, de la mandatarii şi concesionarii
tradiţionali, la curtieri, agenţi sau reprezentanţi comerciali32.
Prin intermediere subînţelegem activitatea efectuată de o persoană pe seama şi
în interesul unei alte persoane.
Regimul juridic al intermedierilor în comerţul internaţional este determinat de
conţinutul concret al contractului de mijlocire.
 Activitatea de intermediere implică în majoritatea cazurilor reprezentarea de
către intermediar a persoanei pentru care acţionează.
Reprezentarea este convenţia în virtutea căreia o persoană, numită reprezentant,
încheie acte juridice cu terţe persoane în numele şi contul altei persoane, numită
reprezentat. Reprezentarea clasică perfectă implică cu necesitate:
a) existenţa a trei persoane – reprezentat, reprezentant şi terţa persoană, parte în
contractul perfectat;
b) reprezentantul să acţioneze în numele şi pe contul reprezentatului.
În situaţia în care reprezentantul nu a acţionat în numele altuia, dar în nume
propriu, însă în toate cazurile în contul lui dominus negotti, reprezentarea este
imperfectă.
Pentru ca reprezentarea să-şi producă efectele juridice, trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii esenţiale:
a) existenţa împuternicirii date de reprezentat anterior îndeplinirii actului juridic,
în cursul negocierii sau ulterior perfectării raportului juridic;
b) raportul de reprezentare să fie adus la cunoştinţa terţilor interesaţi, pe calea
declaraţiei exprese a reprezentatului, fie din alte împrejurări neechivoce;
c) reprezentantul să activeze doar în limitele împuternicirii primite;
d) reprezentantul să manifeste voinţa de a reprezenta pe reprezentat.
În ceea ce ţine de volumul şi tipul împuternicirilor, reprezentarea poate fi
generală sau specială.

2. Contractul internaţional de mandat comercial.

Contractul de mandat comercial este acel contract prin care o persoană, numită
mandatar, se obligă, în schimbul unei sume de bani, să trateze pe seama altei
persoane, numită mandant, o afacere determinată ce reprezintă un act de comerţ33.
Contractul de mandat se încheie între mandant şi mandatar. Mandantul trebuie
să aibă capacitatea comercială, actele fiind încheiate întotdeauna în contul său şi
pentru el. Mandatarul, de regulă, nu e obligat să aibă capacitate comercială.
Elementele proprii care individualizează configuraţia mandatului comercial
sunt următoarele:
 mandatul comercial poate fi numai convenţional;
 reprezentarea este de natura contractului şi nu de esenţa lui;
 mandatul comercial este întodeauna cu titlul oneros;
 mandatarul este împuternicit de a face actele necesare executării operaţiunii
cu care a fost însărcinat, chiar dacă nu au fost prevăzute în contract;
 mandatul comercial se revocă numai pentru motive întemeiate.
Contractul de mandat comercial este folosit în activitatea de intermediere a
agenţilor comerciali. Ei au calitatea de comerciant, exercitând activitatea intermediară
în mod independent şi cu titlu profesional.
Mandatarul este obligat să execute mandatul în conformitate cu împuternicirea
dată şi cu instrucţiunile mandantului, îndepărtându-se de la ele sau depăşindu-le
numai dacă nu poate obţine indicaţii suplimentare în timp util şi dacă această depăşire
este în interesul mandantului.
 Mandatarul trebuie să execute personal mandatul încredinţat, cu excepţia cazului
când prin contract s-a prevăzut posibilitatea substituirii mandatarului cu o altă
persoană.
Mandatarul este obligat să informeze terţul cu care încheie contractul despre
împuternicirea în temeiul căreia acţionează.
Mandantul este obligat să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare
pentru executarea mandatului. Astfel, mandantul trebuie să pună la dispoziţia
mandatarului toate informaţiile şi documentaţiile deţinute de el, care ar fi utile
mandatarului pentru îndeplinirea împuternicirii sale. Dacă pentru executarea
mandatului sunt necesare unele cheltuieli, mandantul trebuie să avanseze sumele de
bani în cauză, neputându-le lăsa pe seama mandatarului.
Mandantul are obligaţia să plătească mandatarului remuneraţia datorată pentru
executarea mandatului. Remuneraţia datorată este prevăzută în contract. De
asemenea, mandatarul este obligat să restituie cheltuielile efectuate de mandatar
pentru executarea mandatului. Contractul de mandat comercial încetează fie prin
expirarea termenului eventual fixat pentru executarea sa, fie prin executarea totală a
împuternicirii, fie prin moartea mandatarului, deoarece este un contract intuitu
persoane, fie prin renunţarea mandatarului.
Conţinutul unui contract de mandat comercial, pe lângă drepturile şi obligaţiile
părţilor, trebuie să mai conţină:
 numele şi adresa celor două părţi;
 definirea obiectului de activitate;
 definirea procedurii şi modului de conlucrare între cele două părţi, sistemul de
comunicaţii şi de informare;
 delimitarea teritoriului în care mandatarul poate să-şi desfăşoare activitatea;
 durata de valabilitate a mandatului şi situaţiile în care să fie retras;
 penalităţi şi daune-interese pentru abateri de la onorarea obligaţiilor asumate;
 reglementarea modului de soluţionare a litigiilor, inclusiv pe calea arbitrajului
internaţional.
Capacitatea părţilor în contractul internaţional de mandat comercial se determină
potrivit prevederilor lui lex personalis, respectiv de legea naţională. Fondul şi efectele
contractului internaţional de mandat comercial sunt guvernate de lex voluntatis. În
situaţia în care părţile nu desemnează lex contractus, se admite, în general, că legea
locului de executare, care, de obicei, este legea sediului mandatarului, primeşte
incidenţă cu referire la contract. Această soluţie adoptată pe scară largă de practica
internaţională, asigură un regim juridic unitar contractului internaţional de mandat
comercial, implicând aplicarea lui lex loci executionis atât fondului şi efectelor
raportului contractual dintre mandant şi mandatar, cât şi deseori actului încheiat de
mandatar cu terţul.

3. Contractul internaţional de comision.

Contractul de comision este contractul prin care o parte, numită comisionar, se
obligă faţă de cealaltă parte, numită comitent, să încheie acte juridice în nume
 propriu, dar în contul comitentului, în schimbul unei remuneraţii, calculată procentual
la cifra de afaceri şi numită comision34.
Caracteristic contractului de comision este, înainte de toate, faptul că, spre
deosebire de mandatar, comisionarul încheie acte juridice cu terţul din nume propriu,
dar în contul comitentului, care nu este cunoscut terţului ca, de altfel, nici relaţia de
intermediere dintre comitent şi comisionar.
Contractul de comision este un contract sinalagmatic, consensual, cu titlu oneros
şi nu poate fi revocat pe cale unilaterală.
Comitentul trebuie să aibă capacitate comercială, deoarece comisionarul încheie
acte de comerţ cu terţul din împuternicirea sa şi pe contul său.
Acţionând faţă de terţ în nume propriu, comisionarul este un comerciant şi
trebuie să justifice capacitatea necesară încheierii de acte de comerţ. De regulă,
comisionarul îşi face o profesie din operaţiile de intermediere, adesea foarte rentabile
prin comisionul pe care îl produc.
În baza contractului de comision, comitentul are un drept la acţiune numai
împotriva comisionarului, nu şi contra terţilor cu care acesta din urmă a contractat.
Aceasta îl deosebeşte de contractul de mandat, care conferă mandantului un drept la
acţiune atât împotriva terţilor cu care a contractat mandatarul, cât şi contra
mandatarului, când acesta a garantat îndeplinirea obligaţiilor asumate de către terţii
contractanţi.
Comisionarul răspunde faţă de comitent de încheierea operaţiei cu terţul, dar nu
şi de îndeplinirea obligaţiilor asumate de acesta, cu excepţia cazului când s-a stipulat
clauza del credere, prin care comisionarul se angajează să garanteze comitentului
executarea prestaţiei de către contractant.
Pentru activitatea sa, comisionarul este plătit de către comitent prin comision.
Comitentul, de asemenea, este obligat să-i restituie comisionarului şi cheltuielile
suportate cu ocazia executării împuternicirii şi să-l despăgubească de pierderile
suportate.
În contractul internaţional de comision, capacitatea părţilor va fi stabilită de
legea personală, respectiv de legea naţională. Fondul şi efectele contractului primesc
incidenţa legii desemnate de părţi prin acordul lor comun. Dacă părţile omit să aplice
principiul lex voluntatis, sarcina determinării lui lex causae revine judecătorului.
Soluţia asupra căreia s-a oprit majoritatea practicii şi doctrinei dă preferinţă
legii locului de executare. Deseori, locul de executare coincide cu sediul
comisionarului.

4.Contractul internaţional de curtaj.

Contractul internaţional de curtaj este un contract prin care o persoană, numită
curtier, se obligă ca în schimbul unei sume de bani, numită curtaj, să procure celeilalte
părţi, numită client, un cocontractant35.
În toate cazurile curtierul este un comerciant independent, care acţionează în nume
propriu şi al cărui comerţ constă din intermedierea ce o execută cu titlu de profesie. Rolul
său este de a pune în legătură pe client cu un partener de comerţ în scopul încheierii unui
contract. Curtierul înlesneşte afaceri fără a interveni în contract şi nu poartă nici o
răspundere referitor la executarea sau neexecutarea contractului a cărui încheiere a
intermediat-o.
 Pentru serviciile acordate clientului, curtierul primeşte o indemnizaţie numită curtaj.
Conform practicii comerciale, curtajul se datorează, în principiu, din momentul încheierii
contractului respectiv.
În practica comercială internaţională, în majoritatea cazurilor, curtierul dobândeşte
dreptul de a fi remunerat numai prin încheierea contractului între client şi terţ, chiar dacă
acesta nu a fost executat.
Împrejurarea că clientul şi curtierul au sediul în state diferite conferă contractului de
curtaj caracter internaţional.
În cazul contractului internaţional de curtaj, capacitatea clientului şi a curtierului
este guvernată de lex personalis sau legea naţională. Fondul şi efectele acestui contract
cad sub incidenţa legii determinate de părţi potrivit principiului lex voluntatis.
În situaţia în care părţile nu au desemnat legea aplicabilă, practica jurisdicţională
oscilează între a aplica legea în vigoare la sediul curtierului, care adesea este legea în
vigoare în statul unde a fost încheiat ori se va încheia contractul intermediat, sau legea în
vigoare la sediul reprezentatului.
Doctrina opinează pentru aplicarea legii ţării în care curtierul îşi exercită activitatea.
Această soluţie vizează ipoteza în care curtajul este practicat de un curtier profesionist.
Atunci când curtajul este realizat de un curtier întâmplător, doctrina opinează în sensul
supunerii contractului internaţional de curtaj legii statului pe teritoriul căruia a fost
încheiat sau urmează a fi încheiat contractul intermediat de curtier.

5.Contractul internaţional de agent.

Contractul de agent (agency) este un contract încheiat între o parte, numită agent,
care se obligă, în schimbul unui comision, să trateze afaceri în numele şi pe seama altei
părţi, numită principal36.
Agentul comercial este intermediarul care, cu titlu de profesie obişnuită, negociază
şi încheie vânzări, cumpărări, închirieri, prestări de servicii în numele şi pe contul
producătorilor sau comercianţilor.
Pentru serviciile de intermediere, agentul este plătit printr-o sumă procentuală,
calculată la cifra de afaceri, realizată în contul reprezentatului.
Contractul de agent se încheie, de regulă, în formă scrisă şi pentru o perioadă
determinată. Dacă contractul a fost încheiat pe o durată nedeterminată, oricare dintre părţi
îl poate denunţa în scris.
Agentul are obligaţia să îndeplinească împuternicirea dată de principal şi să vegheze
asupra intereselor acestuia ca un bun comerciant.
Agentul răspunde numai pentru încheierea contractelor cu terţii, dar nu şi pentru
executarea obligaţiilor acestora, cu excepţia cazului când a intervenit în plus o convenţie
del credere cu mandantul. El este, de asemenea, obligat să păstreze secretul asupra
afacerilor reprezentatului (principal), chiar şi după expirarea contractului. Agentul se
comportă ca un mandatar cu reprezentare, având nevoie pentru încheierea afacerilor cu
terţii în numele şi pe seama reprezentatului, de o împuternicire scrisă din partea acestuia.
Principalul este obligat să coopereze cu agentul pentru realizarea mandatului
acestuia, punându-i la dispoziţie toate documentele necesare. De asemenea, el este
obligat să plătească agentului comisionul cuvenit, precum şi eventuala compensaţie
suplimentară pentru clientela dobândită.
 6.Contractul internaţional de consignaţie.
Contractul de consignaţie este un contract în baza căruia o persoană numită
consignant, încredinţează altei persoane, numită consignatar, anumite bunuri mobile
pentru a fi vândute la un anumit preţ, într-un termen determinat, plătindu-i pentru această
activitate o sumă stabilită sub formă de cotă procentuală din preţul vânzării, numită
comision37.
Consignaţia se analizează ca o specie a contractului de comision, unde consignantul,
prin analogie, deţine poziţia de comitent, iar consignatarul pe cea a unui comisionar. Spre
deosebire, însă, de acesta, consignatarul are atribuţii mai limitate, în sensul că încheie
numai acte de vânzare nu şi de cumpărare. Pe de altă parte, el îşi asumă o serie de
obligaţii, decurgând din faptul că devine şi depozitar al mărfurilor pe care se angajează să
le desfacă propriilor săi clienţi. Vinderea bunurilor se face la un preţ stabilit anticipat de
consignant.
Consignantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte de comerţ, deoarece actele
juridice de vânzare se încheie pe seama sa. Consignatarul trebuie să aibă capacitate
deplină de exerciţiu, deoarece el încheie contractele în nume propriu. De regulă,
consignatarul este un comerciant, care încheie asemenea acte juridice cu caracter
profesional.
Contractul de consignaţie este un contract sinalagmatic, consensual şi cu titlu
oneros. Consignantul are următoarele obligaţii:
 să predea consignatarului mărfurile la termenele de livrare şi în condiţiile
convenite. El răspunde pentru cantitatea şi calitatea produselor;
 să plătească remuneraţia cuvenită consignatarului;
 să restituie cheltuielile făcute de consignatar în legătură cu îndeplinirea sarcinilor
primite. Consignatarul este obligat:
 să ia măsurile necesare pentru păstrarea şi conservarea mărfurilor primite;
 să execute mandatul dat de consignant;
 să prezinte darea de seamă consignantului asupra îndeplinirii mandatului său.
Consignatarul este obligat să restituie consignantului bunul încredinţat în
consignaţie, dacă acesta nu a fost vândut în termenul convenit. În caz de faliment al
consignatarului, consignantul va putea revendica bunurile încredinţate sau preţul lor
neachitat.

7. Contracte comerciale cu funcţii apropiate de intermediere.

7.1. Contractul de concesiune comercială.
Prin contractul de concesiune comercială exclusivă, un comerciant independent,
numit concesionar, primeşte dreptul de a fi aprovizionat cu anumite mărfuri ale unui
producător, numit concedent, pe care le comercializează în nume şi în cont propriu38.
Trăsăturile specifice ale contractului de concesiune comercială sunt:
a) Concesiunea are ca obiect mărfuri determinate, pe care concedentul se obligă să
le vândă numai concesionarului, care activează pe un teritoriu determinat prin contract.
Concesionarul se obligă să comercializeze mărfurile respective pe raza teritoriului stabilit
în contract şi să nu cumpere mărfuri similare de la un alt producător.
 b) Concesionarul activează în calitate de comerciant independent, în nume şi pe
cont propriu, cumpărând mărfurile şi revânzându-le clientelei locale pe care şi-o
formează.
c) Beneficiul concesionarului se realizează din diferenţa de preţ dintre cel de
cumpărare şi cel de vânzare şi încasarea unui comision, aşa cum se practică în cadrul
celorlalte forme de intermediere.
d) În practica comercială, durata contractului de concesiune este scurtă, de regulă un
an, şi în funcţie de rezultate poate fi reînnoit.

7.2. Contractul de franchising.

Contractul de franchising este operaţiunea prin care o persoană, franchisor, acordă
unei alte persoane, franchisee, concesiunea unei mărci de fabrică sau de serviciu, precum
şi ansamblul de metode şi mijloace de comercializare, care să asigure exploatarea şi
gestiunea în condiţii de rentabilitate.
Contractul de franciză este un contract bilateral, consensual, intuitu personae,
comutativ şi cu titlu oneros.
Acesta se caracterizează prin următoarele trăsături:
 colaborarea continuă dintre părţi pe toată durata contractului;
 partenerii nu se află în raporturi de subordonare; activitatea franchisee-ului se
desfăşoară în mod independent, pentru el şi în contul său;
 folosirea numelui comercial şi a mărcii franchisor-ului pentru mărfurile produse
şi comercializate sau serviciile prestate;
 plata unei remuneraţii de către franchisor.
Clauzele esenţiale ale contractului de franchising sunt:
 drepturile franchiser-ului;
 drepturile franchisee-ului;
 bunurile şi / sau serviciile care urmează a fi transmise (prestate) franchisee-ului;
 obligaţiile franchiser-ului;
 obligaţiile franchisee-ului;
 condiţiile efectuării plăţilor de către franchisee;
 durata contractului, care trebuie să fie suficient de lungă pentru a permite
franchiseeului să-şi amortizeze investiţiile iniţiale, efectuate în condiţiile franchisei;
 temeiurile pentru orice modificare sau prelungire ulterioară a contractului;
 condiţiile în care franchisee-ul poate să înstrăineze afacerea constituită în
condiţiile franchisei şi drepturile preferenţiale ale franchiser-ului în vederea procurării
acestei afaceri;
 regulile de utilizare a semnelor distinctive, denumirii de firmă, mărcii comerciale,
mărcii de serviciu, logotipului sau altor drepturi ale franchiser-ului de către franchisee;
 drepturile franchiser-ului în ceea ce priveşte adaptarea franchisei la unele metode
şi condiţii noi sau modificate;
 condiţiile de desfacere a contractului;
 dispoziţiile cu privire la transmiterea promptă a bunurilor tangibile şi intangibile
ale franchiser-ului sau ale altui proprietar, după expirarea contractului de franchising.
 În contractul de franchising, cele două părţi au interese convergente. Franchiser-ul
este interesat să pătrundă pe pieţele internaţionale, franchisee-ul are interesul să
beneficieze de mijloacele concedentului în derularea afacerii.
Avantajul franchiser-ului este că fără cheltuieli de investiţii poate acţiona pe o piaţă
externă. În acelaşi timp, franchiser-ul poate să-şi diversifice activitatea, operând acţiuni
de extindere şi amplificare a afacerii prin reinvestiţii.
Valorificând cu dibăcie mijloacele puse la dispoziţie de concedent, franchisee-ul îşi
poate asigura o clientelă stabilă şi îşi poate extinde operaţiunile comerciale.
Contractul de franchising are ca obiect acordarea de către un comerciant-
producător, numit franchiser, a dreptului de a vinde anumite bunuri sau de a presta
anumite servicii şi de a beneficia de un sistem de relaţii care conţine marca, renumele,
know-how-ul şi asistenţă unui comerciant persoană fizică sau juridică, numit franchisee,
în schimbul unui preţ constând într-o sumă de bani iniţială şi o redevenţă periodică,
numită franchise fee39.
Obligaţiile şi drepturile franchiser-ului asumate prin contract sunt:
a) să pună la dispoziţia franchisee-ului o marcă de fabrică, de comerţ sau de servicii,
după caz;
b) să pună la dispoziţia franchisee-ului licenţa şi know-how-ul, sau a unui proces
deja existent de fabricaţie şi de distribuţie;
c) să acorde partenerului asistenţă tehnică în domeniile pregătirii profesionale,
instalării, conducerii etc.;
d) să se ocupe de publicitatea produsului sau serviciului respectiv, scutind pe
franchisee de cheltuieli de publicitate;
e) să stabilească şi să asigure sortimentul mărfurilor sau serviciilor, să asigure
aprovizionarea ritmică, constituirea stocurilor, completarea colecţiilor, modelelor;
f) pentru acordarea dreptului de comercializare şi asistenţei primeşte de la
franchisee:
- taxa de intrare;
- o redevenţă stabilită în procente sau c o cotă fixă din desfacerile realizate de
franchisee. Franchisee-ul are următoarele obligaţii:
a) să se conformeze unor politici şi unor reguli stabilite de franchiser, renunţând,
într-o anumită măsură, la independenţa sa;
b) să desfacă produsele sau să presteze serviciile în cauză, cu respectarea strictă a
condiţiilor contractuale;
c) să respecte zona teritorială în care activează, potrivit contractului;
d) să investească mijloacele materiale şi băneşti pentru a putea pune în aplicare
formula de lucru a franchiser-ului;
e) să acorde dreptul de control franchiser-ului, privind respectarea strictă a
metodelor, tehnicilor de comercializare sau de prestare de servicii şi privitor la calitatea
publicităţii efectuată pe plan local;
f) să realizeze o anumită cifră de afaceri, în caz contrar suportând unele penalizări.

7.3. Contractul internaţional de depozit.

Contractul internaţional de depozit este contractul în baza căruia o persoană, numită
deponent, încredinţează spre păstrare altei persoane, numită depozitar, unul sau mai
multe bunuri, depozitarul obligându-se ca, în schimbul unei sume de bani (taxa de
depozit) să le conserve, să le păzească şi să le restituie la prima cerere40.
Contractul de depozit are caracter real, deoarece se formează ca urmare a predării
efective a bunurilor în posesia depozitarului. Depozitarul se obligă să conserveze bunul,
iar încălcarea acestei obligaţii atrage răspunderea contractuală. De asemenea, depozitarul
se obligă să nu folosească bunurile, să păstreze secretul operaţiei şi să le restituie la
cerere.
Contractul internaţional de depozit se încheie în formă scrisă, comportând
întocmirea a trei înscrisuri diferite, dar cu conţinut identic, şi anume: talonul, recipisa de
depozit şi warrant-ul. Talonul rămâne în registrul administraţiei depozitului şi are valoare
probatorie, constituind dovada existenţei contractului de depozit.
Recipisa de depozit şi warant-ul sunt titluri de credit nominative, la purtător sau la
ordin, în care se încorporează marfa depozitată şi care se remit deponentului.
Pentru ca recipisa de depozit şi warrant-ul să poată fi negociate ca titlu de credit,
ele trebuie să conţină o serie de menţiuni obligatorii:
 denumirea şi sediul depozitului general;
 numărul curent din registrul în care au fost înscrise mărfurile depozitate şi data
emiterii documentelor;
 numele şi sediul deponentului;
 natura, calitatea şi valoarea mărfii predate;
 plata taxelor de import ori export şi poliţa de asigurare;
 termenul de păstrare a bunurilor depozitate.
Transmiterea acestor titluri se face prin gir. Orice depozit este supus legislaţiei
naţionale a statului pe teritoriul căruia funcţionează.